joi, 31 iulie 2014

31, În loc de "cuvânt înainte"



Motto:

"Tratați-i pe oameni ca și cum ar fi reali. Poate că și sunt."
R.W.Emerson

"Viața nu este doar durere, ci este șansa de a visa, de a iubi, de a ierta, de a vindeca tot sângele neamului.
Cântă liniștea și nu te grăbi...
Nu uita să îţi laşi inima să cânte acel cântec pe care îl auzi doar tu şi Doamne Doamne. Porţi paradisul în tine…"
("Puține lacrimi, multă bucurie")
Hrisostom Filipescu

    Ascultați!
   Într-o zi, înainte de sfârștul lui iunie, dar nu mai devreme de Sf. Ion de vară, să spunem că în zilele solstițiului, a apărut din aer și i-a cerut autoarei acestei cărți s-o urmărească mai cu luare aminte. Prin urmare, ea autoarea, habar nu are cum a scris-o, pentru că nu e scriitoare. Dacă aveți poftă să aflați ce și cum, întrebați un scriitor de profesie. Cert e că s-a distrat la culme, buchisind fără să comenteze, tot ce i-a dictat povestea. A scris la ea vreme de o lună și un pic, timp în care a mâncat o mulțime de înghețate și câteva prăjituri (astea însă, numai în week-end!), a cutreierat prin parcuri și grădini ca să o asculte mai bine, a văzut cum se schimbă lumina zilei (și ea se schimbă cam așa: pe la sfârșitul lui iunie și aproape toată luna iulie, lumina de afară e albă. Către ultimele ceasuri ale lunii care se apropie de august, lumina începe să capete o patină gălbui-aurie, a văzut ea asta când filtra totul printre gene, mijind ochii), a ascultat noaptea târziu cum se îmblânzesc stelele și a consumat un tub întreg de pastă de dinți.
   Povestea i-a mai spus: "Nici nu știi ce plăcere stă ascunsă în fiecare secundă pe care nu o deschizi doar pentru că te grăbești să treci mai departe. Pășește atunci fără grijă, căci orice clipă se îngrijește de ea însăși”.
   În cele din urmă, ea mulțumește poveștii că i s-a povestit.
   Autoarea mulțumește acum părinților ei. Le dedică această carte.
    Ea mulțumește tuturor oamenilor pe care i-a cunoscut în viață; creatori de artă mulți dintre ei. Pictori, muzicieni, autori de literatură, vizionari. Pentru că ei au ajutat-o pas cu pas să scrie cartea asta. Le-o dedică.
     Mulțumește că printre ei, se află unul magic. Întotdeauna e unul de-ăsta, magic. El. Când îl întâlniți, să-l lăudați. Nici măcar nu știe că e magic. Îi bucură inima, și ea abia acum a găsit cuvinte potrivite să i-o spună. I-o dedică.

V - 30, BELIEVE AGAIN

EI, BINE...
... Vestea bună e că există și un "ei bine" cu care abia așteptăm să punem lucrurile la punct. Căci există un punct de pornire și există întotdeauna un punct de recunoaștere. Unii îi spun final, dar nu, nu e... E doar un punct de recunoaștere a punctului de pornire, vă spun eu.
Iar vestea cu adevărat bună e că autoarea acestei cărți e topită după filmele americane, alea în care, pe pagina de generic apare în dreapta o fereastră, și prin fereastra asta vezi toată distribuția cum râde și se bucură, iar oamenii ăștia nostimi se stropesc cu pistoale pline cu limonadă într-o mare nebunie petrecărață.
Mai jos de nebunia petrecăreață începe să scrie într-o casetă, de la autorii filmului cetire, ce activitate au avut toți ăștia din film în următorii 20 de ani. Sau mai mult. Păi, să vedem,

Juli a rămas să povestească în continuare pe ton moderat ce a pățit ea într-o zi de vară pe Corianthe tuturor celor dispuși s-o creadă. Și povestind așa, a înțeles cel mai simplu lucru din lume. Cel pe care, ca orice lucru simplu de pe lume, n-ai cum să-l înțelegi din prima: acela că adevăratele povești se întâmplă în timp real. Ele au nevoie doar de participare. Și de dedicație. Asta dacă nu dorește cumva să sufere de halucinații, așa cum a văzut ea prin casele altor oameni, în care ei înghesuie regrete și panseuri larmoaiante din vremuri de odinoară.
1) Probabil nu știți ce înseamnă larmoaiante. Sfatul meu e să căutați în dicționar. De câte ori întâlniți un cuvânt pe care nu îl cunoașteți, luați dicționarul și răsfoiți cu încredere până găsiți. Întotdeauna există în casă un dicționar.
2) Se vede treaba că în vremurile de odinioară de care vorbim mai sus, acești oameni nu se simțeau prea bine, că altfel nu le-ar regreta. Și mai ales, nu și-ar refuza să le trăiască din nou. Pentru că timpul nu e altceva decât o coajă de portocală tăiată într-o singură spirală de pe fructul cu pricina, în care ce făceai odată, poți face la fel de bine și astăzi și în vecii vecilor. Asta doar dacă ți-o dorești. Sau dacă a fi fericit e exact ceea ce-ți dorești.
Apoi, a aflat că toți copiii sunt niște ființe de lumină prin care viața cântă și dansează în fiecare zi și se cade să fie recunoscători pentru asta.
A petrecut vacanțe minunate.
A primit o păpușă Mozart cadou, atunci când mămica ei s-a întors dintr-o vizită de la Sans Souci. N-a avut Eulalii, dar a descoperit că Barbie o plictisește îngrozitor. O apuca moțăiala numai când o privea. Și-a amintit că nu ai de ce să vrei să primești totul de-a gata, altfel, ce farmec ar mai avea toată povestea...
A aflat ceea ce-și dorea.
Continuă să o facă.

Carmen și-a luat finally licența în psihologie și s-a așezat la casa ei. În viață, ea interpretează un rol mult mai însemnat decât a făcut-o în această carte. Oamenii îi mulțumesc pentru asta.

Philippe dispare fără urmă, după cum spuneam. Pesemne că undeva, în colțul inimii lui anonime i-a mai rămas o singură viață de pisică, prin care el urmărește toată treaba asta cu noi din raiul pisicilor. Sau poate, de pe Corianthe.

DallE face servicii de curierat în puținele dimensiuni percepute și în câteva din celelalte, mai rar vizitate de intuiție. Trece drept cel mai popular autor de cărți de comedie după ce a publicat pe Trafalmadore ultima sa producție, "Enciclopedia spațiilor deformate de timp și a timpilor deformați în spațiu, într-o viziune pur elastică și profund sonoră", cu adnotări și comentarii de Santiago del Campo. La propria lansare de carte, toate dimensiunile invitate au murit de râs.
Apoi, au înviat.
Apoi, l-au crezut.

Geppetto ... Ei bine (iarăși!), Geppetto reprezintă în această carte inefabilul. Prezența inefabilului în orice carte din lume este după cum bine știți, că de fapt, nu știți. Adică inexplicabilă. Așa că, despre el puteți să credeți absolut orice. Pur și simplu, e de ajuns să aruncați o privire printre gard în curtea de alături. Îl găsiți acolo oricând, dormitează mare și sastisit la umbra vișinului și, din când în când, îi lovește  trunchiul cu coada în căutarea singurei muște rătăcite fără interese din zonă. Veți ști atunci că totul are legătură cu totul și se explică. Așa merge inefabilul...

Firește deci, că Steve Howe a intrat în posesia sintetizatorului respectiv. Dovadă mai bună că a scos, împreună cu câțiva de la Yes, un album nou luna asta, ce mai vreți? L-a numit Heaven and Earth. E o veselie de album în care el folosește la un moment dat cuvântul "cred"... parcă.
Îl recomandăm.

So,
                                                                    THE END. HAPPY
                                                       
                   ......................NOT HAPPY END. VERRY HAPPY! END VERRY HAPPY!
                                                            VERYY, VERRY HAPPY END                             





miercuri, 30 iulie 2014

IV - 29, "I'LL BE BACK"


Strănută. Când se întâmplă, seara târziu, să vii din sus de undeva și calci pe el apăsat, pământul pădurii are ceva răcoros.  Însă ferm și cumsecade. Și împăciuitor. Ca și cum bătrânul și duiosul tău beagle ți se gudură așa, prompt și țanțoș pe la picioare, iar prispa de pe care a sărit să te întâmpine e departe, departe... Tălpile sandalelor erau moi, simți pietricele și câteva rădăcini de copac. Da, stejarii... Undeva în noapte, gemea cumpăna unei fântâni. Se uită cu atenție, ochii îi mijeau. O văzu deslușindu-se către asfințit, lângă dunga cerului, peste pomii prăvălindu-se la vale din tăietura costișei. Mai încolo, călătoreau pălăriile de pirați cu toți dinții stricați ale lanului de floarea soarelui, dar el se afla mult dincolo de liziera pădurii. Așadar se afla cocoțată pe dîmbul molcom dintre doi pomi, acea ridicătură ca o bubiță din creștetul pământului, în jurul căreia cresc niște făpturi pletoase cu ramuri. O rădăcină i se prinse de bareta sandalei. În spatele ei, o cucuvea se puse pe țipat. Come on... Era destul de detașată de situație. Ca să fim cu totul sinceri, nu prea dădea ea doi bani pe efectele astea de atmosferă; dar le punem în descriere neapărat aici pentru peisaj, ei îi plăcea mult peisajul, mai ales peisajul acela! Și felul cum mirosea dragul de peisaj, și frunzișul, foindu-se de parcă o adulmeca, avea un aer grozav de firesc și de la locul lui, cumva se simțea înviorată.
De fapt, se simțea ca și cum o casă îi făcea cu mâna din zare, o anumită casă cu un anumit cerc expectativ în jurul ei, care poartă în toate împrejurările și în toate timpurile sau dimensiunile, numele de acasă. Ochii îi mijeau... Ah, asta am mai spus. Se gândea că ar putea să mai repete unele chestii ca să vă țină puțin ocupați, în timp ce ea și-ar fi făcut cât de cât ordine în gânduri.
Își aminti atunci că se făcuse cam târziu și că ai ei puteau să o certe. Ori chiar să se supere de-a binelea. Și că oamenii mari sunt în stare de multe boacăne, pe care le fac în primul rând față de ei înșiși, atunci când gândesc prea mult și se joacă prea puțin. Ar putea să facă și una și alta în același timp, asta puteau sigur. Le-ar mai rămâne vreme pe urmă și de-o prăjitură, de-o înghețată, orice acolo, cât să fie un pic drăguți cu ei. Și să și ierte un pic. Ce dacă stătuse cam mult gură cască pe afară? Era vacanță, nu? Era vară. În fond, ce i se putea întâmpla? În afară că un cal albastru să o salveze dintre fălcile unei făpturi neconvingătoare care era fratele alteia și mai ciudățele decât el, și împreună cu Steve Howe să atingă vămile văzduhului până dincolo de Trafalmadore, în constelația Pleiadelor, unde se simțea la fel de acasă ca și aici. Ba bine că nu! Și cum să spui așa ceva? Te crede cineva? Tata? Sau mama? Oh...
Un balaur alb și moale i se răsuci pe pulpe.
 - Philipppe!!!! Golanule... Ai absolvit academia? Îl aruncă în aer de două ori și-l strânse repede la piept, ah, ce dor îi fusese de blănița asta șuie cu cap de mâț, prostul, prostul, cât o speriase atunci când îl văzuse jos, sub copaci, mic și singur...
 - Ce ți-a zis nenea ăla, hm? Ce ți-a zis? Și tu, ce i-ai răspuns? Râse. Își imagină cum că totuși, poate vorbiseră frumos între ei, cu replici inteligente de la unul la altul, cu "Arta conversației" de Ileana Vulpescu în buzunar (îți trebuie ditamai buzunarele, dar hai, fie) și că, de cele mai multe ori, o vorbă drăguță te face să câștigi timp prețios în loc să îl pierzi, eviți în felul ăsta ocoluri mari.
Poate așa rezolvase Philippe situația, de vreme ce se mai afla încă printre cei vii. Pe moment n-avea cum să afle, prietenul ei de pe pământ era emoționat... Mai că plângea de bucurie la ea în brațe.
 - Grozavă zi, mulțumi ea în șoaptă, uitîndu-se în sus, printre crengi, cu frunzele foșnind deasupra și cu stelele făcînd asta puțin mai încolo. Luna era la locul ei, caldă ca o ceașcă de mămăliguță cu smântână. I se făcu o foame! Și era atât de fericită între pomii ei, cu Philippe al ei, cu pădurea Santiago și cu lanurile ei de floarea soarelui, cu satul care nu știu ce migoroșea el acolo după perdeaua de stejari, se pregătea de culcare desigur, dincoace de pîcla nopții, încât își spuse că viața pare să fie un lung șir de solstiții de vară care se revarsă ca frișca peste niște vacanțe mari cât feliile de tort pe farfurioarele lor, și că o să mănânce cât mai multe asemenea farfurioare și asta, fără să se îngrașe vreodată. Apoi o să le înfășoare pe o mână, brățările astea, vesele și zornăitoare, mereu o să le poarte după ea! Așa cum ți se înfășoară într-o noapte de vară de degetele picioarelor o rădăcină de pom sau poate bareta unei sandale, și nu ți se mai dezlipește de acolo niciodată. Pentru că o să țină bine minte asta.
Capul lui DallE apăru într-un ochi de lună, iar ochiul clipi și o bucată de astru se adânci în el, și pleoapa se închise atunci peste orbita unei bufnițe aflate deodată acolo sus, pe ramura cea mai de sus.
Ce-și putea dori mai mult? Deja își dorea totul. Își luă frumos bicicleta de la marginea pădurii, zăcea sprijinită de un stejar, și plecă spre casă. Se mai gândi pe drum că dacă va avea vreodată încă o păpușă, va fi puțin probabil să o cheme Eulalia... Ce avea cu numele ăsta?
     Am mai putea spune că a două zi s-a trezit din somn cu bucata de rază între dinți, că a clefăit puțin din ea și că nu și-a mai amintit nimic pe urmă, adică un final din ăla, cum vezi în cărți cu efecte pe rotund, iar cititorul va închide cartea și va spune, ah, tipa a visat, deci toată cartea asta alandala a fost un vis de-al ei, ce chestie, eu puteam să zic mai multe despre fază, mai are de lucrat la fantezie, etc. Banal, nu? Și atunci, un întreg cor ad-hoc pe Corianthe ar începe să râdă sănătos și stratificat pe voci a capella privind una ca asta, și chiar ar fi de râsul lumii! Ar fi păcat, nu-i așa, să le dăm ocazia. Nu s-ar mai isprăvi niciodată, făcînd ecouri de la o galaxie la alta în spirale rococo, să ne știe tot târgul. Deci, nu.
Prin urmare, vă rog onorabil, cu pălăria cu pene în mână așa, cum face un cavaler când și-a terminat menestrelul sub fereastra frumoasei, să își închipuie fiecare ce dorește vis a vis de tot ce s-a petrecut pe aici. În final, nu avem final.
Continuarea e la voi.
Așa a fost întotdeauna...

sâmbătă, 26 iulie 2014

27, WISH ME LUCK!

  Atunci se porni tornada. Nu era o tornadă obișnuită, căci praful nu venea nici de pe pomi, nici de pe solul Corianthei, nici din cer. Sigur că n-ar fi fost cu putință. Cerul planetei nu producea vreodată nori cumulus, iar despre sistemul baric nu se pomenise vreodată să fie atât de stricăcios. Singurele furtuni care se întâmplă pe Corianthe se nasc din piept și din oarecare neatenție.
  Se agățară cu mâinile și cu picioarele de trunchi și rămaseră așa lipiți mult, mult timp, strângându-se umăr în umăr, ferindu-se unul pe altul, înlănțuindu-se. De respirat nu putea fi vorba. Copacul se pleca în toate zările, plângea și trosnea aproape zdrobit, aproape smulgându-se din țărână, îți venea să plângi de mila lui, dar ce te faci, că printre rafale parcă ți se face frică și mai că-ți vine s-o rupi la fugă. Măcar de-ai avea unde. Tunetele clocoteau printre ramuri.
  DallE începu să zbiere. Nechezatul lui asta era! O bucată mare din coama lui frumoasă luase foc...
  Juli înlemni. Cât timp își ținu respirația, își închipui că se concentrează un pic și aduse un căuș de apă deasupra, de începu să plouă. Doar un piculeț, cât să-i stingă ăstuia podoaba albastră. Îi părea rău și nu înțelegea nimic. Ce se putuse întâmpla, de ce-i venea să plângă? Se ținea cu nădejde cu mânuțele de trunchi și-l strângea bine în brațe, n-ar fi vrut să pățească nici el ceva rău. Abia descoperise un pom care îi părea că vrea să-i ție de cald și asta tocmai acum, când vântul bătea atât de tare.
  Steve era șocat! Tocmai terminase de făcut ultimele retușuri și băgase frumosul lui briceag turcoaz la loc în buzunar, când se pornise nebunia asta. O simțea în pieptul lui și îl durea de parcă voia să-i smulgă coastele. Se lipi bine de ei și de lemnul aproape viu pe care îl mângăiase ca un măiastru până mai acum. Îi cuprinse în brațe. Se chirceau toți trei cu disperare, mai plângînd, mai bolborosind. Îi veni atunci, absolut din senin, să regleze timp de o secundă, sonorul pe piano...
  Șuieratul făcu o dungă și se târî spre orizont... Capetele le reveniră la locurile lor, respirația se reluă, trunchiul se îndreptă, aerul se umplu de frunze pacificate. Creația lemnoasă își veni în fire.
 - Asta ce-a mai fost? se dezmetici Juli.
 - Uh... stai să-mi mai vină sufletul la loc. Uaaah... se dezmorțea și DallE. Se cam șifonase pielea pe el. Își scutură pleata pe spate. Bine că nu fusese silit de-acuma să-și poarte părul scurt. În privința asta, lui îi plăcea ca lucrurile să rămână așa cum sunt, studiase atent de-a lungul vremii efectul trecerii persoanei sale și vremea părea de acord cu el.
 - În primul rând, nu e vina nimănui, spuse în timp ce se ștergea de sudoare. Ați antrenat niște curenți de aer de pe Terra. Lumea e cam tensionată în zona aceea, inimile năvalnice... Oamenii se zoresc, intră în panică, pe scurt, sentimentul fatalității naște cicloni pe Corianthe. Dar asta e absolut omenesc. În oricare zi din viața lor, oamenii se pot apropia de momentul în care dezastrele și miracolele sunt cam totuna, căci îi prind pe nepregătite. Da, cu astea două cuvinte s-au priceput ei să numească momentul schimbării. Acel moment în care își pierd capul. Schimbarea nu pare ocazia potrivită, ei își făcuseră deja alte planuri. Și totul se învârte atunci cu mult curaj în jurul reluarării echilibrului ușor deteriorat.
 - Ce-i aceea echilibru? se opri Juli. Erau multe cuvinte care depășeau dicționarul ei mic de copil.
 - Echilibrul e acea chestie paradoxală și aproape magică ce se naște numai în dezechilibru; în relație cu omul, echilibru înseamnă suma tuturor secundelor din viața lui care se strâng toate ca pilitura de fier pe vîrful unui ac aruncat în ochiul furtunii. Echilibrul văzut astfel e o chestiune de esență, chiar dacă pare una de moment. Mulți nu știu că el nu e suma disperărilor preschimbate în înțelepciune peste noapte; de fapt, echilibrul e un exercițiu de încredere. Încrederea se exersează, să știi, ca oricare mușchi.
 - Păi și, în ce să ai încredere?
 - În tine. În sine. Și apoi, însumate, toate deformările din viața unui om sunt elastice. Nu plastice. O pisică îți poate spune aproape totul despre asta, fă bine și întreab-o.
 - Dar nu ne putem scuti prietenii de asemenea"fatalități"?
 - Ai vrut un om, nu un extraterestru.
 - O să-l întâlnesc?
 - Da.
 - Știi tu?
 - Știi și tu. Pentru că la un moment dat, pe aici pe undeva ai folosit cuvântul "cred".
Și apoi, te cunosc, nu vei lăsa pe nimeni să te facă să crezi că ceea ce ești tu, întreagă, n-ar merita osteneala. Sfatul meu e să nu dai niciodată cuiva mai puțin decât poți. Dacă cineva se mulțumește cu mai puțin de atâta, înseamnă că nu de ajutorul tău are nevoie. Iar tu vei uita cine ești.
 - O să-l recunosc?
 - Da.
 - Cum?
 - O să-l recunoști.
  Juli se sprijinea alene de copac. Tot timpul îl ținuse în brațe, conversația ei cu DallE era pe după trunchi. Se uită în sus. În lumina Astarhei, flori mici înfloreau în coroana pomului și coroana părea o fântână țâșnitoare de scântei, așa niște flori, de parcă erau ace mici de fosfor sau licurici în aerul de zahăr. Și o pace în sus, în înflorirea lor, în razele de ametist, între ei toți, și în țârâitul din piept al lui Steve... Era un pom bun, sigur era.
 - Atunci, DallE, oamenii se schimbă?
 - Spre binele lor, da. Imediat ce scapă de frică.
 - Ce e aia frică?
 - Nu ți-a fost niciodată?
 Fata văzu o zi în care o lălăiau printr-un magazin mare și ea se pierduse de părinții ei. Își aminti de mărăcinele din piept, de zgârieturi, de lacrimile ce ieșeau din zgârieturi, acele dungi care-i făceau ochii tot o apă...
 - De ce se tem oamenii?
 - De întuneric. De asta se tem ei. Frica lor e încăpățînarea de a rămâne captivi în negură, o întârziere. Când sunt mici, unii copii nu pot dormi fără vreo lumină aprinsă. Ar putea să-și aprindă una mică direct în inimă; și chiar fac asta, treptat. Când ajung oameni mari, uită. Și-atunci devin cinici; de frica întunericului, el s-a blocat undeva pe traseul venelor și le întârzie circulația. Mai târziu, chiar țipă. O să descoperi că oamenii care vorbesc în șoaptă sunt mai curajoși. Se tem cei care vorbesc tare; sau produc diferite sunete dezordonate care seamănă cu gălăgia. Și cu gâlceava. Lor le e frică. Și e bine să înțelegi asta, altfel te vor speria și pe tine. Căci dacă vei începe să țipi o dată cu ei, situația e pierdută pe moment. Așa stau lucrurile...
  Juli observă că pe Corianthe, lucrurile nu stăteau. Defel. Deși păreau fragile în nestinsa vreodată lumină, ele aveau o măreție mereu mișcătoare, mereu fertilă, se transformau din pace în pace mai mare.
 - Da, pe Terra nu aveți atâta lumină, o ghici DallE. Dar aveți în voi lumina pe care o aduceți din steaua Corianthe când vă nașteți. Lumina Pleiadelor. Ea se numește blândețe. V-o dăruiți mereu unul altuia, căci ea alunecă pe  coridorul alb dintre inimile voastre, atunci când vă iubiți, până când se desfășoară la nesfârșit pe acea ață sidefie din vată de zahăr care se suie până aici. Recunosc, vata de zahăr este o invenție genială. Și-au amintit pământenii ceva... Așa că, e de ajuns să-ți imaginezi o rază de lumină care te cuprinde și ea va face singură toată treaba.
Și da, lucrurile se schimbă cu blândețe. Și oamenii împreună cu ele. În plus, vă mai ajută și Steve... Nu-i așa Steve?
  I se pierduse și lui Steve privirea în sus, în ploaia de stele mici și albe. Cântau o dată cu lumina lui din piept. Lin și dulce și fără zorzoane, cum mai auzi câteodată muzica pe Terra că pare să zbârnâie fals. Acum era absorbit de arcadele cascadei celei înalte...
 - O să cânți mult și bine, Steve. Și fii pe pace, tot ce se revarsă din tine va fi auzit limpede numai de oamenii care au nevoie de asta. O să mai fie unii care n-au altă treabă decât să-și gâtuie propria creativitate făcînd-o ferfeniță pe a ta. Se numesc critici muzicali, sau alți oameni fără ocupație, speriații... Apoi, pe lângă Mozart pedalează întotdeauna câte un Salieri. Sau mai mulți. (Ăsta e deja un truism, dar e mai bine să-l ții minte). Tu doar identifică personajele corect, bro... Salieri, iată un tip care a ratat sistematic Corianthe; uneori, negativitatea omenească e prea mare. Sau confortul. Dacă n-o fi totuna.
...Și atunci, tot ce mai poți face e să-l ierți pe Salieri fără condiții.
Ah, și mai e ceva, se întoarse DallE... Vezi tu, Juli, magicul ăsta are nevoie de puțin antrenament. Și de ceva responsabilitate. Nu e chiar așa cum crede lumea, nu e de-a gata.
  Zâmbea, parcă scuzîndu-se. Dar dacă îl invitai o dată să-și zică părerea, nu-și mai cerea voie. Spunea până la capăt. Hm...
  Juli își aruncă din nou privirea pe cer și el scânteia de zăpezile ce vor cădea pe Pământ în iarna aceea și mereu, în fiecare iarnă, din tot ce va mai cerne Corianthe peste vremuri și în vecii vecilor. I se făcu dor de mama, de tata, de casă. Pornind de acolo de jos, o aștepta o viață în care ea avea de făcut unele lucruri, mai mici sau mai mari. Altfel ar fi bătut pasul pe loc și, în cel mai rău caz s-ar fi putut întâlni cu Boygen, șarpele care se lungea la vorbă...
 - O să te mai văd vreodată, DallE?

vineri, 25 iulie 2014

26, Creație


   Steve ascultă surprins. Așa un farmec are muzica asta... Se înveseli de tot. Nu era vorba că ar fi fost el morocănos din fire, nu, însă lucrurile uimitoare pe care le aspira prin toți porii de la o vreme, de când ei o apucaseră în sus, prin lumi cum era asta, îl cam lăsaseră fără  glas. Se rezemă de pom cu mâinile în buzunare. Zâmbea. Descoperi într-o mică fantă din căptușeala pantalonilor, alunecat de cine știe de când, briceagul. Își aminti cumva vag că îl pusese acolo, de fapt îl ia mereu când pleacă de acasă. Dacă are chef să se amuze, îl desface și apucă vreo bucată de lemn. Pur și simplu i se pare drăguț să țină așa, lemnul între degete și le lasă pe ele să netezească acolo în legea lor. Nu prea-și bate capul, degetele lucrează și singure. Și ideile i se organizează atunci după o logică diferită, necunoscută, cam ca și praful de fier în jurul unui magnet.
...Tot așa era și cu muzica aceea. Curgea prin el fără nici un ajutor din partea lui, fără să știe prea bine de unde vine ori ce vrea de la el, doar că vine și trece pe acolo; și lasă în urmă o dâră de catifea. Pe care se așează palate...
  Își făcu de lucru cu cuțitașul.
 - Steve, știi să crestezi? făcu Juli încântată.
 - Mă joc, ei, știu...
 - Desenează-mi ceva pe pom, te rooog, se milogi ea încântată.
 - Ce vrei să desenăm?
  Stătu un pic pe gânduri. Își aminti că îi place să strângă în brațe copaci. Uneori. Sunt atât de puternici!
 - Desenează-mi un prieten, bătu ea din palme. Mereu își dorise unul. Mai demult, voise un frate mai mare, dar cum pentru asta ar fi fost nevoie să îl fi găsit la sosire, gata făcut în casa părinților ei, așteptînd-o doar pe ea, renunțase treptat la idee. Admisese în cele din urmă, că în eroarea asta de fabricație nu se putea interveni deocamdată. Așa că ideea cu prietenul i se părea de la o vreme mai deșteaptă.
  Steve se apucă de lucru, râzînd. Juli privea. Lumina era perfectă și felul cum ea strângea din gene să o filtreze îi dădea un aer șmecher și tare inspirat. Vrăbii ușoare se ridicau din valurile mării, la fiecare călătorie a vreunei unde oprite de mal. Apoi, se cristalizau într-o clipită din stropii înspumați și o luau în sus, așa vesele și ciripitoare, cum se coaguleză dintr-o bucată de nor cine știe ce e arătare făcută pe comandă de privirea cerului. Dar astea erau vrăbii adevărate, căci viața lor vie era adevărată și foarte plină de voie bună.
  Steve dădu drumul sonorului. Se opri și se gândi un pic.
 - Ah, făcu DallE râzînd, folosește-ți și brațele, Steve. Cu multă încredere! Muzica ta, singură, schimbă sevențele geologice pe Terra. Să o mai îmblânzești cumva, zic și eu, hahaaa...
  Juli adună un pumn de vrăbii și le aruncă în sus, ele picară înapoi sub forma perdeluței de ploaie dulce de vară, iar ea căzu în note muzicale de culoare turcoaz peste pom, peste desen, peste capetele lor... Steve era concentrat, acum deja îi vuia capul, tăieturile fine apăreau vii, haioase, la lumină...
 - Nu te grăbi așa, Steve. În ritmul ăsta, pe la 30 de ani o să aibă început de chelie, observă Juli, în timp ce fiecare mai așeza câte o idee din ce în ce mai nostimă peste pomul înviat.
  DallE se mulțumea să mângâie scena cu ochiul al treilea și mai aducea din când în când apă de la malul ochiului Mării Alexandrine De Ametist Ușor Trandafiriu, cu lopețica unei penițe. Săpa la rădăcină și uda. Și râdeau, râdea și el, râdea și Steve, și Juli, se distrau cu delicii, jucîndu-se pe o planetă fericită, făcută din planșe de desen vii și tandre și cu aer de zahăr vanilat...
 - Desenează-i și inima, Steve. Una drăguță, așa, ca în cărțile de colorat...
 - Ba, să i-o desenezi tu. Ești mai la curent cu coloratul. Și vezi să nu depășești conturul.
 - O să-l iubesc din toată inima, descântă Juli ca să nu depășească conturul - i se întâmpla asta mereu. Silabisea în timp ce cresta linii, și, din când în când își trecea limba peste buze, concentrată: din toa-tă i-ni-ma, in-di-fe-rent ce-o să fa-că... Dar o să-l iubesc din ce în ce mai mult dacă-mi va răspunde cu iubire, pentru că atunci inima crește. Și eu vreau ca ea să crească, observă ea.
 - Ei, cine să-și dorească o inimă mică? Nimeni, nu-i așa?
  Copii la joacă în lumină...

miercuri, 23 iulie 2014

24, Familiarități corianthine

 Juli se foia. Își aminti o întrebare mai veche. Începu:

 - Păi și... ce te faci cu copiii imperfecți? Copii care...
 - Nu există așa ceva!... În suma existențelor fiecăruia - materializată aici, în inefabil - oricine e perfect. E de-ajuns doar să îți imaginezi propria perfecțiune și gata, ești pe drum către ea... Of, explică el... Fiecare copil vine pe pământ ca să învețe câte o lecție, știi, da? În general, lecția gravitează în jurul credinței în inefabil. Fără învățarea ei, nu se pot întoarce pe Corianthe. Sau mai Sus de Corianthe.
 - Spui lucruri atât de băunitoare și de incredibile încât... îmi rămâne doar să te cred, râse Juli.
 - Asta pentru că la capătul oricărui drum de necredință se deschide unul de credință, filosofă el.
(Dalle! Nu fi așa scrobit... Dacă o să continui astfel, ne vedem nevoiți să reluăm scena cu porumbeii. Pe urmă o ștergem. Eiii....!!)
Mergeau așa, toți trei către zarea vaporoasă a Corianthei, râzînd, flecărind... Dacă te uiți mai bine, ți-e drag să privești plimbîndu-se și flecărind niște prieteni așa drăguți. Bănuim și noi, că asta e o scenă potrivită în toate dimensiunile, cunoscute sau nu. Păsări albe făceau cercuri pe cer, lumina strălucea ca într-o dimineață englezească plină de soare deasupra unui parc aparținînd universității Cambridge, când cărămizile ei bătrâne tocmai se deșteaptă din somn - imaginea englezească rămâne și se repetă în paginile acestea, pesemne că lui Juli îi e foarte dragă, nici ea nu prea știe de ce. DallE își legăna coada alene, sporovăiau despre visele lor...
Se opriră la cascada care forfotea, albă, în față. În față, e puțin spus. Juli privi în sus. Cascada se continua mult până după ce ea încetase să mai distingă ceva. Nu era o cascadă fără fund. Era o cascadă fără început. Se întinse pe iarbă. Fețișoara ei era un covoraș plin de uimiri de toate culorile.
"...Doamne mic, ridică-mă,
Şi fă-mă fericit.
Ca pe boii cu coarne nevinovate,
Ca pe câinii cu ochii de îngeri,
Ca pe nenuferi,
Ca pietrele prietenele",  îi veni atunci în minte.
... O citise scrisă de Eugen Ionescu în Elegii pentru ființe mici. Nu-i plăcea Ionescu, nu-l prea înțelegea ea, dar asta... asta îi plăcuse. Așa că nu pricepea nici de ce îi apăreau acum broboane mici de lacrimi în câte un ochi. Era sigură că și DallE le avea în câte unul, pe rând. Și Steve. Era de parcă își dădeau mărgelele apoase unul de la altul ca să le înșire pe ață, de parcă aveau lentile noi, de parcă ușor își desfăceau aripi... Cascada se vărsa în spume acidulate și surâzătoare în ochiul Mării Alexandrine de Ametist Ușor Trandafiriu.
 - Vine de sus, foarte de sus pesemne, căci nimeni nu i-a văzut vreodată capătul. Apele ochiului se regenerază astfel continuu. Poate de asta, cei care privesc înăuntrul lui capătă percepția aceeea retiniană.
Nici nu mai știm care din ei o spusese. Parcă asta ar fi important acum! Lângă mare creșteau fără nici o logică din cele cunoscute, pomi cu piersici, pomi cu mere, cu prune, cu corcodușe... Era o livadă adevărată, de nu i se vedea nici ei capătul, una așa cum avea cooperativa atunci când era ea foarte mică și se ducea acolo cu prietenii ei pe furiș, și râdeau, râdeau ca zăpăciții, ce dulci erau fructele, ce bucurie găseau acolo, prin pomi. Se cățără fuga într-un piersic, și începu să se bată cu piersici cu ceilalți. Amețiții, de ei, rămăseseră jos, sub crengi. Se încinse joaca. Poamele se spărgeau în capul Lui Steve, pe coapsa lui DallE, globuri scâteietoare de stropi dulci zburau în toate direcțiile, unele nimereau, altele cădeau în jur, pe nisip. O risipă de bucurie gălăgioasă... Casa de la Carpen, lumina difuză prin ferestrele mici cu perdeluțe de borangic, cămăruța din spate, cea cu scara spre pod - unde mama așează covata în care mestecase aluatul când, în zile de sărbătoare, cocea la cuptorul din curte, cu gutuii din fața ușii, cu mărul pitic de  lângă ei, dragostea care ieșea din pereți spre ea... toate, toate erau în joacă acolo, în clipa aceea, în nisipul de lângă mare, îi aer, în scânteierea lui; și felul cum mirosea gardul de scânduri când se încingea la soare, și daliile, uriașele ei dalii cu pălării însiropate de soare.
Nu-i trece nimănui prin cap să întrebe de ce era așa. Și își promise atunci, acolo, în clipa aceea încăpătoare cât o vacanță de vară să-și aducă aminte de ele în vecii vecilor. Amușină din nou.
 - DallE, dar aici aerul e dulce! zise ea, dîndu-i cu mere-n cap.
 - Ah, în sfârșit, ți s-au desfundat nările! Bine că s-a întâmplat în cele din urmă. Da, ăsta e aerul Corianthei, mă mir de ce nu m-ai întrebat încă... E datorat unui amestec simplu de substanțe care formează cămașa ce îmbracă planeta. Sau atmosfera ei, dacă putem spune așa, făcînd o paralelă cu Pământul. Aerul acesta e specificul locului. Când unui plământean i se face dor de Corinanthe, se apucă și coace prăjituri. Pră-ji-turi, înțelgi ce spun? Adică acelea care nu au nici o legătură cu fake-urile pe care le cumperi de la magazin învelite în plastic.
Se mai alese cu un măr între ochi. Puțin mai sus de al treilea.




sâmbătă, 19 iulie 2014

19, O minune

  Înaltă și puțin cam țeapănă, ca un ceas solar, stătea în crucea amiezii o doamnă.

Razele soarelui corianthin au însă proprietăți ciudate. Juli observă că amiaza e asemenea oricărei dimineți cu soare de pe Terra, când toate lucrurile sunt moi, ușoare și libere de complicații, iar cuvântul cel mai normal al momentului e cuvântul fraged, oricare tip de ceas - fie el orologiu sau Rolex - e somat atunci să producă secunde fragede, pentru că pomii, crengile, vrăbiile, gălbenușurile care sfârâie în tigaie și franzela de pe masă, cu frăgezimea lor, își dau osteneala să-l convingă că nu are ceva mai bun de făcut decât să îi dea înainte cum îi cântă ele. Pentru că orice ceas de pe lume devine un ceas de treabă când cineva îi amintește că e bine să lase totul deoparte și să încerce să fie fraged, măcar în prima parte a zilei.
În jurul aceleia, peisajul se reorienta tematic din perspectiva unui parc englezesc. Cu toată drăgălășenia pe care o poate avea o dimineață de vară într-un asemenea parc, atunci când, bineînțeles, în dimineața englezească de vară nu plouă. La gât, făptura purta un colier, un fel de plasă de păianjen pe care atârnau în șiraguri, mari cristale de rouă. Lumina reflectată de ele era atât de generoasă, încât asigura necesarul de frăgezime pentru întregul spațiu în care se opriseră. Doamna ținea în mâini o sfoară sidefie de capătul căreia părea să tragă un cal. Se uită mai bine. De fapt, nu, nu era un cal. La capătul firului se afla o lăcustă gigant, un picomer de smarald, și el chiar avea dimensiunea unui cal terestru, însă nemaipomenit de simpatic și de grațios.
 - Cine e?
 - E... Eh...Pe ea a visat-o un prinț, în ziua când unchiul lui l-a invitat cu multă curtoazie să-și găsească o mireasă și să se așeze la casa lui, dacă vrea să moștenescă tronul de la el. Ea a acceptat. Apoi, a împărățit o vreme peste o țară frumoasă. O țară frumoasă care azi, ca și atunci, nu se poate hotărî să se iubească pe sine. De aceea granițele ei au fost mereu tulburi și schimbătoare iar oamenii nu se puteau decide să o pornească spre înainte, se tot lăsau învăluiți de un fel de abur trist și nerecunoscător. Lucrurile au mers ceva mai bine după o vreme. I-a făcut să o iubescă. Ca și planeta pe care te afli acum, regina aceasta nu avea nevoie de ajutor. Ea avea nevoie ca alții să aibă nevoie de ajutorul ei. Pe care nu și l-a cruțat niciodată, era o ființă neobosită, uimitoare. Inima Corianthei o iubește atât de mult, încât păstrează și acum o hologramă cu chipul ei în grădina asta englezească, generată cu multă migală. Ceea ce vezi acum de fapt e această hologramă...
Avea numele Reginei îngerilor. Maria. Știi țara ei. Poate, într-o zi o să îi afli și povestea, încheie DallE visător.




joi, 17 iulie 2014

16, GOING FOR THE ONE


Sunetele, insinuate în armonii electrice, prinseră a izvorî dintr-un loc nevăzut, adică văzut doar de ochiul cel magic din frunte al lui DallE, pâraiele lor le scăldau urechile, apoi le stimulau creșterea părului în pleată.
 - Un Rickenbaker, recunoscu DallE... Deși, multă lume crede că e Fender.
 - Ce e un Rickenbacker? reuși Juli să-și descleieze limba, dar fără să împleticească literele incomode.
 - Un Rickenbacker e exact ce auzi acum.
 - Exact acum aud acordurile din Going for The One de pe albumul Yes, l-am ascultat alaltăieri la Mark. Dar tu de unde știi, îl întrebă ea?
 - Se aude bine de pe Trafalmadore, răspunse el. Coborau printre copaci în binecunoscutul stil, în cercuri rotitoare, urmînd buclele melodiei. Uite-l și pe Howe... Hi, Steve!
   Geppeto ciuli urechile. Se apropie, nesigur pe numai cele două picioare ale sale, de cavalcada coborînd din vârful stejarilor. Multe i se mai întâmplaseră azi, dar să o vadă pe Juli călare pe un cal ca un abur albastru (tot ca un câine vedea, chiar și acum!), și aburul să-l salute cu Hi, Steve, și să-i facă cu ochiul din frunte, ei, asta nu i se mai întâmplase.
 - Salut, bâigui el cu grație. Nu sunt Steve. Cel puțin, eu nu am cunoștință despre... Și terminați odată cu romgleza asta, nu-i așa că e supărătoare? De azi dimineață aud voci vorbind prost românește și muzică de chitară electrică în urechi. Știu doar că mai devreme am mâncat niște viniluri... Dacă știe cineva ceva despre asta, ar face bine să mă lămurească mai repede, aham, a-ham... Sunt complet debusolat, se plânse el.
- Salut, Geppeto, începu Juli. Deci, ăăă... ai ceva de Steve Howe în tine.
 DallE și cu ea începură să râdă ca bezmeticii. Când se mai liniștiră, ea conchise:
 - Întotdeauna am crezut că ai o aplecare înspre treaba asta cu muzica. Sigur, dacă renunți la ticul nervos cu "aham". Sper că nu ai astm.
Geppeto-Steve se uita urât. Își luă inima în dinți și-l abordă pe DallE:
 - Pp-arcă te știu de uuu-ndeva. Ai picioarele în pp-prelungirea mustăților unuia de llll-am văzut azi într-un album de pp-ictură...
 - Zău? E OK, mi se mai întâmplă să mă citez. Și tu, acum te bâlbâi ca să pui ceva în loc de "aham"?
 - Mă bbb-âlbăi ca să pun ceva între mine și bipedul... adică  pp-personajul pe care se cere să-l intrepretez în scena asta...
 - Oricum, făcu DallE, țâșnește muzică din tine mai ceva ca lumina arteziană din capul Sf.Gheorghe; încă puțin și schimbi formele de relief pe aici.
Câțiva arbuști acustici deja începuseră să răsară timid la marginea pădurii. Curând, rândurile lor crescură. Un val sonor de culoare turcoaz discret pieptănă atunci vârfurile foșnitoare și, fără să se spargă, se depănă în volute de armonii peste capetele lor, până când antrenă un stol de stele care trecea în zbor pe acolo. Vreo trei din ele, mai mărunte, se coagulară în câteva bucle de orizont și așa se formară mările, oceanele și depresiunile carstice...
 - Destul!, opri DallE erupția unui vulcan ce tocmai dădea să izbucnească din lacul de pe fundul peșterii unde o singură stea se zbătea ca ochiul din fruntea ciclopului care... etc, etc. Desigur, dezvoltăm aici cu titlu exemplificativ, exclamă el. Nu exhaustiv! De altfel, frumoase coperți de album ar putea ieși din chestia asta.

duminică, 13 iulie 2014

14, O lumină albastră...

 
   Calul andaluz privise de la distanță toată scena. Doar era o ființă magnetică a aerului, reușea asta așa de simplu, chiar de la el de-acasă, din văzduh!
  Ceea ce locuitorii de pe Terra numesc "perspectivă și chiar mai mult decât atât" avea el. Cu alte cuvine, perspectivă înseamnă de fapt că el se putea pulveriza în mii de particule din spectrul luminii, care plutesc apoi lin deasupra faptelor cotidiene. Iar "mai mult decât atât" indică nici mai mult nici mai puțin, prezența în mijlocul frunții sale a un ochi albastru, culoarea lui națională. Asta, bineînțeles, pe lângă ceilalți doi ochi tradiționali. Persoana sa se prelungea către plus infinit prin cele patru picioare telescopice de înaltă ținută filiformă, încheiate discret, în loc de copite (așa cum ar putea crede vreun muritor) cu niște minunate penițe arămii.
  Se auzi strigat. Devenea magnetic doar dacă era strigat. Din văzduhul care părea să îi aparțină numai lui, Juli i se arătă într-o situație fără ieșire...
  Se avântă în cercuri, dintr-o altitudine de maximă decență, până deasupra capului copilului. Curenți turbionari o purtară ascendent, coloana de aer o depuse pe crupă... Familiar, ca și cum și-ar fi încălecat bicicleta.
 - Îți promit că nu ai să scapi, urla de jos Boygen, din perspectiva lui fără sens. Am să te bântui. La cea mai mică ezitare voi fi cu tine, pe drumul tău. La cea mai apropiată derută, la cea mai mică frică! Remember me!
  Își mai aruncă o singură dată pâlnia spre piciorul ei. Ehei, de multișor călcâiul fetii depășise linia copacilor...
 - Două lucruri, își spuse ea în timp ce calul o înălța în spirale mari, ar fi de reținut. Unul, că în anumite momente e bine să speli putina înainte să ai ultimul cuvânt. Și doi, unele conversații e mai cumsecade să fie purtate doar în gând. Ce ritmic gândesc, râse ea. După modelul 0-1, 0-1... Și dansa mai departe printre fractali.
 - Parcă te-am mai văzut undeva, căluț andaluz, comentă ea mai departe în gând.
 - Da, dar tu ești prea micuță ca să știi asta, i se răspunse tot în gând... But you can call me DallE!
 - Ah, zâmbi ea, DallE Salvatorul...
  DallE îi făcu cu ochiul. Desigur că acela din frunte!
 - Dar de ce vorbim în șoaptă? Mai devreme strigai cât te ținea gura.
 - Îmi strigam bicicleta, comentă atunci Juli cu voce tare.
  Prinsese curaj.
 - Păi, am venit.
 - Din câte știu, pe bicicleta mea o cheamă Pegas...
 - Fii serioasă, Juli. Dacă o chema atât de precaut, nu veneam eu în pădurea ta. Nu sunt atât de banal pe cât își închipuie un producător obosit de biciclete. Pe scurt, sfatul meu e să renunți la ronțăit croissante seara la culcare.
 - No way! De ce?
 - Pentru că producția de casă a bunică-tii e mult mai bună. Chiar și eu aș mânca din cornulețele ei cu rahat. Sau prăjitura cu magiun, mmmmm... Ce vreau să spun e că ar fi timpul să îți upgradezi perspectiva. Adică, depășește, te rog, punctul de vedere al unui funcționar de pe Terra care își botează bicicletele Pegas și lansează croissante Scoobydoo pe care le mănânci - căci te privesc de mult de acolo de la mine - doar ca să câștigi puncte de energy, power și IQ. Ce prostie...
  DallE ar fi nechezat la scena asta dacă și-ar fi permis absolut toate prostiie clasice. Se mulțumi să dea din cap, albastru, frumos...
 - Totuși, căzu Juli pe gânduri... Vipia de sub noi mi-a amintit că astăzi e solstițiul de vară. Dar eu l-am văzut azi pe Sfântul Gheorghe, nu pe Sfântul Ion.
 - Nu fi copil. Sfinții ăștia mai și vorbesc între ei. Tu credeai că sunt așa, singurateci și bătuți în cap cum crede lumea? Nu, ei sunt foarte protectori atunci când se simt iubiți.
 - Protectori e un fel de-a spune. Dacă era atât de protector, nu mă întâlneam cu balauri prin pădure...
 - Aaah, și cu ce ocazie prin pădure, iartă-mă că te întreb?
 - Doar ca să mă plimb.
 - Eh... Nici un copil nu pleacă degeaba de acasă, Juli. Nu mă duci cu din astea. Ce cauți, era întrebarea.
 - Întrebarea mea e de ce ai penițe la tălpi, plusă copilul.
 - Acum sunt scrib pe Trafalmadore... Ce cauți?
 - Toți trafalmadorienii au trei ochi?
   Dalle părea genul pregătit să se încingă la povești. Juli îl cam bănuise, de-aia insista.
 - Doar de curând. Pe al treilea l-am adoptat atunci când am început studiile noastre pentru a putea prescrie lentile de corecție pentru sufletele muritorilor. Ele au aspect de lentile de contact. Acum studiile s-au încheiat, am transmis deja un aviz de începere a lucrărilor către un tip, Kurt Vonnegut, el ne va face lobby. Previziunile noastre sunt certe, lentilele se vor vota și prescrie printr-o lege promulgată la a XXXIX-a Convenție de la Geneva. Ce cauți, de fapt?
Juli își scutură părul. În fața acestei drăguțenii sofisticate care era DallE, voia să fie să fie cât de inspirată putea. Începu:
 - Vreau să știu cine sunt. Vreau să pun mâna cu precizie pe mine și să spun: sunt albastră. Sau sunt verde. Sau pătrat. Sau cerc.
 - Să nu fii niciodată cerc, râse DallE. Mai bine, spirală.
 - ... În orice caz, vreau să știu, se ambală ea. Și asta precis. Și să știu exact de unde să mă iau, atunci când mă caut. Altfel, o să semăn pentru totdeauna cu gagica aia de lângă care m-ai săltat acum, aia care nu se poate hotărî dacă e drăguță ori ciufută, sau coloană ori turbincă, o ciudată... Vreau să știu cine sunt! Și vreau un prieten care să mi-o arate.
  Juli băgă de seamă că începe să se exprime în argou. Oare se emancipa?

vineri, 11 iulie 2014

13, Despre o neconcludentă artă a dialogului


- Boygen, își făcu șmechera creatură introducerea. Sunetele ieșeau din el grație unei combine de verbalizare pe care făptura o avea dezvoltată în urechea stângă. Cu stânga vorbea și cu dreapta se auzea pe sine. Pe ceilalți participanți la conversație îi absorbea cu totul (ca și cum le-ar fi șters siluetele de pe o coală de hârtie) printr-un orificiu-pâlnie practicat în coadă. Astfel încât, conversația se afla întotdeauna la el. Tot cu coada îl plesnea pe interlocutorul pe care nu voia să îl asculte. Căci așa ne explicăm de ce soru-sa era plină de vânătăi pe pielea ei albă-neagră.

  Juli nu voia să deschidă gura. Pare că fata era însoțită mereu de un sistem nevăzut de avertizare și că el îi sugera cum e mai cuminte să se comporte. De fapt, Juli credea în îngeri buni. Dar asta, în secret. Uneori, după ce se asigura că nu e nimeni în zonă, vorbea de una singură, spunîndu-le lor. De fapt niciodată, dar niciodată Juli nu se simțea prea singură, era mereu câte unul din ei de serviciu.
  Cât era lighioana de față, hotărî să tacă prudent.
 - Nu vrei să știi cine sunt? se insinuă băiatul cel urâțel. În ochii ei, toți erau doar niște băieței necrescuți corespunzător...
 - O să îmi spui și singur, comentă ea în gând.
 - Ei, bine, ce mai tura-vura, Eu sunt Ocolul cel Mare.
  Juli intuise corect, monologul se prelungea și fără ajutorul ei expres. Dar acum nu înțelegea de ce ăsta se consolida pe sine prin majuscule, ia uite ce obrăznicie! Oare cum îndrăznește el să se numească pe sine Eu...?
 - Știu cine ești, iubitule, cunosc nefericita ta poveste scandinavă, i-o întoarse ea în gând. Prefer Legendele Olimpului, barem acolo, aroganța e pe format clasic și se lățește la soare.
 - Spune, frumușico, ce te aduce pe la noi?
 - Așa te mai alinți, îi râse Juli în nasul gândului. Vezi că fix ție o să-ți spun... Auzi, frumușico, phiii.
 - Juli, nu Mă sili să-Mi ies din personaj. Cu Ocolul cel Mare se vorbește, se duc tratative... oamenii negociază,  mai ales amână, cuvântul mâine e o țară mitică în care locuiesc 90% din realizările și din motivația oamenilor (după cum am văzut scris odată pe o etichetă motivațională) oricum, oamenii preferă să-și cheltuiască împreună cu Mine timpul nelimitat de care dispun. Uneori Mă întreb dacă nu cumva au cinci-șase vieți... Deci, nu ai încotro, așa stau lucrurile când îți ies Eu în cale. Ele stau. Așa sunt scrise.
 - O creatură filosoafă, îl compătimi fata.
 - Am putea prelungi momentul la nesfârșit, îmi place la nebunie să mă ascult când vorbesc...
 - Ascultă, de mult voiam să te întreb, tu nu ai o treabă a ta? Așa, să umbli de care-o fi prin pădure, poate oricine.
Juli o spusese! Articulat! Cu voce tare!
  La auzul erorii fatale, un aspirator eolian cu zbaturi își scoase capul din pâlnia cozii scandalos de mare. Rusalia își umflă obrajii. Rafalele ei se învolburau în văzduh, copacii toți se aplecau. Juli se împotrivi din toate puterile forței grozave a plămânilor ei, dar venea, venea mânată spre pâlnie...
 - Bicicleta!! Bicicleta mea! Unde mi-am lăsat bicicleta? îi veni gândul cu țipăt mare, în timp ce șuvițele, umflate de vijelie, o plesneau peste buze.


marți, 8 iulie 2014

II - 10, În care se face vorbire despre anumite obiceiuri din casa de alături

   ... Nu înțelegea ce se putuse întâmpla, nu înțelegea ce adusese lui Mark o supărare așa de mare. A țipat la el, de fapt, a urlat și, și... Gepetto începu să plângă.
"A ridicat palma la mine!" Da, Gepetto nu putea să uite, de asta plângea. Mark se înfuriase.
Cum, să fi făcut el ceva? Ei, na... el urmase toate semnele, și marcajele... După o noapte întreagă de despărțire, se apucase să-l caute prin casă, e normal, nu-i normal asta pentru un câine cu stăpân? Există câini și fără, știa el. Datoria unuia cu stăpân e să și-l caute în casă dimineața. Mai ales, când găsim ușa deschisă. Atunci, intrăm. Pentru că în casă totul e mai gustos. Și întotdeauna miroase a Mark. De aceea, Mark e întotdeauna ușor de găsit. Unde, unde?... Ușa de la camera lui, uite că e dată la perete.... mmm, ce nostim, uite ce de chestii care miros a Mark lăsate pe jos înadins pentru el, ca să-l găsească pe Mark, să-l găsească... (Gepetto avea mania repetiției, extinse goluri de memorie, era fixist și se emoționa mereu apăsînd pe al doilea cuvânt atunci când venea vorba de Mark).
 "... dar ce sunt dreptunghiurile astea cu marginile tari, cu pielița subțire și care într-o secundă se pot îmbiba cu toată saliva din gură, încât... încât e nevoie de un aflux și mai mare, mai mare... Și lucioase și delicioase la lins și conțin urmele de la vârful degetelor lui Mark pe ele", își închipuia acum că linge chiar degetele lui Mark. Nici nu știu când linse tot, tot ce era atins de degetele lui Mark și fusese lăsat înadins pentru Gepetto, el, câinele cu stăpân, hmm...
   Remarcase o mulțime de desene pe dreptunghiuri. Cel mai drăguț de lins găsise că era unul cu un cal, ăsta îi plăcuse cel mai mult, un cal albastru cu picioare subțirele ca niște ațe și luuuungi, fără sfârșit, care se pierdeau undeva pe un sol indecis; iar al doilea, care urma după ce-l termină de lins pe ăsta (aiurea, de fapt îl înghițise tot, acuma nu mai voia să recunoască), un tip deșirat ca un vis de amiază, cu ochi exoftalmici - adică bulbucați în afară - și cu mustăți la fel de lungi și de nesfârșite de parcă se împodobise singur cu picioarele calului, păstrînd desigur proporțiile. Gepetto avea simțul proporțiilor. El știa cum vine proporțional pe limbă, diferența de textură dintre dreptunghiurile fine, lucioase, de grosimea unui fir de păianjen și cercurile negre, tari și casante și care aveau inele fine scrijelite de jur împrejur, dar nu erau farfurii pentru că nu era nimic de mâncare pe ele. Una din ele se învârtea într-o mașinărie așeazată pe jos, tot pentru el. Poate că era în legătură cu sunetele haioase care ieșeau din mașina învârtitoare, poate nu. Pe lângă ea, o mulțime de asemenea farfurii, așezate pe poze colorate. Cu niște niște indivizi cu plete mari, foarte fistichiu îmbrăcați. Unii purtau numai pantaloni... Gepetto parcurse așa, mai mulți metri de dreptunghiuri și de cercuri, foarte crocante dacă le încerci puțin, cerul gurii e mai răsfățat decât dacă ai roade oricare os aruncat seara prin curte. Hotărî să nici nu se mai întoarcă la oase, Mark îi oferea acum ceva cu adevărat interesant; în plus, întotdeauna se cuvine să îți asculți stăpânul, el știe ce e mai bun pentru cățelul lui.
... Mark ședea acum în cadrul ușii. Ceva nu era în regulă cu el pentru că transpira abundent și se învinețise la față. Iar gura i se dilata într-un muget din ce în ce mai rotund...
Dar de ce?? Când Mark facu doi pași dincoace de ușă, se decise că ar fi poate mai cumsecade, pentru moment, să părăsească zona... pâș, pâș. S-ar întoarce oricum, peste vreo oră...
Mâna lui Mark se ridică și, și.... abia se ferise!
Acum stătea în curte sub vișin și se căina. Nu știa ce să-i facă lui Mark. Cu ce să-l ajute el? Se și speriase. Mai bine s-ar duce  pe la Juli. Parcă o zărise mai devreme printre ulucile gardului, se trezise, deci...

duminică, 6 iulie 2014

9, O CAMERĂ, MAMA ȘI ALTCEVA DESPRE VECINĂTĂȚI

  Se decise. Urcă îndărăt scara trandafirilor, mânată de cea mai fină din intuițiile ei. Numită "ce-am avut și ce-am pierdut, ce-ar fi să mai dăm o tură pe sus?", ea ocupa locul întâi la categoria "privat&domestic investigations". Apăsă clanța ca un cerșetor buzunarul stâng (nu știm cum exact, dar o comparație mai drăguță nu am găsit; nici nu înțelegem de ce ar fi fost atâta nevoie de una, dar am băgat de seamă că o carte e făcută din multe chestii de felul ăsta) clang!, arcul mânerului se destinse, ușa sufrageriei se deschise și "area 51" se depresuriză și năvăli în sala cu coloane de var...
 - Phoai, au uitat să închidă ușa! Acum, tocmai acum, tocmai azi!!!... Zi repede ce-alegi: sufrageria sau pădurea?
Oftă, știa că ocazie mai bună ca azi pentru pădure n-ar mai fi găsit toată vacanța.
Biroul masiv al bunicului scoase capul pe ușă, de sub icoana mare cu Sfântul Gheorghe și craniul radios al sfântului lumină întreg peretele lui. Mereu a crezut că sufrageria e de fapt un portal pe care urma cândva să-l folosescă...
 - Și totuși, e o zi atât de frumoasă afară!!... Pădurea!
(N-avea să regrete alegerea. Ceva ani mai târziu, sufrageria va deveni camera ei de vacanță, iar lucrurile se vor mai netezi în această direcție. Va descoperi atunci umbrele lăsate către seară de crengile pomilor pe hârtia scorțoasă, cu care se acoperea ferestra dinspre apus, precum și grămezile de reviste Magazin istoric, cufundate în cutiile de lângă perete, așa că multe fapte viteze ori contestabile vor fi îngropate odată cu ele sub zidul său cu tencuiala crăpată.)
Apucă repede cutia cu biscuiți, cele două cornuri cu ciocolată și punga cu bomboane cu lapte, le tufli pe toate pe atașul bicicletei, pe Philippe și-l înfășură pe după ceafă (stătea, verificase) și ieși pe poartă, poarta de sub tei.
Mai târziu se gândi că ar fi putut alege mai bine stochina - care se lungea dincolo de spatele casei (Notă de subsol: stochina = centru spiritual-inițiatic al comunei care ocrotește, prin complicitate, animale șmechere, ca în expresia "iar a venit vulpea azi noapte de pe stochină și mi-a mâncat un pui") ca traseu, decât  drumul mare ce o conducea către o periculoasă vecinătate cu târgul, risca să de nas în nas cu bunică-sa.
Nu prea știm de ce am ales aici cuvântul sec, nesentimental, pur și simplu lipsit de har, bunica. De fapt, nu se numea așa. Juli o striga mama. Și asta pe bună dreptate, pentru că mama cea vâstnică fusese pesemne prima ei amintire; de vreme ce pe cea tânără, aceea care se afla atunci imediat lângă ea în momentul flash-ului, o încasase drept "asta tânără cine o mai fi?", o nedreptate pentru care mama cea tinerică nu se supărase niciodată. Fiind copil unic, Juli își permitea să stabilească criterii năucitoare și nimeni, absolut nimeni, nu părea să se simtă prost, ori exonerat de răspunderea de o răsfăța fără măsură...
Trecu ca vântul pe lângă mica școală din răspântie și apucă pe drumul întotdeauna înecat în praf (atunci când nu era de-a dreptul scufundat în nămol, dacă ploaile țineau mai mult de o zi și ceva) ce suia coasta către stația de cursă. Așa-i ziceau pe atunci autobuzului care o aducea în vacanță - acea alcătuire de fiare gemînd în mersul ei într-un cataleptic nor de carbon și gaze, o arătare care îi întorcea stomacul pe dos, iar fata, îmbrăcată la patru ace trebuia să s-o aștepte cuminte dimineața, cu noaptea în cap, înainte de marele drum... Conduse cu greu la deal. Bicicleta micuță icnea. Sau poate icnea Juli, dînd din picioarele ei micuțe. Pe la poștă se opri, căci pedalele nu o mai ascultau. Descălecă. Philippe, după ea, hoțul, nu o scăpa din ochi! "Arătătarea de pisic", îl alinta mama, haha...
Parcurseră așa, șontâc-șontâc toată banda de case molcome, învelite în verdeață, și ea îi conduse pe lângă cimitirul de la marginea satului. Către latura dinspre drum, lângă liliacul de pe gărduț, zări locul unde Huckleberry Finn îi sfătuise odată să îngroape noaptea o pisică moartă, cea mai bună metodă ca să scapi de negi. Juli n-avea negi. Dar trebuie să recunoaștem că e o idee la care nu vei putea renunța în ruptul capului vreodată, pentru că merită cu adevărat să te scoli din pat în puterea nopții și să te duci în cimitir. Poate scapi de negii altcuiva, nu poți să știi. Totul e bine când ești prevăzător.
Coada lui Philippe se făcu mătură la auzul fin al unui asemenea gând. Juli avea idei care îl scoteau adesea din pepeni, și închipuie-ți, dragă copile, că văzuse multe la viața lui... Sări pârleazul. Fata trase după ea bicicleta. Crucile răjghinate de vreme semănau cu niște halebarde pe care câțiva cavaleri neciopliți, stînd de gardă, i le aruncau în cale ca s-o oprescă. Era o suprafață strâmtă, deh, căci micul cimitir îi primea treptat, la vremea potrivită, pe locuitorii satului de mai multe sute de ani, și locul se împuținase. Straturi îngroșate de plante smulse și de iarbă uscată îi agățau sandalele cu încolăcirile lor aspre, șoptitoare. Iar deasupra, soarele începea să se asmută asupra pământului, picături de apă se i ițeau într-una pe frunte, pe sub breton - altă idee trăsnită pe care oamenii mari o practică asupra capului lipsit de apărare al unui copil... Înaintă cu greu până spre celălalt capăt al împrejmuirii, cel dinspre șosea. Dar ajunse în cele din urmă acolo și mulțumi scurtăturii. Căci ea o aducea mai repede, mai aproape de formidabila ei aventură.
   Încălecă și mașinăria își reluă ciclurile ei rotitoare. Lăsară la dreapta (din locul de unde ieșiseră) stochina, care urma cimitirului în sensul de mers al călătoriei, cu făgașul tăind-o pe lung, cu iarba ei, tunsă de vântul de miazăzi, apoi lanurile de grâu, de floarea soarelui și macii care fluturau steagurile în zdrențe, le cam trecuse vremea. Juli nu îi regreta, nu o entuziasmau, deși petele acelea de sânge viu erau atracția tuturor fluturilor din sud. Se apropiau de pădure. Mai era doar puțin...
Mama îi povestea cum, demult, se ducea către orașul în care o așteptau copii ei, interni la liceu, încărcată de bagaje direct pe acolo, prin pădure. Pe vremea aceea nu exista drumul făcut astăzi pentru mașini, nici măcar mașini. Doar căruțe. Dar ei nu mai aveau căruțe, niște tipi cu diverse interese năuce arestaseră toate căruțele și toți boii și le vârâseră, împreună cu case și hambare, în șanțurile pe care timpul le sapă printre viețile oamenilor - atunci când oamenii nu sunt atenți - ca să-i obosească un pic și pe urmă să-i trimită la culcare. Unii nu se mai trezeau. Alții rătăceau pe ici și pe colo, alții vedeau de viața altora și tot așa, timpul trece... Ei, și ea, mama mergea prin pădure, fie vară, fie iarnă și i se lumina de ziuă abia când ajungea pe malul celălalt, la lizieră. Într-o iarnă o simțiseră lupii, ea alergase... Cu toate astea, tot pe acolo o lua ori de câte ori făcea drumul la oraș. Dar Juli știa bine că din ziua aceea, a terorii, plana interdicția asupra copilului răsfățat a nu străbate vreodată acest spațiu de vis rece, ba chiar, amenințarea cu închiderea în beciul casei timp de o oră era zălog că legea era lege și trebuia respectată. Știa că riscă acea enervantă, sâcâitoare pedeapsă, faptul că era pedepsită în acest fel o irita, în loc să o sperie. Beciul casei era un fel de obiect vechi de famile, n-ar fi avut cum să îi dea fiori, dar faptul că voința îi era astfel înfrântă o făcea să zbiere de necaz acolo, în întuneric. De câte ori nu era cuminte în biserică duminica, îi era rezervată și plăcerea de a sta închisă în beci, căci mama era neînduplecată când era vorba de educație.
    Pe plăcuța înfiptă în par citi numele pădurii. Seaca. Nu-i place, e un nume urât, lipsit de importanță. Se gândea mereu că pădurea ei n-are cum să se numească atât de uscăcios. Dar cum?
 - Santiago del Campo, suflă Philippe...
    Lui Juli îi veni o idee. Luă două fire de iarbă și, cu o apăsare, tăie numele de vopsea. Apoi scrise dedesubt: Santiago del Campo. Se felicită, de data asta pentru numele cel nou, și abia atunci intrară toți trei, pisic, bicicletă și ea, în lumina subțiată dintre stejari.
Un fulger ca un cuțit spintecă cerul pe din două...