vineri, 11 septembrie 2015

Vis de după-amiază, 11 septembrie

    Nu prea dorm pe la prînz, uite că azi mi s-a întâmplat...
 ...O splendidă și grozavă femeie. E tânără, aparține unui cult sau culturi din India, roabă ani în șir în casa cumnatului ei, fratele soțului ei mort, om de mare vază. Ea și copii ei sunt robi în virtutea unei tradiții acceptate. O profeție îi cere acestui cumnat să se lase înjunghiat de ea într-o ceremonie publică.
    E seară cu lumină crepusculară, nepământeană. Totul se va petrece în fața unui public strâns în piață, la ora nouă fix, cele două figuri stau aproape lipite în peretele luminat atât de straniu, ca un tablou, parcă agățate de perete. Ea, în costum de ceremonie, strălucitor, brodat cu fir, ca și al lui, de altfel. Două figuri înlemnite de emoție și paradoxal - pline de viață, atât de vii, de vibrante, că tresari la fiecare bătaie a încă unei secunde târîte pe cadranul orologiului. - Acel orologiu care stă așezat deasupra întregului tablou, simetric, ca o cheie de boltă, elementul care echilibrează cele două jumătăți ale dipticului. El nu poate vedea ceasul, să se întoarcă nu are voie, nici să ridice privirea. Ea se apropie. Ridică hangerul; i se va opri lui în gât, în vâlceaua de carne care acum îi tremură. Brusc, ea înalță ochii. Privește ceasul. Nu, nu-i momentul. El și-i închide pe-ai lui. A înțeles. Îi scoate batista - scorțoasă ca un șervețel - din buzunarul fustei largi, lucioase, și-o agață lui însuși în piept, decorativ. Ea se întoarce la loc. Mai are de așteptat cinci minute. El nu știe câte. Secundele bat și dor. Doi luptători în arenă, sclipitori, subțiri - două lame. Eu privesc scena din față, am un plâns presat în spatele pieptului, el mă lovește în stern, ritmic. Îmi vine să urlu, mă înnebunește tensiunea. Gesturile se reiau, pregătirile, ea se ridică, potrivește pumnalul în mâini, a trecut abia un minut, el închide ochii, ea se apropie cu pas măsurat, pas de ceas. Precum o moarte anunțată. Precum o moarte prin surpriză. Mă trezesc.

Mai târziu, vizitez real cimitirul Comisiunii Dunării de Jos din Sulina, împreună cu profesorul L. drept ghid, loc atât de fabulos încât înțeleg că orice e posibil...

marți, 8 septembrie 2015

Cireșica, the house of the rising sun


  Cireșica se naște la ora 5 dimineața în casa lui Soare Răsare, un general care a luptat alături de Napoleon la Berezina; prezența lui acolo nu a fost remarcată de nimeni, întrucât el aparține speciei literare a letopisețului iar fracezul, mai fudul, se știe că e fan cronică neam de neamul lui. Așa se face că Napoleon a cam murdărit steagul pe acolo.
Revenit printre ai săi, Soare Răsare o aduce pe lume pe Cireșica, fată frumoasă și bălaie pe care el și draga lui o iubesc ca pe ochii lor din cap. Iubita lui Soare Răsare e o fată lungă, aproape prea deșirată, cu păr și mai lung pe care o cheamă Delta D. Așa i-a rămas numele și azi, ba i s-a dus și vestea de lungă și deșirată ce este. De frumoasă, e frumoasă, nimic de zis. Cireșica noastră primește la botez un inel pe care ea, mai târziu îl pierde în poala mamă-sii care, taman în ziua aia s-a găsit să-și scuture lungana ei fustă verde. Fusta s-a agățat în niște mărăcini, așa că a lăsat-o acolo. Locul pierderii se numește și astăzi Tulcea care înseamnă "de-a lungul", că tare lungă mai era și mama asta a ei.
Acum, Cireșica e la ea în cameră și așteapă s-o ducă taică-su la biserică. Se mărită cu un boier din partea locului pe unde-și pierduse ea inelul când era copil. E îndrăgostită până peste urechi și are nervi. Va primi azi inelul sau nu? Cireșica, mai bine pune mâna și dă cu niște apă pe față, spală-te pe dinți sau folosește ața dentară, că dinții nu te ajută dacă nu te îngrijești și o să-ți pice cât ești tu de frumoasă... Dar Cireșicăi îi tremură mâinile și are nervi în continuare, v-am spus că e îndrăgostită, amână mereu să se spele pe dinți. Are halenă, amărâta. Și o dată suflă peste ăla în biserică tocmai când să-i pună popa Chiril lipoveanul pirostriile. Cireșico, ce faci fată, o ceartă popa, iar nu te-ai spălat azi pe dinți... Ei, și n-apucă s-o certe bine sfinția sa, om cam aspru și abătut, că halena îi împietrește pe toți. Așa se face că el rămas până în ziua de azi împietrit în chipul bisericii lipovenești de rit vechi care ține de Kiev și care suie (și continuă să suie) pe deal în sus către monument. Cireșica, ei bine, Cireșica a rămas agățată de logodnicul ei până în ziua de azi, și e casa aceea gălbuie care stă de dimineața până seara cu ochii-n soare pe strada Gloriei din Tulcea, că așa îl chema pe viitorul ei bărbat, Gloriu, uitai să vă spun...

✦Notă: Casa Cireșica există într-adevăr în Tulcea pe strada Gloriei la numărul 33 și stă să cadă cu dinții în țărână de neîngrijită ce este. Fiind una din cele mai frumoase case din Tulcea, aceasta de mai sus e o pisanie ce abia așteaptă să fie aplicată pe peretele interior al distinsei, imediat după multdorita ei renovare.

vineri, 4 septembrie 2015

Cutiuțe


Te trezești tare de dimineață, bei o cafea, te îmbraci frumos. Eventual mănânci un ou, așa, cu creci, pentru că nu îți e a mânca. Ești emoționată și ai nervi, pleci la drum. Drum lung. Așa că îți pui rochia cea mai frumoasă și albă din dulap, apoi pantofii cu toc. Cui. Ai înghesuit în trolerul cel drăguț o mulțime, deci cele trei cutiuțe cu brânză făgăraș și pâinea le vei lua într-o punguță separat. Nu vrei să rămână în frigider, nu știi când te întorci, poate îți e foame mai încolo. Ajungi, în fine, la autogară. Zâmbete între întârziați, străini și întârziați. O jumătate de oră mai târziu, tocmai ieșeai din București, te apucă și te strânge foamea. Ești o cutiuță înfometată. Eh, te așteptai. Zborul păsărelelor pe lângă fereastra autocarului, dar și "It can happen to anyone of us" care zbârnâie din altă cutie, a radioului dezlănțuit din cabina șoferului, te stimulează. Pe măsură ce scobești în geanta ta cea mai frumoasă, pe care ai agățat-o chiar la urechea celui din față, acolo mai rămăsese loc, îți dai seama că lingurița nu e. Lingurița ta, pe care o ții mereu acolo, alături de pudrieră și de ruj. Acolo e, trebuie să fie. Caută, caută... "...can happen to anyone, stupid mistake" ce e ea... Acu parcă îți vine să mergi și la toaletă. N-avem. Pui punga cu hrană în poala albă și desfaci cutia cu făgăraș. Învârtești pâinea feliată în ea, așa, cu mâinile goale, n-ai linguriță, ah, pâinea e într-adevăr feliată, bravo, smântâna curge printre degete, staniolul ambalajului te taie din greșeală - mistake aia, zice ăsta în continuare - lingi picăturile de sânge cu smântână de pe mâini cuminte, tacticos, meditezi, dată-n mă-sa blogărița aia de zice că-și dă cu lapte peste inimă (aia care scrie pe bloguri de femei) păi, câte șanse erau să se întâmple exact așa, tomite peste  drum de inima ei roșie? Mai moșmonești o bucată de pâine în cutie, femeia blândă și grăsuță de pe locul din dreapta, vecina ta, își strânge mâinile în față. Îngroziții ei ochi se căznesc să se uite drept în față, te evită, nu vrea să se uite. Dar se uită, știi că se uită. Înghiți bezmetic alte bucăți înmuiate în ceva alb și în ceva roșu. Așa o fi făcut și mama lu'Albă ca zăpada și nouă nu ne-a spus nimeni. Mesteci. Râzi. Normal că râzi. "Whi worry?' cântă ăla, chiar așa, why?, lumea știe că te-ai tâmpit, de ce s-ar mai și uita? Ștergi o firimitură din colțul gurii. Un cod de diverse culori și degradeuri se zbate în vocea prezentatorului de știri meteo, apoi se îneacă în cutia ta. Mănânci și râzi. Cred că și transpiri. Îți transpiră ochii. Te uiți și tu în față, pe urmă te uiți oglinda pudrierei, altă cutiuță și ea, ca să îți aranjezi bretonul. Un pitic gras și util sare din geantă. Fuge cu lingurița ta. Acum zâmbești. Intră într-o vacă. Pajiștea care continuă să alerge pe lângă fereastra autobuzului pare mulțumită. Deschizi cutia de făgăraș.