luni, 30 martie 2015

A da


 Într-o zi, ea a reapărut și voia să fie mângâiată. Și atunci dăruia din toată inima dragoste și absorbea lumina din corpurile cerești. Voia trup și lumină. Și respira, mereu respira, făcea asta zilnic

sâmbătă, 28 martie 2015

Azi


 Plouă. Prin fața ferestrei, asfaltul ud oglindește mașinile. Pomi de sticlă alături, încă fără frunze. La zebră, o bătrînică ușoară cu o plasă roz a ridicat bastonul și valul de mașini s-a crăpat la mijloc. Moise. Nici o legendă urbană.
Am o pungă de arahide în ciocolată din care ronțăi una câte una, după ce mai întâi le secționez cu dinții din  față. Tata mi-a adus într-o zi, demult, venind dintr-o delegație de la București, niște arahide ca astea. Țin minte că erau două cutii mici de carton colorate, pline ochi cu niște bobițe negre cum eu nu mai gustasem, pentru că era marfă rară pe atunci, doar Bucureștiul și magazinele "shop" cunoșteau pe vremea aceea delicatese ca ele - și că m-am săturat repede, misiunea mea era să colorez o carte la măsuța din dormitor, așa că am scăpat repede de bobițe. Eram așa de fericită în zilele când îmi doream atât de tare asta, încât îmi ieșea! Sau mă îmbrăcam cu rochiile mamei și îi încălțam pantofii cu toc subțire. Asta nu e cine știe ce mare lucru, toate fetițele îmbracă rochiile mamelor și le încalță pantofii, întotdeauna prea mari. Dar pentru fiecare fetiță lucrul ăsta înseamnă ceva nemaipomenit, și important, și nesperat, și frumos. Fiecare bobocel își imaginează cum va fi mai târziu când va fi iubită și admirată, elegantă, poate la fel de mult ca mama. Oare copii fiind, investim fără măsură într-un singur reper, reperul părinților noștri? Și apoi îl vezi pe tata țipînd la mama, îi vezi pe ai tăi certîndu-se, prostindu-se ca niște adulți adevărați, și tot ți-i dorești pe ei reper unic, și mai înțelegi fără să înțelegi că ai nevoie să existe reper ca să depășești reperul. Depășit cum? Adică, te pomenești țipînd la prietenii tăi și nu știi că faci ceva ce ți-ai promis că o să depășești? Asta înseamnă?  Și faci câteva prostii care nu îi privesc pe tata și pe mama, căci sunt ale tale. Sau îi privesc?
Citesc o carte. Și mă doare. Scrie despre mine. Cu toate că nu scrie despre nimeni. Mi se pare că am citit zeci de cărți cum e cartea asta înainte. Deja știu povestea pentru că e aceeași. Scriitorul, un rus, a avut și el pe tata. Și pe mama. Și a scris totul de la capăt ca și cum numai el i-a avut pe ei părinți. Și a murit și a înviat. Și a mai descoperit și niște cuvinte care l-au salvat. Apoi, el s-a supărat pe ele și le-a șters, le-a ars. A descoperit viața din spatele lor și a zis: " De fapt, eu am fost cel orb. (Tatăl lui de împrumut, cel vitreg, cu care mama lui se măritase mai târziu, era orb). Am văzut cuvintele, nu prin cuvinte. E ca și cum te-ai uita la geamul ferestrei, și nu prin el afară. Tot ce e esențial și efemer e reflectat de lumină. Lumina aceasta trece prin cuvinte ca printr-o sticlă. Cuvintele există doar pentru a lăsa lumina să treacă prin ele..." (Ce ciudat, am citit asta abia la o jumătate de oră după ce am terminat de scris ceea ce văzusem eu la fereastră, pe bătrînica aceea. Nu-i ciudat? Cum lucruri pe care le citesc afară, în lumină, precum pictorii impresioniști, și pointiliștii ((oi fi fost vreunul de-ăsta!)), apar pe pagina cărții scrisă de un rus acum patru ani, la o jumătate de oră distanță... Nu, nu e ciudat, am aflat de la niște învățați că îngerii planetelor guvernează cele cinci vocale de bază - fără ă și î, acestea nu se știe de unde vin, probabil din vremurile zeilor uranieni- și că îngerii constelațiilor zodiilor guvernează consoanele. Și că e imposibil să inventezi o vocală nouă pentru că ar trebui mai întâi să creezi o planetă. Imaginează-ți cum ar fi să inventezi o consoană! Ai schimba ordinea în univers, s-ar crea curenți aer și am fi cu toții măturați în altă parte...!! Hai să continui citatul cât e cald, altfel îl pierd.)  Și mai zicea așa scriitorul rus: "...Precis zâmbești: desigur, ăsta sunt eu - mi-am dat cuvântul să nu mai scriu niciodată nimic, iar acum mă gândesc că, dacă o să mă întorc, o să scriu o carte..." (când o să se întoarcă el de la război, acum îi scrie scrisori iubitei lui, tot scrie ceva, deci cam minte că s-a lăsat de scris, ah, mereu îl întrerup pe măgar). Deci: "...poate o să scriu o carte. Sau poate că n-o s-o scriu. Nu are nicio importanță. Ceea ce trăiesc aici e mult mai important decât o sută și o mie de cuvinte. Spune-mi, cum să transmit prin cuvinte această dorință covârșitoare a mea de a trăi, care mă biruie pe deplin? Sașenka mea! Nu m-am simțit niciodată atât de viu! Am privit afară pentru o clipă: e o noapte cu lună, cerul e strălucitor, înstelat și seamănă foarte tare cu fericirea. Am mers puțin, mi-am dezmorțit degetele. E o noapte uimitoare. E o lună așa de mare, că poți să și citești! Aruncă reflexe strălucitoare pe baionete. Corturile sunt luminate de ea... Știu că scrisoarea asta, odată scrisă, o să ajungă cumva la tine, dar una nescrisă o să dispară fără urmă. Și de aceea îți și scriu, Sașenka mea!"

sâmbătă, 21 martie 2015

Memento. În, practic a doua zi de primăvară


  Spune bine prietena mea Raluca, trăim cea mai bună dintre lumile posibile. Așa că voi continua să dau altora ceea ce mi-a lipsit mie. Da, probabil asta fac demult... Ei, e timpul să recunosc. Mi-a lipsit bucuria părinților mei când eram copil. Mi-au cumpărat zeci de dulciuri ca să ascundă că nu se puteau bucura. De mine, de ei înșiși. Tata spunea, nu-i mai lua dulciuri că-și strică dinții. Mama nu spunea nimic, probabil  că nici nu-l auzea. Mama nu putea înțelege de ce ar fi bine să trăiască întâi pentru ea ca să poată fi bucurie și pentru mine, și pentru alții... M-am îndopat până m-am îngrășat rău pe la 14 ani. Am înțeles mult mai târziu de ce. De ce mă plictiseam în prezența lor. De fapt nu era plictiseală, era sufocare. Mă sufocam.
De câte ori voi fi doborâtă de această sufocantă lipsă de bucurie, mă voi ridica și voi lupta. Și o să-i iert pe toți cei care stau împotrivă.

vineri, 20 martie 2015

Practic, prima zi de primăvară


Să fii creativ înseamnă să încetezi să te temi că va ieși prost, să încetezi să te temi că vei greși, să încetezi să te temi... a fi creativ înseamnă să fii creativ cu propria viață. Restul vine de la sine. Oricum arta nu e ceva care ne aparține nouă...
Imposibil e doar dacă vrei. O să cred asta până mor. Probabail, o s-o cred și după...

miercuri, 18 martie 2015

Vis, 18 martie


 Cu colega mea Mel. Mereu ne întâlnim, probabil că jucăm împreună. I se apropie sorocul să nască (în acest vis). Are emoții mari. Ne despărțim într-un subsol ca un depozit, ea va pleca undeva, în alt oraș. O strâng în brațe și îi spun "fata mea dragă". Îmi spune că se teme. O rog să mă sune când se teme. Insistă și zice că temerile astea sunt o poartă spre sinucidere, că așa a lăsat Dumnezeu rost. O încurajez, îi spun doar că are să renunțe curând la gândurile negre, că are să fie bine cu adevărat. Îmi promite că mă sună. Cred că subsolul e de fapt o magazie de pantofi, privesc câteva perechi de culoare arămie.
 Înainte, un alt vis cu o călătorie pe un drum ca de la Carpen la Craiova. Trecem printr-un oraș de provincie, există acolo un spital de copii dichisit, intru ca să fac un pic de voluntariat, ori să las ceva... Un restaurant despre care doar vorbesc și mă trezesc înăuntru, e plăcut, pereții placați cu casetoane de lemn maronii până înălțimea unei mese, plante...

marți, 10 martie 2015

Vis, 10 martie

 Cu Silviu D. pe o platformă ca de autobuz, eu sunt exact în mijloc (probabil, o secvență reziduală, în spectacolul meu cu Eufrosine în Insula sclavilor ocup exact aceeași poziție). Cred că îi spun lui Silviu D. ceva important despre mine și S. În grupul lui de prieteni (probabil de pe fb) e și o fată care mă place mult. Ea are o micuță cabană albă la malul mării cu funcționalitate de club-bar. E simplă și seamănă cu o pictură sau cu un vis împlinit. Valuri bleu-cenușii bat în peretele ei din față, niște scări mici o înconjoară pe o laterală, acea laterală dinspre poteca ce se strecoară sub parapetul falezei. Merg de-a lungul potecii, mai încolo oameni fac plajă, trupurile lor se dizolvă în lumina alburie și în stropii de apă ca într-un salon impresionist, un val mărișor se sparge în mine și mă acoperă până la gură, culmea, blugii cu care sunt rămân uscați pe trupul meu, abia puțin stropiți. La întoarcere, Silviu îmi spune sau citește undeva, poate într-un ziar că fata scoate la vânzare numele acestei case-club, de fapt suma literelor numelui. Asta mi se pare romantic, trăiesc o emoție care îmi umple ochii de lacrimi, îmi zic că declarația echivalează totuși cu o vânzare în toată regula, numai că suma cerută e doar simbolică și asta e de fapt impresionant, măreț cu adevărat. Mă tentează și să cumpăr, așa locul ar fi al meu... Aflu că e cam nevizitat de turiști și not in style din cauza unui marketing prost gândit. Întreb care e meniul, cineva la bar îmi spune că azi e miercuri și au gătit numai mâncare de post. Deci, aici se ascunde greșeala îmi spun...
 Mă întâlnesc cu o altă fată din grup care îmi poartă sâmbetele, e cochetă și țâfnoasă, bârfitoare, știu cât de rău îmi pare de ea, căci bănuiesc că o suferință pe care o ascunde o face să fie răutăcioasă. Se comportă urât, eu o iau de urechi și de păr (nu doare, în acest vis, ori în această zonă asta nu doare) și o ridic până aproape de tavan, asta o să o trezească, își va reevalua comportamentul, gândesc. Într-adevăr, ceva reușesc, am și câțiva martori când fac asta, ea se îndepărtează...

marți, 3 martie 2015

Vis, 3 martie

Cu A. Râdem. Apoi, el coboară, căci pare că locuiește sau doarme în apartamentul de sub noi (casa noastră de la gară), unde a stat tanti Cati. Acum, trează nu îmi amintesc prea bine, dar parcă el sugerează (suntem în bucătărie, totuși, nu-i chiar bucătăria noastră, seamănă mai mult cu bucătăria din fosta lui casă de pe Unirii) arătînd spre dopurile mele de urechi "Ar merge pentru noaptea asta" și merge în apartamentul de jos, dar pleacă în ideea că mă așteaptă să vin și eu. Termin ce aveam de făcut în bucătărie, vase în scurgător, etc (rutina de pe vremea când stăteam la ei), mă strecor afară... Pe casa scării, în fața ferestrelor dintre etaje e așezată o masă cam prăfuită; găsesc acolo o altă pereche de dopuri portocalii, parcă tot ale mele, dar pline de praf din cel sub formă de bucăți. Le culeg cu gând să le bag la spălat. Sunt în baie, mă pregătesc să intru în dormitor când sună la ușă, apoi intră cineva foarte apropiat, poate mama lui A. dar cu alura și cu tiparele nașei mele. Îi zâmbesc, ea îmi răspunde replicînd cu blândețe ceva în genul 'cum am eu puterea să mai zâmbesc în asemenea momente?' Îmi amintesc că, de fapt, murise cineva în familie (am despre asta sentimente difuze, par a avea vaguitatea unei amintiri îndepărtate, în vis pot fi ecoul unei amintiri). Mă întreabă unde sunt părinți lui A. (?), îi spun că se instalaseră împreună cu ai mei în apartamentul nostru de sus și iese. Sunt în dormitor (totuși, dormitorul meu de acasă). Adi stă întins pe pat în semi-întuneric, căci e foarte dimineață, mă întind lângă el, mă trezesc.
Cred că știu de ce am visat asta, știu și că e probabil ultima oară când îl visez pe A. Mi se încheie o etapă. În care am realizat atâtea, în această unică ecuație, doar în acest fel. Iar el a fost mereu lebăda mea cântînd So Long, Farewell...