luni, 27 aprilie 2015

Vis 2, 27 aprilie

... Sună ceasul. E foarte târziu, totuși, se întâmplă să vreau să mai ațipesc. Sunt chiar hotărâtă. Și ațipesc... Iată, sunt într-o bucătărie în fața unei mese extrem de înguste, ca o masă de călcat, și lungă, aproape numai o scândură, apropiată de peretele din față, cel de la răsărit; se face că m-am obișnuit într-atâta cu ea, că nu o mai găsesc așa exagerată. O trag, apoi o apropii iar de perete pe lungul ei. Pot chiar să și mănânc pe ea, dar mai mult îmi scriu temele. E și mama Mira pe acolo. - Merită să-ți aștepți bărbatul chiar de întârzie, când te strigă el, e chemarea destinului, zice cineva, poate mama... Buuun, atunci să ne vedem de treabă. Îmi pregătesc temele, sunt studentă și deja asist cu colegii mei la procese, batem sălile de ședință, pe unde se nimeresc unele mai răsărite, mai de Doamne ajută... Tata e mereu plecat. Înainte să ies cu colegii care mă așteaptă, el mă cheamă în casa din curtea judecătoriei, aceea care seamănă cumva cu o seră, iar acoperișul ei e vopsit în albastru puternic. Stă acolo mai tot timpul... În urma unui proces în care el fusese președinte de ședință se alesese cu un renume, acela că un mare jurist al vremii îl considea de atunci copilul lui spiritual. Și așa îi rămăsese și numele, nu îl mai chema de atunci Popescu, ci Starco. Oare pe mine mă cheamă, prin urmare, Iulia Starco? Sună aiurea, parcă aș fi pasăre... Tată, mai repede, că mă așteaptă oamenii ăia în curte ca să mergem la treabă. Eh, zice el, dacă ar ști ei ce comori de arhivă zac ascunse în sala asta unde nu prea intră cineva.  E o casă care nu atrage pe nimeni, pereții ei sunt goi, și totuși...
 Îi simt pe cei de afară cum se enervează așteptîndu-mă, cum își dau coate, îi simt... Tata se pregătește să îmi dea niște notițe de ședință pentru președintele altei curți, unde eu trebuie să-i târăsc și pe colegi înainte de a merge la ale noastre. Par cruciale ca importanță, de aceea au prioritate, el le elaborează chiar acum, timpul se târăște, mă impacientez...
 Acasă, mama împăturește rufe, pe unele încă le mai are la spălat. O strig: pe micul coridor din fața sufrageriei e o seră minusculă, cam cât trei-patru glastre de flori la un loc, pe tulpina uneia apăruse, în sfârșit, aspida! E ca un dragon mic și cenușiu. O așteptam demult, mă simțeam mereu mai inconfortabil știind că ea stă ascunsă pe acolo de prea mult timp, pierdută în această regiune. E foarte periculoasă, deosebit de otrăvitoare, cu toate că e mică. Mă uit la ea. Apoi, i-o arăt mamei. Te rog să nu cumva s-o atingi. -  Bine, dar cum o duc afară, mă întreabă cam indiferentă. Să nu cumva să-ți treacă prin cap s-o cari cu mâinile afară, o ameninț cu degetul... Fii foarte atentă, îi zic, să nu  crezi că poți să glumești cu asta. Pare că știu ce spun. Și pare că știu ce am de făcut...

Vis, 27 aprilie

  O călătorie splendidă pe apă. Sunt cu Raluca M. pe un lac, noi spunem că e ceva între Veneția și Geneva... Mai apoi voi povesti mamei Mira această formidabilă călătorie. Sunt pe acest lac ca un ochi de mare ce reflectă un asfințit roșu violaceu, da, întocmai ca un ochi. Ajungem cu barca la un loc numit Corso - se face că îi știm deja numele ăsta, e o cofetărie cu mare tradiție care cumva plutește pe buza lagunei. Prăjiturile sofisticate plutesc și ele pe tăvițe invizibile pe deasupra terasei înecate înadins, din fața acestui loc de poveste. Mă așez la o masă, desigur lângă apă, ba chiar îmi las genunchii să plutească, și comand din cele aparținînd colecției roșu-portocalii - culoare dată de glazura fondantă precum pălăria unei ciuperci care le îmbracă, o glazură tare și foarte gustoasă. Lopețile se adîncesc în ape pe înserat, pălării și umbrele  se apropie și ele de mal, ferind capetele doamnelor de ultimele raze aprinse, un spațiu plin de pace și de o beție cât se pate de rafinată, magică. Asta e cea mai elegantă ședere de câteva minte în Belgia, îmi spun, ce păcat să fi plecat și să nu fi făcut acest mic ocol..
 Se face că acum povestesc despre aceste clipe delicioase unui tip de pe o altă terasă, și ea destul de cochetă, un tip ce aduce cu L. S. și care îmi e cam antipatic, nu înțeleg de ce mă apuc să povestesc așa ceva unuia ca el. Mai ales că ăsta împachetează împreună cu patronul lui niște paleuri și niște amandine, elegante și ele, de culoare maronie bombon unei doamne aflate în fața noastră, și abia dă atenție la ce spun... Pâlpâirea lacului aflat în spatele acestei doamne, aflat de partea cealaltă a lui Corso, căci lacul pare acuma uriaș...
Tipul nu are bunul simț să mă întrerupă în timp ce eu vorbesc însuflețită și să îmi spună ceva gen: 'Draga mea, nu pot fi atent acum, nu lași tu minunata ta poveste pentru mai târziu când mă voi elibera de aceste obligații?' Observ cum deretică cu mâinile în cutia aceea fină în timp ce aranjează prăjiturile și îmi spun: 'Nu poate fi atent, ce mă tot chinui eu aici cu talentul...?' Dar el are o moacă aprobatoare și ingrată care mă scoate din sărite, nu îi pasă dacă aude sau nu, căci urechile lui nu sunt familiare cu rafinamentul și, needucate, nu se deschid. Mă întrerup ca să mă înfurii, ca să îi aduc toate aceste reproșuri. Fariseul!! Intervine patronul lui, iar pentru mine, slavă cerului, prietena mea care între timp se întorsese cu copiii ei de la plimbare. Ea îmi spune acum că poate ar fi bine să încep să împachetez pentru că mai e puțin și urmează să mergem cu arme și bagaje către o altă destinație de vacanță...
Ai un plămân sănătos de natură în tine.
Ce să fie mai atrăgător decât să lucrez cu natura ta sănătoasă, ca să te ajut să o vindeci pe cealaltă?

sâmbătă, 18 aprilie 2015

...

El - Am un înger...
Ea - Nu. Eu sunt o femeie. Ce ai tu e o problemă de dicționar.
El - ...O femeie care vorbește cu îngerii.
Ea - Asta nu te privește pe tine. This is between me and God. I'm still o woman.
El - You are still a child...
Ea - So you too... Unul nevindecat

vineri, 17 aprilie 2015

Vise, 17 aprilie

O lume uimitoare pe care o simt cu ochii, nu am cum să spun că o văd ci că o simt cu ochii, ea mișună împrejurul meu... O lume a culorilor, complet neclară privirii și însuflețită, oriîncotro privesc, devine viu și se mișcă... Am deodată sentimentul că ceea ce simt cu privirea sunt îngerii alegerilor mele. Nu e o lume simplă, dar mă bucură cât e de vie...

Sunt la Carpen și îi explic lui planul casei și al grădinii. Totuși, împart deliciul acestei descrieri cu o stare acută de așteptare, de tensionată așteptare.
Casa se așterne cuminte în partea de sus a micii coaste așa cum o știu. Totuși, pe măsură ce înaintez cu explicarea planului, ea apare grupată în partea dreaptă cum privești spre ea, și tot acolo, în dreapta, se unește cu grădina și cu spațiile adăugate ale acareturilor și șoprului formînd un edificiu compact. Grădina completează acest complex, mărindu-l, lărgindu-l și creind senzația că privești o bucată de drob printr-o lentilă măritoare. E plăcut,  dar poate chiar tensiunea emoției a făcut ca lucrurile să se lege astfel, bucățile de Carpen să se lieze așa, ca într-un compact cozonac.

luni, 6 aprilie 2015

Vis, 6 aprilie


 Merg cu A. pe un drum care seamănă cu o metaforă, căci un corespondent real material nu găsesc. Deci, plasare în spațiu anulată, la fel și în timp, pentru că nu înțeleg dacă are un fir logic temporal sau doar îmi amintesc cum mergeam împreună pe acolo și cum intrăm într-o librărie - iar eu, ani mai târziu, refac periodic acest drum într-un gest romantic nevindecat... Mai frumoasă e faza cu librăria asta, căci intrăm, cum ziceam, iar el întrebă dacă am citit Uran de X (îmi scapă ce nume a zis). Îi spun că nu, apoi el îmi explică în ce fel descrie autorul ei o poveste frumoasă: există, deasupra unei vitrine pătrate din încăpere, o lădiță de sticlă plină cu nisip pe deasupra căruia se află, ca niște gogoși în pudră, două mingi ovoidale de piatră, un fel de machetă a ceea ce dorește să ilustreze cartea aceea. Una din mingi e Pământul iar alta e Uran, iar o a treia, mult mai mare, ovală, lungită spre extremități întruchipează Uran2 care se născuse din unirea primelor două, migratoare una spre celalaltă, apoi Pămâtul absorbise pe Uran sau invers.  A. îmi arată linia ondulată ca un șiret în piatră care marca locul unde s-au "îmbucat".
 Episodul mă face să zâmbesc, îmi amintesc în vis că exact așa s-a întâmplat că l-am cunoscut pe el. Intrasem ca de obicei în acea librărie ca să refac traseul meu din trecut cu A. și m-am lovit nas în nas cu o persoană caldă, care foarte curând a devenit "el".
 După mult timp, care în vis trece imediat, mă întâlnesc din nou cu A., care îmi desenează în nisip cu o expresie șmecheră: Știi că vreau să-mi măresc grădina, uite cam ăsta e planul întreg, am să mai adaug niște parcele care îi lipsesc și o extind. - Bine, bine, zic, dar, dacă adaugi peticele alea, ajungi gard în gard cu mine (pare că își luase un domeniu la Carpen, în aceeași parte de sat unde e casa alor mei), ce-ai de gând?  - Păi, zice, cumpăr de la vecini... O privesc pe Coana Geta, mamă-sa (sau doar mi-o imaginez, nu-mi dau seama) între zarzavaturi, verze lățite pe pământ, mărarul înalt cât ea, abia se vede... După atâția ani de când nu ne-am mai întâlnit, tot mi-e dragă, aș ține-o în brațe. Mă uit și la A. , îmi face plăcere întâlnirea cu el, e împăcarea mea cu trecutul, zic, abia acum când sunt așa departe de ei doi, atât de altfel pentru ei.

duminică, 5 aprilie 2015

...

Am găsit ieri în crăpătura căptușelii un pix roșu și pungă cu bomboane verzi, bomboane cu mentă. Neîncepute. Am înțeles pe loc de ce căram o geantă așa de grea. Și nu faptul că au fost uitate acolo șase ani e important, nu. Le-am găsit după șase ani, atât. Oare cine le-a uitat acolo, de fapt? O fată de acum șase ani care eram eu, sau o fată care s-a rătăcit printre cutele unei genți? Oare putem fi întregi? Există și o zi când ne adunăm la un loc dintre toate cutele? Oare ar fi trebuit să încep cu "M-am regăsit ieri în crăpătura căpușelii..." :))))) Oare ce-am vrut să spun... Oare e important...?