marți, 17 septembrie 2013

Zorii dimineții


  Mulțumesc lui Dumnezeu că în viața asta am avut parte doar de dragoste. (și-s mulți oameni care o pot confirma pentru mine) deci, n-am de ce să urlu după ea. nici s-o cerșesc. căci o am.
acu'... asta sunt.

Nu ies în stradă din ură pentru diverși anonimi. Nu ies pentru antipatii, funcții, curente. Nu am frustrări așa de greu de gestionat.
Am ieșit în stradă din dragoste. Și din solidaritate cu cei care vor ceva adevăr.  O s-o mai fac. Pur și simplu, ca să-mi exercit un drept, și nu ca să-l revendic, căci nu revendici ce ai deja. Tot așa cum nu te poți răzbuna pe cineva care are mai puțin decât tine.
Indiferent cât de prețios o suna,  cam asta e... o poziție sigură și un capital greu de confiscat, imposibil...

Sper că mai sunt așa mulți, le mulțumesc pentru înțelegere. De fapt, ăsta e scopul pentru care voi ieși din nou, să le mulțumesc, ei există. Și din recunoștină pentru pământul ăsta care încă ne mai ține zi de zi așa, pur și simplu fără nici un interes.
iar pentru mine, asta e poza zilei


vineri, 13 septembrie 2013

Orașul și stâlpul


 Terminat aseară Orașul și stâlpul, cartea lui Gore Vidal.
Are tot: subiect, construcție, stil, chiar replică. Are tot în afară de suflet. Reiese din carte și din postfața ei, pe care omul le scrie cu mână sigură de mare scriitor (ceea ce și este) că interesul pentru care a scris-o este "actul sexual care nu e nici bun, nici rău, el există". Și ca să doboare un barem social - prejudecata față de homosexualitate.

Impresia mea e că Vidal e genul de scriitor care urmează rece un plan bine elaborat și anterior "actului" scrisului. Atât. (De altfel se știe că după multă vreme de la prima ediție, s-a apucat să o rescrie.) Prefer scriitorul care acceptă mâna întinsă a hazardului,  care pare să vrea a descoperi nedescoperitul pe parcurs, și absolut din întâmplare, nu de tot haotic, nu amețit de propriile "valuri", dar nici certat cu inefabilul cum pare Vidal. Repet, cartea e construcția perfectă. Și e dură, exact așa cum și-a propus Vidal să fie. Din partea mea este însă și cam seacă, are în plan doar o luptă curajoasă cu socialul. Am sentimentul că am parcurs-o până la capăt ca și cum aș călători pe o cochilie.
Planul ei bine pus la punct prevede și subiectul suferinței din dragoste. Pe care Vidal îl atinge cu precauție ca pe o măsea nevralgică și repede izolată, pusă bine între paranteze ca și cum s-ar scuza față de sine că nu poate vorbi despre asta.
Eu îi dau nu.
Și poate mă repet iarăși, cred că nu scrii ca să te achiți de o strategie. Scrii sperând că cineva îți aude inima. Și că asta e un act necesar. O confesiune ca un act de igienă între oameni. Un act de iubire.
Poate că sunt un cititor limitat la genul confesiv. Sau poate îndrăgostit de ceea ce e viu (și care nu e obligatoriu!! erect sau mișcă. bine, poate să fie și asta :)).
Sau poate sunt doar actriță...

marți, 10 septembrie 2013

Lecție necesară pentru zbor


   E necesar a învăța să ierți pe cei care nu sunt asemenea ție. Nu există oameni buni și oameni răi, există oameni diferiți. Asta e lecția universului care e mare și ne cuprinde pe toți.
Abia după ce ai iertat pe cei care nu îți seamănă, apare în viața ta cel asemnea ție, cel aștepat poate...

Ura (și zarva ce o înconjoară și o întrețin) vin din neacceptare, iar neacceptarea vine din frică. Frica vine din neiertare (sau respingere, refuz, sau lipsa blândeții sufletului, sunt multe sinonime pentru neiertare).

Aceasta e lecția învățată a unui mirean. Unul bine temperat...

duminică, 8 septembrie 2013

Dicționar


iubire e doar un alt cuvânt pentru nescesitate
... sau pentru igienă

restul e decor

Vrejul de fasole, Jack...


Și acum?
Sunt o emoție coaptă, sângerie, rotundă ca o roată care se macină pe sine, roata care roade carne.
până când...
până când o spiță se va agăța iar și necesar într-o venă nouă plină de sens, o arteră, o scânteie, o nouă întâlnire care să-mi indice sensurile noi, o bornă.

Poți tu să te fi schimbat atât de mult încât să-mi arăți mie o nouă eu? tu care ai fost răspicat și mereu necesitatea mea... poți tu?
dacă nu tu, atunci cine?

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Evident


  În limba română, cuvintele știu și iubesc au aceeași formă la singular persoana I și plural persoana a III-a. probabil că e evidentă legătura dintre toți și toate. doar că suntem prea grăbiți...

vineri, 6 septembrie 2013

Tectonice


  Now when the thrill is gone... Nu cred în mișcările de stradă. Mi-ar plăcea să spun că n-am crezut niciodată. Și poate e chiar așa. Căci am crezut până când, în '89 (abia intrasem la liceu) tremuram în fața ușii, doar doar o prind deschisă și fug în stradă. Tata stătea și o păzea, lasă-mă să trec, lasă-mă nu auzi, stai zice, o să mori, nu te las, mai bine stai înăuntru și trăiești, trăiește și vezi ce urmează, atunci o să știi ce se întâmplă de fapt, l-am urât.
Da, pentru că e mai ușor să mori, după cum e mai ușor să nu știi...

Dacă eram în Japonia, tata m-ar fi lăsat și aș fi murit... Acolo nu sunt multe de aflat.
Suntem scălâmbi și proști și plini de mândrie de sine, de acuze pentru cei din față, de resentimente și revendicări, în timp ce acasă, propriul veceu stă plin și pute, în timp ce pe stradă avem copii mâncați de câini pentru că nu avem grijă nici de copii, nici de câini, avem grijă doar a urla unii la alții pentru scama din ochii celuilalt. Și suntem pitorești și naivi, poți privi o sută de ani o țară ca asta, că nu e netedă, nu te plictisești. O sută de ani e mult. Mă doare să știu că o lecție, care e simplă în fond, lecția umilinței poate aștepta atât de mult după un student prost, un repetent, ca să fie decorticată, și da, ÎNVĂȚATĂ for God sake!!!!!
Acuma știu că tata m-a pedepsit ca să-mi învăț lecția.

altfel, nu trece, nu...

P.S. ...și mi-ar plăcea ca peste o sută de ani, cineva să spargă o bancă de celule stem, să le parcurgă ADN-ul și să spună: ce prostănaci oameni au  trăit aici acum o sută de ani. Ar fi dovada că lecția a fost învățată în sfârșit.

joi, 5 septembrie 2013


 E un anumit fel de adînc, un anumit fel de nerăbdare. E ca și cum aș înghiți zilnic câte o bulă pe care scrie TIMP și care se dezvoltă în mine la dimensiuni impresionante, precum ciuperca atomică. Și mă face să văd de acolo, din spatele hubloului totul în 3D. Ce să zic, ochii dinăuntru sunt mereu uimiți. Și e destul de presantă, ca să-mi mai lase spațiu pentru compromisuri.
Uneori tremur de parcă o lună plină și o lentilă s-au decis să aibă puls la mine în stomac. Asta e dragoste sau sarcină cosmică?

Probabil, un om se îndrăgostește cel mai tare de cine reprezintă cea mai mare cantitate de mister din spatele cărnii sale: jumătatea lui.
practic, ne îndrăgostim de o întrebare, cea mai importantă...

dar, iubirea se instalează abia dacă răspunsul azuriu pe care-l găsim ne convine vreme îndelungată. sau ne e necesar.
iubim răspunsul, nu soluția. o soluție înseamnă implicit o decizie, o concretizare practică. n-ai cum să "iubești" ceva ce faci în mod conștient, poți eventual să "agreezi" (- unde mai pui că o soluție nu e întotdeauna cea mai inspirată, în plus, e perisabilă).
iubirea și răspunsul se află în spatele conștientului, în lumea magnifică de acolo...
cred despre mine că sunt un om norocos

miercuri, 4 septembrie 2013

Neted


 Mi-amintesc, era demult, aproape singură pe o plajă pustie, înotasem toată ziua și mama s-a apropiat să mă șteargă cu prosopul, să mergem, apunea soarele, m-a controlat, aveam umerii arși, mă prăjise soarele și marea în echipă, erau două plăgi urâte și usturau ca și cum usturimea veghea locul din care cineva smulsese două aripi, le râcâise și le scosese.
Totul, dar absolut totul, plaja, pomii, trenulețele și hotelul alunecau peste mine, pe lângă mine, prin urechi, printre măsele și limbă, valul mă trimisese înainte, prelungeam valul lângă hotel, eram nisip, eram plaja, aveam un ritm anume și un păcănit în fundul ochiului,  nu trist, nu vesel, egal și neted, de forma unei lingurițe, era demult...

duminică, 1 septembrie 2013

geometrie în spațiu,


tu nu ești singur pentru că dragostea ne cunoaște pe amândoi