luni, 12 mai 2008

Jurnal de Festival, de să-ţi pară rău că n-ai fost la teatru

Festivalul Shakespeare la Craiova s-a terminat.
Oare de ce să v-o mai zic şi eu când poate să o spună (chiar de sâmbătă încoace) toată lumea.
Chiar aşa. De ce să mai cumpăraţi ziarul acesta, când acelaşi lucru îl puteţi afla la fel de bine din toate celelalte (care se vor deranja totuşi să scrie ceea ce scriu eu acum). Iar dacă aţi fost spectatori în festival, stiţi asta fără să v-o mai cânte, de-acuma nimeni: Festivalul s-a terminat!
Dacă n-aţi fost, eei, atunci asta e cu totul altceva: pentru că atunci, de ce v-ar mai interesa că un alt festival, între atâtea altele se termină la Craiova? Există totuşi şi a treia posibilitate: n-aţi fost, şi vreţi să migraţi în Bucureşti (lucru îndoielnic, pentru că azi e luni şi tot olteanul cuminte începe săptămâna de lucru), deoarece, puteţi afla pe această cale că acolo festivalul durează încă vreo 6 zile - adică până pe 18 mai.
În loc s-o ţin tot aşa până mă decid să închei strălucitor acest articol strălucitor, poate că mai bine ar fi, de vreme ce tot m-am apucat să scriu, să recapitulăm, barem, nişte lucruri pe care le-aţi văzut (dacă le-aţi văzut) şi le ştiţi prea bine.

Marţi, 6 mai, apare la Craiova pe scena mare trupa Teatrului Malîi din Sankt Petersburg cu "Regele Lear" al laureatului Premiului de Stat al Rusiei în 1993-Lev Dodin.
Un program de festival stă atârnat de uşile teatrului în premanenţă, ca Biblia lui Luther, dar pe care, tot timpul pe fugă, n-apuc să-l citesc atentă niciodată. Aşa că fără să ştiu nimic din ce-am scris mai sus, mă nimeresc în sala TNC - târziu şi după ce s-a stins lumina- când, pianul din stînga scenei ambalează patru mîini, un sărut pe frunte (dat de Lear bufonului cântăreţ) şi o întâmpinare în alb. Prinţesele -în alb, în alb şi Lear, şi tronul regal, aşezat cu spatele la public şi închipuit ca un atotstăpînitor, dictatorial fotoliu de regizor -tot alb. Aşa încât, împărţirea averii şi a iubirii declarate de fete tatălui tiran se va desfăşura ca o probă de casting pe acompaniament de pian-bufon, până când Cordelia recunoaşte: "Nu-mi pot răsturna inima în gură!" În schimb, asta voi face eu la final după aplauze când, în foier, trebuie să-l întrerup pe Emil Boroghină din aparteul cu Ludmila Pantajoglu: "Lev Dodin poate fi găsit?" - "Du-te în holul de regrupare".
Dodin, culmea, are timp de întrebări şi răspunsuri:
- De ce început şi final de spectacol în alb? Iar fetele lui Lear poartă alb în pemanenţă...
L.D. - Ştii că albul e culoarea tragediei. Şi-i singurul aspect cromatic ce rămâne absolut sub lumina soarelui, atunci când toate celelalte culori, arse, vor fi mutilate, decolorate, modificate. Cordelia, nici ea nu-şi schimbă substanţa, indiferent cât o va arde lumina. Celelalte două, Goneril şi Regan au parte numai de un destin tragic.
- Dar nuditatea, în partea a doua a spectacolului, în ghettoul dezmoşteniţilor, unde toţi: Kent, Tom, Gloucester, bufonul, Lear însuşi nu mai poartă nici o culoare -doar culoarea pielii lor murdărite de noroi?
L.D. - Ca omul în faţa sorţii lui, fie el rege ori măscărici. Iar destinul e bineînţeles, caracterul omului; fiecare şi-a jucat destinul conform propriei alegeri. Lear, deşi tragic, nu moare ca un tiran ci împăcat cu el, cu fata şi cu soarta lui.
Adică, "redevii ce ai pierdut şi soarta e cumva învinsă" îmi va răspunde două zile mai tîrziu pe scena mică TNC, Michael Pennington - unul din marii actori ai lui Hamlet. Pennington în recital cu "Nobile William"- joi, 8 mai.
Dac-ar fi să caut echivalentul cinematografic al acestui studiu-discurs pro domo, aş alege "Looking for Richard" de şi cu Al Pacino. E o comparţie care nu mă ajută cine ştie ce ca să-l descriu aici pe Michael Pennington: nu te pui uşor cu Pacino pe care-l ştie toată suflarea planetei, chiar şi aceea nedusă la teatru. În plus, Pennington face one-man-show, unul fin şi adorabil, căci omul are umor. Şi să descoperi că Shakespeare e porcos, xenofob şi sexist începând cu timpuria "Comedie a erorilor", mi se pare un demers de o savuroasă corectituduine, atunci când adaugă alături că mulţi proprietari de teatre din vremea aceea deţineau şi bordeluri-ca un fel de dependinţe.
Shakespeare la The Theatre, Shakespeare la The Globe pe care-l fondează în 1599 cu vechiul mobilier din vechiul Teatru, şi tic-tacul pendulei între viaţa sa uimitoare şi fraze de teatru pe care M.P. le interpretează în două şi chiar trei personaje, de unul singur. Personaje al căror autor, spune Balzac (şi-l citeaza M.P.) "sare peste sărbători, nu ţine postul Paştelui, vorbeşte urît şi inundă totul în cale ca o vegetaţie".
Pe coridor, la ieşire, un apel ratat. Sun înapoi: prietenul meu mă zoreşte în telefon - "Acuma te uiţi după Boroghină, nu-i aşa? Ce cauţi tu la teatru când Boroghină e cu mine la bere?". După cum îl cunosc, chiar nu mă mir. Dar era evident vorba de un alt Boroghină, Radu pe numele lui, şi bancul se fumează cam prea repede.

La unul din workshopuri- cel de marţi seara, Julieta din Sankt Petersburg (studentă a Academiei Teatrului de Stat), vorbeşte prin perete cu Romeo, peretele e Romeo şi ea e în stare să învie pereţii de dragul lui. Nu m-aş fi mirat să-l învie şi pe el dacă spectacolul lor studenţesc ar fi continuat până la final. Am plîns sincer de frumuseţea scenei balconului, chiar şi eu i-aş fi zis Julietei -o bucurie de actriţă- "Noapte bună, toată noaptea"
Cei de la Şcoala din Lima mi-au amintit dramatic de "Nunta însîngerată" de Lorca (chiar dacă tema de studiu era "Romeo şi Julieta"), iar Ruxi Chelaru şi-a dansat durerea - într-un spectacol coregrafic al Departamentului de Teatru Craiova- de parcă era alcătuită din spumă si dantelă.

Prin 2005 când se avansase ideea organizării unui circuit de Formula 1 în România, Kimmi Raikonnen comenta ziariştilor: "Nici o problemă, organizaţi circuitul. Noi alergăm cu plăcere acolo unde ne chemaţi".
În 2008, Robert Wilson, "unul din cei mai importanţi artişti ai planetei", cum va spune Emil Boroghină în discursul final, o trimite pe vedeta de cinema Angela Molina, dimpreună cu trupa teatrului din Sevilla pe scena TNC în ziua de 10 mai, cu o reprezentaţie off festival: "Femeia mării" de Ibsen. (Din motive pe care nu le cunoaştem, Wilson n-a putut alerga la Craiova).
În scenă: decor marin desfăşurat în spatele unu ecran de pânză subţire ce dă tabloului fără actori asperitatea unei acuarele. Ecranul se ridică şi personajele intră cu mişcări halucinante, într-o coregrafie care anunţă rezumativ onirismul spectacolului ce va să fie şi într-o nebunie vizuală cum, într-adevar, scena TNC n-a pupat până acum.
Spre final, înţelegi că show-ul e despre inexistenţa certitudinii libertăţii: "În asta constă frumuseţea ei (monologhează bărbatul). De aceea toată lumea visează să fie liberă. Libertatea e doar clipa când alegi. - Fulgerul. Sau ca scânteia care luminează în timp ce s-a şi stins". Şi ca visul surrealist al lui Dali ce guvernează fiecare gest al actorilor, dispunerea lor milimetric gândită pe scenă, decorurile, lumina (care face toţi banii) şi care-i transformă pe fiecare în porţelanuri gracile aşezate minunat într-o vitrină cu vise - sigur, vise costumate de Giorgio Armani.
Ecranul recade, ca apoi să se ridice din nou în aplauze, Angela Molina îmbraţişează publicul cu braţe lungi ca aripile pescăruşilor, şi încheie cu asta petrecerea de adio a festivalului.
După mulţumiri şi felicitări aduse spectatorilor - "contribuabililor" cum îi numise în deschiderea Festivalului "care le-a fost dedicat", Mircea Cornişteanu rămâne în scenă, ultimul. Ce urmează să mai spună după ce totul fusese acolo expus, afişat, cântat, jucat, parodiat, ricanat, persisflat, şuierat, măsurat şi cântărit, lovit, răsturnat şi recreat, râs şi plâns, povestit şi ţipat, hârşâit şi iubit?
Va spune: "La revedere", cabotin. Bravo! Şi-a gândit scena balconului.

Prin urmare: nu cumpăraţi acest ziar care vă plictiseşte cu recapitulări cultural-inutile, şi veniţi la Festival - peste 2 ani. Ori, şi mai repede, mergeţi la Bucureşti; mai prindeţi câteva ore de cultură - teatrală şi uşor cinematografică: a început Festivalul Filmului European (la Craiova, din 23 şi până pe 26 mai).

Articol apărut în Ziarul "Înainte", Craiova, 12 mai 2008

duminică, 4 mai 2008

shakespeare.........

Buletin de festival



Julie Andrews-Could-Have Danced All Night
Asculta mai multe audio Muzica »

În foaierul TNC, la 20 şi 3 minute, directorul Mircea Cornişteanu şi preşedintele CJ Dolj, Ion Prioteasa pornesc, respectiv încheie cuvântul de deschidere al Festivalului Internaţional Shakespeare la Craiova, cu începere de la 1 de mai.
Maestrul Beligan n-a venit.
Ministrul Iorgulescu al Culturii n-a ajuns.
În locul lor cuvântă Emil Boroghină care descrie travaliul săltăreţ al ivirii unui festival, şi prefectul Silviu Dumitru care-l descrie pe Emil Boroghină. Gratulaţii, şoapte, şuşoteli...

"Spectatorii sunt rugaţi să-şi ocupe locurile în sală". Mă uit cu coada ochiului spre Emil Boroghină. În limita locurilor disponibile- mi se spusese la intrare. "Haide, ţine invitaţia asta. E de un singur loc. E tot ce am", îi spune colegei Alina.
Pe genunchii lui Tibi găsesc loc liber. Heblu. Tăcere feliată în fîşii subţiri de paşii care se strecoară în scenă. 5 benzi traversează spaţiul de joc. Lângă mine un grăsuţ presimte: ''Ăştia or să joace ca pe bandă".
Şi oamenii lui Donnellan de la Cheek by Jowl au jucat- pe bandă şi dincolo de ea, aproape de sentimente şi apăsat pe toate simţurile, încât în sală puteai sparge aerul în ţăndări cu 5 degete făcute pumn, de câtă tensiune adunase. După ce lumina jumătate rece-jumătate caldă de pe cadavrul în picioare al lui Hector se stinge pe scenă, ropotesc aplauzele.- Tot pe scenă, pentru că spectacolul s-a jucat la Craiova cu publicul şi actorii pe scena mare a teatrului.
Şi tot aci, Emil Boroghină îi oferă lui Declan Donnellan trofeul Festivalului, creat de scenograful Dragoş Buhagiar.
George Banu, potrivindu-şi ritmic de trei ori ochelarii la loc pe nas, comentează:
- Donnellan e după anul 2000 pentru tezaurul operei lui Shakespeare, ceea ce a fost Peter Brook pentru anii '60. Aduce în scenă o reînnoire a comediilor, confuzia sentimentelor, a sexelor şi marea poezie a pieselor shakespeariene. Are splendidul aplomb să monteze piese rar jucate din dramaturgia lui Will - cum e acest istorico-tragi-comic "Troilus şi Cresida", care o singură dată s-a jucat şi la noi în regia lui David Esrig, pe care vă rog să-l aplaudaţi pentru că se află în public. (Aplauze.)Declan mi-a spus odată că vrea să mai scrie o carte, dar nu ştie ce nume să-i dea. Îi ofer astăzi premiul Festivalului, dar şi titlul cărţii:"În oglinda lui Shakespeare". Şi nu în ultimul rînd, reprezentantul sponsorului oficial, BCR, îi va înmîna plicul cu celalălt premiu.

Donellan:"Am învăţat ce-i umilinţa la Craiova"
"In 1994 am trecut graniţa împreună cu trupa ca să ajungem la Craiova în Festival, dar decorurile nu ne-au urmat dincoace. Chestiuni de vamă. Spectacolul, pus în scenă numai cu actori bărbaţi, s-a jucat atunci fără costume ori decoruri şi a fost un succes fenomenal. A doua zi, un critic mă bate pe umăr: 'A fost un spectacol extraordinar aseară. Ştim că mâine vor ajunge şi costumele. Dar actriţele vor sosi şi ele?' Aşa am învăţat, la Craiova, ce-i umilinţa".

În scena rămasă pustie ne întîlnim fără programare "doi pe o banda": eu şi Declan Donnellan.
- Bine aţi venit la Craiova. De data asta, umilinţa a fost îngrozitoare: aţi adus actriţele şi aţi primit şi premiul Festivalului. Iar domnul ce venise din partea sponsorului BCR nici nu mai vreau să povestesc cum v-a certat. Aşa că, lăsaţi-mă să vă strîng mîna.
D.D.- Mulţumesc.
- Două actriţe şi patru roluri feminine în spectacol. De ce?
D.D.- Din motive de siguranţă. Numai două au trecut graniţa.
- Despre dragoste se zice în spectacol. Dragostea din inima razboiului troian. Şi în două culori: grecii sunt negri, troienii în alb...
D.D.- Despre dragoste spusă cu toate săbiile, arcurile şi săgeţile posibile. Ai reţinut ce spune personajul Tersites în final: "Rana dragostei, fără de-ncetare/ Zgîndăre-ntr-una fără să omoare".
- Am reţinut şi replica lui Ahile, după uciderea lui Hector: "Lihnita spadă-mi să se culce,/ De saţ să-i ţina dumicatul dulce". Cuvinte uşor confuze în context, pentru că Ahile pare să prefere bărbaţii în spectacolul ăsta.
D.D.- De asta îţi spun că vorbim aci despre dragoste sub toate chipurile ei şi în toate modurile: amuzant, comic, trist, violent şi tragic, Pentru că teatrul permite o plajă foarte largă...
- De ce "Troilus şi Cresida" - piesă arareori jucată?
D.D.- Pentru că e un text care-mi serveşte interesele de scenă. Îţi aminteşti că pe scena dragostei dintre Troilus şi Cresida am pus lumina asfinţitului, aşa cum o vezi uneori seara reflectată pe peretele casei...Because the script is about self-destruction of love.

Vineri seara, pierzîndu-mi aparatul de fotografiat şi regăsindu-l în ultima clipă, aproape că întîrzii la spectacolul lui Peter Brook, de la Teatrul Liric. - Haideţi că începe! spune cineva la intrare.Doamne ajută! N-am întîrziat. Pe scenă, două scaune. Atât îi trebuie lui Peter Brook să-l trimită din "Fraţii Karamazov" pe "Marele Inchizitor". Acolo se aşează colegul Alex Calangiu şi Marele Bruce Myers care-l ia la întrebări, într-un spectacol în care-i vorba, pînă la urmă tot despre iubire, mai mult decât de libertate, bine şi rău.
"The Great Spirit of self-destruction, tempted You in the desert, Jesus!" (Aceleaşi vorbe, What is this???)
Un spectacol în care vorbeşte un singur om - neasemuit în vanitate, statuar, strivitor. Celălalt, tăcut, îl ascultă. Publicul, paralizat în fotolii, îl ascultă. (George Banu face ochii roată în sală. Nu ascultă. Însă preţ de numai 4 secunde, recunosc.) "Apoi prizonierul tăcut se ridică de pe scaunul său, se apropie de Marele Inchizitor, se apleacă şi-i sărută buzele vinete.- Singurul răspuns."
După aplauze, în foaier, Gina Călinoiu îmi spune că vrea să-l salute pe maestrul Myers. Ne pierdem în mulţime. Pe la statuia lui Carol din giratoriu mă întreb dacă, după un dărâmator one man show, să-l deranjez pe maestru, să nu-l deranjez...Îmi amintesc pe loc ce mă învăţase spectacolul: "Nu există crime, nu există păcate, există numai flămânzi". (Parol- aşa sună textul). Îl întreb din ochi pe Emil Boroghină- îmi confirmă să mă îndrept mai sigur spre intrarea actorilor. După cinci minute iese din cabină un bătrîn atât de simplu, de obosit...("Nu există păcate", îmi spun.-Nici milă.)
- Bună seara.
B.M. - Bună seara.
- Vă rog să mă lămuriţi câte ore staţi în cabină înainte de fiecare specatacol ca să vă concentraţi pentru cele 24 de kilograme de text?
B.M. - O jumătate de oră.Însă ieri şi astăzi am jucat spectacolul de câte două ori. - Repetiţii-şnur. Deci, în două zile am stat la cabină de patru ori câte o jumătate de oră.
- De cât timp jucaţi spectacolul?
B.M. - A împlinit trei ani. Şi încă nu s-a terminat, pentru că am de gînd să-l fac să mai trăiască ceva timp. E un spectacol frumos.
- E un spectacol electric. Bine aţi venit pe la noi.
B.M. - Mulţumesc.
Mai târziu, în "Play",după spectacolul lui VladDrăgulescu,"Metemorfoze", îl opresc pe Alex lângă o sticlă de bere.
- Cum te nimerişi pe scenă cu Chris Myers?
A.C.- El, împreună cu Emil Boroghină au făcut un casting pentru spectacolul lui Peter Brook din Festival. Domnul Boroghină i-a arătat poza mea, maestrul a vrut să mă vadă în scenă şi, cam asta a fost. Cu ceva noroc...

Toate bune, Caragiale,
Dar pe-adresa dumitale
Nu prea vin în Iaşi parale...
- Am destule...festivale!

Morala
Ce păcat că nu se poate...
Cu de toate

La ora la care scriu (şi dacă mai scriu mult, o să le dictez oamenilor în şpalt la tipografie) - Eimuntas Nekrosius cu "Macbeth" la TNC. Pentru mine, poate altă dată. Ori poate dau fuga în Festival la Bucureşti şi îl văd. Ce păcat că nu se poate/Cu de toate...

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova, luni 5 mai 2008

joi, 1 mai 2008

juli



Frank Sinatra - The girl from Ipanema
Asculta mai multe audio Muzica »



Mă numesc Iulia Popescu. N-am doar optîşpe ani, ceea ce face din ambigua inşiruire de cifre (mai apoi de numere, mai apoi de graţiose fluturări de mînă şi batistă) pe care o numim vîrstă, un fericit caz de derută controlată.
Îmi place deruta. Are mereu prospeţime. De fraged animal pîndit. Şi îmi place cum sună: eterna prospeţime a derutei. Am dat cu voioşie dovadă de derută: terminînd Dreptul, apoi Teatrul (îmi place cum gîndiţi, dar mă refer doar la secvenţa lor educativă: facultatatea), basculînd mereu între o variantă şi altă variantă de mers.
Iubesc, în schimb, versiunea dirijată a derutei şi divina intervenţie ce o guvernează: aşa că am lucrat disciplinat în radio, în presă, am jucat teatru numai pe scenă şi am încercat să nu mai navighez ca o blondă pe internet (doar prietenii ştiu de ce).
Iubesc, aşadar delirul primenit şi bine disciplinat, coerenţa (de care mă străduiesc principial să dau dovadă), concizia - care nu-mi iese şi la care sper într-o bună zi - şi oamenii care prezintă pe frunte mai multe culori vii.
Iubesc pe genialul care a scris:
Mantua me genuit, Calabria rapuere,
Tenet nunc Parthenopae, cecini pascua, rura, duces.
Pentru că reprezintă presfînta concizie coerentă de care vorbesc.
Şi îi iubesc cu răspicată admiraţie pe toţi cei care scriu: scriitori, scriitoraşi, aspiranţi, elementari.
Dumnezeu să-i ţină în dreapta lui pază!