duminică, 28 iunie 2015

2


  Cel mai vechi vis de care îmi aduc aminte mi s-a întâmplat prin clasa a doua primară, nu cred că a fost mai devreme de vârsta de 8 ani... Era spre dimineață când am coborât din Lună, și asta s-a petrecut cam așa: stăteam înfiptă cu picioarele în solul lunar când mi-a trecut prin minte că m-aș putea deranja să execut un pas mare, mare de tot, piciorul meu drept s-a lungit ca un fir de fidea și atunci corpul meu a semănat cu litera n mic de mână, într-o extensie grozavă de care e în stare litera n dacă tragi de ultimul ei picioruș ca de o gumă de mestecat. Pasul vânjos a fost înfăptuit pentru omenire și chiar cu mare iuțeală. Așa m-am trezit cu un picior pe aleea din fața dormitorului casei noastre din blocul de la gară și cu un picior încă zăbovind în lună, prelungind peste măsură litera n din alfabet. Uniunea părea măreață și firescă. Apoi l-am desăvârșit aducîndu-mă cu ambele tălpi pe alee. Era negură, mi-am dat seama de asta din cauza a două-trei becuri chioare atârnate de stâlpi, care nu reușeau prea mare lucru cu bezna, ba chiar mă făceau cam mioapă. O navă spațială mi-a bâzâit pe la nas, deci am luat-o la fugă. Niște tipi care au coborât nu se știe cum din dubița aceea flotantă, din navetă, s-au luat după mine. Fugeam și eu, fugeau și ei, și iată că nu mă puteam abține să nu mă uit înapoi, parcă eram un Orfeu mic și neascultător, după cum aveam să aflu mai târziu. Oamenii aceia se apropiau de mine, eu n-aveam puterea să nu îi privesc. Unul din ei a scos un pistol, a tras, iar eu am văzut cum o gaură se cască și pătrunde adînc la mine în inimă. Mă nimerise tâmpitul. Am căzut ca un militar din jocurile video - așa cum aveam să aflu tot mai târziu cum cade un militar când te joci nintendo: adică fără să-l doară. Pe mine m-a durut doar în orgoliu, adică uite băi, m-a nimerit! Am căzut și am murit. Ba, cred că mi-a fost și puțin teamă. Atunci a fost prima și ultima dată când m-am mai lăsat prinsă. Niciodată în vise n-am mai lăsat pe cineva să-mi facă asta. Găseam eu cumva o modalitate să scap, poate că mă lăsam și ajutată, în fond pe acolo mereu găsești pe cineva să te ajute să scapi. Eventual, poți să-l strigi.
... Aseară, înainte să intru în parc. Pe bulevardul pe care veneam, pustiu, mărginit de blocuri, în fața lor bănci. O bancă. Lângă bancă, o stație de autobuz. Pe bancă, cineva care părea bătrîn. De departe am văzut un șal care atârna ca niște plete peste capul trist de care eu nu încetam să mă apropii. Deasupra se rotunjea luna. Era o bătrână sură. Luna și ea. Mă cam enerva o rinită mai veche, așa că îmi scot din buzunar un șervețel și îmi suflu nasul. Acum sunt aproape de ea, dau să trec prin față și o privesc. Îi lipsește felinarul îmi spun, altfel chiar aș crede că vine din lună. Buzele ei se desprind și șoptesc, de fapt nu șoptesc nimic, se deschid ca un abur. Mă apropii, ați zis ceva? Alt abur vine de la ea, poate un răspuns, dar tot nu aud, insist, nu înțeleg ce ziceți... Suflă nasul mai încolo, mă doare capul... Draga de ea. Am trecut. Am intrat în parc. Mă tot gândesc la visul meu cu luna, de când am întâlnit-o pe bătrînică, pe aliena. Sau poate că era preoteasă la Delfi, nu știu... Oare pe aici e chiar așa de greu să ceri ajutor când te doare capul? Mulți ani m-a durut și pe mine, vai, ce grea e durerea asta. Eu cred că e cam tot așa cum e să te doară o gaură din inimă, nu?

joi, 25 iunie 2015

1


  Carpen. Felul cum unduiau teii... Teii la amiază, teii la chindii, teii cu lună. Ăsta e leagănul civilizației, dacă e să mă întrebi pe mine.
  Într-o dimineață de prin miezul verii am pretins că visasem noaptea rezolvarea unei probleme simpatice de matematică (una din sutele pe care le primeam o dată cu vacanța de la tovarășa profesoară acolo, în clasa din orașul inundat de praful lui iunie, luna aceea care întotdeauna îmi bloca ușa vacanței ca un soldat rău, căzut de dincolo de perete, din filmele cu Rambo...). Lucru mare, pentru că eu eram agiamie la această cea mai nobilă materie a școlii, mă fâstâceam, înghițeam limba și mă apuca bolborositul la tablă, sudori reci pe spinare și o stare de spirit doar un pic mai domoală decât catalepsia, tot împungem un punct alb din tabla neagră cu nefericita aceea de cretă până mă trecea la loc... În cele din urmă venea recreația, atunci da, mă răzbunam visând cu gura căscată în fereastră, proiectîndu-mă într-un viitor mai mult ca sigur cum mergeam așa, de mână cu Daniel, principele geometriei din clasa a 5-a B, către olimpiada de matematică, măcar la asta, faza pe municipiu - unde la română treceam ca acceleratul. În spate ne urmau îndeaproape, cu limba înodată de emoție, colegii deștepți, Dana - prințesa  algebrei, Laurențiu, Irina, Mihaela... Și aproape imediat suna clopoțelul pentru că începea a doua oră de matematică (se știe demult că legitima oră de sport înscrisă la rând se putea sări fără griji, ea figurînd în tabela de materii a oricărei școli care se respectă drept o disciplină la fel de frecventată precum erau națiunile defavorizate pe lista de priorități a națiunilor favorizate).
  Am luat-o domol la plimbare pe lângă pereții albi și joși ai camerei de sus a casei, pe lângă ziarele întinse pe jos cu flori de tei puse la uscat, până la concluzia simplificată că m-am născut în România lui Ceaușescu ca să fiu un geniu. În vis, trapezul se transforma în trapeză și radical din cinci într-un papă Iuliu al II-lea sfios și posomorât, încât, atunci când am deschis caietul cu teme la matematică, am găsit aproape imposibil să transcriu asta pe hârtia albă și din ce în ce mai perpendiculară peste pătrățelele ei de atâta de uimire. Apoi, foaia aceea isterică a început să strige la mine că ea nu poate să perceapă acolo vreo similaritate de limbaj, a apucat repede stiloul, m-a spoit cu cerneală pe mâna întinsă în deșert și m-a gonit așa de repede de lângă ea încât am ajuns hăt, pe scări în jos, în curtea de sub tei, și cu gâștele sâsâidu-mă din fața porții.
  Nu-mi mai amintesc dacă am rezolvat vreodată acea problemă ca o pantă de piramidă în declin, poate cel mult am deschis o revistă Magazin istoric și am întrebat-o pe Nefertiti, asta a fost întotdeauna mult mai ușor.
  Și nici nu are prea multă importanță dacă da sau nu, atâta timp cât acolo, la porțile albastre ale Nilului din comuna Carpen s-a inventat o poveste: eu.

marți, 23 iunie 2015

Vis, 23 iunie

În zori, un vis tare ciudat. Sunt într-un căsoi imens, ca un sanctuar: arhitectură de interior încărcată cu multă stucatură aurită, rece, monumentală și totuși cu cotloane de o cochetărie caldă, de familie. E casa colegului meu de facultate Ș. Cepoi și a soției lui, Oana B. (în realitate, și ea actriță la Craiova, altfel fără nici o altă legătură cu Cepoi). El se pregătește să moară. În tot acest vis îl percep ca fiind aceeași ființă cu A., primul meu prieten, are aceleși picioare lungane pe care și le dezvelește în agonie. Se face că stau lungită lângă el, și am datoria să rămân să-l veghez astfel, în calitatea mea de fiică. (Hait, cu alte cuvinte, am visat cu această ocazie 3 în 1: pe tata, pe Cepoi, pe A. în absolut același context, moartea lor!!)
Mă ridic, Oana mă conduce să-mi arate apartamentele construite în această casă - adică un fost mare hotel părăsit pe care ei îl ocupaseră și înfrumusețaseră. Au avut o căsătorie lungă și fericită, mai ales după o criză urâtă a lui, atunci când venise la mine să-mi spună că vrea să se omoare sau să fugă, și eu îl privisem incapabilă de vreo susținere, nu înțelegeam cu ce-aș fi în stare să-l ajut... Apoi o depășise singur și se întorsese la ea, la Oana, îi căzuse în brațe cât era de lung și trăiseră fericiți. Ea mă duce acum să văd un lanț de cabine umbroase (de parcă ar fi căpușite cu catifea stacojie, de pacă ar fi asemenea cu lojile acelea tainice care înconjoară pe două etaje sala Teatrului Liric din Craiova- și care servea drept sală de festivități pe vremea când eram elevă la "Bălcescu", în clasa a IX-a și a X-a). Cabinele astea înconjoară aici un bazin cu apă albastră, plăcută, o piscină interioară. Într-una mai mărișoară fusese adus un pat mai lat decât în celelalte, și părea recent locuită de Oana, ea venea acolo în nopțile când Cepoi avea treabă prin casă, ori făcea repetiție. Părea că avuseseră o căsătorie lipsită de plictiseli, mereu găseau câte ceva de făcut...
Apoi, pare că priveghiul se extinde, apar ființe simandicoase din calești oprite în fața casei, bărbați îmbrăcați în costume negre, scrobiți și cu plastroane, care își prezintă omagiile și își lasă cheile propriilor case într-un havuz din livingul luminos, placat cu oglinzi. Din loc în loc vaze străvezii cu flori. Bărbatul casei încă nu murise, trăgea să moară. Mă întreb îngrijorată dacă mai durează mult, auzisem că la alții se prelungise pe mai multe săptămâni, Doamne ferește... Între muribund și un document pergamentos aflat pe masă se află o anumită legătură, îl dictase poate, sau semnase. Am lacrimi în ochi deși nu sunt acolo pentru asta, se pare că motivul prezenței mele aici e de altă natură, una spirituală, sunt ca să-l ajut să treacă dincolo cu bine, asta așteaptă toți oamenii ăștia de la mine. Atunci de ce îmi vine să plâng?
   Ies și mă duc să stau într-o casă joasă cu doar două sau trei camere locuibile pe care mama Mira o cumpărase pe o anumită stradă (o recunosc, în realitate se află în vecinătatea blocului în care locuiesc în București, astă-vară mă plimbam pe strada asta când scriam CORIANTHE). În vis, tot pe această stradă locuiește și el. Duce o existență plană și pare că nimic nu schimbă ceva în viața lui. Ce bine că mama a cumpărat casa, așa suntem vecini și sunt mai aproape de el. Într-o zi se va trezi, cred. Mă bag în pat în dormitorul scund. Nu-mi place aici, însă nu-mi place pentru că nu e gata, casa e de fapt în curs de finisare, nici varul nu fusese pus pe pereți, vechea tencuială e încă picată pe alocuri, mai e mult de lucru, dar eu vreau casa gata așa, dintr-o dată!). Cobor din pat și ies pe stradă. Vis a vis, o mică vilă frumos renovată, arhitectură din linii drepte dar cochete, curată - asta mă încurajează, uite, așa va arăta curând și a mea. Intru. Înauntru, O.G. și câțiva din trupa de la teatru. O. îmi spune: Ah, dar nu știi ce mult înseamnă să ai o casă pe strada asta. Are mult har! Vila în care ne aflăm, de exemplu... (și începe să-mi spună o poveste importantă care face și vila și strada importante, dar nu mi-o mai amintesc acum, când scriu. E touși vorba de un muzeu, căci asta e practic locul în care ne aflăm, el comemorează niște chestii din trecut).
 Concluzia e că am visat aici o minunăție de sfârșit de ciclu de viață (asta înseamnă de fapt, moartea cuiva într-un vis cum e ăsta).

luni, 22 iunie 2015

Recunoaștere


  Poate că toată viața nu facem decât să ne amintim ceea ce am început în copilărie. Poate că viața e doar o dezvoltare a afirmațiilor copilăriei...
 Mi-a venit asta așa, din senin, aseară, în spectacol, jucînd din Goethe. Felul în care lumina cădea pe obiecte, felul în care am început dintr-o dată să mă simt, exact ca atunci când probam rochiile mamei în oglindă în timp ce pickup-ul derula povestea Sării în bucate - interpretată audio de o mână de actori renumiți... Când îmi plăcea pâinea prăjită și biscuiții și felul în care respiram trandafirii grădinilor vara, și când mama m-a trimis să iau niște căznite lecții de balet, pe lângă altele, si mai căznite de limbă germană... Toate astea erau prezente acolo, în acel moment de scenă, de artă. Da, probabil că la început nu știm că momentele se întâlnesc undeva, cândva. Dar, dacă suntem destul de norocoși, observăm într-o zi asta...
 Și poate că arta și visul sunt singurele căi de a împlini, de a aduce în realitate amintirea a ceea ce-am început atunci, în vârsta de aur. Și cu siguranță, muzica.
 Și, mai ales, recunoștința...

 "La mine așa a fost". Și este.

marți, 16 iunie 2015

Vis, 16 iunie

Vis din prima parte a nopții, până în revărsatul zorilor. Eu împreună cu Beatleșii. Imagini în fugă, ei pe case, pe acoperișuri, ei grămadă într-o mașinuță parcurgînd o stradă, ori îndreptîndu-se către studioul de înregistrări, un montaj alert de imagini în goană. Eu sunt prietena unuia din ei, poate Linda. Și se pare că renunț la el în favoarea altuia dintre cei patru, Paul, după cum arată. Apare o pauză de repetiții a trupei, se aduce șampanie, tot dichisul, iar Paul ține o cuvântare care mi se adresează. - Uite, zice, vei găsi în mine un om iubitor, un tip care ascultă, o inimă. Eu sunt una cu fratele meu (cel împreună cu care fusesem până acum). Dacă ești cu mine, e ca și cum ai fi cu el (mă uit, da chiar seamănă la chip). Greșești față de el, greșești față de mine. Te voi iubi și vei fi bijuteria coroanei. Și totuși, de ce renunți la premiul I pentru premiul II (face el uitându-se la "fratele" lui)?
Iar eu sunt încurcată, vreau să spun ceva măreț și să combat comparația asta. Apoi îmi vine să mă abțin de la a ține speech-uri memorabile, tocmai ținuse el unul și a făcut-o foarte bine. Iar mie vine oricum mai bine să-mi doresc premiul I. Chiar, de ce renunț?
Și atunci îmi dau seama!! Celălalt n-a fost niciodată râvnitul premiu I pentru mine, poate a fost un premiu, dar nu I... Apoi îmi dreg glasul, sunt emoționată și spun că diferențe mari între firile noastre au dus la despărțire. Nu suntem la fel, nu comunicăm subtil, nu suntem pe aceeași frecvență. Cu toate că l-am iubit și mi-am pus în el nădejdea vieții. Însă nu pot continua cu cineva cu care nu am minuni în comun. Așa că zic bun venit noii mele vieți. Și că eu îmi doresc premiul I care cine știe, poate astfel urmează să vină. Deci da, vreau să fiu împreună cu noul meu prieten.
Apoi urmează alt șir de instantanee, pe clădiri, în mașină, într-un cochet apartament al unei vile englezești, sus, la etaj... Se pare că Paul mă însoțește așa cum a spus, atent, cu iubire. Uneori pare să se ascundă și să mă urmărească tăcut. Când mă întâlnesc cu diverși oameni îl simt încasînd impresii din spatele vreunui pom sau colț de casă. Dar mă găsește ok, știe că îl iubesc, iar eu găsesc că procedează corect.

duminică, 7 iunie 2015

Vis, 7 iunie


  Sunt într-o casă (încăpere) aproape de pământ, plăcută. Printr-o fereastră privesc cerul, e colorat ușor în roz, ceva mă face să ies, poate mișcarea norilor. Căci norii aceștia se împart și se modelează formînd mici plăsmuiri într-o formațiune circulară. De parcă niște păsări în depărtare s-ar alinia într-o astfel de formație. Îi chem și pe cei din casă, într-un fel, dau alarma. Lumina e stranie, de crepuscul. Un "obiect" irizat, desprins din acea formație, asemenea unui lujer de plantă de bumbac uriaș, se apropie de sol la oarecare depărtare de locul unde sunt. Am timp să mă apropii exact la momentul impactului său cu apa dintr-un vas, moment în care el începe să se topescă precum o înghețată cufundată în apă. Rămâne mult din "cornet", care e recuperat de niște oameni în uniformă alertați de mine.
Mă uit din nou pe cer. Peste puțin timp văd iarăși acele formații de nori materializîndu-se.
Nu știu să descriu acum ce vedeam atunci acolo, căci așa ceva nu aparține unor fenomene cunoscute ca eu să le pot pricepe, ori ca să înțeleg la ce pot ele folosi. Îmi amintesc doar că zona în care se întâmpla asta era valea de la poalele unor coline înalte, poate munți, lumina, rozalie, înainte și după asfințit...

miercuri, 3 iunie 2015

Vis, 3 iunie


  Mă întorc acasă, la Carpen adică, venind dinspre Boca. Aceleași case ca în trecut în real, doar că acum, din trei case la rând e locuită doar una. Le număr pe degete: aici stătea Lisăndria, încă mai stă, lângă ea, cutărescu... iar în partea astălaltă, aici, aici cine stătea? Privesc curtea mică și curată, e plină ochi de flori așezate în vase de pământ, flori roșii cele mai multe, seamănă cu niște mușcate uriașe și în același timp cu florile de mac, mai ales petalele străvezii, imense. Mă uit peste gardul ei, mai e o casă și urmează a noastră, la noi cineva ieșise în fața porții, cred că mă așteaptă să ajung... E un timp al asfințitului, poate o clipă înainte, e lumina cea mai stranie de crepuscul și gata, apune soarele... lumina e încordată, vișinie, lunară... Mă uit iar în curtea din față, plină ochi de flori curate, dinaintea casei bătătura măturată, dar casa are geamuri oarbe, e pustie. Și atunci înțeleg. Biata de ea a murit, aici stătea Reta, or fi florile de la înmormântarea ei astea, da, Reta trebuie să fi locuit aici... (Reta asta e o femeie de pe vremea când eram copil, locuia în cu totul altă parte a satului și trebuie că s-a prăpădit demult, era cam bătrână de-atunci...)
O cascadă se varsă în capul meu și în mine, o cascadă de plâns scot pe gură, prin piept, prin inimă, mă îneacă hohote mari, sughițuri, sunt atât de strivită de toată curgerea asta de cascade de lacrimi că devin aproape una cu pământul. Urlu. Plâng din tot, din stomac, din inimă, nu mai am margini. Din hohot mă trezesc, și plâng chiar și în timp ce deschid ochii din acest vis ciudat...
 Poate fiindcă voiam să postez încă de aseară pe fb acel tablou de Klimt cu grădina de flori, poate de asta am visat grădina.
 Sau poate e altceva, fiindcă toată dimineața m-am gândit la un film cu Will Smith văzut demult, apoi mi-am amintit ce-am citit la începutul anului despre misteriile hyperboreene, despre Skytianos, apoi misteriile orfice și, mai târziu, despre Hypatia, despre îmbucătățire... Cred că spiritul își amintește și cred că suntem niște fraieri dacă nu-i cerem în mod sincer să facă asta, să își definescă zona...

marți, 2 iunie 2015

Vise, 2 iunie

... Ceva asemănător stațiilor dintr-un tunel  de metrou. Se lucrează la înfrumusețarea pereților.

Altul, spre dimineață... Întâmplător, într-un cabinet stomatologic cam atipic ca desen, poate mai degrabă artistic. E acolo Me.M. sau aud o voce vorbindu-mi de ea, adică pe cineva la curent cu snobismele, chipurile artistice din zonă (gen Lia B.). Asta, Lia sau cine o fi, îmi spune, stai totuși să o vezi (pe Me. adică) ce bine îi stă îndrăgostită. Bine, asta nu era măritată, întreb eu, sau mă întreb în gând. Mă simt plictisită de platitudinile Liei și mă car. Totuși, ceva mă oprește în dreptul ușii, poate curiozitatea. Mă întorc și mă decid să vin în camera unde se pregătește ea, Me. Intru, e familiară cu mine. Stai să îți arăt ceva, o să-ți placă, spune.
Îmi arată uriașa fotografie, cam cât un perete, a unui pom scorburos, mare, imens, venerabil. Privesc la el uimită, în vreme ce ea îmi explică timpii de expunere. Ah, deci asta era, a devenit mai artistă de când cu îndrăgosteala, da, chiar mă bucur!
Să zicem că rămân în peisaj, în aria fotografiei, intru acolo, cred. E liziera unei păduri, eu pe o culme privesc în vale, o voce îmi povestește ce văd de fapt acolo, jos: un grup de oameni alături de o haită de lupi destul de pașnici. Oamenii se dau viteji. Unul din ei are aerul că gonește întreaga haită, căci nu-i suportă lângă el, lângă ei. Mă întreb ce le-or fi făcut lupii ăia și ce nasol e să ai prejudecăți. Sau frici. El crede că îi mână îndărăt. Lupii se lasă mânați, le simt surpriza că nu sunt tolerați acolo. Dar vocea îmi spune că se vor întoarce și că nu vor mai fi așa blânzi data viitoare. Adică fermitatea lor o să fie manifestă.
Am mai visat ceva cu o casă, tot în zona asta împădurită, acum tomnatică, aproape iernatică. Casa nu am mai văzut-o până acum în vise. Niște preparative, niște drumuri de aici către altă casă vecină, unde o fată ca mine (poate colegă) mă tot dăscălește în legătură cu ceva - dar îmi amintesc prea vag ca să pot scrie aici...