joi, 26 noiembrie 2015

Vis, 26 noiembrie

   Cineva moșmonește cu mâinile pe mine ca și când am face amor. Mă cuprinde, mă mângăie, mă dăscălește: mâna ta dreaptă, zice, nu mai așeza mâna asta în dreapta mea... Și mi-o așează potrivindu-mi-o la loc. E semi-întuneric, nu-i deslușesc trăsăturile. Ne foim. Mâna, zice iar, acum ai pus iarăși mâna în dreapta, niciodată să nu mai pui mâna ta dreaptă în dreapta mea, da? Și mi-o potrivește cu răbdare la loc pe umăr. Ca și când n-ar trebui s-o mai folosesc defel. Mă plictisește un pic bărbatul ăsta, cine e el? Ce caut eu aici? Pare că e bărbatul meu. Își îndepărtează puțin fața de a mea, e Edward Norton și e chiar bărbatul meu. Hmmm... Cum am ajuns în situația asta? Și când? Între timp... Între care timp? De altfel, e gentil, uite cum mă mângâie, ce pasional pare că e din fire... Fac un efort de obiectivare. Și înțeleg brusc, suntem cocoțați într-un pom. Mă îndepărtez ca și cum aș avea un ochi mobil și el mi-ar permite detașarea... Suntem într-un pom, da, unul foarte înalt pe țărm, deasupra mării. În jurul nostru, rumoare. Privesc mai bine, aud alarme și văd mașini de pompieri, de salvare... O doamnă frumoasă, cu trăsături drepte și bucle aurii își dă drumul dintre crengile copacului direct în apă. Distanța e uriașă. Acum îmi dau seama că dedesubt e mai întâi prăpastie,  apoi apă, peretele malului e abrupt și copacul stă chiar pe buză. Pică într-un plonjeu reușit în ultima secundă. Înțeleg că trăiește doar pentru că cei de jos s-au grăbit s-o recupereze din valurile înghețate.
... Răsfoiesc o carte, o carte cu coperți pătrate și file groase, vopsite în culoarea untului, pe alocuri bej, ca un album de grafică. În ea e povestea mea. Povestea acelei seri când el a ajuns la copac și a văzut că nu sunt. A privit în sus și m-a descoperit ascunsă departe, între frunze, în coroană. Nu înțelege nimeni cum ajunsesem acolo, iar distanța... Uriașă. S-a suit după mine ca să mă salveze, cu răbdare, cu pericol îngrozitor la fiecare pas... El nu știe să se cațere în pomi. O face greu, cu opinteli. Mă va ajunge, mă va prinde bine să nu cad, mă va ține în brațe, va face cu mine dragoste. Sus, acolo sus. Mă va cicăli blând, nu pune mâna dreaptă așa... Voise să mă salveze, dragul de el. Acolo l-am conceput pe băiețelui nostru. Pe care urmează să-l nasc curând... Au apărut după aceea sirenele salvărilor jos, pe stânci, deși precaut, el a făcut totuși o mișcare greșită, a căzut, oare a supraviețuit? Oare doamna aceea abilă, cu trăsături drepte și bucle aurii, doamna de la serviciile secrete engleze de ce se aruncase? Vrusese să sară după el. Să-l salveze totuși. Îi privesc din pom. Distanța e uriașă.
Acum sunt iar pe pământ. Sunt Sara Jessica Parker și lumea spune că sunt tare drăguță. Uite-o și pe frumușica, zice cineva ținând poza mea în mână în timp ce, cu dreapta, îmi potrivește scaunul la măsuța unde mă invitase la o cafea. Îi zâmbesc.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Vise, 25 noiembrie

Vis către dimineață. O saga de famile.
Un negru ce va face vâlvă în lumea jazz-ului. El e descoperirea unui mare star al Americii, un fel Chaplin, care se oferă să-i fie naș de cununie când jazzistul se căsătorește cu o femeie de culoare deșteaptă și frumoasă, un fel de Whitney Houston. Vreau să zic că toți sunt doar replici ale acestor persoane reale și glorioase, ca și cum ele s-ar oglindi într-o lume paralelă, într-o istorie alternativă.
Familia lui crește. I se naște întâi o fetiță. Văd ca într-un film cum el iese la plimbare cu femeia cu care s-a căsătorit și cu fetița lor în orașul secerat de zgârie-nori - e posibil ca el să-și fi început cariera în această perioadă timpurie a vieții lui, cântând în cafenelele New York-ului - apoi zgâindu-se toți trei la o vitrină, un plan-detaliu al unui picior înfășurat în ciorap fin ridicându-se de la genunchi în aer, cochet, într-o poziție de așteptare contemplativă, al ei, fetița alergând printre amândoi...
Apoi ele, fetele, împreună cu mama care nu are vârstă, e aproape la fel de tânără, într-o sală - o stranie spa în care ea e așezată într-o cuvă de sticlă plină cu apă. Stă îmbrăcată acolo, sub apă, cu un costum de flanelă mulat pe corp - buline colorate pe fond negru, făcînd probabil ceea ce numim baie galvanică. Scame adunate din electrozii motorului care încălzește apa se depun pe acest costum ca niște solzi mici și albi pe o piele neagră. Mă uit și mă amuz. Ea se ridică și îmi explică frumos, de parcă așa fi chiar fata ei, poate că și sunt. Fiicele celelalte crescuseră și ele. O privesc pe una care-și invită prietena ce venise cu ea, la noul lor domeniu pe care, în următorul cadru îl și văd, întins pe niște coline, de parcă aș fi la fereastra unui tren care tripează zona. Văd astfel din depărtare pomii crescînd lângă niște ochiuri de apă, și când scriu "ochiuri" vreau să se înțeleagă exact asta, pentru că în cazul lor, apa se ridică puțin peste orizonatala unui luciu obișnuit de apă, se curbează ca și când dedesubt s-ar afla calota unui glob, și chiar și apa crescută deasupra lui ar avea o consistența sticlei topite. Lacurile acestea, mici cât două palme, se pot privi în adâncimea lor chiar de la acea distanță, datorită apei sclipitor de transparente, precum o lentilă. E ca și cum le-aș contempla de la depărtare pictate de un artist naiv, ori chiar de Hyeronimus Bosch, atât sunt de nefirești rădăcinile pomilor crescând din apa asta clară, verzuie, care le desface vederii de la mare depărtare, de parcă ar fi încorporate într-un cristal rotunjit.
Pe întinderea domeniului, din loc în loc, răzlețe, niște grilaje înalte de fier, doar fragmente dintr-un fost gard, presărate atât cât să ofere adăpost câte unei statui la baza lor. Printre ele, statuia unui personaj foarte înalt care pare că face pe sub drapajul etolei de piatră o incantație inițiatică, un mistic dacă nu ar semăna atât de mult cu un vrăjitor împietrit, una din figurile tăiate în stâncă ce apar de câteva ori în Stăpânul Inelelor. Fata, care acum mă însoțește pe mine, îmi spune că tatăl ei, vedeta jazz-ului, are o strângere de inimă să treacă pe lângă gardul acestui misterios personaj. În sinea mea, mă întreb de ce nu renunță el la toate astea. Oare de ce și-a cumpărat totuși această moșie snoabă? Ajungem și în piața pustie, flancată tot astfel de porți ca și grădina misticului din piatră, a acestei replici de oraș ce formează doar o mică parte din greoiul domeniu.

miercuri, 18 noiembrie 2015

Vis, 15 noiembrie

    În fața unui hotel înalt, alb, cu fațadă de oțel și sticlă, imediat afară, lângă intrare. E un spațiu generos această platformă din capul scărilor ce coboară spre parcare, vecină la exterior cu holul recepției. Nu am stare, ieșisem la aer ca să aștept plecarea, e dimineață și mă fâțăi de pe un picior pe altul, pe vărfuri sau pe poante, de parcă n-aș fi apucat să-mi fac încălzirea de dimineață. Mai încerc și câteva vocalize. Oricum, nimeni nu coborâse ca să-și ocupe locurile în autocare. Discuții în hol. Organizatoarea e prinsă într-o taină lungă cu una cu ifose și cu mulți bani, nu pricep ce tot înșiră acolo amândouă, dar probabil asta, buzoasa, nu va merge cu noi în excursia de azi. Organizatoarea își ia în sfârșit, la revedere de la ea.
 Dau să mă sui în autocar. La îmbarcare, altă fițoasă, mai în vârstă un pic. Mă ia de aripă și mă poartă înapoi în hol, plină de atenții și curioasă față de persoana mea. Tipologic, semamănă, acum îmi dau seama, cu o fostă profesoară din ultimii ani de liceu. Are de gând să-mi deslușească de ce duduia cu bani n-are să meargă cu noi astăzi. Ca și cum nu puteam să mai urc scările de grijă. În fine, rujata asta se încinge și, din ce în ce mai repede, mi-o toacă mărunt pe cealaltă că are bani de-i întoarce cu lopata și, vezi, Doamne, nu poate plăti un mizilic cât costă excursia de azi (costă totuși 10 mii de euro, femeie, îi spun în gând), că zborul ei de la... (nu știu ce rută a unui avion a cărui companie aeriană aceea o deține într-o oarecare proporție) s-a anulat și că ar fi pierdut o sumă de bani care astfel, urma să-i intre chiar azi buzatei în buzunar și că iată, acum nu mai are din ce plăti... Mă rog, pretexte, conchide și își dă ochii peste cap. Fără introducere, mă ia la întrebări, dar cu ce mă ocup, de ce sunt așa, mereu pe gânduri, dă-i încolo de bărbați, nu merită atâtea tristeți... Doamnă, am premieră poimâine, dacă nici cu ocazia asta nu cad pe gânduri, n-o să mai am niciodată destule motive... Nu-ți risipi tinerețile, dragă. Că iote, aia care nu vru să vină azi cu noi... Mă trezesc

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Vis, 12 noiembrie

   ...Dintr-un vis mai mare se desprinde altul, inserat acolo și aparent fără legătură cu el. Un tip scrisese o carte și reușește, la un moment dat, un mise en abime care mă amuză. Această cheie de boltă, replică în mic a întregii cărți ori a unui anumit moment din ea, face obiectul micului vis, pentru că se pare că mă amuzase pe mine la culme (desigur că tot în vis...). Tipul descrisese un ceas de criză politică a unui stat, apoi face o parabolă. Povestește în paralel o situație de criză, anunțată în prealabil, în inima unui popor de greieri; o comunitate întreagă se înscrie civilizat la protest, ocupând pașnic clădirea Chrysler sau alta asemenea. Ei o umplu de sus până jos de reclame luminoase multimedia care promovează evenimentul cu surle și tobe, clipurile video se succed astfel regulat și luminează feeric întreaga clădire cât e de lungă, plus pe cele din jurul ei toată noaptea. Înăuntru, greierașe în rochii mini prepară cocktail-uri colorate, greieri cu pălării fumează trabuce în jurul unor mese de biliard, totul e o atmosferă gangsterească light și un început glamuros de film melo. Acest protest durează o singură zi, și autorul subliniază: o singură zi, 24 de ore!

Vis, 9 noiembrie

Vise multe din care îmi amintesc doar cum alergam printre coloanele de chirpici ale unei piețe (din chirpici or fi fost ele, dar tencuite în alb). Mă strecor apoi în interiorul unor camere înlănțuite una de alta, spațioase, și ele albe, luminoase, acolo mă apuc să repar zalele și închizătoarele, chiar și cataramele unor bijuterii de aur dintr-o grămadă de vreo două kilograme, toate. Multe atârnă de mine, îmi vine să râd cât sunt de multe și știu că nu am cum să termin prea repede toată treaba. Mi se ceruse un dead-line, cred... Făcusem însă o înțelegere pe care vreau s-o respect, așa că iau hotărârea să le dau pe restul la un atelier de reparat. O să coste ceva, dar o să-i cer mamei niște bani, până când o să-i primesc în loc și pe cei pe care omul ăsta îmi promisese că mi-i va da în acont..

miercuri, 11 noiembrie 2015

Vise, 8 noiembrie


Unul, în care o biserică se construiește undeva în apropiere, e ortodoxă, e diafană și proaspătă, așa e aerul ei, de parcă ar respira sau ar vibra pe șoptite. E aproape gata. Un grup de francezi care ajutaseră la ridicarea ei sunt serviți și mănâncă pe niște table întinse ca la pomană, în curte. Mă apropii de una, o fată, pare că o cunosc și, în timp ce vorbesc cu D. (scenografa noastră de la Lo.), înting în farfuria franțuzoaicei. Ea mă lasă, eu mănânc bucata asta de pâine întisă în ciorbă, pe urmă încep să scobesc cu furculița după niscai carne, tot în porția fetii. Ia te uită, ce de carne, pentru că tot mănânc din farfurie și nu se mai termină, deși fuseseră gătite acolo doar câteva gâturi de pui (ciudat e că am mai visat ceva înainte, unde mă exprimam despre gâtul lung al unei fete, apoi despre al meu...). Ce să vezi, mai descopăr și niște așchii de piept în sosul de ostropel de alături...
   Ațipesc din nou, doar puțin, mă gândesc la el, zâmbesc și laptop-ul începe să licărească. Se pare că apăsasem în joacă niște taste, iar ele mă trimiseseră la niște chestionare naive, de copil, apoi părăsisem ideea de a le mai apăsa, că nu primeam niciun răspuns și iată, abia acum vine și reacția. Pe o manșetă îngustă care dansează și clipocește pe ecran, se poate citi cu greu o afirmație scrisă de o mână de copil. Dar banderola asta se derulează cu repeziciune și nu apuc să citesc, nici nu îmi bat capul, bănuiesc de pe acum că e scrisă acolo cine știe ce copilărie, genul acela de răvaș optimist întotdeauna și care ai vrea să crezi că ți se va întâmpla ție, cam ca în caietele oracol... În același timp, merg pe o potecă prăfoasă, văratecă, răsfirată pe o coastă, seamănă cu oricare alta de prin satele de câmpie, urcă încet la deal, mărginită de garduri de nuiele și de case pierdute printre pomi și viță. Apare după coasta de deal o fetiță. Pe măsură ce se apropie, o văd cum e îmbrăcată, destul de grosuț pare pardesiul ei deschis în față, deasupra unor haine cam șterse. Dar, din anumite unghiuri și doar de la o anumită distanță, corpul ei începe să pălpâie pe sub pardesiaș ca o jucărioară de bâlci, pâlpâie într-o lumină intensă, albastru indigo. Parcă fata ar fi o alcătuire de plasmă albastră, albastră de înțepenești, electrizantă. Apar la poartă părinții ei, ea se lasă îmbrățișată de cei doi, mă vede, eu mă apropii și vine la mine în brațe, sporovăim diverse, e un copil drăguț, normal, adică destul de obișnuit, acum nu pâlpâie colorat... Din nou, laptop-ul meu foșnește, din nou apare un mesaj scris ca de o mână de copil pe banderola dansatoare, iarăși nu apuc să-i prind înțelesul pentru că zboară prea repede, știu că e tot din cele optimiste. Apuc să mă întreb dacă fetița o avea vreo legătură cu mesăjelele... Mă trezesc

joi, 5 noiembrie 2015

Vise, 5 noiembrie

   Vise țesute unul din altul...
Mă fâțâi printr-un loc fancy, o cofetărie lambrisată în alb, îmbrăcată drăguț cu un deux-pieces semănând mult cu cel purtat de mine odată, când el mă ținea de mână într-un oraș străin, în real; acum, în vis, costumul e mov deschis acuarelă. Tocmai îmi luasem o poșetă nouă. B.M., colega mea de la teatru cu care mă întâlnesc la o masă, promovează niște genți și are una chiar la ea în brațe, mare, dar nu mai mare ca a mea, mda, zic, nici nu e prea scumpă, e de piele (a mea se pare că nu era) și are chiar combinația de culori din deux- pieces-ul meu. B. mă încurajează s-o iau și-o iau.
Ajung apoi pe malul unei ape în compania cuiva, bucuroasă că astfel scap de A. care mă obosea, cu care de altfel, se pare că ajunsesem în acel loc cochet - poate incinta unui mall. Aici pe dunga apei sunt multe ustensile proprii unui vaporean, busole, pipe, otgoane, o mulțime de chestii și un tip, marinar în tinerețe, care scrisese de curând o carte și o vinde în atmosfera asta retro. Până și cartea are pagini îngălbenite - o patină reușită tipografic, nu una reală, observ asta când intrăm în cămăruța mică, asemena unei cabine de vapor sau unei încăperi dintr-un far, și acolo îmi mai dă în plus, niște cărți poștale și niște coli, la fel de galbene...
Privesc întinderea de apă, suprafața e expusă soarelui și scânteiază, dar apa e verde, înconjurată de vegetație multă și de sălcii, căci e de fapt, o baltă, un petec aparținând unui fluviu. Doi corăbieri, par străini ei, poate americani din sud, dau la știucă și în general, își fac de lucru cu niște undițe. Eu sunt pitită într-o ambarcațiune mai mare, un velier de mare viteză, manevrabil electronic. Deocamdată e suspendat undeva deasupra apei, eu stau călare pe bompres și privesc așa, minunea de peisaj. Unul din ei aruncă niște comenzi și se pregătesc să plece. Eh, zic, atunci mă duc și eu la ale mele... Dar simt o mișcare sub fund și mă pomenesc cu velier cu tot în apă. Deci, da, ei nu pleacă pe șalupa în care stăteau, ci cu minunăția asta de vaporel... Mă ridic, pesemne picasem pe punte îndărăt și mă uit peste parapet, ei nu mă iau în seamă, își văd de comenzile lor, vaporelul prinde viteză de croazieră, apoi una și mai mare și alunecăm pe brațul sau pe canalul din extrema dreaptă a acestul mic ochi de apă în care ne aflasem, deci, al doilea din dreapta. Deodată încetinim la minimum, coada unui submarin ca o coadă de crocodil din fier e în fața noastră, o văd de sus de la prova. Ne strecurăm printre peretele canalului și peretele arătării de fier și alunecăm iarăși, duși suntem... Până ne pomenim pe gheață, cu case de o parte și de alta, dar ce se află sub gheața asta e de fapt pământul, ne aflăm adică, pe un drum de țară într-o iarnă cu cețuri. Întoarcem, ajungem în apă, trecem iar de submarin și mă trezesc în camera de baie micuță de tot a unei case. De fapt, un veceu strâmt, de abia încap în el cu mâini cu tot, și foarte rece. Cum m-oi descurca eu în frigul ăsta mâine dimineață...? Iau o pereche de pantaloni de pijama agățată în cui deasupra mea, apoi bluza, reci de tot, sunt și câteva sutiene spânzurate acolo, toate sunt ale nepoatei femeii care mă primise să stau acolo câteva zile.
   Îi spun Il. la telefon, căci și ea fusese găzuită aici, că o să plec zilele astea pentru că mi-e frig, ea îmi dă niște povețe... Dau să ies din coridor, ah, ce strâmtă e pijamaua asta, firește, fata aia are cinșpe ani, mă duc să mă bag în pat... Ușa camerei are, în loc de clanță, o bilă gălbuie de metal pe care o întorci stânga-dreapta și, ca într-un film, obiectivul aparatului de filmat fixează mânerul ăsta burtos, așa că acum descopăr acolo ochiul unui copil aflat înăuntru, pe care el și-l lipise ca de un vizor. Copilul locuiește în clanță, mai mult, are acolo un întreg apartament. Copilul se îndepărtează și se duce în lumea lui plină de borcane de dulceață și alte conserve, aha, o bucătărie deci, ca bucătăria de lemn a piticilor... Un tablou din casa asta a lui se mișcă și din el răsar niște doamne care discută la ceai și așa, obiectivul aparatului tot înaintează pe culoarele casei încăpătoare și plină de chicoteli ca societatea din Țara Minunilor Alicei. Într-un ochi de fereastră, un fluturel grăsuț, cu forme bine reliefate, încarnat proasăpăt dintr-un desen animat se micșorează treptat, în timp ce vocea povestitorului înșiră istoria evoluției lui, de la coadă la cap, iar eu privesc ce povestește el, adică felul simpatic în care ăsta mic își strânge aripioarele, cum face ochii mari, căci și le pierde, cum se apropie de micul cocon din care ieșise, cum se pregătește să fie din nou crisalidă, e tot timpul conștient, îsi păstrează conștiența vârstei lui de copil, fiindcă era un fluture-copil, cum își strânge buzițele contrariat că trebuie acum să se micșoreze și mai mult, și mai mult... Lumina care-l scaldă e o lumină minunată, de poveste, vocea povestitorului continuă șirul vieții lui înapoi... Mă îndepărtez de ochiul de fereastră magic... Sună ceasul, mă trezesc.