joi, 10 decembrie 2015

Vis, 25 iulie, Sassari


...Cu mama care vrea o carte. Suntem la marginea unui oraș plictisitor de vacanță, gen Herculane. Îi spun că îmi amintesc cum citea ea în vacanțe imens, câte 3-4 cărți, și asta de câte ori plecam undeva în concediu și mă lua cu ea. Vrea acum un ghid, un îndrumar, un îndreptar, în fine, unul din alea care te învață despre orice și nimic, înclusiv să stai frumos la masă și să vorbești englezește, o snobăreală. Întrebăm la prima librărie din marginea de stațiune, nu au. Imediat lângă, o construcție hipermodernissimă și cumva suspendată - o bibliotecă. Se înțelege că mama n-are cum să urce treptele ei - formate din stinghii de fier forjat, vopsite într-un albastru spălăcit și înfipte lateral în peretele exterior, alb al clădirii ultrafuturiste. Eu aș urca pentru ea, simt că acolo s-ar putea ascunde ce căutăm. Suim amândouă pe o stradă din piatră și mortar care înconjoară în pantă hardughia și iată-ne direct pe terasa ei, astfel că evităm treptele incomode. Înăuntru, o încăpere unde găsim un el și o ea, un cuplu; ei răspund de bibliotecă, isteți amândoi, genul care se descurcă în viață prin amabilitate și cozerie - adică își bagă nasul peste tot. De asta și comentează într-una. Mai ales el. Spune că “s-a specializat” pe oameni încăpățânați în viața cărora intră și îi ajută să depășească praguri. Cu forța? - îl întreb. Îi spun că intru în viața lor doar dacă mă învită, nu-mi doresc să fiu clește-spărgător de nuci din alea, încuiate, că nu-mi place să pleznesc nimănui liberul arbitru. Se uită la mine cu aerul că el ar face-o. Știu că mai devreme s-a referit la mama și, probabil, și la soția lui. Știu asta. Scotocim prin cutii de carton așezate lângă pereți - suntem de fapt în podul casei. Nu găsim cartea. Curios, eram sigură că aici o găsim, altfel, nu mă opream.
Mă trezesc enervată.

miercuri, 9 decembrie 2015

Vis, 9 decembrie

   Chitesc un cearceaf mare și amplu, greu, din bumbac, e alb. E pentru teatru, servise ca decor într-un spectacol al nostru. Mă ajută colega mea Al. și încă cineva. În timp ce împăturim, povestesc ceva, o istorie, Al. râde când mă ascultă, O.G. e și el pe undeva, băgat după un decor parcă, se amuză și aruncă de acolo replici și comentarii la ce istorisesc. E, mi se pare, o poveste cu un corb...
Oricum, visul face parte din ceva mult mai divers ca desfășurare, acum, când scriu, nu-mi amintesc ce...

Real, azi la teatru, Iliada - prima lectură la masă. "Ni se iau" mici eșantioane de voce - de sunet, de prezență în tonalitate. O.G. ne face să înțelegem că e vorba să înscenăm aici "epicul", nu "dramaticul". Se impune să colectăm din eter "epicul"( -povestea), să-l încarnăm pe scenă prin puterea vocii corului, spațială, aerisită, inefabilă. Aspectul sacru al vorbirii în cor.
Bine, în regulă, o să fim Septuaginta...

Vis, 6 septembrie, Tulcea

Un drum către munții care se profilează la orizont în "5 trepte"... Suntem un grup de fete care facem împreună o excursie. Pe la "pasul 4", frânghia cu care suntem înfășurate ne aduce în fața unei mici fete eschimose; e o copiliță de 5-6 ani. Cum e obiceiul la vârsta ei, fetița naște acolo - drept în fața noastră - un ou, un ou mare cât un cap de om mare, și îl face dintr-o dată, din picioare, cum fac cloștile; doar că pe ea o apucă dureri și spasme, colul i se dilată, se schimbă la față de durere, mititica. Și oul cel mare iese la lumină pe loc. Dar mica pinguină suferă instant o comoție, și o complicație ce decurge din asta o ține la pat multă vreme; noi, toate o veghem așezate într-o mare cameră albastră - parte a unei peșteri - pe aici trece "a patra etapă" a excursiei. O fată mai răsărită, apărută dintre noi - gen Adela M., colega mea de la teatrul din Craiova - trece în fugă pe lângă noi, cele de pe drum; drumul - acum jos, neted - se strecoară printre piscuri ițite precum stâncile canioanelor în western-uri. În zare, lumină roșietică de apus, ea răsfrânge culoarea sângerie peste colțurile sterpe de stâncă. A.M. e conducătoarea grupului și va fi scutită de ultima etapă. Tot pe undeva pe aici mă întâlnesc cu mama, care acum e tânără și se isterizează imediat cu privire la un fapt. Pasămite eu eram pe drumul acesta la o oră nepotrivită cu minunatele ei concepții, adică de ce nu am ajuns de cu seară acasă în patul meu? Ea se grăbește, vorbește peste mine, cheamă o mașină și declară șoferului moartea prematură a "extraterestrei" (cea cu oul). Mamă, lasă-mă să termin ce am de zis, te rog; ea nu ascultă neam și trimite mașina pe capul celei mai în vârstă dintre femeile care vegheau pe mica "lehuză"

luni, 7 decembrie 2015

Vis, 3 decembrie

Mă aflu într-un cadru exterior care ar semăna cu un parc dacă aș vedea pe undeva și niște copaci, sau iarbă. Nu văd. Doar un sistem de scări și de poteci în pantă unde arhitectul a preferat să nu mai monteze scări, așa că potecile astea sunt doar un pământ bătătorit de culoare maronie. Aici se experimentează un mod de recreere mai nou, seamănă cu mersul pe role, dar fără role. În primul rând, pe picior se trage un ciorap, apoi niște încălțări cu talpă de piele moale, dar între ciorap și acest fel de papuci se aplică un super-glue, pentru că e necesar ca piciorul să se fixeze ferm înăuntrul lor, la fel de ferm ca liajul ciorap-papuc. De nu știu câte ori mă apuc să mă echipez astfel și de fiecare dată, încerc să găsesc pe cineva dintre oamenii angajați în această întreprindere, în parcul cel ciudat denivelat. Apare mereu câte o fătucă prietenoasă, stă cu mine până mă încalț (nu știu dacă "încalț" e cel mai propriu cuvânt pentru ce fac eu acolo) și pe urmă se face nevăzută pentru că a fost strigată nu știu unde. Și în general, oamenii sunt exemplar de amabili, dar uită pentru ce. Dimineața trece, eu îmi mai pun o ultimă oară papucii și mă îndrept către una din aleile în pantă abruptă ca să îmi dau drumul, văzusem eu ce plăcută trebuie să fie alunecarea asta în jos, căscasem gura la unii mai devreme. Musai să încerc. Îmi dau seama cât sunt de obosită acum, îmi dau seama că nu-mi făcusem încălzirea și cât de mult risc ducând-mă așa, ca orbetele. Dar nu-i nimic, alung cu blândețe gândul și-mi aleg dâmbul de pe care să-mi iau avânt. Mai găsesc un mușteriu, o amatoare de senzații tari ca mine. Ne însoțește ca de obicei o "ea", apoi "ea" dispare - ca de obicei. Mă așez în capul peretelui de pământ și-mi dau drumul de la înălțime. Care pare de aici îngrijorător de mare. Nu stau să mă gândesc prea mult. Ating ușor solul din zbor, cad în picioare... Încălțările amortizează frumos și, gata! Am reușit, am reușit...! Fără antrenor, fără bătaie de cap. Acum regret timpul pierdut - așteptând după angajați gură-cască, băgători de seamă în sporturi bizare de agrement. Fata care e cu mine reușește și ea, tot un salt. Hotărăsc să fac următorul pas. Căci acum găsesc potivit să mă îndrept spre una din "pârtiile" de pământ, către alunecarea aceea galeșă pe care o presimt așa de plăcută, să mă las în picaj liber, de sus, din vârful ei.

joi, 3 decembrie 2015

Vise, 28 noiembrie, București

Sunt undeva cu A. C... E puțin "deșteaptă", puțin deasupra tuturor, doar puțin. Sau e pur și simplu, în lumea ei. Trece din sală în sală într-o rochie de dantelă gălbui închis, cu felurite bucățele de material inserate de culoare stacojie, gen șnururi, șireturi la mâneci, etc. Se pregătește pentru ceva gândit de ea, o serbare în care are un rol important. Îmi e dragă, în fond. Ce nu mi-e dragă e ciudata ei snobăreală de actriță la Teatrul B. În clipa când termină de făcut două piruete în sala largă, luminoasă, de bal unde ne aflăm, poate chiar la B. , îi zic păcat că locul acesta îi soarbe atât de deplin pe actorii tineri care joacă aici încât ei devin uniformi, aliniați, șterși în fond, necunoscuți în cele din urmă. Aude, știu că aude. Dar snobismul... eh, asta o face să nu-mi răspundă.
Mai devreme, alt vis cu o casă, o încăpere principală a ei cu un interior supraetajat, ca o sală de bibliotecă în casa celor șapte pitici. Sunt acolo înșirate cărți învechite în coperți de pânză cenușie și maronie, cu tâlc învelite astfel, ca să te facă să te gândești la o epocă anume de manufactură a cărții, un timp medieval misterios. Sunt aruncate claie peste grămadă, dar și dezordinea lor are o logică bine gândită. Mai sunt și alte tipuri de rechizite ce țin tot de "ordinul cărților". Prietena mea A.-M. e gazda acestei sindrofii. Se poartă cu mine tare dulce, are atenții calde în timp ce eu moțăi sau adorm cu un ceai în mână într-un colțișor aromat.
Mai e unul cu o sală ale cărei trepte coboară într-un oraș pe care l-am mai visat...
... Și altul, tot cu o sală cu draperii ușoare de voal, vaporoase (rezidual, de la noi de la teatru, poate) în care Ahile, care sunt eu, umblă cu picioarele lui fermecate care aproape că nu-i ating suprafața, pe peretele ei lateral. Apoi face sau fac vârtej cu ele, reușind o piruetă în aer ca și cum aș urca o serie de trepte invizibile, genul acela de coregrafie pe care o executau așa de bine personajele din "Tigru și Dragon". 
E și asta rezidual, citesc "Cântul lui Ahile" de M. Miller.

miercuri, 2 decembrie 2015

Vise, 2 septembrie, Craiova


Port vina a ceva, așa că regele m-a condamnat la o pedeapsă...
Îi însoțesc pe părinții mei, nobili, pe un câmp din ce în ce mai plin cu hățișuri, tufe de pădure care se îndesesc. Apoi începe pădurea, noi intrăm. Aburi ies din pământ, cețuri... Tata e un nobil, asta am spus deja, cap încoronat, asta încă nu am spus... E pe moarte. Cu toate astea, încă mai călărește un cal frumos. Fiecare cred că suntem călare. Eu port cu mine vina de a-l fi otrăvit din greșeală. Îl privesc cum e din ce în ce mai slab, mai obosit. Horcăie. Sunt foarte empatică, îl iubesc și simt cum sufletul lui ușurel iese din trup, cum tata suferă, se zbate, tușește. Mama îl ține strâns, eu îi iau capul în brațe, îl sărut, toată dragostea mea îmi iese prin ochi și prin piele, plâng și transpir, urlu, plâng în hohote. Tata plânge și e mai împuținat acum, se pierde... Plânge mama. Doare sufletul meu. Parcă iese din mine odată cu al lui, așa de bine îl simt. Doamne, îl iubesc...
Mă trezesc... Și mă gândesc cum să scriu asta.
Vis spre dimineață. Adorm și deschid ochii într-o lume misterioasă, magică, de cunoaștere, lumea unei camere în care sunt și-mi aparține în totalitate, căci locuiesc acolo. Suntem mai mulți, rude ale mele, poate și tata, poate și el - Ș., iar eu tot deschid, înainte să plec la școală, niște cărți, dicționare, enciclopedii de unde ies niște idei și cunoștințe care se continuă dintr-o carte în alta pe anumite, doar pe anumite pasaje. Treaba e că le las deschise - pe unele le las deschise chiar pe treptele scării - cu gând să continui astfel după ce mă întorc de la școală. Iar neglijența asta s-ar putea să-i coste pe ei, cei care fac împreună cu mine munca asta de scriere continuată și de cercetare, pe ei, cei din casă. Pentru că uneori, trece pe acolo în inspecție, cineva, o femeie, femeia de serviciu sau alta, nu e bine să le găsească deschise, facem o muncă subtilă, e cazul s-o ferim de ochii celei care are în proprietate blocul...
Plec. Ca de obicei, înainte să vină trenul în gara aceea ca o casă de turtă-dulce cu soare deasupra, completez un formular lângă care e o scrisoare galben maronie ca pergamentul cu o hartă desenată pe ea, un plic alb obișnuit, mai mic, plus niște date cu care trebuie să completez corect acel formular ca să îl depun undeva. Pentru asta, trebuie să trimit întregul pachet înghesuit în plicul mic, așa că e cazul să ajung urgent la cutia de scrisori pe care poștașul o golește de fiecare dată cu cinci minute înainte să vină trenul. În timp util - răstimpul pe care le-am strâns pe toate, tot maldărul de hârtii laolată, fără să mă grăbesc, a și venit trenul. Știu că acum nu-mi mai rămâne vreme și pentru completarea formularului, pe urmă să le mai și asamblez, trenul stă un minut jumătate, țâșnesc înăuntru... Bine, dar scrisoarea? Socotesc, azi e vineri, mai târziu se închide serviciul de poștă curierat. Lasă, zic, poate o expediez mai încolo când trenul va opri într-o gară cât de mică, bine măcar că am reușit să le strâng pe toate fără să uit ceva pe măsuța cu umbrelă de pe peron. Trenul pleacă. Înăuntru, spațiu S.F.: o uriașă încăpere cât coca unei aeronave în care diverși sportivi se antrenează în întreceri bizare. Cel care coordonează centrul e un fel de eminență cenușie, sau doar face pe misteriosul, Malcom McDowell. Știu că e el pentru că se pomenește cu mine și mă trezesc brusc în fața lui, în timp ce stă și privește pe un monitor activitatea sălii de sport fantastic de mari. Dă indicații sumare pe ton minor unor tipi aflați la dispoziția lui. Fetițo, te-ai rătăcit, face cu blândețe la mine. Iau între timp aminte la aspectul camerei, la detalii, la figura lui și în general, trag de timp fără să se vadă. Mă conduce spre terenul aflat sub o cupolă transparentă, sticloasă, în care unii se antrenează lovind cu piciorul niște mingi, nu mingi, ci bucăți de cocă scoasă de curând din cuptor și coaptă în formă de inele de kurtos colacs cam de 70 de centimetri fiecare, în diametru. Cum dădea unul cu piciorul în ea, roata asta se scorojea și trebuia să caute să lovescă o alta, nu prea mă prind pentru ce anume se antrenau astfel.
Mă trezesc