joi, 26 februarie 2015

Vis, 26 februarie

Către dimineață... vis cam împletit deoarece personajele se succed cu viteză sau devin 2în 1 sau chiar 3 în 1.
Sunt cu A. și, surprinzător avem multe să ne spunem ( prin urmare, nici o legătură cu realiatea :))) E atent cu mine, mă atrage asta. Îmi trimite o revistă cu un parc care mă fascina. Nu e un parc obișnuit: o firmă corporate dispusese o licitație câștigată de arhitectul ce semna schița publicată acolo, un proiect în care înghesuia arbori din pleistocen între alții din alte epoci și plomba asta experimentală reușise. Vreau să merg în relache într-o mică fantezie, un ski în curtea de la Carpen, dar mai întâi trec pe la firma asta atât de potentă financiar. În holul cochet, S. Cepoi, colegul meu de an cântă la un instrument într-un quintet sau qvartet de cameră futuristo-modernist fițos și școlit. Adunaseră acolo instrumente nelămurite, cred că nu au corespondent în diurn. Acum îmi amintesc unul cu o carcasă lăcuită, portocaliu-bej în formă de girafă, una mai stilizată cu forme unduitoare. Parcă ne și plimbăm prin grădina aceea. Apoi, răsfoim niște dialoguri și o întreagă piesă cu corporatiști începe, un el, o ea, la trezire încă îmi aminteam subiectul, dar el se volatilizează brusc, misterios, ca nisipul dintr-o clepsidră spartă.
Mai e și un episod cu mine trecînd pe sub bolta deasă de crengi a pomilor de pe o potecă și zărind din loc în loc o stea sau două, un aer de miraj în toate astea... Mai târziu, mama povestindu-mi despre cum ar trebui să execut cristianele acelea, cât de mare să țin deschis unghiul schiurilor și la ce viteză, și, dintr-o dată sunt deja pe panta din curtea de păsări de la Carpen, didinsusul gardului.
Cu ocazia asta m-am prins în sfârșit, cum e mecanismul viselor în cazul meu. E de ajuns să îmi amintesc în vis (în vis e posibil asta, să îți amintești sau să invoci altceva, un alt context cerut sau legat de contextul dat) despre o persoană, sau un cadru și dintr-o dată sunt chiar cadrul respectiv, ideea evocată sau chiar persoana de care îmi amintesc, printr-o bizară metamorfoză și printr-o neașteptată empatie. Mă transform din mine în altcineva, chiar și din mine într-o idee, și după acest model, chiar și contextul dat se transformă în pasta următorului context. Forma visului (meu) e chiar stilul de compoziție al unui tablou de Dali. Și e o chestiune care, dacă îți pui serios în cap, poate fi jucată pe scenă, e un stil evocativ făcut din carnea visului, ca la Shakespeare, Puck...

sâmbătă, 21 februarie 2015

Vis, 21 februarie

Vise către dimineață... Cobor, urc niște străduțe cunoscute cu case și multă negustorime pe litoral, decor foarte familiar (desigur că n-am văzut niciodată așa ceva în realitate). Îmi e dor de el. Cu toate astea, sunt însoțită la plimbare de altul, un băietan, îmi face curte, pare că e cineva care îmi dăduse ocol și în trecut, ca și atunci, fără succes. Mă cam plicti, cu toate intențiile lui de conversație. Nu e neplăcut, mă mângâie pe mână cu creștetul capului tuns perie și asta mă amuză, totuși îi lipsește sarea și piperul, ori sunt în cantități discrete. Știu că îl voi expedia, pe ăsta și intențiile lui, căci am luat o decizie în altă direcție.
Ajungem în dreptul unei fete cam șuie. Sau pare așa pentru că e de fapt concentrată pe o coală de hârtie, scrie, desenează sau face calcule, în fine absorbită, are contact prost cu realitatea. O salutăm, ne răspunde năucă, o recunosc căci o știam, totuși, îmi zic, e cam dusă, uite și cum s-a fardat... Fata revine treptat, găsește un gând mai clar să-și formuleze începutul de salut, și vorbim. Evocăm zile de demult când ne-am pornit amândouă să jucăm tenis că așa ne-a venit, ea adusese atunci două rachete găsite prin casă, ne-am prins treptat cu ce se mănâncă asta și ne-am apucat să ardem mingi. Câteva date de ea au sărit în galeria care semăna cu o seră de sticlă, vecină cu noi, și nu s-a lăsat până nu i-a făcut țăndări toate geamurile. Eu i-am trimis câteva mingi bune, pe urmă s-a pornit asta pe mine și m-a făcut praf la game-uri. Și așa, n-am mai avut niciodată chef să joc tenis. Îmi explic și de ce preget acum să mă înscriu într-un astfel de club, ca să-mi omor timpul pe litoral. Râdem.
Mă întâlnesc cu C. B. O întreb din care librării să cumpăr cartea ei - sincer, nu-s prea convinsă că am s-o și fac - , îi răspund că da, văzusem că și-a făcut mai devreme promo pe fb, totuși e bine să îmi amintească. Privim o serie de desene pe care le făcuse tot ea ca ilustrație la carte. Sunt minuni dantelate, în peniță, ca și cum un copil ar fi desenat acolo naiv, dar cu atâta inteligență, încât fiecare încondeiere mă face să ies din timpul exterior, să intru fizic în acest singur detaliu, și așa ghicindu-i intenția din momentul exact al creării lui, clară, intensă. E ceea ce numim "a fi sugestiv în desen", însă de-o minunată limpezime. Sunt fermecată! Acum chiar că vreau cartea. Sunt peisaje marine, cu vapoare mici și soare delicat care se ascunde după valuri; dar absolut totul e schiță din vârful unui ac, ca o caligrafie în cerneală neagră. Sau ca și cum cineva ar desena în peniță povestea unui haiku...

joi, 19 februarie 2015

Vis din diminețile trecute, 18 ?


  Baza unei pârtii de ski, albă, scânteietore, eu la finalul unei diete, o mulțime de banane foarte galbene în vitrina uui chioșc, primesc câteva, mă bucur, cineva face mișto de mine. Îmi amintesc la trezire totul cam vag...
  Apoi, tentative succesive de catapultare pe acoperișul unui castel. Conform unei misterioase legi a fizicii, sau conform unei conveții subtile, strict stabilite de iconomoia acelei realități, cei doi catapultați - ajungînd pe acoperiș - declanșează la punct fix o explozie care-l propulsează pe cel aflat acolo, în afara zidurilor bastionului, legat cu o frânghie de mijloc; oricum, un proces foarte alambicat. Ăsta din urmă cu frânghia e Robin Hood sau unul care pretinde că e el. Ceilalți doi din catapultă sunt mamă-sa și încă cineva, un bărbat. Zis și făcut; adică nu se face nimic, pentru că veselia asta nu reușește și scena se repetă... De multe ori. Acum, ultima dată, cei doi zboară prin aer, se produce - înainte de a atinge ei acoperișul,  scurt-circuitul cu pricina, Robin Hood zboară în sens invers arcului prin aer al celor doi, dar totul e un pic prea devreme. Acum trebuie găsită o forță care să-l împingă pe ăsta înapoi, în spatele parapetului. Și ea se întâmplă din suflul unei explozii care se petrece până la urmă undeva. Iese scena și toți trei se întâlnesc acolo în turn. Ca la nebuni.
  În tot acest timp eu stau în spatele acelui parapet la înălțime, cumva între locul unde aterizează zburătorii ăia doi din catapultă, și Robin Hood aflat la dreapta mea.
 Uneori mă întreb cam ce rost au visele astea. Și de ce?

marți, 17 februarie 2015

Vis, 17 februarie


Vis către dimineață, înainte să sune ceasul...
La Carpen... sunt o serie de sesiuni de comunicări pentru noi, cei tineri, înainte să luăm definitiv vacanță, înainte de finalul clasei a 12-a. E atmosfera aia americană din Summer of sixty nine a lui Bryan Adams, forfota de final de colegiu din mințile noastre nerăbdătoare, din stomac, emoțiile, fluturii... El e acolo ca să susțină în fața noastră niște cursuri sau așa ceva, un fel de îndrumător discret ce nu prea se amestecă între noi, bobocii, e adesea în compania unuia de vârsta lui, tot un fel de profesor. Eu sunt îndrăgostită de el (ca de obicei) dar el caută să mă evite. Se apropie momentul plecării lor, ei doi fumează înainte de asta în sala cu coloane a casei de la Carpen, el pare să cadă vag de acord ca eu să-i aduc o pernă din camera de vară, ca să se întindă pe ea, dau buzna în cameră, acolo e vraiște - mama (bunică-mea, Sanda) începuse curățenia de vară - nu găsesc pernele la locul lor, dau din colț în colț de nervi, ochesc totuși câteva fețe dintr-un material cusut cu fir metalic argintiu, cu broderie, dar pernele sau fulgii nicăieri, să le fi luat ea ca să le spele? În fine, în timp ce mă căznesc să umplu o pernă o zăresc pe cea mare, cu față de in alb aruncată pe șezlong, gata zvântată, o înșfac și dau fuga în sală. Acolo, nimeni. Doar niște voci care se îndepărtau coborînd scara, Doamne, au terminat așa de repede?!! O iau bezmetică pe scări în jos, el și gașca lui cea mică și discretă mai zăboveau încă puțin în fața porții, înainte să se suie în dacia care-i aștepta pe drumul prăfuit de țară. Se așezaseră încă la o țigară scurtă. Cine știe când îl mai văd de acum...? Mă uit la el. Îi zâmbesc. Mă apropii, nu știu de unde-mi vine curajul, îi cuprind fața în palme și îi mângâi buzele lui subțiri și tare dragi cu dosul degetelor mari. Îl sărut. Nu îmi pasă că se uită mama, nici mama Mira, nici colegii, nu îmi mai pasă de nimeni. Are niște picioare lungane și subțiri îmbrăcate în ceva ca o pieliță neagră, poate că are pantaloni de piele fină. Mă privește cu drag, așa, contemplativ cum face el înainte să plece. Pare să se ascundă în continuare în sufletul lui, dar parcă e totuși deschis la ce îi fac, primește sărutul; și mângăierea. Dar se ferește să îmi arate, să îmi răspundă. Nu contează, îmi e drag oricum. Mă trezesc.
Înainte de asta am mai visat ceva, o tipă foarte subțire și de gașcă, bronzată, frumoasă. Ne invită în timpul liber să se răsfățăm în sauna ei și la solar, are acolo, în cabana unde suntem un mini-spa. Alături, niște muzicieni la lucru în sufragerie, compun, creează, etc, unul din ei e prietenul femeii. Tot locul e mișto și boem, ca și sătucul în care ne aflăm - o mică stațiune de munte, cu vile mici în construcție, cu bârne albe de brad depozitate în curțile lor pentru lucrările de acoperiș, mansarde...

luni, 16 februarie 2015

Vis, 16 februarie


   Deschid o pagină pe care descopăr o poezioară, cineva o născocise pentru mine. E un fel de epigramă personalizată. Nu știu de ce deschid a doua oară pagina și găsesc atunci anumite versuri, primele, tăiate cu un fel de marker electronic, astfel încât urmele caraterelor literelor se mai văd totuși, dacă citești cu luare aminte. Mă întreb de ce au făcut asta administratorii site-ului, căci oricum, în clipa în care activez pagina, un cor ca de karaoke începe să recite și să cânte cu veselie toate versurile poezioarei la rând. Epigrama e un fel de "ce face Iulia azi, ce temă are ziua ei" - parcă ceva ce ar fi scris în stele să fac, o aiureală în limba engleză. Iar ceilalți - căci corul e împărțit în două - îi răspund " a walk in the park!" Cele două părți ale acestui cor șui sunt cele două laturi ale unei săli pline ce ține de un show de televiziune. Unii se întreabă, alții le răspund despre tema zilei mele... Iese un show pe cinste, animat, colorat, un tip zălud gen Andy Kaufmann inițiază o găselniță pornind de la un vers al epigramei despre mine și face spectacol pe chestia asta. Mă înveselesc văzînd cu ochii, totul merge ca pe roate.
Mă gândesc acum trează la ce mai scria acolo, dar nu reușesc să-mi amintesc, deși mă laud cu memorie vizuală; însă epigrama aceea fițoasă, pe lângă că era scrisă în engleză - așa că fac din capulul locului un efort de atenție pentru traducere, mai era și într-un limbaj codificat pe care în vis se face că reușeam să îl dezleg, că doar era cifrat în convenția lui proprie....

luni, 9 februarie 2015

Vis, 9 februarie


 Vis nelămurit din punct de vedere al realității matinale. După altă serie de vise dureroase, ajung într-un decor spațios, o sală mare, poate un fel de restaurant din care cuvenitele mese lipsesc. Pardoseala e fluidă, e un amestec de culori care se schimbă și interferează. În prim-plan - și chiar vorbesc cu el - M., colegul meu de la 'Logos'; în plan secund O., tot de la teatrul L.
Volumele au, dacă mă gândesc la ele, trează fiind acum, fundamente suprarealiste - e ceva ca fundalul unei picturi de Dali, iar pe pătratele ce ies din fluidul acela înaintează o ființă diafană, un ceva aerat dintr-o lume vecină. Mi-e neclar ce se petrece - neclar acum, la trezire, căci în timpul real al visului, totul era coagulat și cu sens (cred că visul sau visele de un anumit grad de adâncime au resorturi proprii, pure, fără sens în stare de trezie, sau al căror sens nu se regăsește 1 la 1 în realitatea diurnă, de-asta se cere interpretat, găsit un sens sinonim, decodificat).
Fac nu știu ce, o mică boacănă probabil, și ceva se încurcă în evoluția "scenică" a ființei aceleia, pare că se îneacă, sau așa ceva. M. îmi explică ce să fac, cum să iau totul de la capăt ca să repar, ca ea să iasă din tălăzuirea colorată și să se întindă pe unul din pătrate ca pe un pat. Ceea ce se și întâmplă, apoi emană ceva, o informație, comunică un sens.
Toată imaginea, contemplată, dă foarte bine. Totuși, acum nu îmi explic o boabă din ce am visat; am chiar o stare neprietenoasă de neliniște, de tremurat ca în priză la 300 de volți.
Poate am văzut entelehia, poate a șoptit ceva...

sâmbătă, 7 februarie 2015

Vis, 7 februarie

   Decor luminos... frunzăresc pagini, pun o piesă, apoi găsesc exact aceeași melodie și la el, o piesă foarte frumoasă a unei trupe care se numește Diane. Sunt afară la o masă de lemn, pe pajiștea însorită a unei coline, decojesc pește, mănînc pește marinat, sau piesa e despre un frumos relief de adânc de mare în care înoată pești, printre stalagmitele umbroase ale unui albastru acvatic.
Cutreier alte pajiști înalte, se pare că urmează ceva pentru mine, o premieră, și vreau să fac acolo exerciții de modelare a vocii - în peisajul acela înverzit care urcă printre pomi, și vreau, bineînțeles, să nu deranjez pe alții, astfel. Ajung într-o livadă cu soare călduț, sau mai degrabă sunt lângă niște plopi subțirei, mă apuc să emit câte ceva, apar unii pe acolo, mă opresc, apoi reiau. Mă întâlnesc cu doi - un el și o ea, colegi mai noi de la teatru - apoi ajung într-o scară de bloc, tot plimbîndu-mă așa. Nu e chiar bloc, e un pâlc de vile cu apartamente cam de pensionari, ajung în apropierea podului uneia, condusă de scările de lemn însoțite de bârne pentru mâna curentă. Pe coridorul strâmt, niște ștăngi pline de umerașe cu tricouri, deduc că second hand. Mă atrag două din ele, sau unul e aici și celălalt în următoarea scară în care întru mai târziu. Mă intrigă ceva, le mai remarcasem și altă dată - deci nu e prima oară când vin pe coridoarele astea, concluzionez că femeia cu pricina nu reușise să le vândă, și parcă mă așteptau pe mine. Totuși, mie nu îmi place să cumpăr haine purtate de necunoscuți, dar pe astea, ce-ar fi să le iau? Tricourile astea nu bat cu nimic la ochi, sunt din bumbac vopsit în culori stinse, totuși sunt așa creative, unul are niște ochelari desenați, și, dacă te uiți atent, acolo de fapt scrie doors - sau un gadget de genul ăsta...
Ajung într-o zonă cunoscută, cartierul copilăriei, în partea dinspre stradă - dinspre strada gării - arată la fel și în vis, vorbesc cu mama la telefon și îi spun de tricouri, că le-aș lua și, ca să nu pară că le-am furat, să las o hârtie de 5 ron acolo și încă niște mărunți, mama îmi zice să nu las totuși prea mult...
Totul e însă un pic mai complicat decât am povestit aici, mai complicat ca sunet și culoare a spațiilor pe care le parcurg, e ceea ce spunem despre o imagine că ar fi 'noisy', zgomotos-neclară...

vineri, 6 februarie 2015

Vis, 6 februarie


   O pasionantă dezbatere televizată. Alain Delon, în anii de glorie ai frumuseții lui - strânge echipă să turneze un film tare, mulțime de celebrități în studio - potențiali colaboratori, actori, producători, fătuci wanna be. Un barosan, să zicem De Palma, începe să demonteze punct cu punct tot ce vrea să facă Delon, îi spune în cuvinte ceva mai dulci că totul va fi o fanfaronadă a unui copil cu vârstă emoțională de 3-4 ani și cu pretenții de adult. Delon nu se supără, insistă...
Mă simt nu prea bine, un gen de frustare amuzat amară, sunt soția lui Delon și ceva mă sâcâie, știu că el va alege vedetă a filmului o fătucă din sală, următoarea cucerire, probabil nevastă, așa rulează mereu... Mă uit instantaneu în oglinda din studio, am păr cârlionțat și scurt, o față micuță și limpede, gen Debbie Reynolds sau Doris Day, știu că sunt actriță mare, cu ceva minte în cap, nu am probleme mari de acomodare cu momentul, dar sunt tristă... Curioasă dacă îmi aud numele pe lista finală a colaboratorilor. Nu. Mă enervez, desigur, îi spun ceva în doi peri după emisiune, protesteză naiv, ca un copil care are un căluț de lemn și vrea să cucerească Ierihonul, așa e el, mă înduioșez și plec...
Se face cumva că sunt pe platoul altui show ce recrutează actori pentru un film. În juriu, aflat îndărătul unui pupitru-tribună, ca fiecare din cei de acolo, același De Palma, îl văd în spatele unui ecran cum se foiește frecându-și mustața maronie, are o firimitură rătăcită, cu aerul lui zăpăcit și simpatic. Sunt acolo cu nume schimbat, amestecată printre fetițe și debutante tremuînde, mă dau drept una dintre ele. Mă întreb ce mai caută și ăsta pe aici, dacă mă recunoaște? Atunci, ratez experiența... Îmi aranjez pe cap baticuțul, zâmbesc ca o picată din lună - bine că-s actriță, o asemenea persoană știu bine să joc - Brian o ia ca pe un semn prietenesc cu mâna din sală și repetă gestul mecanic și în gol, cu expresia amețită a unuia care se întreabă 'oare cui fac eu cu mâna acum', mă liniștesc, deci nu mă recunoaște...

marți, 3 februarie 2015

Vis, 3 februarie


  Umerașe pline de rochii de mătase vegetală, imprimate în zeci de culori, culori vii, înșirate pe stinghii metalice ca la magazin. Doar că e un magazin afară, sub cerul liber. Sunt cu Da. I. și cu alte fete, ne alegem câte ceva de acolo, ne îmbrăcăm și ne fâțâim printre șirurile colorate, sporovăim... Îmi zic că dacă o iau pe cea de pe mine, voi avea nevoie de o bluziță descheiată în față, oricum, ceva cu mâneci, rochița asta are doar niște petale de mânecuțe, adică mi-ar fi răcoare cu mâinile goale, suntem în plină iarnă. Deși afară e soare și așa senin... Găsesc și ștăngile cu bluze și jachețele de mătase, aleg la întâmplare două care s-ar potrivi, una foarte scurtă, doar niște mâneci unite între ele, alta mai lungă în aproape aceleași culori ca și rochia. O aleg pe asta, apoi îi simt mânecile strângîndu-mi tare brațele, e prea strâmtă chiar și pentru mine, spun... (e poate rezidual, la teatru am îmbrăcat un ilic foarte strâmt și mi s-a spus să rămân în el pe scenă, căci dacă îl port se va lăsa ca prin minune, modelîndu-se pe brațe, așa a și fost). Tot astfel mi se spune și acum, poartă-l puțin că se lasă...
 O mașină din spate, o dacie papuc, sub prelată câțiva actori celebri din vechea gardă, T. Național mai ales. Da. se suie acolo, ne îmbrățișăm, să fiți cuminți, etc.
 Pe un drum către ceva (poate Carpen) cu încă doi - două ființe foarte apropiate mie, din familie, exact nu disting (e perioada aceea când sunt la dietă, visele sunt ușor dezlânate ca și mâncarea, rețin cu claritate doar culorile - foarte vii, și unele imagini). Cineva trece pe drum, noi sărim fiecare, unii de-o parte, alții de alta a drumului, să ne ascundem în luminișul de pe magine, în tufe... Nici eu nu înțeleg de ce facem asta. Mă uit în lungul drumului, e atâta lumină acolo! Lângă el zăresc abia acum ceva alburiu, strălucitor. Ies, mă uit. Într-un cerc de lumină - un snop de raze grupate deasupra - un pom înflorit în lumina aceea de aprile, îi zăresc cu certitudine solzișorii desfăcuți în formă de flori, petalele alb roz delicate, limpezi... Ce caută un pom înflorit aici, zic, e abia ianuarie, știu că e cald afară, dar totuși... Îmi amintesc atunci că am văzut exact acum un an un pom înflorit la Oradea, era în februarie...
(la trezire, realizez că am văzut într-adevăr acum un an, un pom înflorit pe o străduță mai înaltă, eram la Oradea la GTCI, în februarie, e foarte ciudat să îmi amintesc de asta în vis!)

luni, 2 februarie 2015

Vis, 2 februarie


   O sală de clasă ca în școala generală (școala mea, 11), fețișoara mea cu piele albă, părul strâns, mi se spune Condurățel sau altcumva mai simpatic (nu-mi mai amintesc).
Vag apoi, o sală de spectacole în genul celor pe care le dă "Hyperion" ca să-și omagieze odraslele absolvente, ajunși acum departe în lumea șușelor teatrale - din cele obișnuite și aplaudate maxim pe scena românească. Parcă, prin sala asta și C.M. (colega mea de la "Logos").  Dialogul se produce și pe scenă și în rândul spectatorilor și într-un gen de librărie aflată în spatele rândurilor. Aici, în acest colț colorat, plin de cărți pentru copii și de papetărie, suntem câțiva și punem la cale ceva sau dezlegăm pur și simplu rebusuri, într-un dezgust general față de ce se întâmplă pe scenă, continuăm plictiseala dezlânată a spectatorilor. Un sens al pierderii timpului, o replică la asta. Îmi amintesc totul imprecis căci în vis, convențiile sunt altele, vânzoleala - mare, și nu sunt sigură că am reținut prea bine...