vineri, 31 iulie 2015

Alghero. Life in Technicolor

Alghero. Terasele de piatră filigran coborînd din creștetul vilelor, în trepte către faleză . Clipești o dată și sunt ale tale.
Vilele colorate în trandafiriu, ocru sau albastru, cu donjoane, ca niște mici castele cu vedere la mare, implanturi dentare în falia de stîncă. Gardurile din tufe de leandru înflorite toată vara în ciclam și rozaliu sau alb candel, grădinile terasate, cu pomii tunși în formă de umbrele (dacă nu cumva sunt doar broaște țestoase), și din care răsare cîte un palmier de lîngă amfore pline cu mușcate. Garduri de fier forjat înflorite și ele. Țigle roșii peste obloane verzi. Închizi ochii și sunt ale tale.
Cattedrale di Santa Maria, imensă ca un dom, campanila ei tăiată în piatră adusă din mare, trepte care urcă în cochilie pe o scară aproape fără sfîrșit, pe ele am găsit sare, pentru că pereții transpiră amintiri din vremea cînd toți eram apă. Străzi care urcă. Străzi care coboară. Restaurante cu mese scumpe puse afară, copertine. Piatră. Caldarîm de piatră, străzi înguste de piatră formate de case înalte de piatră, toate sunt încîlcite, întîlnind alte străzi înguste și nesfîrșit de înalte, îți vine să crezi că mergi printr-o ureche de ciclop. Îți freci ușor ochii și sunt ale tale.
E ultima zi din iulie. Aici lumina e albă și vine din nisip. Deasupra, soare sard. Acum fulgeră către apus din balconul de piatră al unei villete de pe Via Catalunya, dintr-o pereche de cactuși. Trebuie neapărat să închizi ochii.
Va apune dincolo de Cappo Caccia. Deasupra unui drum de țară îngustat de două șiruri lungi de chiparoși va răsări simultan luna, perfectă, rotundă, lutoasă, lipită de pămînt, pictată deja de Van Gogh. Acum adormi în autobuz ca în burta unui șarpe și privești cu ochii închiși.

Plaja

Dintre nori, luna aproape plină se reflectă din geam pe peretele vagonului. Hei, v-a apărut o lună în perete... Pare un tren de treabă către no man's land și că e în stare să traverseze toate dimensiunile cunoscute. Cu unul din ăsta mă duceau la mare ai mei cînd eram mică, absolut aceleași banchete din vinilin, căci el e un tren antic-estival. Ofelia doarme cu o eșarfă în ureche. O doare. A dormit și la plajă, atunci i-a intrat în ea două miligrame de mistral. Dacă îi ții urechea în palmă, poți să-l auzi.
...Plaja rîpoasă a prins copacii unui cring din care, dacă vrei, pot să apară dragoni încolăciți dintre ramurile acelea care seamănă cu șerpii. Rădăcinile lor ies uneori din falia țărmului albă, nisipoasă, amestecate cu ierburi tîrîtoare și vegetația pitică. Uite, Ofelia, pînă și un țărm are păr pubian. Sau era axila? - Vorbim prostii cu voce tare, în mijlocul umbrelelor colorate, nimeni împrejur nu înțelege nimic, și asta e aproape fascinant. Poți să le spui orice. Azi am călărit animalul boltit care e Mediterana cu blana lui sticloasă, pînă mi s-a făcut pielea creață și am tremurat ca varga. Apa cumplit de rece azi, plină de curenți care te îndeamnă să te tot duci, iar în larg nu știi sigur dacă te mai întorci. Sau foarte greu. Am mîngîiat fiecare val pe care l-am înotat, dacă opui cea mai mică rezistență, animalul te simte, nu-i plac certăreții. Cerul e plin de nori. Soarele însuși irizează ca o scoică  printr-o spărtrură deasupra capului insulei. Ultima baie în Mediterana. Azi. De ziua mareei.

luni, 27 iulie 2015

Apă de mare

Azi am întîlnit un cufundar. Am înotat pînă la el și, cînd l-am ajuns, mi l-a furat soarele din mare. Sau am orbit eu. Pe urmă, nu s-a mai arătat deasupra. Mi-a lăsat două pene pe apă. Doi într-o barcă cu motor mi-au strigat ceva cu "lontano da lungomare" și și-au bătut obrazul. Mi-a fost rușine, în sensul că dacă mă puneau să plătesc niscai amende, n-aș fi avut. M-am cărat. În tren, luna peste cîmpii mărginite de leandri în floare, apoi deasupra unui crîng de palmieri. Olmedo, gară. Alte cîmpii cu otavă și cu căpițe de fîn care seamănă cu niște mosoare, alte tehnologii agricole pe la ăștia. Cîteva cisterne pe marginea liniilor. Garduri de piatră scunde din care ies boscheți de mirt și florile de bouganville roșii. Şi chiparoşii.

sâmbătă, 25 iulie 2015

Lumina de cretă. Fata răpită de soare

Drumul. Imagini la întâmplare. Porto Torres. Cel mai mare cargobot pe care l-am văzut vreodată, andocat lîngă velierele din golf. Stintino. Drumul spre Asinara în dreapta. La Pelosa. Golfuri mici către care cobori prin vegetația pitică. Mirt, arbuști, maquis. Plaja. Scobesc în țărm, în nisipul aspru. Nu știu ce caut. Găsesc mini-labirinturi perfecte. Altele, doar secțiuni în ceea ce este perfect. Le adun în palme. Unele cad înapoi. Treaba voastră, o să stați acolo alte cîteva mii de ani. O doamnă și-a strîns cearceaful. Pleacă. Făceam o tăcere asurzitoare, am obosit-o, precis... Deasupra, soarele de cretă. Lumina prăfoasă descompune culorile la nivel subatomic, nu mai știi dacă pălăria ta e roșie, rochița, portocalie sau dacă mai ești în viață. S-a întors Ofelia. Se întoarce și soarele în curînd. În drum spre apus pulverizează grădinile din spatele nostru, așezate pe gradene în jurul vilelor în stil toscan și alla campagna, palmierii și chiproșii în cortegiu, și iarba foarte crudă a peluzelor. Înot, ies în larg, ca de obicei. Apa e turcoaz, se îmbină cu petice albastru marinar pe locurile unde, în loc de nisip, e vegetație marină dedesubt. E clară ca ochii. Pînă acolo, îmi zdrelesc iarăși tăplile pe stîncile de la țărm. Mai e și o plantă neagră, un fel de mărăcine de mare, dacă îți vine să calci pe el, îți pică ochii în ceafă, cred că te transportă direct la spital. N-am încercat. Ca de obicei, de lîngă țărm te fură un curent atît de harnic încît te trezești către sud fără să te mai poți opri. Mi-am dat sarcină să ajung la țărmul dinspre nord cu marele lui dig prelungit adînc în mare, dar am făcut încă o dată și jumătate distanța pînă la el și nu l-am ajuns. Trebuie să mă opresc și să mă întorc, altfel risc să pierd ultima cursă către Sassari. Acum înot înapoi cu soarele în față, apa scînteiază. Ofelia nu e. Mă sperii. Mai spre nord, spre nord... Ating înot stîncile din față. Ofelia e iar acolo. O furase lumina arzătoare din unghiul în care eu înotam, cu ultima dîră pe care soarele o trăgea prin apă, și preț de cîteva minute bune, mi-o ascunsese în spatele ei. Fugim la mașină. Azi a fost ziua Pelosei.

Festa di Candelieri

Dimineață urîtă, vise lungi, mă obosesc... Trompeta din magazin azi ţipă, doamne frumoase trec îmbrăcate cochet sub fereastră, toate doamnele din Sassari sunt cochete. Senzații neliniștitoare din țară. În el, depresia își scoate capul galben iarăși, ce bine știu din astea, le știu de la tata. Vreau să plîng. Doar vreau. Îmi simt ochi înfipți în carne, adînc înăuntru și ei mă dor. Cum să ajuți pe cineva care nu-și dorește să schimbe nimic? Am crezut că inima lui va merge cu mine. Că inima lui se va bucura cu mine. Mi-e rău ca un leșin, mă apasă pieptul. Ieri n-am fost la plajă. Am văzut cum dintr-o piață mică formată de străzi înguste și calcaroase așezate în pantă - și curg așa, din evul mediu - soarele roșu asfințea jos, lîngă un palmier, după un paravan de nor bineînțeles, altfel n-aș mai fi văzut niciodată nimic… Am fost la Sărbătoarea candelierilor în Chiesa S. Maria di Betlem. E un obicei sard, foarte vechi care începe zilelele astea. Un asemenea candeliere a fost ieri sfințit de canonicul regiunii și lumea festivă s-a băgat în biserica aceea mirosind ascuțit a seu și a mucegai pentru multe ore. Mă uitam la ei, mă uitam la naivitatea aproape sacră cu care venerau fiecare imagine proiectată pe pînza unui ecran, la dezvelirea candelierului au aplaudat minute întregi. La generozitatea cu care distribuiau bucăți din suflet pentru bucata aceea de lemn pe care aveau s-o poarte în procesiuni de sărbătoarea sfintei Maria – care la ei va fi pe 14, august, dar va dura două zile… la spațialitatea sufletului lor naiv care plonja pe sub arcele largi ale catedralei, apoi se lipea de pereții boltiți, la Santa Rita, la San Gavino, la noul lor sfînt Francisco Zirano, la Santa Maria pictați pe candelier, sculptați în firide... Îi priveam și începeam să cred că cei care sunt prea triști nu iubesc destul. Exaltații aceia au iubit. Mult... Oamenii s-au scurs prin ușa din dreapta celei de-a treia nave a bisericii către curtea interioară, acolo au sărbătorit cu vin, prăjituri, plăcinte sarde, bere, siropuri. Am profitat de asta ca să mă strecor prin cotloanele diocezei, prin ușile descuiate neglijent. Am rătăcit aproape două ore pînă am obosit, prin colțuri și celule joase cu gratii în pereții orbi, acum renovați în alb, cu spoturi împușcate de anul trecut în pardoseala de calcar. Oare cum era un nou recrut în sînul bisericii, oare cum privea el soarele, spărtura filiformă din zid? Iarăși am vrut să plîng. Cred că noutatea locului, surpriza mi-a înnodat ochii și n-am putut. Am rămas așa, mută. Azi sunt mută. O să merg să înot ca o mută. Mediterana consimte muţii. Pe toți.

Miles Davis

Știe cineva cum e să te trezească dimineața o fereastră deschisă de muzica unei străzi atît de vaporoase încît poate că nu e decât perdeaua de sunete din trompeta lui Miles Davis? Nu, nu știe. Pentru că e o anumită stradă a unei anumite dimineți, dintr-un anume timp al unei anume veri... Și Miles Davis cîntă din vitrina unuia din magazinele de la parter. Un parter de la o stradă ca o părere. Poate că eu sunt o părere. Poate că sunt în mama și urmează să mă nasc. Sau poate lumina e prea caldă. Nimic nu e prea cald. 
De fapt, sunt la etajul 3 al celui mai înalt turn din Sassari, în inima orașului și am să plec la plajă.

joi, 23 iulie 2015

Farul Gabriel

Am părăsit plaja povîrnită de pe sub pomii cu crengi ondulate și cu crini sălbatici (mulți crini sălbatici!!!, albi, miros de te scufundă în legende) pe la ora patru. Aveam să mă întorc la exact şase fără un sfert, și m-am repezit imediat în display-ul telefonului ca să-mi admir timpul perfect (oare cum ai face să nu te și lauzi cu chestia asta???). Direcția era vag micul far pe care-l vedeam în larg, (ei lasă, numai să te apropii, nu-i obligatoriu să-l atingi...). Desigur, după zece minute de înotat, încăpățînarea de a fi acolo unde îndrăzneam numai să privesc, creștea. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că briza mă trăgea către sud și că din cunoștințele mele - cîșigate cu multă vreme în urmă împreună cu domnul R. L. Stevenson era bine să îmi calculez cursul deviat cu gîteva grade mai la nord. Am trecut pe lîngă ambarcațiunile ancorate în larg, am trecut peste vegetația ierboasă ce acoperă pe alocuri fundul mării cu uimirea că animalul ăsta blănos nu își deschide singurul ochi cît un acvariu pe sub tălpile mele (iată-l pe adevăratul monstru Colombre!), am trecut în cele din urmă de pragul de stînci al micii insule, m-am julit ca o țărancă de colțul uneia, am urcat ulicioara dinspre far cu un roșu Pompei în genunchi (îl mai am și acum, marea are grația să păstreze culoarea sîngelui atît de proaspătă multă vreme) și da, l-am atins!  În apropiere, epava unei bărci cu motor (un țăran greșise adresa într-o cine știe care noapte). Un monitor negru, părăsit sub far. Pe tencuiala roșie, deasupra, cineva sau ceva zgîriase Gabriel. Bună treabă. Am adunat flori uscate din boscheții insulei, am strîns cîteva scoici pentru Ofelia ca să-i aduc în dar de pe mare... mi-am calculat gradele aferente pentru drumul înapoi, m-am întors... Mediterana  a fost creată pentru o civilizație pitică de oameni blajini. Așa cred.

duminică, 19 iulie 2015

Lună nouă cu Venus la Alghero

Un drum e o carte. Am văzut o grădină care a fost o poveste. După două secunde trecute fix a dispărut în urma mașinii și pagina s-a închis. Am aruncat un gînd peste umăr, către locul unde eu deja nu mai eram, abia atunci am remarcat-o: un nucleu de trandafiri, un spațiu gol pentru plimbare și o margine formată dintr-un strat de palmieri precum crusta răsfrîntă a unei plăcinte. Este o grădină rătăcită, poate părăsită într-o mică pădure de pe marinea drumului. Apoi a urmat Cantina Santa Maria de Palma, drumul a făcut un cot și pagina s-a închis iarăși, de data asta în fața uneu mini-catedrale, cum trebuie să fi fost aceea în care Columb s-a rugat ca Isabela de Castilia să-l lase să plece. În seara aceea, mai tîrziu, la marginea mării, am aflat că Alghero e sora mică a  Cataluniei, că e rudă bună cu Barcelona și că asemănarea de stil nu e o întîmplare. Soarele a apus așa: s-a lipit pe un perete care s-a înroșit și a alunecat în spatele falezei. Noaptea s-a strîns atunci într-un mic golf cu iahturi. O altă pagină s-a răsfoit, briza a rătăcit-o și pe ea, și a apărut luna, mic cercel în urechea unui pirat foarte știrb, și care se înfățișase acolo incognito, deghizat într-un palmier de lîngă prăjina unei ambarcațiuni. Lună nouă cu Venus la Alghero.

miercuri, 15 iulie 2015

Sardegna

Două vorbe de la aeroport până în oraş: autostrada patinează printre rînduri de chiparoși prelungi ca lumînările sau răsfrînți în buchet, ei se amestecă întruna cu leandri, acel arbust care e probabil planta tradițională a sudului. Iar livezile de măslini sunt beție pentru ochii nedormiți. Aproape clandestin apare cîte o casă molcomă - genul allla campagna, asemenea, caracteristic sudului Italiei - potolită domol de acoperișul de țiglă tubulară și cu, obligatoriu, donjonul paralelipipedic. Culoarea aceea ocru în care sunt vopsite casele astea, cu obloane lamelate din lemn deschizîndu-se ca niște ferestre surori, și cu cîte un infiltrat palmier în față, plantat cu osîrdie pe aici de ceva timp și cu care ei vor să colonizeze piețele orașului pînă în centru - genul ăsta te fac să te simți ca în fața ambasadei Ecuadoului la Havana - da, fac pe deșteapta, n-am fost la Havana, mă îndoiesc că a fost cineva de curînd. Și mai apar niște pomi, încă n-am apucat să întreb ce sunt, care populează marginea drumului cum fac plopii pe la noi, cu frunze ascuțite ca ale salciei dar cu tulpina asemeni platanilor, o să aflu curînd... Iar în mijlocul orașului e un zid căruia edilii i-au făcut curte în așa hal, încît l-au botezat antico murro, pentru că e într-adevăr antic și i-au permis să îi crească iarba în tuleie de axilă impudică, țîșind dintre bucățile lui de piatră. Iar grădinile, chiar și alea care par neîngrijite, arată într-un mare fel, neamul mamii lor de costructori!
|Da, Sassari...

sâmbătă, 11 iulie 2015

Vis, 10 iulie


   Într-un luminiș micuț... Niște copii se joacă în fața mea. Doar îi privesc. Aruncă niște obiecte mărunte, ascuțite dintr-o praștie sau alt device, scoabe cred, în niște animăluțe ce par de pluș. E acolo și o bufniță? Parcă da... Mă uit mai bine la prima dintre ele, în timp ce ea se prăvălește pe creangă în jos ca pe un tobogan, alerg, o prind în brațe, are o rană ca un punct în dreptul inimii, cursese puțin sânge și formase cicatrice minuscuă. Animalul pare să fie acum un mic lup alb, tare pufos, așa încremenit pare într-adevăr de pluș. Cred că murise. Îl port pe brațe ca pe frumoasa adormită, un pic la distanță de mine. Mai găsesc și o pasăre mare rănită, moartă... Le port pe amândouă așa, pe brațe până într-o cameră care se alătură luminișului, e un birou pe oval cu geamlâc acolo. Vreau neapărat să i le arăt lui tata, să-i spun pe copii ăia... Plâng, izubcnesc în hohotul acela nestăpânit, ca o Dunăre, mă sufoc de plâns, mă scutură din tot corpul până când mă trezesc...

sâmbătă, 4 iulie 2015

...


   Cine ți-a greșit puțin, când ierți, puțin îi ierți, dar nici n-a prea fost aproape de inima ta. Cine ți-a greșit mult, îi ierți mult.
Abia când ierți, descoperi cine ți-a fost aproape. Durerile cele mai vii sunt în inimă. Și tot acolo sunt și vindecările "cele mai" miraculoase...
Și încă una: n-are probleme cu treaba asta cine are probleme, are probleme cine crede că nu are. Pentru că iertarea e deplină și are relevanță dacă te costă timp și bătăi de cap.