sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Vis, 31 ianuarie

Drum cu mașina la Carpen, până în dreptul cimitirului și imediat înapoi la Craiova (poate visez asta pt. că mâine sunt 19 ani de când a murit bunicul). Intrarea în Craiova arată altfel, rețin o casă boierească uriașă ca un castel dar mult părăginită din cauza defectuoasei întrețineri - casa Șuțu îmi vine în minte. Tot pe acolo, străzi întretăiate de case ciudate, odată frumoase, și ele în paragină. Într-un asemnenea cerdac, domnișoara Diaconescu (profesoara mea de fizică dintr-a opta, mătușa lui Edi), însă vreau s-o evit și trec mai departe. Mă trezesc totuși în casa ei ciudată. Are acolo un băiețel și un pisic. Înăuntru o cultură de iarbă de un anumit gen se întinde pe pat și pe alte câteva zone, un soi de licheni care ține de cald și când e verde, și când e uscat. Ies din cameră și cutreier pe coridor - care arată ca un fel de muzeu al școlii, cu pagini de reviste afișate pe petreți. Una din pagini conține înregistrări ale trupei Yes, mă minunez căci sunt unele destul de rare, minunat de frumoase, pe care le-am ascultat odată, dar am uitat de ele. Îmi aleg vreo trei piese pe care le pleiez cumva ambulant, adică ele cântă chiar din pagina revistei pe care o iau cu mine. Relieful casei e acum schimbat, băiețelul, încântat de muzica pe care o comentasem împreună, se ascunde, jucîndu-ne, în diferite săli luminoase, ca de clasă, împreună cu pisoiul pe care îl adoră.
Acum mă plimb de-a lungul unui târg în aer liber, târg cultural, sunt expoziții, sunt mici spectacole de toate genurile și gusturile care se joacă din loc în loc... Nimeresc într-un astfel de spectacol în care suntem aliniați toți în scenă ca într-un cor, lângă mine An., protejata Cristei B. În sinea mea îmi spun că se descurcă bine, crește inima Cristei dacă o privește, ea pe unde o fi, că n-o zăresc. Apoi o văd și pe Crista, în melanjul ei continuu cu mulțimea de privitori, invitînd, agățînd... De ce nu-i niciodată eficientă, mă întreb, de ce nu reușește să lege nimic? În fine... Spectacolul e pe terminate, mă uit în față, în mulțime, el! Într-o suită de alți gură cască ce îl urmează, e grupul lui. Mi-e așa dor de el! Se face că are treabă cu tipii ăia, simt că de fapt mă fură din ochi, cu efortul ca asta să nu cumva să se vadă. Își face loc spre zona lui pe care o știu bine, îmi dau seama că aici se face trafic cultural și că n-avea cum să lipsească, mai ales că are mai încolo o masă rezervată, nu știu cum am cunoștință de asta.
Terminăm, în sfârșit lălăiala - ce facem noi acolo, pe scenă (regret doar că nu am o partitură mai grasă, ar fi avut la ce se uita), îl caut din ochi, e pesemne dincolo de perdeaua groasă de oameni.
Apare Crista, vine lângă A. o îngrijește, apoi îmbulzeala ne pune față în față. O îmbrățișez din toată inima, ea se bucură, mă și mir, vorbim un pic. Mă întorc, cunosc sau recunosc în mulțime un tip îndesat, cu un trup bizar care se subțiază spre capăt, cu capul ca un ou, o mare figură în lumea artistică, pictor sau plastician, mă recunoaște și el, ne îndreptăm împreună spre ieșirea aflată la mare depărtare, prestatorii de servicii de artă sunt acum mai puțini, e spre seară, apropie ora închiderii pe drumul de costișă care e acest târg. El o fi plecat, pe unde e? Omul îmi spune din senin, stai să vezi ce autograf mi-a dat adineaori C.! Aproape că sar în sus, prin ce sistem, oameni care habar n-au despre mine îmi citesc gândurile, așa, totuși fără să pună nimic cap la cap? Stau năucă de coincidența strigătoare la cer. Ce a scris, îl încurajez... Uite, și se scotocește prin buzunar după un petic de hârtie. Citește: "pentru că azi e joi (joi, în traducere din latină înseamnă ziua lui Jupiter, ce tot visez chestia asta???????), o zi șturlubatică, pe cât e de... "- aici ascult atât de hămesită, încât sfârșesc prin a nu înțelege absolut nimic (mi se întâmplă uneori asta în realitate, să am urechile atât de încordate încât sensul se disipează, iar eu continui să rămân cu gura căscată, cu nesaț, fără să pricep). Mă întreb pe unde e el acum. O mai fi rămas prin târg? Îl pun pe omul nevinovat să repete ce a citit, poate să mă dumiresc...

Vis 2 - 30 ianuarie

Alt vis în același tip de peisaj straniu, acum el susține coaja unui decor deșertic, o lumină de zi, o briză plăcută, în timp ce privesc cerul senin și limpede, văd luna așa cum se arată ea pe timpul zilei, abia o cojiță spumoasă, număr câteva stele care îmi șoptesc ceva. Spun despre asta celor două persoane cu care sunt, între ele Andr. M. O simt la fel de suspicioasă ca înainte de lunga tăcere dintre noi, nu s-a schimbat... Citisem undeva că e acest aspect al cerului prevestitor de neînțelegeri, în sensul în care oameni care te cunossc binișor, te bănuiesc de mari nesincerități fără să ai vreo vină, un timp al înțelegerii pe dos. E un cer atât de ușor ca pânza unei ape alcătuite din aer, îmi vine să îl beau și să înot în sus. Privesc doar cerul în timp ce mergem pe buza unui mal îngust mărginit de un gard, întocmai ca cel de la Carpen, drumul mare se întinde câțiva centimetri mai jos de acest mal pe care cresc hurducat câțiva pruni. Printre pruni, lângă gard, o femeie de cam 40 de ai a cărei față o cunosc vag. Mă uit mai atentă, e Minodora, prietena mea de la Carpen pe care n-am mai văzut-o de când eram mici! Cât s-a schimbat... dar ea e. Îi sar în brațe, ne ținem strâns, îi povestesc ceva, apoi mă întorc spre A. și grupul ei, le spun cine e. A., exact cum prevestise profeția despre vreme, ia asta ca pe o trădare din partea mea și face bot. Prefer să nu pierd timpul cu explicații zadarnice, mă întorc spre Minodora și plecăm, fiindcă îi promisesem că vin pe la ea să povestim.
Înainte de asta, alt vis cu un tren fistichiu, aglomerat, stăm deasupra lui cam cum se întâmplă în India, într-o intersecție cobor, iau altul, parcă am mai avut într-o formă sau alta visul ăsta...

Vise, 30 ianuarie


 Mă aflu într-un peisaj straniu chiar și pentru vise; e un pisc înalt, un decor- îi spun așa- legendar. Sunt acolo și coloanele casei de la Carpen, și peretele muntelui, și zăpadă și zborul vulturilor. O voce de deasupra tuturor elementelor, a mea și a păsărilor e vocea povestitorului, înțeleaptă, reportericească în cel mai documentat/cultivat mod, chiar simt izul de documentar a la grande. Vocea spune povestea copiilor lui Jupiter, aceia pe care zeul i-a adus pe lume cu pământence. E o istorie a unui lanț de celebrități gen Aristotel, niște rude ale Athenei (zeița), plus un șir de femei ilustre. Mai e ceva: un tip din alte sfere (de cunoaștere) e trimis să facă research asupra mea. Se pare că el e cel ce transmite datele de mai sus, vocea pe care o aud, de fapt. Relatează despre mine. "Am găsit despre ea asta:
- are ... (nu știu ce pe nu știu care parte a corpului);
 - are numărul corespunzător de ani de stagiu/celibat;
 - e... așa;
 - e... așa și pe dincolo" (chestii pe care nu mi le amintesc la trezire, te pomenești că ființa le-o fi comunicat pe altă frecvență?). Înțeleg că sunt desemnată ca făcînd parte din grupul de persoane simandicoase enumerat mai sus.
Toată chestia mă umple de respect și de stupoare plină de nervi față de persoana mea. În ce rahat am mai intrat și de data asta?? Nu pot să-mi văd pur și simplu de treabă ca orice om mintal sănătos, frățică?
Mai sunt niște episoade nostime, ca niște ilustrări de caz în care eu manifest veleități predictive, mai degrabă asta mă amuză, mai ales că îmi dau cu stângul în dreptul de câte ori se cere să aduc dovezi despre ce prezic. Singurul din grupul de tipi simpatici unde mă aflu și care pare să mă  creadă e el. Mă urmează îndrăgostit și îmi propune, când ieșim afară din casă (afară e ca în fața casei de la Carpen) să luăm masa la niște prieteni ai lui, dincolo de peretele muntelui și de peisajul acela amețitor. Sunt încântată. De el, că îmi face curte ca la început, amuzant - și asta îmi face plăcere, și că el e dragul meu.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Vis, 28 ianuarie


   Pe un litoral oniric - spațiu familiar căci pășesc pe el în unele vise (practic, convenție aceptată) fac seara o plăcută navetă. Sunt, să admitem, în Olimp și merg la Constanța într-un club de noapte (nume alese la întâmplare, în vis, nici pomeneală de așa ceva), apoi mă întorc înapoi spre dimineață, în vila unde sunt cazată, aproape de malul mării.
Într-o noapte iau un tren particular  și plătesc conductorului locomotivei ca unui taximetrist. Trenul oprește în stația din spatele vilei, mă mir că nu remarcasem până acum liniile lui singuratice, discrete, ce șerpuiau pe acolo. Remarc acum  și conductorul, e un tip lungan, tânăr, cu fața aspră și cam neaoș pentru gustul meu; îi mulțumesc, cobor. Port o conversație cu un prieten din lumea reală, Iulian S. la telefon, în timp ce mă îndrept spre vilă. Ceva mă face să cotesc din nou în spatele ei, unde de asemenea e o falie de nisip urmată de o faleză îngustă și apa caldă și bună a mării ce pare că a cuprins acum și spatele hotelului. Printre umbrele nopții indigo, așa se vede totul la ora aceea, îl zăresc din nou pe conductorul trenului, îmi zâmbește în tonurile acelea albastre ale nopții litorale, apare și Iulian, așa că închid telefonul și mă bucur de întâlnire. Ei doi se plac, se bălăcesc în apă. Regret sincer că nu mi-am luat costumul, mai sunt și alții care  înoată la ora aceea.
Mai târziu, într-o cameră cu pereți înalți, frumos luminată, un salon decorat cu stucatură în culori arămii, să zicem un secol 19 revizitat- ca arhitectură, împreună cu alte două fete. Se pare că ne cunoaștem demult. Sunt cățărată cu una din ele pe o scară sau o bârnă de lemn (ca cele ce conduc la etajul superior al unei biblioteci extinse pe tot peretele) aproape de tavan. Doamna angajată acolo tricotează alături de noi. Vorbesc cu fata despre o carte citită, ea îmi completează ideea gen: Dar, știai că Mihail Sebastian... etc. Sau, mai bine, vino mai târziu la petrecerea X, ne vedem acolo și continuăm discuția, vreau să-ți povestesc ceva important și secret în legătură cu asta... Accept. Privesc din tavan, locul e plăcut, camera chiar somptuoasă, mai e și un mic bar în față, zeci de fructe așezate frumos în locul lor de pe acest bar așteaptă să fie stoarse la petrecerea de mai târziu, în coctail-uri scumpe. Apropierea mea de tavan îmi dă o perspectivă care mă relaxează...

marți, 27 ianuarie 2015

Vis de azi dimineață


   Ațipesc iarăși, după cam cinci minute deschid din nou ochii și mă foiesc, în pat printre cearceafuri descopăr doi, trei, poate chiar patru pantofiori cu baretă absolut minusculi, ca de păpușă, abia niște cojițe delicate de culoarea untului, mai găsesc rând pe rând un cercel, apoi doi, se pare identici cu unii pe care se face că îi am deja în caseta mea, niște inimioare sticloase bej-purpurii, doar că aceștia, găsiți acum au culoarea cerului și, în mijlocul lor, lipită câte o încrustație de argint, parcă asemenea unei la fel de minuscule aripioare de înger. Mai găsesc de asemenea și alte mici obiecte strălucitoare. Le strâng pe toate la un loc, par niște cadouri picate din cer, căci mă întreb de unde altundeva or fi putut apărea așa, din senin?
Totul foarte realist, apare chiar și mama pe ușa dormitorului, e în trecere. E dimineață și e tare bine și plăcut...
Înainte sau după asta... Sunt undeva într-un underground, barul unui hotel plus magaziile aferente aflate în spatele câte unei uși, pe una o deschide cineva și apar la grămadă cutii de fanta, sprite, un maldăr colorat... Pe aceeași ușă scrie că înauntru sunt cazați și cei din grupul de slovaci, băieți simpatici ce se ocupă cu design-ul, toți veseli și de comitet, unul din ei deschisese ușa dinăuntru se pare, e subțirel cu barbă neagră. Ajung prima în acest subsol, mă și mir cât sunt de punctuală și apoi, imediat, iese din baia de alături și o altă doamnă, înaltă dreaptă, cu părul de asemeni drept, lung, blond, cineva din protipendada mondenă, îmi zic, ba chiar îi spun pe nume, Zina Dumitrescu or something...
Ies afară, locul se află pe o culme de deal, înconjurat la baza lui de trasee ca la munte și zăresc în depărtare cum pe unul se îngrămădesc niște oameni, mulți dintre ei călare, apoi întorc capul două grade mai la dreapta, alt puhoi văd că țâșnește și pe cărarea vecină. Văd treptat de aici de sus cum toate aceste drumuri ce ocolesc coama se umplu de oameni călare și cu arcane, urmărind și ajungînd pe alții. De aici nu par amenințători, pe când eu îmi spun cu acel inexplicabil calm detașat cu care constat de obicei o situație de criză extremă (gen, e cutremur! sau, e inundație!), îmi spun: Ne invadează! și mă gândesc imediat la talibanii vecini... Să fugim!
Îl iau pe bărbatul meu de mână și ne strecurăm în cel mai mare calm pe cărările mărunte ce se croiesc printre ramurile și toată vegetația înaltă a acelei zone ce pare a fi totuși de deal, multe tufișuri și dese... El mă ține permanent în fața lui, în timp ce aleargă mereu în urma mea, știe că cei care ne pot fi dușmani vin din spate în urmărire. Eu caut să-l împing pe el înainte, căci aleargă mai repede și știe drumul ca și mine, dar nu vrea, mă protejează. Scăpăm de urmăritori, apoi deodată, de după un cot din spate, apar doi călare, îl doboară pe el la pământ așezîndu-se cu caii peste el. Eu plâng și îi rog în același timp cu calm și foarte răspicat să îl cruțe. Atunci se petrece o minune, nu știu exact ce, dar situația se eliberează brusc de toată tensiunea, deodată nu mai e nu mai e nici constrângătoare, nici complexă, de parcă am fi eliberați de o putere de sus...
Mă trezesc...

duminică, 25 ianuarie 2015

Zen, hihihiiii


  Sunt absolut sigură că azi noapte am avut următorul vis:
Răsfoiesc pagini de facebook, pe una scrie într-un "pic": < Știați că hainele pe care le răscoliți dimineața cu mânie, ca să le găsiți pe cele potrivite înainte să plecați la serviciu, se răscoală în șifonier în urma dumneavoastră atunci când închideți ușa? Știați că ele păstrează mânia pe care le-ați transmis-o, timp îndelungat? >

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Antroposofie


  azi am citit ceva antroposofie. tot azi mi-am cumpărat Picătura ca să-mi lipesc papucii. am reușit. am lipit degetele de papuci. acum merg în mâini. sunt pe tavan. ființele spirituale din lumea de dincolo mă aprobă în tăcere.
sunt în extaz.

duminică, 18 ianuarie 2015

Vis de ieri noapte


  Traversînd un oraș renumit ca New Yor-ul, un oraș mare... De fapt, ce traversez acum sunt liniile unui tren de suprafață în apropierea unei stații mari; în depărtare, privirea mi se adîncește către ieșirea din acest oraș, cu turnurile unei importante clădiri istorice, primăria pesemne, turnuri groase, ca de cetate, cu câteva ornamente de arhitectură românească, marcă de secol 20. Practic, remarc și respir esența acestui oraș pe care-l admir și îl detest, vizualizez un anumit sentiment de respect punctat de plictiseală și de spleen vis a vis de el...

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Vis


   Sunt undeva într-o vale luminoasă între niște coline sau munți. Glumesc cu cineva gen reporter, gen Rareș Petrișor să zicem, care venise acolo cu o dubiță, acolo însemnînd o micuță cabană cu acareturi. Vorbesc cu mama, probabil la telefon, ca să plec spre seară în susul drumului care leagă acest popas de un altul, cred că o stână. Ajung dincolo mai întâi cu o cursă care mă lasă undeva într-o stație, apoi pe jos. Găsesc oameni primitori, munteni ce au în întreținere acest fel de han singuratic. Îmi dau să mănînc chestii bune, ușoare pe care le mănînci seara, nu-știu-ce cu nucă, apoi mă culc. Dorm bine acolo sus, mă trezesc, e dimineață, fac ordine, locul are mult lemn deschis la culoare, mobilier, pereții... Plec pe jos ca să mă întorc de unde venisem. Cele două laterale formate din munți sunt depărtate mult stânga-dreapta formând acea vale plină de lumină care, din cauza zăpezii căzute, devenise scânteietoare. Calc pe această zăpadă întărită cu un strat foarte subțire de omăt proaspăt deasupra, cât un deget de gros. E ca o glazură, nefiresc de rezistentă și de lipsită de răceală, de parcă pășesc pe o prăjitură și piciorul nu se afundă. Ajung coborînd prin valea soarelui destul de repede înapoi în punctul A, iar zăpada se termină ca un covor exact la zece metri în fața cabanei. Totul foarte luminos și aici înauntru, rețin coaja albă a plăcilor peretelui și mobilei, sau poate sunt în bucătărie. Dau pe gât acolo mai multe pahare cu apă în timp ce vorbesc cu un bărbat, mă uit la pahare, remarc că sunt curățate decent, apa e bună, o beau cu poftă poate fiindcă știu că e pe terminate până la noua aprovizionare. Îi spun mamei la telefon că am lăsat totul în ordine la popas, dar în sinea mea aș vrea să mai verific, mânată de peisajul copleșitor știu că mă cam grăbisem. Vorbesc deci cu Petrișor care se fîțîie pe acolo, tot încarcă ceva lucruri de transportat sau de livrat în dubița lui. Îmi spune să mă pregătesc, căci din întâmplare, el merge sau trece pe la acest popas în drumul lui și mă ofer să-l ajut să încarce în continuare.
Duc niște chestii într-o cameră ca să iau altele de acolo, o cameră în care stă și citește Monica, prietena mea din copilărie așezată pe un pat. Eu mă prostesc din ușă și, ca să nu calc deloc pe podea, mă așez cu tălpile în echilibru pe clanță, ușa se echilbrează și ea silindu-mă la o călătorie forțată către perete, iar eu trebuie acum să fac un pas uriaș și incomod către micul secretaire lipit de celălt zid, ca să-mi respect convenția și să nu ating podeaua. Monica râde și bate din palme.
Mă grăbesc înapoi ca să mă instalez în dubița lui Petrișor. Afară e soare și cald de parcă iarna aceea e acolo doar ca să salveze decorul, ca să scâteieze totul mai limpede...

NOTĂ  :) am întâlnit după două zile în realitate dubița cu pricina, undeva în București, trasă pe o mică stradă în pantă, cu ușile deschise larg, înăuntru am remarcat placajul alb al pereților lângă care am zărit câteva lădițe goale, încă nu fusese încărcată  . în dreapta ușilor, sus scria ceva ce am reținut: CAROSAT Stilplast BACAU

vineri, 16 ianuarie 2015

Alte lămuriri


   Din câteva discuții purtate pe aici, faza cu empatia și compasiunea pare cam așa: prefer să cred că e normal să fiu frustrat și să mă abțin să dau cu parul, decât să consider că e greșit să fi frustrat și să dau cu parul.

joi, 15 ianuarie 2015

O lămurire necesară


   Când au hotărât să aleagă ca necanonice texte ca Evanghelia după Maria Magdalena, Evanghelia după Toma, etc, propovăduitorii Bibliei cred că au luat-o cam așa: cu cât mai mari vor fi incertitudinile, cu atât fie vor crede mai mult, fie vor crede mai puțin. Cei care vor crede, se vor interesa mai îndeaproape, poate vor ajunge și la acele surse... Oricum am întoarce-o, lucrurile astea nu sunt pentru cei raționali.
Și nici pentru comparativi de genul eu cred în Iisus, tu în Mahomed, sunt mai tare ca tine...  Asta dovedește doar că ființele vizionare și scrierile lor nu prea stau, din fericire, pe lângă idioți

miercuri, 14 ianuarie 2015

Vis


  Sunt undeva în Germania într-un hotel, în preajma revelionului. Se face seară și mama se pregătește să plece la petrecerea de revelion. Eu țopăi pe lângă ea, topită. Sunt atât de îndrăgostită de ea încât tot ce-mi doresc e doar să mă trezesc în brațele ei a doua zi, și mă lipesc de ea. Îmi spune că trebuie numai să adorm, o să stea lângă mine, o să mă acopere și o să mă lase în grija unei eleve a ei, ca apoi să mă trezesc dimineața cu ea în brațe, o noapte trece ușor atunci când ești cuminte și dormi, iar ea se va întoarce devreme, îmi promite. Apoi adorm. Iar acum urmează probabil un vis în vis, dacă nu cumva mă trezisem, pentru că sunt în altă parte, în piscina hotelului. În cea din dreapta, căci sunt două, înot cu mare spor. Cea din stânga ei e în pantă, și de pe ea îmi dau drumul într-o veselie, ca la săniuș. Apa e albastră ca cerul și foarte plăcută de acolo, din capul pantei, dezvoltă valuri mari, mângâietoare. Îmi dau drumul de sus și alunec ușor, apoi urc înotînd înapoi. Efortul e mare acum la suiș, dar îmi antrenează toți mușchii și îl primesc cu bucurie, mă înviorează și îmi face sângele să bată tare. Mai sunt și niște scări care înconjoară peretele lateral al acestei terase, căci bazinele sunt pe o terasă, o terasă pe mai multe niveluri. Urc înapoi pe scări și undeva o văd pe mama care se întorcea de la petrecere. Dau fuga să ajung în cameră înaintea ei...

luni, 12 ianuarie 2015

ISTORIA SACRĂ, Jonathan Black


Poate cel mai frumos pasaj:
"Când a spus că Maria Magdalena făcuse bine că îl unsese cu uleiul scump (în loc să îl fi vândut și să fi dat banii săracilor, cum sugerase unul din ucenici), Iisus n-a fost egoist. El spune ceva despre univers, așa cum îl înțeleg creștinii. Zicea că Dumnezeul creștinismului e un zeu personal și că fiecare trăiește într-un univers personal. UNIVERSUL A FOST CREAT PENTRU  A NE DA CALITĂȚILE CARE FAC DIN NOI OAMENI și, mai presus de toate, pentru a oferi fiecăruia dintre noi percepția sa personală asupra universului, cu încercări, dileme, mistere, conflicte și binecuvântări, adaptate după puterile și slăbiciunile fiecăruia. Individualitatea fiecăruia, cu toate defectele lui, este încoronarea creației și ar trebui să o îndrăgim și să o cultivăm.
În plus, mecanica cuantică ne-a revelat abia acum faptul că percepțiile umane afectează comportamentul particulelor subatomice, ceea ce arată o posibilitate ciudată: nu cumva din momentul în care intervenim cu analiza noastră personală, operăm modificări de structură asupra lucrurilor și întâmplărilor, asupra câmpurilor lor electromagnetice? Nu cumva materia a fost alcătuită altfel până în acel moment? Tulburător!
Viața lui Iisus a fost atât de misterioasă, atât de spectaculoasă încât și astăzi ne străduim să o înțelegem în toate dimensiunile ei cosmice, dar unul din aspectele ei este acesta: există o lege specială care acționează ca legile termodinamicii. Dacă încercăm să facem o faptă bună atunci, din cauza influenței saturniene în lume, o forță a răului, egală și opusă ni se va împotrivi. Dar mai există o lege mai presus de altele: dacă ne străduim să facem ceva din iubire curată, puterea iubirii din noi (și din ceilalți) va crește". (ce frumos!!)
ISTORIA SACRĂ, ființele supranaturale și nașterea lumii noastre, Jonathan Black, ed. NEMIRA

Hopa! ia să reluăm: UNIVERSUL ÎNSUȘI A FOST CREAT PENTRU A NE DA CALITĂȚILE CARE FAC DIN NOI OAMENI. De la înălțimea asta discutăm, deci! Adică nu ce se întâmplă în jurul lui Hollande la ora asta...
Și dacă prin cine știe ce miracol a iertării, băieții aceia se trezesc în curând, care mai de care, ca dintr-un vis urât și cu mal-de tete și-și dau foc la pălărie? Dacă isprăvim ca prin minune cu toată mascarada prostului gust, a minciunii, ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat? Pe calea deducției logice, ca să se întâmple asta, găsim că cineva ar putea începe să-i ierte. Ghici cine? Deduc că noi... Deci, să ne binedispunem..

duminică, 11 ianuarie 2015

Ioan Es. Pop, despre cartea mea, CORIANTHE

                                                       
                                       "Pământul din vis

  Aflată la vârsta minunilor, Juli a venit în vacanţa de vară la bunici, într-un sat în care toate fiinţele şi lucrurile freamătă de viaţă, prospeţime şi magie.
În jurul ei mişună diverse făpturi, unele de-a dreptul fantastice, precum căţelul Geppetto şi pisica de Cheshire, botezată Philippe şi descrisă drept „un şarpe cu pulovăr”, altele cu totul domestice: curcani, porumbei ş.a.
Într-una dintre călătoriile ei de acasă spre pădurea rebotezată de ea Santiago del Campo, prin faţa fetiţei se prefiră personaje celebre, precum Corbul lui Edgar Allan Poe, Motanul încălţat, Calul andaluz sau Huckleberry Finn, cărora li se alătură unele de basm, ca fiica lui Rusalim împărat, Ocolul cel Mare, timpul cel mare şi timpul cel mic, în care, ca în faimosul tablou al lui Salvador Dali, „Ceasurile se topeau pe rând. Cadrane mari atârnau în formă de omlete din vârfurile copacilor, albuşurile din compoziţie, încă necoagulate, se scurgeau tacticos către sol...”.
În timpul unei furtuni, aidoma aceleia care îi ridică pe Annie şi Jack, din seria Portalul Magic de Mary Pope Osborne, şi îi poartă în locuri şi epoci misterioase, lui Juli i se întâmplă ceva asemănător: alături de DallE şi Steve Howe, ea este ridicată de pe Pământ şi ajunge pe planeta Corianthe din Constelaţia Pleiadelor, unde „fotosinteza se face la lumina lunii” şi unde visurile pământenilor devin făpturi aievea precum picomerii, unde „copiii se nasc bătrâni ca nişte stafide mici; (...) apoi, copiii bătrâni cresc invers, către maturitate. (...) Apoi ajung copii mai întâi mici, apoi mici-mititei, apoi infanţi... până la dimensiunea potrivită ca să ocupe leagănul unei cupe de floare de piersic”.
La fel ca în Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll, ca în Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupery şi ca în Dumbrava minunată a lui Mihail Sadoveanu, călătoria lui Juli este una iniţiatică şi la capătul ei fetiţa va afla răspuns la întrebarea „Cine sunt?”
La întoarcerea în casa protectoare a bunicilor ei, va privi altfel lucrurile atât de familiare care o vor înconjura din nou.
Dar oare mirosul aparte din dulap, „miros care imprima întregii camere o boare nepreţuită de zahăr, ah, mirosul acela care avea să i se lipească de nări pentru totdeauna, dulceag, un pic pipărat, de parcă lemnul lui fusese tras prin caramel şi prin petale de levănţică” nu îşi va pierde vraja?
Nu, câtă vreme poezia acestei cărţi va ajunge la sufletele celor care o merită."

Ioan Es. Pop

Sunt atât de fericită că țopăi prin casă. Prin toată casa!!!

Epilog...


"Bătea un vânt rece și tăios. Cineva, de undeva venise să-l sfideze, să încerce să pună capăt domniei lui. Tânărul și frumosul prinț Mara și-a chemat elefantul cu armură și zale, s-a urcat pe el, a scos un răcnet însetat de sânge care s-a auzit în toată lumea. La chemările sale, o oaste puternică a început să iasă din păduri, înconjurînd palatul. Erau tigri, lei, insecte monstruoase, șerpi și reptile care se ascunseseră în pădure înainte de Potop. Și demoni.
Dar, când au pornit atacul aupra lui Siddharta (Buddha) care stătea tot sub copac în continuare, săgețile lor s-a prefăcut în flori înainte să-l nimerească, iar Siddharta nu a vrut să se lase pradă fricii, în ciuda pietrelor și a munților cu care arunca Mara în el. Toate cădeau în jurul lui Siddharta ca niște paie. Trăsnetele se prefăceau în brize blânde, parfumate.. Când s-a lăsat seara, în lumina lunii roșii ca sângele, Mara și-a trimis cele trei fiice frumoase să-l prindă în mrejele lor pe Siddharta. El doar a râs de ele.
În cele din urmă, Mara s-a apropiat de el și l-a întrebat ce drept are să stea acolo. Siddharta i-a răspuns că a trăt mai multe vieți și că și-a croit drum spre clipa aceasta de-a lungul mai multor milenii. Mara i-a spus că și el făcuse la fel și că trupele din spatele lui putea să jure că-i așa. Cine putea depune mărturie pentru Siddharta?
Siddharta a lăsat mâna în jos și a atins Pământul Mamă. Zeița a jurat pentru el, și în acel moment, el s-a transfigurat. Corpul fizic a strălucit și a devenit Buddha.
Mara și oastea lui au dispărut în noapte. Din cer a plouat cu petale și luna răspândea o lumină albă și clară"
ISTORIA SACRĂ, ființele supranaturale și nașterea lumii noastre, Jonathan Blake
Oare Budha ăsta o fi făcut și el niscai desene, ceva? Machea, cartea i-o fi plăcut, ori te pomenești că nu știa nici să țină creionul în mână? Da' de lumea civilizată n-a auzit și el? Nu știa că trebuie să țîțîie izmenele pe el când aude de francezi și de națiunile civilizate?
vai de capul nostru...
P.S. fragmentul ăsta e doar o lecție despre duhul blândeții. și despre cum să eviți un război care te caută cu lumânarea. și despre faptul că războaiele au început întotdeauna pe planeta asta dintr-un singur motiv: frica. frica ascunsă, frica subconștientă. cea pe care nu vrei s-o recunoști. frica e obârșia violenței, fizice sau verbale. Cu alte cuvinte, să ne păzească Dumnezeu de curajoși din ăștia cu stiloul sau cu kalashnikovul, că de prietenia lor mă păzesc singur.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Începe secolul. Secolul începe la și 15


Măi, atâta gălăgie... desenele alora erau atât de proaste că, dacă nu se găseau unii să-i tumbăcească din motive bizare, îi omoram eu în numele artei. Prostul gust e o crimă.
Gata, end of story