marți, 27 decembrie 2011

Scrisoare către Rudolf rozaliul



Îi iubesc pe oamenii pe care îmi face plăcere să-i contrazic. Și mai puțin pe cei cu care mi-e lehamite să mă încontrez - motiv pentru care îi uit confortabil... Cam atâta am eu de spus la capătul anului crizei. Urmează unul cu sfârșitul lumii pe final, deci eu vă doresc Sărbători fericite! Clar, va fi bine.

Cine mă cunoaște știe că îmi lipsesc resurse bunicele de cinism (și asta la un moment dat devine motivant). Deci, eu chiar vorbeam serios...
Numai bine!

joi, 1 decembrie 2011

Iartă-mă...

Iartă-mă, Doamne,
că-ți hulesc pâinea...
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
altceva-n loc?
De pidă, raza de soare,
pe ea s-o ronțăi blând;
iar cine-și doarme ziua
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

Grigore Vieru

luni, 21 noiembrie 2011

Eu...

Îmi doresc să-mi spună cineva: "Ești cea mai frumoasă femeie din lume"... și eu să-i spun: "Pentru că ai cunoscut... câte? 2, 3 ?" și el să-mi spună: "Ești cea mai frumoasă femeie din lume... Tot restul sunt poveri!"
Nimeni nu mi-a spus până acum: "Te iubesc pentru că ești ușoară"
Poate ... pentru... ... Poate... pentru că nu sunt?...........

Dar asta înseamnă să fii femeie! Să fii ușoară! Asta înseamnă... restul sunt minciuni.
Îmi doresc să fiu cea mai ușoară femeie din lume!

... ca pâinea, ca iarba, ca pomii și corăbiile albe cu pânze în zile frumoase... fără gravitație
ca o bărcuță de hârtie nescrisă... mereu nescrisă...
Cum e să nu știi nimic?
De fapt asta e: nu știu nimic... nu știu nimic, de fapt...

așa de ușoară că, dacă m-aș sui cu tălpile pe umerii tăi, ai crede doar că respiri...

Deci? O să pot?....... Spune-mi că pot... Te rog! Spune-mi...

vineri, 18 noiembrie 2011

"Măsură pentru măsură", anul al treilea

"Măsură pentru măsură" e una din cele 4-5 piese ale lui Shakespeare în care toată lumea exagerează: orișicare personaj se ia la întrecere cu vecinul lui fie în ordinea viciului, fie în cea a virtuții; desenul caracterelor este însă atât de fin, încât fiecare personaj e obligat, datorită mândriei lui de a persevera, să parcurgă paradoxal distanța care separă cele două opuse. (Nu sunt sigură, dar cred că Shakespeare e primul care începe să forțeze limite aparent stabile și aruncă în aer contrariile -blowing the opposites... )

Pe scurt, într-un oraș imaginar numit Viena, ducele pleacă lăsându-și vărul locțiitor. Înarmat cu prerogative, înlocuitorul înăsprește legea împotriva prostituției, cu toate că tipul "mănîncă și el pe ascuns oiță vinerea". Prima lui victimă e Claudio, acuzat că și-a lăsat iubita însărcinată, adică "a umplut o sticlă cu furtunul" - da, așa vorbește Shakespeare, întotdeauna mi-a plăcut băiatu' ăsta! Să pui pe tapet chestinuea "fornication under consent of the king", veche de câțiva ani doar,  la curtea Elisabetei, e o manevră demnă de un scriitor tare!
Mai departe, citiți textul, nu despre asta e vorba acum... Să spunem însă că, faptul că toți o ia pe arătură în piesa asta e o calitate care face textul ușor și cu succes de pus în scenă. Și o califică în ochii unui tip ca Silviu Purcărete - care se topește din picioare când dă peste o scriitură cu tușe tari - pentru un spectacol la care se înhamă cu drag...

Da, mi-a plăcut. E un spectacol vechi de trei ani, nu mai țin minte de câte ori l-am văzut, de multe... Unul din cele câteva foarte bune la Craiova.
Deși pretind că nu mă omor, trebuie să recunosc - ca oricare om care îi vede spectacolele - că Purcărete are savoir faire, probabil din naștere:

1) Legea aspră impusă de textul piesei, dă la acest regizor un univers concentraționar  rezolvat scenografic ca la mama lui: pereți modulari care compartimentează scena și impun un spațiu "subiectiv" de joc, dar dau și cadență în succesiunea de momente dramatice;
2) Momente de teatru obținute din efecte de perspectivă corespunzătoare trompe d'oeil din pictura lui Veronese: am apreciat o scenă în care "minutul" dramatic  era împărțit pe trei planuri de joc - până în fundul scenei... trei!!!!
3) Accesorizare de sunete, nu muzică,  ci sunete, unele de-a dreptul copilărești, din sirena unei jucării de sub pomul de crăciun de exemplu, dar care gândite pe momentul cu pricina, au o intensitate de îngheți în scaun;
4) Casting reușit, poate datorat chibzuinței sale de regizor milimetric care distribuie într-un rol "un actor și trei sferturi, dacă de așa ceva am eu nevoie!"-  cred că  l-am auzit spunând odată asta...


Ce să spun, actorii au jucat ca unși, poate fiindcă e totuși un spectacol rulat de câțiva anișori...

... P.S. da, mi-am amintit, de fapt astăseară e a doua oară când îl văd, prima atunci, la premieră. Cred că mai merg...
A, felicitări oamenilor de la tehnic, coordonarea a fost brici!

luni, 31 octombrie 2011

Hei,

Fraților,
Sunt pregătită să vă iubesc așa cum n-ați visat voi vreodată să fiți iubiți. Mai ales pe tine, care stai acolo și aștepți... pe tine te iubesc cel mai mult. Ei da, așteptarea ta e îndreptățită pentru că am aici iubire să mut munții. Mulțumesc,  încredere! E bine!

Iubesc!

vineri, 14 octombrie 2011

Jurnal de repetiții

Cum spuneam... Afiș, festival, premieră... Ca la premieră, aplauze, urale, felicitări, multe din ele curate, sincere. Critica se manifestă și ea entuziast, promisiuni pentru a fi chemată în alte festivaluri, de asemenea...

Ca la premieră, lumea îți spune de bine iar tu simți că ai dat cam 45%... pot să ridic pâna la 90% spui, promiți. Da, se face, urmează desigur multe alte repetiții pentru asta. O iubesc pe Winnie. Deci, voi repeta...

Pe scurt, uite o chestie care mi-a ieșit. Pardon, care îmi iese, pentru că trebuie continuată. With a good help from my friends... știu ei bine care sunt :)
Tot pe scurt, de fapt chestia asta de aici ar trebui să se numească Jurnalul unui hold up... Am mai ciordit ceva neantului, totul așa, în aproximativ o secundă uimitoare și fermecată, și asta pentru că mi-a fost permis... Thanks!

luni, 3 octombrie 2011

Jurnal de repetiții

Am afiș!


Am senzația că blogspot îl va deschide ca pe un timbru...  Treaba lor, ăsta e chiar un afiș! Mulțumesc, Mugur Grosu!

luni, 26 septembrie 2011

Jurnal de repetitii

26 septembrie

Am cel mai frumos afis din lume!
Am cea mai misto scena de repetitii din lume!
With a good help from my friends!
Lucrarile sunt deja inaintate. / Orele sunt deja inaintate si ele. Ca timp, lucram destul de strans, totusi. Si totusi, timp e destul pentru ce-ar mai fi de facut.... cam jumate. Eu zic ca stam bine. Un pic obosita, de fapt, un pic cam nedormita. oricum daca imi fac timp azi si bag cornul in perna, maine-s ca noua si merg mai tare.
N-am mai tinut jurnalul pentru ca pe aici cantonata n-am net... iar pentru a ma loga in cel mai bun caz in oras - e un deranj care papa timp... In ultima instanta, cand sapi precum cartita pe sub scena, numai cu vreo cateva imagini in dosul ochiului si cu cerul instelat deasupra, fara sa stii nimic sigur, fara sa vezi material nimic, fix o cartita!... la ce-ti mai trebuie jurnal? Deocamadata il las asa...

Balonul meu temporal e asa de separat de realitate... ieri abia am aflat ca a murit Johnny, dragul de el! Doamne! Se pare ca sunt printre cativa norocosi dupa care timpul isi mai pierde vremea, fiindca pe astalaltu' am senzatia ca nu l-a mai asteptat... De data asta... Dumnezeu sa-l odihneasca!

Ma intorc la ale mele...

vineri, 16 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

16 septembrie

Dacă lucrurile au logica lor pe care eu refuz să o mai iau de azi înainte la mărunțit, barem descopăr Cișmigiul... Textul se poate învăța mult mai bine cu dicteu sub o salcie ușor nelămurită și cu o rață de baltă alături... Mulțumesc aerului călduț și fug să mă prindă și azi miezul nopții pe acolo, text ar mai fi...

miercuri, 14 septembrie 2011

Jurnal de repetiti

14 septembrie

Nu am de gând sa prezint lumii o agonică, voi amana finalul poveștii ei până în ultima secundă de spectacol.
Bun, asta știm, atunci întrebare: De ce e ea acolo, de ce acel context (vorbesc de contextul meu, nu al lui Beckett) și nu altul: mare, munte, drum, în fond poti aștepta oriunde... ? Asta e esențiala întrebare legată de spațiul scenei, decor, etc.

... Tot ce ne trebuie e pe lângă noi, ne înconjoară cu bunătate și grijă. E necesar a deschide ochii și a întinde mâna ca pentru cules, dacă nu cumva ne pică direct in poală. Eu nu adaug nimic nou. Totul era deja aici. A fost întotdeauna... Și bucuria, mai ales bucuria...
În zona asta voi găsi răspunsul... Răspunsul meu, nu al regizorului, al meu. Și atunci când raspunsul întârzie, eu mai pot să cred doar că ceva asemănător cu lumina moale a unei păpădii se reîntoarce de unde s-a ascuns - întotdeauna...

marți, 13 septembrie 2011

Jurnal de repetitii

Ajuns aseară în București on schedule...
Pentru început, jogging în Cișmigiu, încununarea idioată a unei foste zile aproximativ la fel... Durut genunchiul. La ora aia ne mai fugăream pe-acolo doar eu și câinii cu pedigree... Din loc in loc, un încețoșat parfum de Addict Dior, câte o briză răsărită dinspre vreun băț de salcie și fum de la frunzele arse - deja băieți? Suntem abia la mijlocul verii! Ce spun eu, vara a și început! Crazy nights și vechii băieți de la Kiss în căști...

Repetiție peste o jumătate de oră...

luni, 12 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

12 septembrie

Am învățat 5 pagini de text. Din 8. Le-am învățat, dar oare le știu?
... Winnie vorbește fără șir... Doar pare că vorbește fără șir. Sunt pasaje întregi în care Beckett, hoț bărbat, îi citește pe buze în timp ce ea îi doarme alături. Când dormi ești întotdeauna logic, visul e o chestiune de o logică fără cusur. Doar ce exprimă buzele în tot acel timp e de neînțeles, cu conținut deraiat...

... Înseamnă că filmul ei - de altfel fluid și simplu - trebuie revelat altfel decât prin cuvinte (revelatorul probabil este contextul poveștii ei), cuvintele sunt aleatorii. Dar, așa aleatorii cum sunt ele, trebuie ținute  minte unul câte unul ca mărgelele pe ață, ca să poată țâșni din femeia asta. Mă gândesc că se fixează la repetiții. Mă și văd la prima, prima e întotdeauna comatoasă, îmi trebuie patru cicluri solare ca să îmi trimit mâna la nas și să îmi aduc aminte cum mă cheamă. Coordonarea sucks...

Diseară sunt în București. Habar nu am de scenă, mai sunt câțiva oameni care trebuie să-mi dea câteva răspunsuri, habar nu am de încă 7 mii de lucruri importante ... Care se vor desface pe drum. God help us!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

10 septembrie

Aseară m-a sunat prietena mea. M-a întrebat ce mai fac. Am întrebat-o ce mai face ea. Stătea în balcon, mi-a spus...
Mi-a povestit, mama ei, 90 de ani, șase luni după accidentul cerebral, are mintea unei fetițe în clasa întâi... uneori n-are deloc... pierde sensul cuvintelor, șirul... - asta știam. A întrebat-o: Ce faci, mamă? Vrei să bei apă?, i-a răspuns: Fac bine. Mă retrag.
... Pare important.

... Felul în care un om piaptănă lumina după-amiaza în balcon, felul cum acul unei întâmplări de o zi coase în ochiul lui o mică broderie și umbra coborând spre dreapta a plopilor de la marginea străzii perpendiculare pe strada ta e uneori tot ce poți aduce nou pe lumea asta și dincolo de ea.
Uneori, atâta trebuie să fie de ajuns. Și te mulțumești.

...Uneori.
Luni merg la București.

vineri, 9 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

9 septembrie

   Azi a trecut Cătălina pe aici. Mi-a demonstrat că degetele trebuie să stea răsfirate... Pare să fie important.
E nostim cum gestul obosit de a prinde ibricul de coadă se desface din rutină cum se scutură o crenguță de omăt. Să încerci un personaj înseamnă să fii un pic mai treaz în bucătărie: unde se așează mâna, pe ce atașezi privirea, cum se răsfânge lumina din pervaz pe pahare...

Text de învățat...
Să înveți textul e doar gestul de a lovi cu ciocanul în propria ureche, e cum ți-ai băga lingura în fundul ochiului, este să-ți pui capul în ușă apăsând tare clanța, e cel mai tâmpit lucru care ți se poate întâmpla în viață.
 Iar eu numai de văitat nu am timp acuma. Dacă mă plâng înseamnă că am timp pentru paraziți, înseamnă ca am timp... Astăzi sunt ca o gloabă într-o zi de post... Așa arăt eu când mă vaiet. Gata cu asta!

joi, 8 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

8 septembrie

... Text

Mi-e atât de rău că nu pot bea nici apă. Vreau să dorm... Într-o oră corectez erori de scriere, trec în Pdf și sting lumina... Abia în pdf o să-mi dau seam câte pagini de text real au rămas... Hasta la vista,  și mâine e o zi!

miercuri, 7 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

7 septembrie

În cele din urmă, am convenit cu Iulian tăieturile... Apucat să-l rescriu la mână în Text edit, de data asta fără toată didascalia cu indicațiile fără sfârșit ale autorului... Sunt abia la pagina 11. Mai am ceva-ceva pâna la 33! Stau la noapte cât o fi, vreau să finalizez odată etapa asta.

Găsit un cântecel... ascultat minut de minut în timp ce scriu, până la sevraj, până la pierdere. Se va topi în text, e de bine... E șapte, mă simt încă netedă, fără oboseli... încă...

A sunat ceasul, de fapt e opt :)!

marți, 6 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

6 septembrie

Cum era de așteptat, la faza cu tăiatul textului am dat-o în bară magistral. Ce vreau eu iese prea lung... ca de obicei. Spun după ce am ținut ședința cu Iulian (prima) pe skipe, căci, în cele din urmă am instalat și minunăția asta - de care, acum o lună nici nu mă gândeam să mă apropii - căcaturi... unele utile...
Bref, cele mai importante tăieturi le va face Iulian ca o persoană responsabilă ce este, și asta chiar până mâine... Haha! Totuși, bonus, bucățica de text pe care am operat-o eu cu mâna dibace rămâne așa cum mi-o doream, de fapt o și învățasem deja :)

Am mai bătut și azi pe la uși în legătură cu scena. Așteptăm...
Am sunat-o pe Cătălina.

...Personajul ăsta Winnie are o grație a ei pe care mie îmi rămâne doar să o salut: se află deja în ea, în fibra ei, așa e creată din naștere.
De fapt, e primul caz de imobilitate pe care îl joc. Atunci când imobilitatea apare în scenă, trebuie să fie una eficientă - ceea ce înseamnă că ea are un preț. Să fie eleganța expresiei prețul? Cred că merg pe cartea asta. Uite că și nemișcarea trebuie gândită coregrafic... Îmi place să mă sfătuiesc cu Cătălina la mișcare/acum și la nemișcare în scenă.

A spus da!

luni, 5 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

5 septembrie

Azi... o altă zi risipită. Iulian primește textul abia mâine. But whyyyyy???
Mi-am selectat o bucată, mi-am rescris-o fără indicațiile de scenă... am învățat-o... Pentru mă gândesc că intră sigur toată.
Fiecare oră trecută, fiecare minut mă trimite în urmă cu timpul. Ca un circuit din Înapoi în viitor.  Bat darabana cu degetele pe masă... În fiecare dimineață o gură cu mulți dinți mușcă sârguincios din umăr: Nu ai timp, nu ai destul timp, mai repede, trebuie și mai repede!... Până seara.
Isteria asta vreau să înceteze azi! Acum! Am exact atâta timp cât am și fac exact ce trebuie să fac! Scurt! Și gura, acolo sus!

... și pe urmă, femeia asta Winnie care șade pe mușuroiul ei... are alt ritm. Interior, are alt ritm decăt restul... lucrurilor. E ca o ruptură din context, e ca cineva care, fredonând vesel o polcă intră într-o sală unde se cântă Deus Irae și ciudat,  rămâne cu ideea lui, iese de acolo tot cu polca. Toți supraviețuitorii sunt rupți de context, toți au idei fixe... altfel, cum... ? Pâna la urmă, ei sunt călare pe altă vibrație, un alt nor îi poartă.  Trebuie să îi spun asta lui Iulian, pentru că... asta e cheia! Cred că aici s-a greșit pâna acum cu celelalte spectacole...
Mâine, spre seară probabil, cred! că vom ține ședința...

duminică, 4 septembrie 2011

Jurnal de repetiții


4 septembrie
Desenat aseară portetul lui Winnie, de fapt chestia aia cu "ce a vrut autorul să spună aici". Și care e mai ales "ce am vrut și ce mai vreau eu să spună autorul aici". A ieșit un șablon care, aplicat peste text îmi creează o hartă după care operez eficient tăieturile. E o operație chinuitoare, știu, mereu îmi e greu să renunț la vorbe... Dar e prea mare cearșaf de text, Doamne, prea mare...
Mâine îl caut  pe Iulian și îi arăt versiunea mea...
În patru-cinci zile îmi trebuie scenă de repetiții. O găsesc, habar n-am cum, dar o găsesc... Simt

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Jurnal de repetiții

2 septembrie, orele 20.15,
primit textul undeva în București. Citit din el tot drumul spre casă. Sunt 30 de pagini pline ochi de indicațiile de scenă ale autorului. Asta înseamnă text real de memorat de 15 pagini. Și mai înseamnă că, pentru circa 55 minute de spectacol (cu greu îmi pot imagina că poate dura mai mult fără ca măcar cineva să înceapă a se foi în scaun...) trebuie să rămână maximum 8 pagini de text efectiv...
Astăzi și mâine am de gând să îl operez la sînge: ce rămâne, ce cade la tăieturi - varianta mea de prezentat lui Iulian pentru ziua în care ne putem întâlni, deocamdată pe Skype. Așa ar fi frumos, totuși eu sunt cea care joacă vorbele, deci e decent să știu deja și pe care din ele...
Bref, am ajuns să adorm cam pe la cinci dimineața. Asta ar cam trebui să înceteze, un program tâmpit are de regulă consecințe tâmpite...

3 septembrie, pe la 12.00,

Stau cu deștiu'în gură și aștept să apară omul cu afișul. Poate că e prea devreme să îmi fac griji ori planuri despre asta. Sau poate nu...  de vreme ce, deocamdată habar nu am cum se va rezolva această sarcină... Și că pe omul cu afișul urmează să îl întâlnesc și să îl (re)cunosc dintr-o mulțime finită de oameni pe care, ceva care seamănă cu tulburarea mustului toamna urmează să mi-i scoată în cale...

Pesemne că mă cred cel puțin Andrei Șerban cu jurnal de repetiții și tot tacâmul. Probabil, pentru că mi-am propus, ca de obicei, o cauză semiimposibilă. - Iar pentru cauze semiimposibile e bine să te crezi foarte multe lucruri. Sau, cel puțin foarte multe lucruri... Altfel, din câte știu, din nimic iese de obicei nimica. Sau, pe firul logic, Qui potest plus, potest minus... 'ai că sunt logică, da?



vineri, 26 august 2011

Rescrise din ciclul Nostalgii cu tatăl meu :)


Copiii tăi nu sunt copii tăi,

Ei sunt fii și fiicele Vieții care tânjește după ea înăși,
Ei vin prin tine, dar nu de la tine, 
Și, deși ei sunt cu tine, totuși ei nu-ți aparțin.
Poți să le dai dragostea ta, dar nu și gândurile tale,
Pentru că ei au propriiile lor gânduri.
Poți să le adăpostești trupurile
dar nu și sufletele,
Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,
Pe care tu nu o poți vizita, nici măcar în visele tale.
Te poți lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,
Pentru că viața nu locuiește în ziua de ieri...
Tu ești arcul din care copii tăi pleacă ca niște săgeți vii -
Arcașul vede ținta de pe calea către infinit,
Și-ți dă și ție puterea să vezi cât de departe poți să ajungi
Se încordează cu tine, cu puterea Lui, așa încât săgețile să zboare iute și departe;
Lasă ca încordarea ta în mâinile Arcașului să fie spre bucurie,
Căci așa cum își iubește săgeata, tot astfel El își iubește arcul!

                                                                                     Khalil Gibran


iar asta, atât de frumoasă pe care nu i-am mai citit-o atunci... târziu... :

"Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în Univers, o clipă care nu va mai fi niciodată...
Și noi, ce-i învățăm pe copii noștri? Că doi și cu doi fac patru și că Parisul e capitala Franței.
Când îi vom învăța ce sunt ei?
Ar trebui să spunem fiecăruia: Știi ce ești tu? Ești o minune! Ești unic! În toți anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști...
Poți deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven... Tu poți face orice. Da, ești o minune!
Și când o să crești, vei putea tu să-l rănești pe altul care este o minune ca tine?"

                                                                                                                                        Pablo Casalas

vineri, 12 august 2011

Words...

Dacă ar fi să muriți curând și ați putea
să dați un singur telefon, pe cine ați 
suna și ce i-ați spune?
Și atunci ce mai așteptați?
                                        Stephen Levine


   "Într-o noapte, după ce citisem una dintre sutele de cărți despre cum să fii un părinte bun, mă simțeam un pic vinovat, deoarece... principala strategie descrisă acolo era să vorbești cu copilul tău și să folosești cele două cuvinte magice: Te iubesc. Se sublinia încontinuu nevoia copiilor de a ști că îi iubești necondiționat și irevocabil.
    Am urcat scările până la dormitorul fiului meu și am bătut la ușă. În timp ce băteam, singurul lucru pe care-l auzeam de dincolo de ușă erau tobele lui. Știam că e înăuntru și totuși nu răspundea. Așa că am deschis ușa, destulde sigur că am să-l găsesc stând acolo cu căștile la urechi, ascultând o casetă și bătând în același timp tobele. M-am aplecat spre el: Tim, îmi place foarte mult cum cânți la tobe.
Iar el a zis: Mulțumesc tată, apreciez gestul tău.
Am ieșit din cameră, nu înainte de a-i spune: Vorbim mai târziu. În timp ce coboram scările, mi-am dat seama că urcasem ca să-i spun ceva - altceva- și nu o făcusem. Am simțit că trebuie să mă întorc și să spun cele două cuvinte magice. Am urcat din nou scările, am bătut la ușă și am intrat:
Ai o secundă, Tim?
Desigur, tată. Întotdeuna am avut o secundă sau două. Ai nevoie de ceva?
Fiule, prima oară am venit la tine ca să-ți împărtășesc ceva, dar a ieșit altceva. Și nu chiar ceea ce am vrut eu să-ți spun. Tim, îți aduci aminte când ai învățat să conduci, ce probleme am avut?
Ți-am scris două cuvinte pe un bilețel și ți l-am pus sub pernă în speranța că îl vei citi. Îmi făcusem datoria de părinte și îmi exprimasem atunci dragostea față de fiul meu.

În final după o scurtă conversație, m-am uitat la el și i-am spus:
Ce vreau ca tu să știi, este că și eu și mama ta te iubim.
S-a uitat la mine și a zis: Mulțumesc, tată. Adică...?
Da, ăăă... amândoi nu știm să o exprimăm suficient... am zis eu.
Mulțumesc. Știu că și tu și mama mă iubiți și asta înseamnă mult pentru mine.

M-am întors și am ieșit pe ușă. În timp ce coboram scările, mă gândeam: Nu pot să cred. Am fost de două ori sus, știam ce am să-i spun, și totuși îmi iese altceva...
M-am hotărât să mă mai duc încă o dată sus și să-i spun lui Tim exact ceea ce simțeam. Ceea ce merita și el. Trebuia să audă acest lucru direct de la mine. Nu-mi pasă că are un metru și optzeci. Așa că iată-mă înapoi la ușa lui, ciocănind.
Așteaptă un minut! Nu-mi spune cine e! Nu cumva ești tata?
I-am spus: De unde ai știut?
El mi-a răspuns: Doar te cunosc de când ai devenit tată!
Fiule, poți să-mi acorzi o secundă?
Știi doar că atunci când e vorba doar de o secundă am timp. Hai, intră. Presupun că nu mi-ai spus ce voiai să-mi spui.
Pe asta cum ai știut-o?
Te știu de când eram în scutece.
Ei bine Tim, uite care e treaba. Vreau doar să-ți spun ce mult însemni pentru mine. Nu ceea ce faci tu sau ce ai făcut prin oraș cu prietenii tăi, ci tu ca om. Te iubescc și am vrut doar să știi că te iubesc. Și habar n-am de ce ți-am ascuns acest lucru până acum.
S-a uitat la mine și a zis: Ei, tată, știu că mă iubești și este un lucru special faptul că aud aceste cuvinte. Îți mulțumesc atât pentru asta cât și pentru intenția de a mi-o spune.
În timp ce mă îndreptam spre ușă, m-a întrebat: Hei, tată. Ai un minut liber?
În acel moment, m-am gândit: O Doamne, ce o vrea să îmi mai spună?
Da, întotdeauna dacă e vorba doar de  un minut. Nu știu de unde au copiii chestia asta dar știu sigur că nu de la părinții lor!!!
Tată, vreau să te întreb un singur lucru.
Și care ar fi acela?
M-a privit și mi-a zis: Tată, tu ai fost la vreun seminar sau chestii de alea...???
Îmi spun în gând: Ah, nu... ca orice tânăr de 18 ani, m-a prins... I-am răspuns: Citeam doar o carte în care se spune cât este de important să le zici copiilor tăi ce simți cu adevărat pentru ei..
Bine, tată, mulțumesc pentru osteneală. Vorbim mai târziu.

Cred că ceea ce m-a învățat Tim, mai mult decât orice în noaptea aceea, este că singurul mod prin care îți poți da seama care este înțelesul și scopul dragostei este să fii dispus să plătești prețul respectiv. Adică trebuie să-ți asumi riscul și să spui ceea ce simți.

... The words that set you free"

                                      - Gene Bedley-








miercuri, 10 august 2011

Despre cum vorbim... iarăși, iarăși despre asta


   Cineva a pomenit astăzi când s-a insiunuat într-o conversație din astea de care facem noi pe aici, p.n.v., cuvântul "compătimit(-iți)"... Instantaneu, am simțit cum încep să compătimesc acea persoană - evident, nici nu știu cine e... Dar sincer, cu spontaneitatea și vitalitatea pe care ți le sugerează un vocativ: Compătimiți, compătimiți...! Nu știu cine e omul dar asta îmi inspiră el, să îl compătimesc... :)

O să înțelegem vreodată că toate cuvintele noastre suntem noi? O să înțelegem că cine folosește un cuvânt, se folosește pe sine?  - Cuvintele cresc din carnea noastră. Și ne descheiem la fluturi când vorbim, eliberându-le.
 - Pricepem oare că aceste cuvințele ale noastre ne-or părea din grabă inofensive și, când colo, au cea mai firească putere din lume: putere de viață și de moarte asupra noastră. Puterea să ne servească sau să ne trădeze, după firea fiecăruia atunci când le grădinărim.

Încă o dată, încă o dată și încă o dată cred, ca și Confucius, că cine are cheia limbajului e stăpânul aceastei planete.

... Eh, în fine, cui îi pasă de această planetă? Cine se stăpânește pe sine e la adăpost oricum...
Iar asta e foarte greu pentru cine are grijă doar să (se) dejecteze articulând.
Asta e foarte ușor pentru cine are grijă să ofere vorbind.Să se ofere.Pe sine.Întreg.Viu. Again and again, and again...

... Rămân la această părere: e foarte ușor!




luni, 8 august 2011

Timp de baladă!

  
Pe masa judecătorilor de la Tribunalul Dolj a ajuns și se odihnește un dosar cel putin inspirațional: hai să povestim că, în mare, doi băieți din Oltenia mi ți-l omoară pe al treilea, vâlcean și care lucra la o stână... o stână de pe la Teslui...


... și să mai spună cineva că nu-s oltenii fruntea! Iote, și la producția de balade suntem primii. Cel mai tare e că după ce formulăm rechizitoriul cu trimiterea în judecată a urmăriților penal, sic! (omor deosebit de grav prin lovirea victimei cu ciomagul - nu glumim, chiar așa scrie acolo - pentru bani, firește...)  ne străduim și la soluționatrea dosarului...

P.S. ... procurorii, înduplecați de fantezia ușor clișeistă a străbunilor au mers la sigur, numind dosarul chiar Miorița. Să vii la serviciu ca să pronunți sentințe/ să administrezi probe/ să împarți citații în dosarul Miorița, mmmmmm.... Pentru Meșterul Manole se înscrie cineva? Hai vă rog, începe licitația aia o dată?

joi, 21 iulie 2011

Fararme de arta urbana in iulie...

   Se poate face teatru neconvențional și într-un autobuz, nu-i așa? Surprinsă plăcut aseară când, nimerindu-mă prin București, treceam prin fața Hanului lui Manuc pe la orele 19.00... O stație de autobuz amenajată cu postere verzi ce anunțau un  "Teatru mobil provocat de Grolsch", ținea parcat în față "mobilul" afererent - un autobuz - ce avea să plece din stație pe o rută trasată de municipalitate în scop de ... urma să descopăr scopul când am ales să urc...

... Niște băieți m-au scris pe o listă, am primit bilet gratis și m-am suit în față... interior cu care suntem familiarizați de mici copii, plus niște boxe atârnate de bare... La un moment dat autobuzul o fi plecat din stație, căci am înacasat niște zgâlțâieli cumva neînsemnate în timp ce un băiat își făcea de lucru cu noi -  distrăgând atenția de la peisajul plimbător de sub ferestre. Părea animat,  povestea despre imortalitate - "ce mai pubelă de gunoi!" și "de ce ne iau oamenii pe noi drept pubele" (asta a fost cam beckettian așa...), despre coșmarul lui de a fi carnivor (= iubitor de carne): "o să mă devorez pe mine însumi în sens invers într-o zi) și despre un gândac simpatic de bucătărie care m-a și înlăcrimat duios (ce să fac, am și eu pe acasă).
Mi-a plăcut chestia asta (a ținut așa, cam vreo jumătate de oră de călătorie cu mașina), am rămas și la partea a doua - cu începere de la ora 20.00. Plăcut și asta, am și râs...
Băieți simpatici, actori buni...
Am rămas puțin de vorbă cu Jean Lorin Sterian, inițiatorul proiectului, am primt chiar și un flyer... am ajuns acasă în cele din urmă (cu trenul de noapte spre Craiova) unde am intrat pe www.experimentalist.ro (habar n-am dacă de data asta se va deschide link-ul de aici, eu m-am străduit...) și am găsit asta:

"Chiar și după al doilea performance susținut în “teatrobuz” rămân la prima concluzie: o experiență traumatizantă. Pentru actorul de rând sau chiar și pentru cel care a mai jucat în hale, beciuri, acoperișuri, mansarde, apartamente, sufragerii… experiența teatrobuz-ului este unică. Scena pe patru roți este total împotriva convenției si a nevoilor de stabilitate cu care am fost obișnuiți. La toate acestea se adaugă zgomotul motorului, lipsa sunetului și a luminilor, a culiselor, a distanței actor-spectator, a întunericului sălii.
Chiar și mizand pe adaptabilitatea mea, am descoperit că și al doilea performance a fost cu totul și cu totul diferit. Neașteptat, de necontrolat. Or asta naște în actor, mari semne de întrebare...
este un experiment necesar și-l recomand tuturor, actori sau nu, spectatori sau nu, regizori sau nu, dramaturgi sau nu. Sunt convins ca multiplicarea acestui proiect va naște o generație nouă de: performeri, public de performance, dramaturgi și regizori de performance." Semnează "Omul cu pubela" de la ora 19.00, Alex Nagy:


... în total s-au jucat în autobuz cam opt "piese" diferite între 28 iunie - 22 iulie. Deci, mâine ar fi ultima seară...
Am întrebat și de Laurențiu Bănescu, înscris în proiect cu "Monoloagele vecinului", 


am aflat că jucase cu o zi în urmă și că urma să performeze undeva în Herăstrău... pe la 9 seara am ajuns în parc pe furtună.  Ne adunasem o grămadă, dar vremea nu a ținut cu noi... Se va reprograma (cam ca într-un film cu "Miercurea pierzi sau câștigi...")

luni, 18 iulie 2011

Revenind...


WINNIE:

Şi acum... cuvintele te părăsesc. Nu-i aşa, Willie? Nu-i aşa Willie, că
în unele momente până şi cuvintele te părăsesc? Ce poţi face oare până ce cuvintele se reîntorc? Să te piepteni dacă ai uitat s-o faci sau dacă nu mai eşti sigur că ai făcut-o, să-ţi cureţi unghiile dacă au nevoie să fie curăţate? Este şi asta o ocupaţie cu care să treacă timpul. Pe urmă rămâne de văzut. Asta vreau să spun. De obicei, nu pun la loc obiectele de care mă servesc; le las împrăştiate în jurul meu şi nu le adun decât seara. Ei şi, de vreme ce timpul ne aparţine lui Dumnezeu şi mie...

Sam Beckett, "O, ce zile frumoase!"

duminică, 12 iunie 2011

Spectacolul meu de miercuri s-a așezat mai bine și cu spor pe 22 iunie






Same time, same place peste fix o săptămână... Motive administrative.
Mă bucur să veniți!

joi, 9 iunie 2011

Pe 15 iunie, miercuri, ora 21 joc în București la Grill Pub






Adresa completă este Splaiul Independentei, nr.296 A (în Regie)

Care vă (re)găsiți pe acolo, vă aștept cu drag! :)


miercuri, 1 iunie 2011

"Totul e bine când se sfârșește cu bine" sau sfârșit de stagiune la Craiova (slavă cerului, au vacanță...)


Premieră târzie la Craiova cu ultimul spectacol pus în scenă în această stagiune: Tim Carrol - "Totul e bine când se sfârșește cu bine " după - bineînțeles - Shakespeare...
Încep ca o rea cu chestia asta care o să-l doară sigur când o va citi peste ani și ani (nu râdeți, era o glumă...):

Acest produs se ratează de la fix primul minut și din pricina sigurului motiv care ar ademeni vreo ființă care pleacă de acasă și are (proasta) inspirație să se proptească la teatru într-un spectacol: spectaculosul... sau lipsa lui tocmai unde ar fi mai nimerit ca el să existe: pe scena unui teatru, în decoruri, în costume. E adevărat că economia de mijloace numită minimalism câștigă teren și, pînă la un punct, sunt de acord cu rigorile lui (nu am chef să țin acum un curs pe subiect). Dar nimic pe lumea asta nu pedepsește strălucirea... de ce ar face-o tocmai scena?; așa că nu înteleg de ce domnul Tim Carrol își oferă un spectacol complet nespectaculos și la fel de lipsit de șarm ca o margaretă fără petale sau ca taurul Fredinand fără maragaretă...

Decorul e format din module care, fiind create din materiale ușoare gen lemn de brad - pentru a putea fi manevrate rapid la schimbările de scene, au proprietatea de a oferi insecuritate actorului - care nu are încotro și trebuie să le escaladeze, dragul de el. Motiv de ezitări și de timp extra pentru a calcula bine unde își înfige pasul... cu alte cuvinte se află pe câmp de bătaie mai ceva ca supușii regelui din piesă plecați la război în Italia... (pentru că, pricepeți, e nasol să cazi pe scenă în timpul reprezenației, dacă mai pici și de la înălțime, wow!...)
Schimbările de scene sunt anunțate atât prin heblu cât și prin fredonarea unui limerick din dreptul celui de-al doilea pantalon de către un membru al distribuției, apoi de către toți... pentru această afacere a fost chemat la Craiova domnul Iosif Herțea, cunoscut muzicolog, și foarte bine că l-au chemat pentru că e singurul mod în care muzica se face auzită în acest spectacol, prin gura actorilor și doar în scurt-circuitul vreunui interludiu... înțeleg că dacă el nu venea, muzica ar fi lipsit cu desăvîrșire!
Să mai spun ceva și despre lumină? - seacă, aproape mereu o lungă lumină de zi.

Costumele se prezintă în felul următor: peste o bază neutră (în cazul de față alb - care în teatru nu e deloc neutru, albul este culoarea tragediei! Dar noi avem în față o comedie, așa că nu mai înțeleg nimic... decât că poate regizorul a încercat să ofere cu ultimele sale zbateri o oareșcare scânteiere pe-acoloșa) se așează un voal petrecut șugubăț după umerii actorului; fiecare actor poartă o singură culoare și un singur drapaj care îi definește personajul. În sistemul minimalist, un actor poate întruchipa mai multe personaje, iar în convenția de față, el nu trebuie decât să-și schimbe drapajul (nu și culoarea) doar petrecându-și voalul de după mijloc ori în alt mod, mă-nțelegeți... Mda, nu poți uita ușor așa ceva de vreme ce, prin anul întîi de facultate ăsta era singurul fel în care puteai avea grijă de personajul pe care ți-l dădea doamna profesoară să-l joci. Buuun, deci:

la modalități studențești de rezolvare, obținem în toată frumusețea lui un ditai spectacol studențesc. Tim Carrol are meteahna asta, el a mai semnat la Craiova un spectacol "Odyseia" în exact acest mod, dar acolo lucrurile astea mergeau ca unse (pentru că domnia sa juca pe o singură carte care funcțioanează întotdeauna la teatru: improvizația, mă rog, o să vorbim altă dată de Odyseia...). Sigura explicație care mă înspăimîntă încă de astăzi e că domnu director n-are bani sau nu-i găsește.

Așa, deci ne mai rămîn două picioare de pod pe care se sprijină această premieră (astă seară deja la al doilea spectacol) și strălucirea ei vătămată:
Textul
plot: Într-o Franță fictivă, o fată vitează și chiar fecioară: "acesta mi-e avutul, să spun că-s o simplă fată" câștigă prin fapte curajoase simpatia regelui și mîna alesului ei - pe care regele i-o acordă, dar pe care el, cam filfizon i-o refuză din superficialitate și orgoliu. Acest Bertram, conte de Rossillon se pune așa de rău contra, că pleacă la război în noaptea nunții fără măcar s-o pupe: "Doar străinii și dușmanii se despart fără măcar un sărut" și-o trimite la mă-sa (mama lui, care o iubește și pe ea la fel de mult ca pe el, poate mai... ea ghicise de pe vremea când fata era în casa dumneaei că-l iubește pe fi-su: "Îl iubești, mărturisește/ Obrajii tăi oricum și-o spun unul altuia"). Asta mică, cam nebună așa, se duce doar o țîră pe la mumă-sa pi'n bătătură (așa văd eu din sală ce-o fi fost pe scena aia) doar cât să-și dea repede ochii peste cap și să leșine pe-acolo ca să aibă doamna de Rosillon de ce s-o ogoiască blînd pe copilă: "De iei asupra ta durerea toată/ Ai luat și jumătatea mea" apoi se adună de pe jos și se cară în Italia după el, chipurile în pelerinaj... În paralel cu necazurile ei e războiul dus de compatrioții lui Rossillon, care îi ridică pe unii și îi scade pe alții: "Prea mândre ne-ar fi virtuțile dacă nu le-ar zdruncina scăderile" (mda, Shakespeare...) printre ei aflîndu-se și omul lui Rossilon care suferă comic o crîncenă dezonoare, nici o chestie, iese mai senin decât din brațele maică-si în scăldătoare: "În rușine trăiești cel mai simplu/ Te-au fraierit, fii fraier" (câta lipsă de orgoliu! ntz!remarcabil!). Printr-un joc al întîmplărilor și al qui pro quo-urilor, micuța ajunge să înfăptuiască imposibilul pe care fantasmagoricul ei bărbat îi promisese că n-o să-l poată ever - că doar e imposibil: să aibă un copil de la el și inelul lui pe deget... ca pe urmă, ea să-și dea iar ochii peste cap - de data asta din extaz - și să remarce:" Ce ciudați sunt bărbații! Folosesc atât de dulce ceva ce urăsc"... Apoi, să-i și arunce ăstuia adevărul în față, și nu oricum ci chiar cu martori, înapoi acasă - adică la Curtea Franței. Minunea din amor face ca el să plesnească de drag la așa descoperire, pasămite bărbații crapă din evidența inteligenței și nu din meșteșugul pasiunii, sau ăsta o fi punctul de vedere al lui Willliam (băi, Will ăsta, nu bărbatul lui Kate de acum o lună) și iac-așa "pare a fi bine când după mult amar, toate se potrivesc", adică toate bune...
Dar ca să guști textul trebuie să fii degustător de text, iar dintre degustătorii de text, și mai puțini găsești îndrăgostiți de Shakespeare... Prin urmare, în sală numai șoapte și suspine... toate mângăiate cu telefonul mobil din dotare, foșnind tastele, aprinzând diplayul, activînd soneria, ducându-se la baie, deranjînd tot rîndul, urmînd exemplul toți ceilalți sau aproape... Lipsea popcornul...

Actorii - fără excepție foarte buni în scenă, și astă seară și la premiera de acum o săptămînă, sau măcar funcționali. Și recunosc că trebuie să fii un fel de erou ca să te cațeri pe alea... Distribuția: http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=144 (mai bine realizați asta, veți găsi acolo chiar și o imagine mare și trei mai mici din spectacol)

Așa că, dragilor, acest produs a contat la faza cu strălucirea (aferentă ar trebui să să tastez, dar mă abțin, se vede treaba că strălucirea a devenit dispensabilă precum ghicitoarea Strălucirea în raport cu relevanța cuantelor și anul 2012) numai pe text și pe actori. Bine că vine vacanța cu trenul din Franța!

marți, 24 mai 2011

Raspuns pentru utilizatorul de blog nevers la postul meu anterior

nevers, știi unde e bine să te abții de la greșeli? În bucătărie! E singurul loc unde nu se admit greșeli, pentru că ai datoria să-i hrănești pe ai tăi SĂNĂTOS! De-asta rețetele sunt redactate cu precizie și unele din ele - acelea în care cred! - trebuie respectate întocmai.

În bucătărie se dă cea mai importantă bătălie de pe pămînt și doar acolo se manifestă adevăratul eroism... Restul sunt cipsuri...

Poate că unii fac improvizații și acolo. Ei sunt numiți artiști în bucătărie. Despre ei mărturisește arta culinară și ne abatem de la subiect... Nu despre asta vreau să vorbesc aici...

Am vrut să scriu acum despre o anumită corectitudine a modestiei de a merge pe drumuri bătute (bine! :) în scopul nobil de a dărui hrană din iubire și protecție... Și da, ăsta e adevăraul eroism: sacrifici orgoliul descoperirii, de dragul condiției bune, al sănătății ălora pe care-i iubești!

duminică, 22 mai 2011

caligula... (studii 2)





A trebuit să mai cheltuiesc o seară de mai pentru un al treilea spectacol ca să pot scrie asta: într-o poezie cu formă fixă - așa cum arată construit personajul Caligula pînă în această clipă , Leoveanu tot mai are timp/chef să se joace încă puțin... să spargă migăloasa lui dantelă de gheață, să cojească statuia, ei da, să greșească. Riscă mult făcînd asta, chiar dacă riscă precum un profesionist, cu toate simțurile în priză, totuși rezultatul nu e întotdeauna cel mai izbutit exemplar Caligula, dar...

... Dar greșeala e fertilă. Stă în carnea oamenilor curajoși și poate nobili un amănunt cald și dulce ca mirosul de nou născut: promisiunea de a greși - iar greșeala lor e fertilă, greșeala lor îmbogățește Pămîntul tot, nu încurcă ci leagă rod... Îmi place să cred că artiștii au puterea asta...
Fiindcă poate că toate astea nu se arată ca un câștig imediat, poate fi sacrificată reprezentația unei seri întregi, dar povestea se rotunjește cu fiecare spectacol, iar următorul devine culmea tuturor celorlalte din urmă...
Mi-a plăcut tot ce-am văzut azi pentru că la aplauze, multe, prelungite, scena părea bogată ca pămîntul care a suportat un duel între frumoși cavaleri, doborîți toți pentru onoare. Încă mai am lacrimi pe față, atît de frumos au căzut colegii mei astăzi...
(va urma)

duminică, 15 mai 2011

Moon over Paganini



Am ajuns comod, cu zece minute înainte. M-am suit pe scenă - bine că am parte de ea, de data asta pentru că acolo instalaseră scaunele pe care cumpărasem bilet - mișto loc și ivit ulterior, căci spectacolul s-a vândut cu casa închisă și cu toate locurile din sală ocupate: Alexandru Tomescu în turneu național cu Stradivarius și cu toate cele 24 de Capricii...

... aș fi putut să rețin un singur lucru și să mă car acasă: un reflector care atîrna pe peretele dimpotrivă mă tot pleznea în moalele capului pînă când a câștigat teren și mi s-a încrustat ca un vierme în fibra optică. Nu, nu e asta, vorba Ninei Zarecinaia, pentru că am clipit de două ori - by the way, așa face un miop când devine necesar să răstoarne lumea în juma' de secundă (ce motiv mai drăguț să mă fac că mi-am uitat ochelarii acasă-n bucătărie...). Din clipa în care pleoapele mele prăfuite de fotoni au reinstalat spotul cumva în spatele barei de rezonanță a viorii, totul s-a petrecut cu repeziciune, în plin vârtej accelerat de particule: timpul s-a desprins din horă, s-a răsucit și s-a lipit ca o clătită la finalul mișcării ei de revoluție undeva pe decupajul filmului Al cincilea element (vă mai amintiți faza când echipajul ajunge pe o planetă populată ambiguu și nimerește la concertul unei dive galactice, ființa aia cu capul încununat de tentacule si sunete de toate culorile, care cântă și cântă și împerechează arpegii pînă când din pelicula filmului începe să curgă muzica împletită a cinci sisteme solare, muzica aia care începe de obicei cu respirația unei păpădii și continuă cu extrase din rotații, revoluții, evoluții și colaps...?)
Da și, pe urmă, când am clipit iarăși des, pentru că voiam să încerc o nouă corecție, m-am mai uitat o dată cu aceeași privire de toantă și am văzut grația însăși în cea mai lipsită de grație formă pe care ți-o poți imagina: forma umană - un corp de băiat aplecat peste ceva... și nici măcar nu mai conta, și nici măcar nu mai știe nimeni dacă din Tomescu mai rămăsese vreun atom Tomescu... chiar și gândul evaziv și infatuat că cineva și-ar putea dori o altă emoție și un alt conext, sau pe George Clooney traversând scena aia, de pildă :), a fost îndepărtat cu gestul cu care alungi o muscă... Nu știu nici dacă atunci, în acea secundă, pe umărul lui stâng purta un mic animal cu sudoare și puls sau dacă Orfeu fusese blocat la facerea lumii într-un mic eșantion vegetal... În același timp, pe retroproiecția video (spectacoloul beneficiază și de așa ceva: un ecran mare pe care aleargă un film compus din 24 de pași), mâinile unui lutier parcurgeau drumul invers al facerii unei viori, de la modelul din vitrină pînă la pădurea plină cu mici viori însămînțate în brazi... return to innocence.

... pe la Capriciul 20, felul în care soarta, hazardul, 301 heruvimi sau numai tehnica de execuție au decis să grupeze alămurile din visul cu numărul 2050 pe anul ăsta, ca să recompună sunetul nu al unui cimpoi (chiar dacă așa se cheamă partitura - Cimpoiul) ci - ca și numele unui brand irlandez - în 100 pipes, atunci când încercam să-mi trag palme în silent mode ca să îmi opresc o buclă de lacrimi atârnînd de ureche în jos... (încercați să identificați poziția gâtului, hai, că e logic, începusem să mă uit în sus...)

... m-am trezit de cinci minute și recitesc aiureala pe care tocmai ați parcurs-o - dacă ați parcurs-o... constat că numai despre Paganini n-am scris nimic. Vai, ce mă bucur, mergeți să-l ascultați, face sincron cu Tomescu. E singurul lucru pe care voiam să-l spun de fapt, dacă aveam bunul simț să-l spun de la început, fără să bat apa în piuă, de mâine o să ajungă și în orașul vostru... Craiova a fost abia al șaselea oraș al turneului...



miercuri, 27 aprilie 2011

Proprietatea cuvintelor putea fi o glumă, da' e serioasă

Oamenii au o soartă tristă pentru că nu au vocabular. Amestecă între ele cuvintele, confundă în fugă și la nimereală, se îneacă în cețuri de ape tulburi (ale lor dinăuntru) și pe urmă se miră de ce li se întîmplă.
Please!

Am ghicit eu bine că viața e o chestie de formulă, de definiție, sau de pur dicționar. Din câte îmi aduc aminte, se pare că a și pornit de la un Cuvânt...

... mai am senzatia că nici Confucius nu mă contrazice

vineri, 15 aprilie 2011

Ma gandeam, asa... c-ar fi bine sa stii sa/ce ceri...

Acum câteva săptămîni mă uitam la un cerșetor. Ne uitam unul la altul și eu încercam să-mi amintesc unde pusesem o hîrtie de 1 RON să i-o dau. Atunci, el a venit către mine și m-a întrebat dacă n-am un ceas.
- N-aveam ceas. M-am cărat.

Cred că dacă Dumnezeu se apucă și-ți pune întrebari precise, e bine să-i răspunzi la ce te întreabă. Fără inițiative noi. Noi ishue-uri...
Și, cum drumurile către sus sunt cu dus/întors, înseamnă că și fenomenul revers e similar, chestia cu cerutul e tot așa. Și cred că universul ăsta mare e doar o problemă de a pune corect întrebarea. Vorbesc acum despre "a cere", la fel de interesat cum vorbesc despre "cum" ar fi bine să se desfășoare acțiunea lui "a cere".

... formulări, formulări... Formulare...

Găsesc că e bine ca într-un moment al vieții să fii încadrat ca funcționar public. Pe urmă să te dea afară.
Dar, măcar înveți să completezi corect un formular. După ce înveți o lecție simplă: să te încadrezi satisfăcător în rubrici pătrate, îți mai rămâne să nu întrebi căt e ceasul, dacă interesul de fapt era să obții 1 RON.

Vorbeam și eu...
În fond, mai bine că n-am avut. Poate ăla voia să-mi fure ceasul...

luni, 11 aprilie 2011

miercuri, 6 aprilie 2011

caligula... (studii 1)

... Când m-am trezit din somn, Sorin Leoveanu (Caligula) plutea în sus printre pungi cu aer care se numesc fiecare liberatea absolută, singurătatea absolută, dezbaterea de idei absolută, sexul absolut (asta îmi dă niște idei, hm... :)), proprietatea absolută - "Vreau luna, Helicon!", suferința absolută - "Pe lângă suferința mea, sufăr și suferința lui...", fericirea absolută - "Incest să fie, dar cu dizertație!", boala absolută - "mortală pentru ceilalți", citatul absolut - "Pedanții au justificări și sunt mulțumiți, ei numesc ceea ce e prea mult-boală" , iubirea absolută - "Nu există dragoste fără puțin viol", opera absolută - "Eu n-am nevoie de operă, eu trăiesc... potrivesc gândul cu fapta și asta e o chestiune de putere" (deci opera absolută e o chestiune de putere carevasăzică, moncher...), cercul de prieteni absolut dușmani, dreptatea absolută, odihna absolută - "Măcar o dată aș vrea să mă contrazic, e atât de odihnitor..."... (să vă mai spun?????). De fapt, după câte radicalizări scînteietoare am înșirat eu aici, pasămi-te Camus ăsta era un băiat de lume absolut, care s-a ratat monden lamentabil. Și în modul cel mai absolut! Așa mi s-a părut mie când m-am trezit, na...

Băi, mint. Nici n-am adormit... decât un pic... De fapt, nu e nimic adevărat, tot ce vreau să spun e că Leoveanul și-a făcut datoria!

... Decorul ? Minimalist - în care am recunoscut pe frânturi, piese a la "Romeo și Julieta", Paraskevopoulos (în fapt, e simplu: TNC are veșnic contract cu același furnizor de decoruri, ce să-i faci, minimalismul e totuși o modă, și, ca orice modă, naște servicii, investitori și furnizori, nici nu zic că TNC și-a făcut din asta o profesiune de credință...): câteva panoplii de plexiglas închipuind funcțional fie o cutie iluminată interior de spoturi - o posibila criptă, fie pereții de labirint ai palatului, fie uriașe oglinzi laterale în care, în final se oglindește chiar și publicul, sic!, o canapea stil de prin recuzită (care la Național e numeroasă, rău!), o plantație de lumânări care întodeauna vor da bine în scenă, scaune, în fine, un decor curățel, mi-a plăcut.

Eh, după ce am tras de urechi toate ideile astea mari, pînă am rămas cu urechile în mâini, de mi le-am atîrnat pe toate, salbă la gît(sunt un șef-canibal din Tanzania, când vorbim de idei) rezultatul e că (în sfîrșit!!!) caligula îmi pare un concept aruncat în scenă, tăvălit bine și frămîntat în praful de pe scîndură pînă când se obține de către fiecare (actor) câte un boț de carne și de gaze numit personaj. Se ia și se administrează înt-o singură priză, seara și ori de câte ori este nevoie... Mi-e greu să spun cât de buni au fost cu toții, sper că asta se înțelege, deci:

Caligula (Sorin Leoveanu, cum spuneam) pune în scenă o sexualitate ambiguă, în fond șerpii nu știm dacă sunt fete sau băieți...
Se vorbește în piesă despre "lucruri care nu sunt din lumea asta", personajul principal trebuie și el adus din altă lume, așa că simbolul șarpelui pare cel mai potrivit ca studiu de caz. Șarpele face legătura dintre două lumi posibile, el poate fi investit cu orice valoare - informație pozitivă sau negativă, e un simbol de tranzit, un bun vehicul. Este funcția pe care, de altfel o ocupă în științele ezoterice.
Judecînd după postura generală a trupului în spectacol, după contorsiunile lui, cred că la șarpe s-a gîndit și Leoveanu și la vecinătățile de simbol pe care el le admite: un Ptolemeu, o Nefertiti și orice altă semizeitate egipteană, o pisică, o bilă cu corzi vocale, toate astea formează fiecare câte o modalitate de acces către o lume mediană ce are în centru un personaj iradiant care vrea luna.
(... acuma nu știu, nu l-am întrebat, nu vă imaginați că oamenii discută asemenea aiureli între ei când ies la bere după spectacol). Un personaj-metamorfoză într-o continuă joacă, altfel nu văd cum s-ar putea plia permanent pe avalanșa de idei-fixe ale lui Camus, fixe da' multe...

Foarte plastic Bocsardi în serviciul ideii de metamorfoză: costum, machiaj - bine servite. Îmi vine să cred că l-a costumat pe Leoveanu în funcție de cine urmeză să fie anihilat de el în scenă, de victima următoare... Lucru cunoscut, mai ales costumul dă cheia personajului și drumul urmat. Atunci când joci într-un spectacol, e bine sa aștepți cu mare interes proba de costume, se știe...
... Apropos, îmi amintesc că prin actul doi, din întîmplare cineva a tușit în public. Imediat, dar imediat, Sorin a tresărit și a privit într-acolo. În secunda doi, l-a luat pe acela în proprietate. Apreciez când un actor aspiră publicul și îl injectează mai tîrziu în scena următoare... Apreciez, pentru că aș face oricând asta. Publicul e o bună investitiție; pentru că, atâta timp cât el respiră viață (și publicul cu asta se ocupă), o vei face și tu pe scenă.
Următoarea mișcare după ce l-a "înghițit" pe micul șoricel, a fost să-l debordeze în tabloul asasinării următoarei victime, nu mai țin minte cine venea la rînd, Mereia parcă... Practic (dacă nu și tehnic) un gest de vampir, firesc de folosit în Caligula - care fură energie din tot ce e viu și mișcă... (va urma)

luni, 4 aprilie 2011

caligula...

În ziua în care mi-am pus în cap să-mi pavoazez ușa frigiderului, am găsit la "Mecur" pe o tejghea o tabletă cu magnet pe care scria Sarut mult mai bine decat gandesc. Bineințeles c-am cumparat-o, mă, pentru că o găsesc demnă să stea în casa mea - agătata la vedere!, în sfîrșit ceva care mă reprezintă, zic... La frigider mi-am dat seama că acolo scria gătesc, nu gândesc... M-am liniștit într-un tîrziu la gîndul trist că, din păcate, pîna și asta se poate repara într-o zi...

Mereu am avut o rezistență naturală la ideile înalte. Ce să fac eu cu o secantă, când mie cercul mi-e fie prea mult, fie prea puțin (în funcție de ora matinală la care ma trezesc)? Mereu am îndoit-o pînă când am făcut din ea o agrafa de șase lei și mi-am lipit-o în păr. Sau am înțepat cu ea aceste gonflabile sfere sperînd că, la spargere, mă va ploua cu popcorn pe cap. I'm a cornflake girl, too... Mă salvează mereu similitudinea cu tot ce îmi e cunoscut prin pipăire.
... Da, sunt concretă, sunt muiere, și mai cred că intră în obiceiul actorului să procedeze așa.
De asta i-am pupat imediat mâna lui Gombrowicz când a scris că adversarul lui Sarte nu e preotul, e lăptarul. Pentru că limita mea de umanitate și ce mă definește în sensul acelor de ceasornic e vecinul de la 5 cu nivelul decibelilor care mă arde în burtă la trei dimineața, și nu faptul că el ascultă muzică mai bună ca mine la ora aia... I give nothing but shet, dupa ce m-a trezit din somn cu Malmsteen și nu cu Costi Ioniță...

... Prin urmare, bântuită pînă la abandon de asemenea rare necazuri de intelect, am ajuns ieri în sală la "Caligula" - Laszlo Bocsardi la Craiova. Pînă la urmă, și Camus când e debitat de gura unui actor, pare băiat de treabă... (va urma)

miercuri, 16 martie 2011

Buna! Ce faci?

Azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.
Beau un pahar cu apă. Il beau... Mai am ... Recitesc. Am scris așa: azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.
Adică... Da. Nu șterg.
Băi, da' lasă-mă-n pace!!!! Nu te cred! Ce zici c-ai făcut tu? O, ce?? Am văzut ... așa. A fost... așa. Deci, nu șterg, pentru ca azi chiar am făcut ce-am scris acolo c-am făcut...

Nu pot să cred! Nu pot să cred. Din nou. Nu credeam a spera de a trăi vreodată...
România nu se află in era cinematografului. Ea se află undeva pe o planetă pustie-straină-și-grea, cu puține maimuțe.
O maioneză blondă care nu se leagă și pace, poți s-o bați și cu lanțul ud de la bicicletă - se arată a fi arta românească a de a face film.
Țara mea a reușit să producă un număr de filme de limbă română (- privibile fără să te alegi cu indigestii) acoperit de mai puține din degetele de la mâini. A face o comedie romantică de orizont românesc e un fineț fără speranță pentru câțiva oameni care așteaptă, ca și mine o culoare, un zenit și un nadir impregnate în celuloid, chiar și calitatea acestiua de a avea puls atunci când filmul e privit, mă rog, trăit cu ochii holbați în ecran.

... totuși, am văzut astăzi un film editat decent pe o peliculă care nu se zgâlțîie, e fără zimți pe margine la proiectare, coloana lui sonoră nu a behăit la mine în timp ce ne ascultam una pe alta - eu râzînd, ea playind - și mai conține și piese muzicale ADAPTATE CONTEXTULUI (lucru rar - de obicei auzeam la noi in filme muzici-abțibild, lipite așa pe coloană). De-a dreptul comedie si încadrată destul de potrivit dacă vrem (și mai ales dacă ne dorim, căci asta e: chiar ne doream!) în genul romantic. Un film care are candori la care nu mai speram, are mutrițe nostime, în loc de unele mutre acre pe care le bănuiești, onest, când intri în sală, pentru ca așa erai obișnuit..., un scenariu fluid și cu câteva clenciuri scînteietoare de-a dreptul (Lia Bugnar), in concluzie face bunatatea să te binedispună.

Acuma, nu spune nimeni că asta e o comedie cu Julia Roberts și duceti-va că n-ați mai văzut așa ceva în vecii vecilor. Nu. Nu-i un capat de lume! Dar e un capat de țară. Românească. Și asta e sigur.
Rezulta de aici ca e un film care ține cu tine pînă la sfîrșit, îți e complice și îți e la îndemână, mai ales când îți șoptește: Hoțule ai făcut și tu așa, hai, zi că nu... Un film în care te recunoști e un amic.
Nume ca Dana Voicu, Ionel Mihăilescu, Paul Diaconescu... nu sunt nume de care neapărat ați auzit. Sunt nume de care nu știu dacă neapărat veți mai auzi încă, de azi înainte. Iarăși, nu sunt Julia Roberts... iar noi, pînă una alta, trăim pe-aici printre Carpați și cine știe ce ni se mai întîmplă mîine... Dar fețele lor prospete, moaca de lună beată a lui Mihăilescu - ingenuu ca Ofelia, profesionalismul, farmecul... Sunt actori cu mișcări sufletești întîmplate cu gigășie, actori care dețin confortul de a se strîmba la cameră dupa pofta inimii, reacții juste și foarte soft. Niște oameni calzi.

Mi-am terminat paharul cu apa. Cred ca e gol demult... Stau și mă mir.


sâmbătă, 12 martie 2011

Lulu Ionescu?

97 de ani - creditati. Microcefalie. Identitate stabilita administrativ abia anul trecut. Propus pentru Cartea recordurilor la segmentul speranta de viata romaneasca... Cred... la ce poti propune asa ceva in Cartea Cartilor?
Un metru jumatate lungime, 40 de kilograme greutate. N-a omorit in viata lui o musca, mingaie oameni, danseaza dupa fluturii din degetele lui, nu aude, nu vorbeste, traieste de 50 de ani in spital in pozitia de asistat, n-a fost bolnav in toti anii lui decat de una bucata raceala ( superfluul lui Sorescu...). Aspect general de Yoda un pic mai saltaretz.

De fapt, Forrest Gump de Romania... Caci in varianta raw, ca si in varianta mioritica, lucrurile apar ca simplificate, chiar si binele...

Se spune ca suntem buni/angelici atunci cand nu avem asteptari. / Dar cand avem asteptari, suntem constienti - de ele, de noi si de trupul celorlalti. De vointa de a face bine sau rau si dependeni de aceasta vointa...

Intrebari:

Oare trebuie sa fii un inger de om ca sa nu faci nici o scama de rau pe planeta asta? E o conditie?
Trebuie sa fii decerebrat ca sa faci bine?
Oare raul necomis e un bine rezidual? Un bine minimal?
Si, daca nu te apuci sa spinzuri oameni cu lantul de la bicicleta, nu te inscrii in lantul trofic? / sau asta e chiar caz de excludere din specie?
Si, daca nu faci rau, inseamna ca faci automat bine? Binele si raul sunt categorii pamintesti, nu avem ce le face... Ele se recalibreaza pe fiinta noastra pe cat de zabavnica pe atat de trecatoare.

Ar ramane sa va dau leapsa. Daca piticugras nu joaca leapsa - ca nu-mi amintesc eu sa fi cedat pina acum - va bagati careva? Astept oferte...

Subcategorie: De pilda, mie mi-au furat ieri unii Vodafone-le. E asta un lucru rau sau bun?... De fapt, e o provocare: se poate trai o luna fara el?...
O jumatate de luna?
Eu tot o sa incerc...

P.S. Ma gindeam asa, au avut ceva umor aia cand l-au botezat... Lulu Ionescu pare antiteza lui Nae Ionescu... sau un avatar simplificat, ca un scheci in care personajul principal e binele minim + curiozitatea de viata micsorata pina la pulverizare...

... Binele. Substanta asta alcalino-pamintoasa... ca sarea in bucate, ca mila.

vineri, 11 martie 2011

Stille nacht

Am dat cu aspiratorul prin casa. De nervi!!!! Huaaaaa!!!!


... din puncul lor de vedere, nervii mei sunt numa buni!
De fapt ok, nu-l mai bag pina in aprilie. Poate mai.

duminică, 6 martie 2011

Who start the rain? (Scrisori, 2)

Nu vad cui pe lumea asta sa spun? pe cine altcineva sa intreb? Tu scrii povestea... Am spus, repet, ma supun povestii, am invatat sa ascult...

Mai spun atit: in secunda cand ai intrat pe usa aia la conferinta de presa, cu gura ta larga si fericita pin' la ureche, a inceput sa-mi bata inima. Tare. Cu putere, gong. Am auzit atunci pe toti de-acolo cum aud ca imi bate inima, nu mint, nu ma joc acum: e cert ca au auzit toti galagia aia batind un ritm.... era tare, tare de tot. parca voia plece din loc. Parca voia sa vina la tine. In viata mea nu mi-am auzit inima asa, ca in clipa cand tu intrai acolo, in sala aia, nici prea mare, nici prea mica, doar potrivita. Si mi-a fost cam teama ca lumea aia multa o sa ma vada fericita.

Eu asta nu pot sa uit . Nu pot sa-mi uit inima .Si ma tot intreb...

... se spune ca Adevarul e vesnic, noi suntem trecatorii ... vorba lui Sorescu, cand ne ducem, murim putin... In Varul Shakespeare, Will, atunci cand iese din scena, se duce sa doarma. Pe urma, doarme in Sorescu (el zice: "nu incap in Shakespeare"...... bai, asta chiar era bun).
De ce, cand dormim noaptea, "vedem mai bine" lucrurile? inseamna na, ca le vedem in somn...

...Am senzatia ca toata viata ne purtam ca niste minciuni ambulante... Suntem purtatori de semn, de adevar, inauntru, iar in afara, avem un craniu plus creier, o caracasa, un cod. Cand murim, parca ni se sparge codul ca sa tisneasca adevarul din noi, sa spoim cu adevaruri peste tot... ce vine de la noi, mic, se duce la intilnire cu astalalt, Marele..., inseamna ca adevarul mic a fost in intregime spus si ca nimic nu se mai poate adauga... Si daca ne ducem Jos, inseamna ca platim pentru utilizare improprie de timp...

... Sandica, i-a zis bunicu-meu bunica-mi dupa ce ea a nascut-o pe maica-mea (pesemne ca ea o fi fost cam trista ca n-a facut baiat), unui copil (asa ziceau oltenii de la tzara la baieti, existau fete si copii, femei si oameni, God!, Si femeile sunt oameni, nu-i asa?), unui copil ii arunci pe el o pereche de pantaloni si-l trimiti pe camp sa se joace, da' pentru fata cate nu faci?; o piepteni, tragi pe ea o rochita frumoasa, ii spui o poveste... Mai tarziu, bunica-mea a nascut si baiat, cred ca l-a iubit tare...

Eu am aparut pe-acolo dupa ce Dardu plecase si mama apucase sa-l ia si ea pe tata de barbat... asta inseamna ca am fost un copil iubit, mai rau, un copil rasfatat in multe neamuri pentru ca eram cam sigurul... in plus, eram fata...
Intr-o zi m-au pus in tarc (aveau prostul obicei... nu existau premergatoare, alte minuni, iti dadeau un tarc in care tu, copil bosumflat iti vedeai de treaba toata ziua) si m-au inchis in camera de jos a casei de la Carpen, bucataria - vara e singurul loc de pe planeta unde mai pregeta un pic de racoare; probabil ca in ziua aia m-au depozitat acolo din pricina albinelor pe care bunica-mea le intarita cand umbla la stupi... cred ca a crescut vreo paispe stupi pina cand am ajuns eu la facultate si ea a venit sa stea cu noi la Craiova... Ar trebui sa zic acum ca am mers foarte greu, pe la vreun an si ceva, asa-mi explic tarcul ala odios, in schimb, am auzit ca incepusem sa articulez cate ceva pe la o luna, minune mare (imi povesteau ca incercam o notiune spatiala- "acolo", mie-mi iesea o chestie gen "acu'" si aratam inspre ceva, habar n-am ce...).
M-au parasit acolo... Imi amintesc cu precizia unui ac de albina (si cate nu m-au muscat, de atunci in fiecare vara...) primul meu gand, ori primul de care-mi mai aduc aminte: "iar ma lasara astia singura aici, iar ma plictisesc, aaaaasah...".... pe urma nimic, pesemne m-am dus sa dorm...

...mai tarziu ( sigur stiu ca imi foloseam picioarele, deci invatasem...), cred ca era pe la inceputul verii, pentru ca erau niste flori mici de culori puternice, rosii, violete, galbene, cu petale tari, lucioase, ca elitrele..., demult n-am mai intalnit soiul asta... m-au lasat la soare linga poteca ce mergea spre portita de la curtea mare... am adormit in iarba, mi-amintesc toropela de dinainte si gandul ca as putea sa stau asa, la nesfarsit zacind acolo, ca daca as astepta un pic mai mult si cineva nu vine sa ma scuture ori sa ma ia in brate, as fi in stare sa raman pentru totdeauna... - pesemne, notiunea de totdeauna imi venea din apropiere, imi statea la-ndemina, puteam eu s-o culeg cand voiam, ca pe floricica aia colorata pe langa care cazusem... cand imi aduc din nou aminte, deci reiau fimul, eram in patul din dormitorul alor mei ( alor batrini) care se sfatuiau cum sa ma duca la Craiova: "Gogule, nu stiu ce-are fata..."... am ajuns si la Craiova, apoi explicatiile bunica-mi date lui taica-meu si maica-mii.... N-am aflat niciodata ce-am patit atunci, doctorii n-au avut nimic de zis: N-are doamna, nimica...

... Astea trebuie sa fi fost primele doua dati cand am murit. N-am povestit la nimeni ca fusesera aproape controlate, aproape simple, aproape precise. Nu stiu motivul, poate o luasem putin inaintea povestii? m-ar fi crezut Niculaita Minciuna? sau cresteam prea repede, prea singura? Cu simplitate, da, am fost un copil singur... Mai tarziu, mi-am facut prieteni la gradinita din sat, care ma invidiau si se purtau frumos... din acelasi motiv: bunicu-meu (adica tata, eu asa-i ziceam) era pentru toti, tata-popa. Si mai tarziu, cand m-au adus la gradinita la Craiova, cu un an inainte sa ma trimita la scoala, ca sa ma spele, (in fond eram cam taranca), eu aveam emotii si i-am zis mamei(asta tinara): mamica, mi-e frica... - De ce mami, n-ai mai fost tu la gradinita? - Da' ce, aici e tata popa-n sat?

... cealalta bunica, Ioana, mama lu' taticu (trebuia sa-i zic si lui taica-meu cumva, sa-i deosebesc, daca-mi trece cumva prin cap sa-i strig), tot coana preoteasa, (si astalalt era tot preot), era cred mai nebuna decat bunica-mea-mama... Nu-mi amitesc prea multe din zona aia, de pe malul Amaradiei... Mama-mare a fost povestea altor copii, a verilor mei dinspre tata. Pentru ca eu cred ca ne alegem povestile prin simpatie, or tata si mama erau favoritii... Cand a murit tata-mare (chiar, mi-amintesc ca era si o zi mare atunci, s-a intamplat de Constantin si Elena), pe urma mama-mare, am aprins o lumanare si i-am privit. Apoi am plecat. ... Ei n-au fost povestitorii mei.

In ziua aia, cand mi-a batut cu putere inima la tine, crezi ca m-am intors acasa? Si, daca inima nu minte, tu esti adevarul meu? esti tu "acasa" mea? ... Pentru ca dragul si marturisitorul meu, esti...

3 noiembrie, 2010

P. S. In afara de dragostea mea, aproape totul in capsorul zevzec care sunt, tine de dilema... Doar de dragostea mea nu ma indoiesc. In rest, ma indoiesc de tot si mai ales de mine. De mijloacele mele meschine si impovaratoare de acces spre ea...
Pentru ca, in ziua in care te-am cunoscut, adevarul a fost cel mai frumos lucru care mi se poate intimpla.
Daca o sa citesti vreodata asta,
5 martie, 2011

vineri, 4 martie 2011

Who start the rain? (Scrisori, 1)

Bunica mea a fost o femeie misto . Avea cele mai frumoase picioare din neam, deci mi-a dat un pic si mie, si avea ochi verzi. Bunicu-meu cred ca a picat dupa ea din picioare... Deci a luat-o ca i-a placut, lasa ca era si fata de chiabur. Au avut doi copii, mama si fratele ei. Dardu, pe la 23 de ani a plecat prin tara si a ajuns la Tecuci, cand l-a calcat o masina, un sofer beat. Bunica mea a ajuns la Tecuci dupa o zi de mers cu masina condusa de unul, nu mai stiu... - Nu l-am cunoscut pe Dardu, eu am aparut tirziu, mama cred ca avea 35 de ani si tata 40... - Bunica-mea aproape ca l-a strins de pe jos... De fapt, il dusesera intr-o camera unde-l intinsesera pe un pat, era acolo si o lumare aprinsa... Ea a ajuns intai in locul unde-l lovise ala , el cazuse cu ceafa in bordura, mai era singe, ea s-a uitat... L-a adus singura de la Tecuci pina in Carpenul Doljului... Il infasurasera intr-un cearsaf alb, am gasit pe la sase ani niste fotografii....
O parte a creierului ei nu stiu daca mai fost vreodata "normala". Pe ea a scris-o Lorca... Ea a fost plamadeala pe care am deschis "ochii", am strigat-o mereu mama, in maica-mea nu prea aveam incredere (cine mai e si asta tinara?), îmi spunea povesti, mi-a spus-o intr-o zi si pe asta, ma pacalea cu tot felul de prostii, era foarte desteapta. N-a lepadat niciodata doliul, era mama neagra, ma legana s-adorm si plingea pe ascuns... plingea si-n vazul lumii...

Exista dureri suportabile? sau
Exista numai dureri suportabile?

Am terminat repetitia... Iesi binisor
Vlad m-a rugat sa tai din text.... E de parca-mi tai din piele. - Piesa asta se comporta ca o grefa... Oare se va purta cu mine ca portretul lui Dorian Gray?

Joc vineri in Play, mi-e frica......... Mai vreau o repetitie joi dimineata. Vreu sa iasa. Poate...

... Exista un patrimoniu de gesturi si un patrimoniu de semne. Acelasi. Pe linie de gest nu s-a inventat niciodata nimic. intotdeauna avem doar un fel propriu de -a desena gestul... Isadora Duncan nu a inventat nimic, ea a refacut drumul inapoi, a redat gesturile originare si le-a daruit din nou... A lasat mostenire gesturi fixate in coregrafii, paradigme care s-au transmis mai departe prin elevele ei...

...e un gest sau un semn pe care El l-a facut cand a mers in desert, in noaptea aia... (mi-amintesc de scena din filmul lui Scorsese, "Ultima ispita...", era un leu acolo care-i dadea ocol). Atunci, s-a aparat: a desenat pe nisip un cerc in sens invers acelor de ceas... N-a facut o cruce, atunci n-avea cum... De ce in sens invers? De ce in sens invers ceasului esti aparat? Daca in trecut e adevarul? Daca in copilarie? Acolo unde n-avem minte si suntem aproape de El? Inseamna ca e vorba de inima... Cred ca acolo e adevarul. Si adevarul din inima e intotdeauna personal... Deci, Dumnezeu e personal... El colaboreaza permanent cu povestea ta...

de ce mor copiii? De ce pe cei doi copii ai Isadorei, mici, i-a papat Sena? Da, s-au inecat intr-un accident de masina... Se spune ca noi atragem gesturile, intamplarile, semnele... (toate semnele astea aratate prin moartea unui copil ... de ce cand s-a nascut El trebuisera sa moara sute de copii ucisi? Trebuiau sa moara niste adevaruri vechi?)... Nu stiu. Intreb Ma doare. Intreb

mi-e si frica sa apas send.........

2 noiembrie, 2010

joi, 3 martie 2011

Viciul, in forma continuata - sau nu

In dreptul penal, forma continuata se opune formei simple a infractiunii si va puteti usor imagina cum vine asta. Doar asa, ca sa nu mai pierdem timpul. (Ca sa nu mai pierdem timpul, pentru ce? ca eu habar n-am deocamdata ce urmeaza sa scriu aici).

Ca sa am si eu pretentia ca stiu ce vorbesc, iata: incerc o provocare a Elzei. Adica, ce vicii remanente am eu in ecuatia "suma viciilor e intotdeauna constanta".
I-am raspuns ca tocmai m-am lasat de fumat iar ea m-a somat sa continui sa ma las pe blogul meu. Motiv pentru care voi insera chiar acum commentul pe care tocmai ce i-l postasem ei ca raspuns de o promptitudine personala preabinecunoscuta (hait! ca tocmai fac aici un inceput de nou viciu: a ma lauda... cam mult):

"Suma viciilor s-ar putea sa nu fie constanta with a little help from heavens above (si invoc aici felul ciudat - vreau sa spun natural, in care m-am lasat de fumat - ei, poate ca nici nu fumam eu prea mult!... tigari pe care nu le-am inlocuit pina acum nici cu mancare mai multa, nici cu bere, nici cu futut, ca sa ma exprim neaos - asa cum ma stiti... S-ar putea sa le fi inlocuit cu risete multe si dese, dar cred ca asta n-a contat vreodata ca viciu...) :)"

In celelalte puncte mai importante de (pseudo)viciu, I'm occasionally yours:
- la cafea: una/zi - strong dar dulce (cu multa miere); un medicament cam obligatoriu, altfel ma doare bostanul,
- la baute: vin rosu, preferam (n. b.! pluralul seniorial, va rog, va rog!!!) cabernet, merlot si arareori Porto,
whisky de tipul Glen... (Glenfiddich, Glenlivet...),
martini, etc. si chiar etc. etc.! pentru ca imi place cam orice. Si repet: ocazional.
- ar mai ramine sexul. Mai bine nu mai vorbesc...

Si iarasi, repet: daca e sa ma iau dupa definitia de dictionar explicativ a cuvintului... unde ma-sa e vorba despre viciu, aici?




luni, 28 februarie 2011

Proces verbal de predare

Am o apucatura prostutza: legumesc mai degraba o carte care-mi place - rontzaind un grup marunt si usor nedeterminat de pagini, cu alternante de pauze obositoare, lungi de 7-8 zile... Ai zice ca e mai degraba un chin decat o placere; ca e ca si cum m-as obosi sa ma hranesc cu trufe; ca abandonul cu care as comanda la restaurant o portie de peste-balon...
Asta-seara la ora 23.25 am terminat, citind 30 de pagini in intervalul a peste doua ore in care s-a derulat pelicula Shine - Sirenele de pe Titan. Da, se poate cu amindoua simultan. Si cartea si filmul sunt atat de placute incat isi permit reasamblarea reciproca. Nit pe nit. Noua structura rezultata e o nava spatiala nou-nouta, prietenoasa ca textura, culoare si fezabilitate.

Concluzia cartii imi pare sa se intinda spre singura definitie satisfacatoare a cuvantului anticipatie:

"Nu m-ai fi cautat daca nu m-ai fi si gasit (deja)" - Sf. Augustin (?) - am aflat-o azi, cu multe ore inainte de a-mi lua cartea in brate...

Cred ca a trai(/iubi/intelege) e o chestiune nostima de asociere.

duminică, 27 februarie 2011

Apparently, Oscars tonite

Habar' n-am (asta in primul rind) ce filme intra in competitie, asa de putin ma deranjeaza ce impartire de premii prin tari straine si cu deschidere la ocean se cloceste la noapte si se fi va si zaharisit deja maine la prinz... (presimt ca imi scapa iarasi alt post cocoshat in blazarea-mi).

Apartinind de obirsie unei tari bananiere in cinematografie - dar, stati! in ce nu e bucuroasa noastra tara, una bananiera? - dar cu umori date-n ma-sa de ighemonicosi ce suntem, nu prea ne-am oferit talentele prin zona AMPAS.
Am aflat in schimb, ce fericire te cuprinde cand descoperi cum presa e in zorurile facerii cand e vorba de blagoslovitul eveniment: am citit despre nou-aparutul pe lume "oscariologist"! Ei, ce spuneti, nu ca suna a cuvant cu penetratio maxima!? Reviste vor rasuna, dictionare vor dantui, ziarele vor chicoti, rauri de lapte cu cerneala vor clipoci maine catre primele ore, toate ca la un semn dinspre la Tara Fagaduintei de Plastic...

Sunt ani buni de cand n-am privit la televizor Oscarurile - cred ca prin anul intai la teatru mi-am prins mintea sa stau treaza o noapte fara placere inchinata lor... Nu m-a incercat nici un regret in seara aia - in care a cistigat toata seria de premii, marele film Hidden Dragon Crouching Tiger, asa cum nu ma incearca vreunul ca, de atunci, nu mi-am mai alocat nici cinci minute pentru noaptea cu pricina... Singurul regret de astazi e ca n-am apucat sa vad ultimul Toy Story (3? deja?). E marele meu pariu-cu ochii legati, pentru diseara! ( - Stiu doar ce fericita am fost ani la rind dupa ce l-am vazut pe primul din serie, si vorbea lumea ca Tom Hanks o sa ia al treilea Oscar la rind pentru vocea jucaricii animate.) Ar fi singurul lucru pentru care m-as bucura saptamina asta!

Deci, sa triumfe animatia!... si, de maine spre eternitate, multi copii striga-vor: "Mama, eu cand o sa fiu maaaaare, ma fac oscariologist".

sâmbătă, 26 februarie 2011

Ies la joaca

Ha!



A, nu pe geam. Firesc, pe usa...

joi, 24 februarie 2011

Azi-noapte (after midnight) mi-a venit sa ma arunc pe geam. Acum sunt vie

De unde ne vin căcaturile astea?
Recunosc, mie mi-a venit. M-am trezit brusc, am privit scurt fereastra, era închisă, impulsul complet rațional de a trece prin..., o durere anonimă (ce n-are cum să dureze), și gata...

Fiind un tip onest de umanitate, consemnez.
După ce mi-am administrat-o conătiincios toata noaptea, de-a lungul și de-a latul patului meu, port și acum starea de goliciune în pîntec corespunzatoare: e vorba de un sentiment de culoare gri-metal și de consistență laptoasă. Din zona plexului solar, el se prelinge în josul tibiilor prin călcâie și, în scurt timp, va contamina întreaga anatomie a podelelor, toți pereții casei pe urmă, recompunînd umed, o celula de viață complet moartă. Dacă celula va reține programul, probabil că mi-l va retransmite mâine, ori poate peste o săptămînă...
... ca să aerisesc, voi deschide imediat fereastra și ciclul gesturilor fatale se reia...

Probabil că titlul cel bun ar fi fost azi, Ce faci când vrei să te sinucizi?
Nimic. Nimic nu faci. E important sa rețineti asta.

E bine să râmîneți într-o pozitie cât mai țeapănă, ocupind un punct fix. Marcați-l cu vîrful degetului mare de la picior. Dacă va aflati suspendat în pat in momentul accidentului de gîndire, marcați-l cu călcâiul lui Achile.

Pasul nr. 1. Aoleu! Pasul numarul 1 nu există, de vreme ce am stabilit că indicația din regie era Rămâneți pe loc! Proba:

... să ne înțelegem, sunt genul vital de abordare a propriei existențe, în consecință sunt îndragostită de moarte, așa cum sunt complet îndrăgostită de viața de calitate - și nu am, în mod normal, nici o problemă cu asta. Cele doua consecințe proprii coexistă drăgăstos și absolut.
Gîndul că trebuie să am răbdare (pînă la momentul oportunei mele morți din mila Domnului) a fost cea mai proastă idee azi-noapte... ATENȚIE! nu utilizțti asta! Gîndul că "Să avem puțintică rabdare" nu ține. Nu, nu veți avea răbdare, pentru că tocmai de lipsa răbdarii veți face dovada atunci...
(Încă mai tremur. Degetele mele tot mai au asta în sînge...)

Deci, săriți peste pasul numărul 1.
Nu! Nu săriți! -
Poftim, înghițiți în sec pasul numărul 1. (De aici, golul în pîntec survenit ulterior, și pe care l-am descris deja în amanunt).

Chestiunea nr. 2
Apelați la gesticulația uzuală a corpului dumneavoastră. Respirați. - e o posibilitate. Nu vă descriu aici cum să sufli în pungă, pentru că nu veți găsi niciodată vreo pungă atunci când veți avea cu adevărat nevoie de una. Pur și simplu, uitați de pungă - altfel, vă veți aminti necorespunzător de prima parte a discuției noastre unde se vorbeste despre răbdare, și veți intra pe teren accidentat cu cădere de corpuri grele la sol . Din nou!

Ceea ce vreau să aduc aminte în această chestiune e apelul la condiția normalului. Am aflat azi că Alecu Paleologu în detenție își arborase batista de acasă în buzunarul de la piept - ca rapel la obișnuitul vieții din care cobora. Își adusese cu el pe țărmul celalat un contur de umanitate înmiresmată și logică; o ocheadă, o scurtă verificare și o re-luare în stăpînire a extremităților ființei lui de elită... Contextul lui - "A la recherche du..."- era peisajul insulei, însă el nu-l conștientiza ca pe o insulă. Ci, ca pe raportarea la every day-ul lui care, întîmplător, era elita romanească mondenă și corectă politic.

Nu-mi amintesc de vreo dată anume când Alecu Paleologu a vrut să moară. Iată resortul!

Concluzie:

- Nu vă îmbălsamțti cu regrete.
- Depistati gesticulația aflată în relație curată cu normalul, forma corectă a corpului raportat la context:
e noapte - somn;
e zi - poate ți-e foame, ori poate ți-e sete. În aceste două minimale cazuri, mimica cea corectă nu e să sari pe geam și să fuți nervii cititorilor tăi (cum va fac acush), ci să iei măsurile care se impun. Astfel! (heee, n-o să vă învaț eu acuma cum e să mânînci, ori cum e cu băutul, ori cum e cu... (asta, Da! mai ales asta! știti și singuri. Singuri? hm... ))

Tema impusă (cam ca la alcoolocii anonimi) este a urmări acele formate de emisiuni/filme horror/cărți care cultivă gestionarea responsabilă a fricii. Nu dau exemple, e o chestiune de gust.



duminică, 20 februarie 2011

Niste frimituri... ma cam furnica si astazi timpul

Azi dimineata, o zapada prea lunga si o apa prea deasa se sluteau din pietrele trotuarelor... oras imputit, chiar si sapte opt pesti dadeau din cozi pe dedesupt, ne-am salutat, asa e duminica suntem chiar mai politicosi unii cu altii, dar as fi putut linistita sa-i minuiesc la copca si sa nu mai dau banii pe conserva ... oricum n-o pot desface, nu-i de-aia cu cheita, ce-o fi fost in mintea mea s-o cumpar asa... de pe usa magazinului suride afisul zamislit din incantarea ca si eu chiar, imi pot cumpara o motosapa! Asta nu-mi da pace... Iata o solutie misto pentru mine!
O sa-mi cumpar , da...

Ce iarna ciugulita mai fu si asta... O pereche de gugustiuci every day la fereastra... de doua zile n-au mai aparut, hm... Doua-trei ninsori in coca framintata prafuira acest oras vagabond si senil in care vreau mult sa indes un ghiont cu cotul, sa se traga mai incolo... sa-si balangane capul la soare intr-un timp care sa nu mai fie niciodata imbecil. Glodurosul mas-ii!
... O femeie care mai plinge in cate o duminica la balconul de vis-a-vis... Cateva oscioare care scrisnira neclar din sarea zilelor trecute, si cam nedemn... Taticul tipind din scutece in camera de alaturi... Mamica mea frumoasa care ne slujeste in oricare duminica pe amindoi...
... Ce mai jucam cu ea piticot, demult, era de Craciun... Stiti piticot? Da' pacalici? Tot intr-o iarna a fost si asta... Stateam in niste strampi albi... atunci imi cumparase ea o rochita rosie cu buline si ma tundea tare scurt pe vremea aia... Dimineata mirosea a sarmale amestecate cu pin sau molid?... dimineata ma sculam, mincam un ou umplut, ea gatea, gatea inainte... si puneam primul glob. Era unul rosu, mereu unul rosu... Doar intr-o singura iarna am atirnat unul albastru...
Nu mai stiu...


Unde sunt...?
... Alea, zapezile alea.


... Un trup de timp nou si mai bun - asta vreau.

Sa-l caut in zapada?
... unde?

vineri, 11 februarie 2011

miercuri, 9 februarie 2011

Alba si omega. Sau, despre cum nu se mai topesc zapezile

Sa rupeti din carnea unui om ca din zapada, ca sa va bateti cu bulgari din ea...
E frumos asa? Are vreun gust carnea asta?
Voi sa-mi spuneti! Are?

Zapada asta de sanatoriu are din injectii doar cateva grame de singe si cateva grame de suflet si tot doare. Chiar si fluturii: Au! Au!

... joaca ne imbujoreaza-n obraji. Am zis repede un da ametit,
- Muscati ciresari!

... si-acum? Acum? Cat? Cum? Cata vreme o sa vi se para jocul frumos?

Intr-o zi o sa-mi dati viata inapoi, da? Asa, din joaca...
Hai, oameni buni! Pentru ca abia astept sa ma topesc si eu ca toata lumea! Ca toti ceilalti... Am si eu dreptul la nimicul asta placut. Da?

marți, 8 februarie 2011

Bilantul serii: sunt ceva care se cere cu incapatinare om si treaba asta nu-mi iese cu precizie, zilnic

De fapt, aiureala cu startul de dimineata...
pe care, adeseori il ratez. Nu-mi fac bine intrarea!
Problema mea e, de fapt, cand ma trezesc mai repede,
si nu-mi ratez ratarea, cum ar veni...
De fapt, cea mai nasoala problema de dimineata
e cand nu-mi inchei perioada de incubatie
- accidentul cu ceasul care suna mai devreme -
si visul nici macar nu ajunse in miez
unde se coace programul pentru ziua in curs.

Dar... Stati asa...
eu SUNT om!
Nu inteleg,
Eu din care parte a pilniei ma uit la mine?


Totusi, cand se face noapte,
somebody drive me home!
Ca sa-mi pot incepe, in sfirsit, viata,
va rog, Va rog eu frumos...



- Am mai pierdut o zi -

luni, 7 februarie 2011

Astazi dimineata m-am trezit in forma si mai complicata a lui sunt. Din nou. Din nou!!!

Iarasi m-am trezit intr-un corp mult mai mic decat il stiu. E o povara ca trebuie sa revin si sa explic "decat il stiu ce?" sau "cum?". Nu pricep... De fapt, voi ar trebui sa pricepeti din ce va spun eu acuma, iar eu acuma n-am vorbe. Nici cuminti. Nici cumsecade. De niciunele mai pe gospodaria lor...

Vorba e ca mi-am (re)cunoscut azi noapte corpul lungit si latit cat hectarele luate impreuna a 4 stadioane olimpice. Chiar mai mult. Si daca nu va incape ce scriu acum, cu blindete va recomand sa nu ma luati in seama. Mi-am simtit corpul (si mi l-am stiut) mult mai mare si mult mai iubit si mult mai indragostit de fiecare metru patrat de iarba, de caramida si de singele altui semen pe care pielea nemaipomenit de fina a carnii mele l-a parcurs tacticos azi noapte de pe platforma carnoasa a 4 stadioane olimpice si chiar mai mult.

Rideti infundat acolo, pe jos pentru ca va puteti inchipui usor ca cititi poezie ieftina si eu nu stiu s-o spun. Pentru ca sunteti la adapost (si bine v-ar fi)...
De sentimentul dureros ca sunt nesatula de carne, nesatula de corpul meu, livida de singe, nesatula de inima mea, nesatula de cele cateva batai anemice, insatisfacator de putine pe care mi le mai poate ea furniza. Ca m-am trezit strimtorata in cateva fibre si striatii mute care nu-mi mai ajung. Ca nu-mi mai ajung eu insami.

Si ca refuz sa mai scriu acest articol tut si tolomac care nu are nici macar scuza ca e intocmit cu umor, ca sa poata fi parcurs cu precautii amuzate...

Imi vine sa urlu, imi vine sa pling, imi vine sa le inchid pe astea doua intr-o acolada mare din care sa poata sa rezulte comod ca imi vine, in mare, sa rid. Si sa fac misto de mine. As usulally. Chiar nu pot. Cred ca azi acses denied!. Nu ma mai pot strecura pe gaura cheii ca in celelalte zile...

Imi vine sa urlu daca ma poate ajuta cineva pentru ca imi vine sa urlu cum innebunesc.
Va rog, un suflet, unul potrivit de mare pe un corp potrivit de mare, sa-si intinda extremitatea alungita cu bunavointa (cu bunatate, mai degraba cu bunatate) a mainii din aratator inspre capul meu barosan, patrat ca o cutie (cu ambitios de multe suruburi, da! suruburi, nu bomboane ca Forrest G.) si care a inghitit azi-noapte mult praf de copt, si sa spuna calm:

- Ajunge!

P.S. Si pe cineva (mai ales, pe cineva) care sa ma redea pe mine mie! Daca se poate, va rog...! sa ma primesc inapoi si sa ma pastreze cu grija - inapoi! Mare sau mica.

Please...