luni, 30 mai 2016

   Să fii liber din, meteorologic, a treia zi de vară și să te găsească deja liber, calendaristic, prima zi a verii, ei, eu iau asta drept victorie personală. M-am eliberat azi de obligații care nu-mi mai corespund.
Vara e abolirea sacrificiului muncii fără rost. Vara e perioada sărbătorilor. Vara e momentul meu.
Deschideți librăriile, deschideți livezile, deschideți grădinile cu flori și faceți-mi cadouri.
Nouă ne vor crește sânii, se vor împarfuma, vor rodi, se vor roti, iar voi veți sta agățați de pomi să-i culegeți :)

joi, 26 mai 2016

Două vise, 26 mai, București

  Vorbesc cu mama la telefon de undeva de la etajul înalt al unui hotel, cred că sunt într-o cameră, îi spun că de 1 mai vreau să iau autobuzul câteva stații și-o să mă lase la Dunăre direct pe mal, pe nisip, e o plajă acolo. O invit și pe ea, ne vedem la Dunăre, zic. Pregetă, nu știu ce are de făcut și zice că nu vine. Îmi pun costumul de baie, ăla albastru ca cerul și ies. În autobuz mă pomenesc lângă un trunchi mare, gros că, în timp ce mașina dormise peste noapte-n garaj, crescuse butucănosul ăsta înăuntru, și ei pare că tăiaseră coroana cât să poată încăpea el până la plafon, plecaseră așa, că nu puteau renunța la cursă. Îl cuprind în brațe, e un lemn comun, nu știu ce exact, un dud, da, dud, e  bun, e cald, pare viu, ațipesc. După numai câteva minute mă trezesc, da, trecuseră stațiile alea scurte ca de oraș și mă dau jos. Afară, plaja se întinde de sub o salcie și din lene mă întind lângă ea ea iar soarele, printre ramuri, o să-mi bronzeze numai picioarele. Bag de seamă că mersesem cu mașina mai mult, nu prea mult, dar sunt aici pe plajă la mare, Dunărea e puțin mai în spate de unde oprisem. Râd și o sun pe mama să-i zic. O chem și iar zice că nu știu ce. Un coș flasc și la suprafață stă moțat pe piciorul meu, pe pulpă. Îl presez, iese lichidul ăla grețos, nu se mai termină… Bleah.
… Prin fața G-ului, blocul lung și înalt din curtea de la gară. (Mă jucam acolo când eram mică). Nicolae Ceaușescu, pirpiriu, foarte scund și îndesat ca un pitic se plimbă cam cu greu, e bătrân dar drept, ca un om fără ocoluri. Cineva se ia de el, mă apropii și-l acopăr cu brațele, îl ocrotesc, el iese așa, camuflat de mine prin spatele meu și dispare în sifonărie, mereu mi s-a părut curioasă construcția aia din curtea blocului, cu peretele din față stând toată ziua la umbră. Deci, acolo se duce. Dar omul care se luase de el stă acum în fața mea și comentează, țipă că oamenii mai proști o să creadă acum că e mort, cunoaște el cum e cu teoria conspirației, și-o să-l înregistreze la decese degeaba, că nu e mort, Ceaușescu trăiește, iote-l colo, stă ascuns. În fața blocului G o țin de mână pe tovarășa Ceușescu, acum e singură și nu știe unde e bărbatul ei, haide doamnă să mergem zic, acolo, dar în timp ce ne plimbăm așa, apare un om cu o carte în mână și unde o deschide el e o pagină cu miniaturi medievale. Ne aflăm acum în partea astălaltă a curții, dinspre piață, capătul opus celui unde dispăruse tovarășul Nicolae Ceaușescu. Omul indică ceva cu degetul pe foaie, un început de capitol cu toate subcapitolele trecute sub el în formă de coloane desenate exact ca infograficele procentuale tipărite în ziare care anunțau pe vremuri cu cât s-a depășit producția la hectar, ei, dar astea au formă gotică de manuscris. Adică tot niște paralelipipezi cu umbra desenată din colț, dar mai altfel, mai hoațe. Și recită: Tovarășul Nicolae Ceaușescu va fi înhumat, în urma decesului survenit azi, după o ceremonie sumară, în catedrala X din Budapesta în jurul orei 14.00, în prezența unui cortegiu funerar. Inima ei tresare, o simt dar eu o cuprind în brațe și îi spun, sau îi transmit, ei, dar știți bine că nu e mort, știți că e o manevră politică, o să trăiți mult și bine într-un paradis fiscal la tropice, vă duc acum în sifonărie, vă așteptă acolo și pe urmă mergeți la avion. De acum, nimeni nu se va mai folosi politic de el niciodată. O îmbrățișez iar, stă cuminte în brațele mele, e caldă, mi-e dragă, îi șoptesc, te iubesc, te iubesc din toată inima. O iubesc. Ce dragă îmi e, mă topește
Mă trezesc. Două vise limpezi-oglindă, vise din cele rare, când sunt în ele aievea. Ca în visul cu bunică-mea.

Anul trecut, prin noiembrie...

... Intru într-o librărie. Mișto ar fi să continui ca Mugur G., și atunci librăria “ a intrat în mine”. Dar n-o fac. Mă păstrez pentru impresiile de lectură. Intru uneori în librării să frunzăresc. Mă duc la un raft, deschid la întâmplare câte un volum, literatură românească să zicem. Azi evit cărțile de poezie, poezie citesc cam tot timpul, am prieteni poeți, îmi plac, îmi plac cam toți, cu ce scriu ei acolo. Azi vreau ceva nou.
Răsfoiesc Solenoid. Și nimic. Nimic să-mi agațe ochiul, să-l scoată din frunte și să rămână lipit pe foaie - cum mi se întâmplă uneori când găsesc vreo trufanda, vreun cuvânt așa de bine pus încât să pară “ca din întâmplare” și să sune cu ecou subparietal; sau vreo imagine mai ispititoare, care să ațâțe urechea la lectură sau ochiul la citit (am chestia asta, să citesc fraza cu voce tare, sau măcar s-o ascult cu auzul interior - poate că-mi vine dintr-o profesie de scenă, asta); doar rândulețe cu sonoritate de tinichea aurită, gablonțuri, academisme opace, deliruri emasculate și arhitecturi oarbe de cuvinte grandomane fără, culmea, efect minim vizual. Doar pur intelectual. Adică, atunci când autorul lui se cacă marmură (îmi place asta, cum zice Amadeusul lui Shaffer. Știi, intelectualismul sună vulgar în literatură. Cam așa cum ar fi asta, că în timpul orgasmului te pomenești că ejaculezi un citat din Kirkegaard. Sau să scoți afară o pagină de eseuri. Hei, băieți, literatura o scriu artiștii, ok? Doar ei.). În rest, nimic să păstrezi pentru tine. Fără tandrețe. Fără emoție. Fără strălucire. Însă foarte groasă. Și grea, grea al naibii. (Omul când a scris-o, s-a jurat că n-o s-o cari după tine-n geantă dac-o iei la citit. A amenințat pe bietul cititor cu hernia și alte năpaste, Doamne păzește. A admis în prognoză numai lectura la birou. Altfel te-ar pârli soartea și pisica neagră.). O carte pentru care charturile cu liste de best-seller o să sară-n tavan, piața o să bubuie, criticii mainstream o să-și rupă cămășile și-o să-și toarne benzină - n-o să ia foc, doar pentru gestică decorativă așea - iar gospodinele neînfricate, educate la Humanitas o să ardă pe ruguri sau la aragaz între două lighene cu roșii pentru iarnă… Cărtărescu e poet. Poet bun. Proză, cel mult un volum din “Orbitor”. Sorry.
Trecem mai departe la literatura feminină. În zona asta, ne bucurăm că literatura română a descoperit “motivaționalele”. Fete cu semnături cochete în Catchy și Avantaje au trecut la faza derby a existenței lor și și-au bifat cartea vieții. Profesoare de cum să te ridici la loc în patru labe sau vreo poziție misionară după ce-ai băut toată noaptea licori proaste din comerțul EU sau ai tras eventual vreo delicatesă pe nas (rar, că nu e bani), ele predică oamenii asumați care se privesc adânc în suflet. Încep să behăi, vânzătoarea tresare dintre standuri, cred că mergea dormind și nițel am tulburat-o. Râd ca o capră la păscut. Îmi iau seama și tușesc atrăgător. Volume care de care mai lucioase și mai fotoșopate. Alte preotese ale literaturii. Care-și desfac picioarele și coperțile. Aici înăuntru, mă zbat între personaje fără țel fățiș, șterse, neimportante, cu toate că autoarea lor le-a crezut - dimineața, după ce s-a sculat dintr-un somn nezgomotos la minții și s-a spălat pe față - superbități de cabaret galactic; staruri de mușama, dar și personaje-femei flămânde de atenție care nu prea știu cum s-o ardă ca să atragă cu ceva mai acătării un public de masculi figuranți; între masochiste pro(-st)scrise - la persoana întâi și cuvinte pizdoase aruncate pe pagină cu ghiotura ca să păcălescă auditoriul cum că scriitoarea lor n-ar fi, de fapt, o timidă fără o ocupație prea clară. Povești fără ritm, fără spectacol - fără viață, în fond, evident că și fără umor, aliniate de caiet de compunere de clasa a-9-a, când fata a reușit să bifeze vreo patru intrări la discotecă în total, pentru că se ascunde din cauza acneei.
Câteva cărți îmi plac. N-o să scriu despre ele acum. Poate pentru că sunt din altă zonă. Practic, una literară de bună seamă, sau literatură pe drept cuvânt, dacă și publicul ar cunoaște-o. Pe astea însă deja le-am citit și sunt oricum puține, le numeri pe degete. Prea puține în marea foșnitoare de hârtii. Oceanul deșertic al maculaturii de catifea.
Al pieței românești de carte.
Ies. Ne vedem la vară la Bookfest.

luni, 23 mai 2016

Vis, 22 mai, București

Eu și câțiva “colegi”. Lucrăm într-un spa, un loc de relaxare, practic aici și locuim și cred că nu doar în vacanțe, undeva la subsol, acolo unde totul e acoperit de o piscină. Chiar în piscină, în apă, deschidem ochii dimineața înotând, e o zonă în care rezidăm încă de la trezire. Destul de târzie, când nu mai e demult dimineață. Activitatea noastră continuă după miezul nopții. “Activitatea noastră “, contractual, constă în a-i stimula vizual pe oamenii care vin acolo, furându-le timpul. Atunci ei vor întârzia în bazin și vor plăti mai mult. E, de altfel, o zonă de tratament de lux, sejurul și prețul  - pe măsură. Noi ne creasem chiar confortul de a ne permite o rutină de tratament în fiecare zi, aici, în apă, unde sunt mai multe opțiuni de terapie, noi le parcurgem pe rând. Nu prea avem voie, obligația nostră e pur decorativă și strictă. Dar și noi furăm timp, furăm cum putem de la patron. Eminența locului e Florian Sim., îmbrăcat mereu în portocaliu ca Mefisto (din Faust-ul nostru de la “Logos”). E un tip subtil împovărător, moral pernicios, pe care-l alegi pentru cel mult o chestie pentru care vii acolo, și te trezești legat de alte zeci și zeci de “propuneri de nerefuzat”. Tărâmul tinereții fără bătrânețe. Știm că discretul cancer al sejurului ne roade pe toți - rezidenți și invitați, sezonieri și angajați și oameni aflați la tratament, pe toți ne aservește încet, ca o injecție făcută fără s-o simți, ca o heroină - ne inoculează adicția. (Observ că trama visului și tema sunt foarte asemănătoare cu ale spectacolului pe care l-am văzut alaltăieri la “Odeon”, Refugiul - text splendid, scris de o americancă, Jennifer Haley, de citit neapărat. O lume virtuală adictivă. Deci e cumva și ăsta un vis rezidual.)
Azi-dimineață una dintre noi, Alina D. (colega mea de la teatru) - cea mai mică, răsfățata, reușise chiar mai devreme să-și găsească un loc bun și să profite, mic păianjen alintat. Așa că îl cară chiar și pe Mefisto - Sim. după ea, tocmai de sus, de la etaj unde ăsta își făcea procedurile până la noi în piscină. El îi cere milă cabotin, sunt om bătrân, zice, nu mă poți târî cum vrei tu una-două, hai sus, hai jos… Încep să simt apăsarea locului, trecerea timpului sau numai presiunea apei, sau pe toate deodată, fiindcă rotitoarea amețeală e aceeași pentru toate, sentimentele, emoțiile, senzațiile rămân pentru veșnicie nediferențiate, încasezi la fel că ți-e sete sau că ai băut prea mult, că puterea ți s-a scurs din corp sau că ai mâncat și ești sătul, că ți-e greață sau doar te simți perfect. Mă trezesc prost dispusă. Hai, zice cineva, că ți-am păstrat niște proceduri care-ți plac, pe x, pe y, pe z, locul e liber, locul e al tău.
Ceva nu e bine, gândesc eu cu tot ce sunt, adică fire, noduri, 01, 01, fractali și suflet - ascuns undeva în interfața asta care plutește în apă. Reflexul. Modulul. Nu mai vreau. Nu mai vreau să continui asta. Destul. Gata.
Mă trezesc. Am adormit spre dimineață și-am visat. Mi-e rău. Și deodată, cuvintele astea: Să-ți fie frică de emoțiile tale, să te ascunzi de ele e realitatea expresiei “ a te îngropa de viu”. Și începi să te sufoci. Nu lent, nu, ci brusc, imperios… Și nu e niciun chichirez în asta, nu te mai da mare.


duminică, 22 mai 2016

Vis, 19 mai, București

Al doilea vis al dimineții pleacă tot din poveste. Povestește Alex, colegul meu de la teatru, de la Logos. Încet, încet, cu vrajă, povestește de Alina lui. Suntem într-o casă, poate aceeași ca în visul dinainte (în care Adi zisese mai devreme povestea cu iubita lui, Madeleine). Privesc în curte la câteva manevre militare, curtea e mare sau eu sunt foarte mică, senzația de mare e asta pe care-o aveam la 4-5 ani când priveam în curte la Carpen și mi se părea fără margini. Alex spune înainte și cerul se umple de stele și de un circ ambulant care se deschide ca o lanternă pe apele lui albastre, întunecate, care tematice se aprind și zboară sus, agățate de sfori lungi de lumină, unde e Alina să vadă și ea, zic… A trebuit să plece la repetiție, șoptește Alex. Ieșim toți în curte, suntem mulți acolo, plecăm cu mașinile printre instrumentele militarilor acelora, binocluri și telescoape. Ne plimbăm pe șosea după ce deschidem largi portierele.

miercuri, 18 mai 2016

Vis, 12 mai, București - continuare

După visul cu bunica mea (mama Sanda), sună ceasul. Deschid ochii, mă ridic din pat, camera e cam rece și cam umedă. Mă rog, așa e ea mereu… La fereastră, planta. Stai. De ce nu e la locul ei? Locul ei e pe etajeră în sufragerie. Mereu. Oricum, acolo am lăsat-o aseară. Cineva a pătruns în camera mea când dormeam. Cineva a pătruns în camera mea când dormeam??? Da, asta înseamnă.
Asta înseamnă??? Păi, cum? Păi așa…
Trec în baie. Geamul ferestrei - dublu în lungime față de mărimea pe care o știu eu. E acoperit de o  ceață givrată; practic e înlocuit cel vechi cu ăsta cu model. Dar e și mai mare. Ce e asta???
Uite, o plantă plină de trandafirași uscați pe pervaz, sus. Încă una, lângă perete, în dormitor, o văd prin ușa deschisă a băii! Hei, ce e asta? E timpul să recunoaștem că logica a murit. Ori sunt în altă ecuație. Dar n-o înțeleg! Nu înțeleg nimic. Acum am intrat în bucătărie. Cât de cât, în regulă. Un melc palid, fără cochilie aleragă pe covor. Cam murdar covorul, totuși. Așa e mereu. Adică pare, din cauză că e uzat. Ia viteză ăsta, o să treacă înaintea mea de ușă, direct în dormitor. Nu! Ce grețos.  Trântesc ușa în nasu-i. Mă băiete, ce e asta, ce melc e ăla de aleragă mai tare ca mine? Al doilea fuge disperat prin sufragerie, se sufocă, asta mic pare clastrofob. Pe holișor, încep să pricep că avem aici o mică invazie. Trei, patru veniseră din baie, șopotind pe gresie unde pare să se simtă bine, mișună fericiți, pe al cincilea călcasem adineaori, nici n-am băgat de seamă, îl las repede în spate storcoșit acolo. Închid ușa camerei, o protejez, măcar în camera în care dorm să am liniște, băi, se aude?
Aleg să încetez să gândesc. Probabil sunt într-o direcție greșită cu gânditul. Unu, nu știu unde mă aflu. Doi, dacă aflu unde mă aflu, tot nu știu cum să mă întorc de unde am plecat. Stop. Stooooop. Nu mai gândi. Nu mai gândi. N-are nici o logică. Dacă n-are logică, nu folosești logica, simplu? Sună la ușă. Cine? E dimineață, oricine poate să sune la ușă dimineața. Deschid. Un tip slab și mic, cap în formă normală, doar creștetul pare neterminat, din cauză că, bănuiesc, se continuă în altă parte, din dimensiunea unde suntem pare șters pe margine, asta trebuie să fie, da, pentru că de aici pare decalotat. Nu știu ce mă enervează mai mult: că arată ca un prost sau că m-a întrerupt din exlorarea funcțională a apartamentului. Aaaaaaa! Aaaaa!- țip. Îi țip în față, direct în pielea obrajilor. Țipă și el. Sunt speriată pe bune. Ce-ai domnișoară? Ți-am făcut eu ceva? Domne, ce început tâmpit de zi, cu una care urlă ca nebuna.
- De ce-ați venit? Cine sunteți?
- Poșta. Sunteți proastă?
Are dreptate. Uite o zi în care îmi merge pe dos. Pentru că m-am trezit într-un dobitoc de univers paralel unde mă fugăresc melcii prin sufragerie, unde ăștia au capul într-un loc și corpul într-altul și unde am fereastră nouă la baie. Și mai mare. Unde logicul ar fi logic dacă ar fi și familiar. Oricum, nici în universul meu nu eram chiar Einstein, ia s-o las mai moale cu logica. Și ce-ar fi să încep să mă simt una de-a lor? Altfel, ce șanse am să nu-mi pierd mințile? Și da, uite, așa aș putea să-i fac să și le piardă ei. Pentru fiecare de aici pesemne că sunt o really something.
Îl poftesc în dormitor, unde pare mai aerisit, cât de cât ferit de invazie. Pe drum, cineva lăsase o dâră lungă de rahat, de la baie, până la ușa de la intrare. Ce căcat? - zic cu voce tare. Aproape că mă scuz. Dar nu am câine. Ce a putut face grămada asta de căcat întins cu lopata dintr-un capăt în altul? Aleg să încetez să vorbesc: poate că totuși am câine, de un’ să știu? N-am verificat, n-am apucat să fac toată inspecția.
Aleg s-o iau pe ocolite, așa că încep să râd, ba chiar hohotesc artistic de două ori, de trei ori. Sunt molipsitoare, omul se înveselește, râde, se sufocă. Cine știe, poate are totuși o zi bună.
Scoate recipisa din gentoi și-mi întinde un pix să semnez.
Îl cheamă Clocotici. Nu știu de unde știu, dar așa-l cheamă. Cred că mi-o comunică telepatic.
Ne privim. Așa, dintr-o parte, seamănă cu Doru Mareș. Din cealaltă, cu Mao Tze Dun.  Apar în cameră pe rând, un director al unei case de discuri, un agent al lui și o fetiță de 17 ani. Acum sunt așezați toți pe canapeaua de piele din salonul de primire. Bine că pe asta n-a apucat să se cace câinele. Sau vaca.
Poate fi vacă. N-am apucat să descopăr, totul se petrece prea repede…
Vorbim relaxat, se interesează de nu știu ce, îmi propun o colaborare, amân o discuție serioasă până când o să reușesc să mă prind de unde să apuc toată povestea și ce spun oamenii ăștia. Sau dacă sunt oameni. Limba de conversație pare aceeași, logica ei e puțin așa, altfel…
Aleg să am răbdare - “Misterele-s acasă-n beznă, jos”, vorba lui Faust.
Încet, încet, camera se umple de lume. Apuc o pungă și încep să strâng rahatul, deja începuseră să calce în el, totuși, niciunul nu protestează. Nici unul nu ia măsuri. Mă, pare normal la ăștia, te pomenești că așa se poartă pe-aci, o fi vreo modă. Sau e altceva. Uite, o casă de căcat pare să fie una materialicește de căcat. Deci, sunt într-un univers din care lipsește sensul figurat. Și lipsește gândirea conceptuală. Așa că materializarea e instantanee.
În consecință, ăștia stau prost cu umorul. O femeie se apleacă lângă mine, cu altă pungă în mână și cu mânuși, domnișoară, zice, lasă-mă pe mine, ani de zile am lucrat în domeniu. O las. Mai e mult din ziua asta? Pe mine deja începe să mă obosească. Oare acum ce urmează?
Sună ceasul. Deschid ochii. Timid. Cu grijă. Firește că timid. Cine știe pe unde mai nimeresc. Lumina îmi pare cunoscută. Cel puțin lumina…

sâmbătă, 14 mai 2016

Vis, 12 mai, București

Ațipesc către dimineață, cu greu, după ce mă rog la toți sfinții să mai dorm, vreau asta, sunt foarte obosită.  Deodată, cu mama Sanda pe băncuță în curte la Carpen.
Doamne, ce-o mai iubesc! Ce m-aș face fără ea? (Când eram mică îi zisesem, o țineam de mână și eram sus în sală, mamă tu n-o să mori niciodată, da? Și ea-mi spusese, ei, mamă, doar nu suntem nemuritori, nu s-a născut nimeni pe-aici și n-a murit, nu înțelesesem nimic din ce-a zis ea, mamă, i-am zis, nu pricep, dar pricepusem, sigur pricepusem… Mama Sanda e bunica mea de la mama.) Vorbește mărunțel, povestește ceva, caut să ascult, vreau să mă lămuresc ce zice, mamă, îmi vine s-o îndemn, mai rar, te rog. Și începi o dată de la început ca să pot auzi ce spui… Dar ea deșiră mai departe vorbulițe de neîțeles cu voce domoală, voce de jucărie. Vocea cuiva lovit de la o vreme de atac cerebral. Oare asta e cu ea? Da, îmi zic, admit da, că e cu putință. Și atunci? Ce se va alege de ea? De mine, de fapt, de mine…? Îmi curge brusc și limpede gândul prin sânge că da, indiferent ce se întâmplă acum, eu sunt pregătită. M-am antrenat toată viața mea, adică toată viața ei împreună cu viața mea. Pentru orice o să fie. Pentru orice. Și sunt gata. Dar nu o știu încă. Tot ce știu acuma e că o să-mi lipsească fără maluri, uriaș. O iubesc de mor. Cu puterea aia ilogică pe care o au copiii când iubesc. Deja încep să pricep că suntem în altă parte amândouă, că nu sunt în lumea mea acum, că mama Sanda a plecat de la noi, că mama Sanda m-a dus cu ea pentru câtva timp, timp nefizic, într-a ei. Că sunt într-o vizită. Dincolo. Nu știu cât mă poate ține aici, între etaje unde suntem azi. Îmi arată ceva, e un cuib, zice. Mă uit, în fața oglinzii îmi văd papucii de baie, cei cu calota liliachie și cu buline albe. Cred că îi înțeleg logica, a văzut bulinele mișcându-se, lăsând dâre vibratile în oglindă și i s-au împăienjenit ochii, crede că a văzut un cuib. Hai spune, spune mai clar, o rog eu. Iar ea spune înainte cu curaj, în felul acela fără rost, povestea ei bolborosită, și eu vreau așa de mult să-i prind firul, să înțeleg cum așează ea cărămizile și pereții în poveste, cuvintele curg din gura ei și nu se leagă. Pentru că nu leagă firul, îl deșiră. Sau... Poate că de fapt eu vreau așa, poate că eu mă încăpățînez să nu se lege mortarul ăsta, poate eu sunt asta care refuză pereții bine zidiți și liniile sigure, și granițele, și vămile, și tot ce ne desparte pe noi două. Că în poveste nu s-a schimbat nimic, că ea merge înainte în cuvinte mici, greu de priceput, așa cum poate ea, mama, să pătrundă cu inima ei bătând în consoane și în vocale șoptite în lumea mea de aici. Cardul ei de acces. Insertat în creierii mei. Mamă, mai poți să-mi spui o dată că suntem împreună? Mamă, mi-e așa de drag să te țin de mînă. Ea spune înainte…
Mi-e greu să descriu durerea de cap cu care m-am trezit din pat mai târziu… E așa de puternic visul ăsta că și-acum îmi vine să urlu.
Cred că asta e treaba cu miracolele. Se întâmplă. Simplu, țâșnesc dintre etaje. Tot ce ai de făcut e să nu-ți bați capul. Să nu le gâtui.

joi, 12 mai 2016

Vis, 11 mai, București

Probez o chestie drăguță de piele întoarsă maronie, un top. Îmi dau seama că aș vrea și o fustă la fel. O găsesc dintr-o piele eco, pe urmă apare și un top la fel ca ea. Întreb vânzătoarea dacă nu există una care să meargă perfect cu prima haină probată. Caută și ea. Îmi aduce exact ce voiam. Acum am patru chestii drăguțe care costă apox. 100 de ron fiecare și nu mai știu ce să fac, le iau, nu le iau... E un magazin de lucruri mișto, așezate alandala pe umerașe ca într-un depozit, treaba mi se pare cam dezorganizată deja. Le predau pe moment vânzătoarei, o tipă cochetă și ea. Acum, urcând pe strada asta pieptișe îmi dau seama că nu-i spusesem c-aș vrea să mi le oprească. Sunt cu o tipă care mă suie pe treptele unui restaurant către ce se află deasupra, presupun că un fel de terasă mansardată, dacă înainte deschisesem uși frumos lucrate, acum ne agățăm de balustrada din fier forjat asezonată cu frunze de acant contorsionate și vopsite în negru; lux bine cotrolat într-un bun gust general. Mă pomenesc pe terasă. E de fapt un balcon care are drept tavan o alveolă din lemn lăcuit, într-o culoare foarte deschisă, încă se văd urmele daltei care l-a cioplit, rotunjind totul ca o umbrelă. Scot capul din acest gigantic ovul și privesc în sus. Orașul acoperă tot dealul pe care ne aflăm și numai pe el - pentru că se termină la poalele lui - în plasa aceluiași fagure, compus din sute de capsule ca asta în care suntem noi două. De parcă tot orașul ar fi conceput dintr-o unică, uriașă vilă. Vila fagure. Îmi trece prin cap că pare ridicarea la scară a unui tablou de Breugel, e alcătuită dintr-un model repetitiv de volume sferice și spinări rotunjite, ca în picturile lui. O fi și arhitect, tipul, o fi arhitectul orașului.
Mai e și o conversație într-un apartament despre o cameră de baie, nu mai știu... m-am trezit.

marți, 10 mai 2016

Vis, 10 mai, Craiova

E așa o nebunie de coruri sparte în visul ăsta, Cancan-ul rârâit al lui Offenbach mai lipsea, tăind în bucăți pătrățoase toată hărmălaia. Și cred că exact asta se și cântă pe fundal. Sunt într-o împrejmuire plină de apă de culoare roz și de spumă bolborosită, pare o curticică desfundată aflată la sfârșit de lume în care noi, jucării scâlciate ne bălăcim după un dezastru din lumea jucăriilor. E un final de SF formidabil de colorat, ca și cum ToyStory  de pildă, ar fi avut un final SF. Mie îmi lipsește o roată uriașă sub fund pe care s-o pedalez în ritmul zăpăcelii înconjurătoare, căci sunt o hidrobicicletă cu o rață în scaunul de deasupra. O altă rață merge imersă prin apă cu gâtul în jos și picioarele sus pe două mingi roșii imense, din plastic gonflabil. Cred că ne-a adus pe lume un tip, Hieronymus Bosch al jucăriilor. Un asistent de-al lui venise cu o noapte în urmă - o noapte albă și frumoasă cu soare galben în fereastră - și-mi făcuse o injecție în ceafă, apoi îmi mângăiase cusătura unei foste operații de-a lungul bărbiei. E un drăguț. Îmi spune că m-am vindecat frumos.
Acum o să ne cărăm cum putem din bălteala asta, apa îmi vine până la piept, deși nu simt pământul sub picioare, pesemne că mi-am găsit totuși roata. Voi pleca într-un grup de 3-4 persoane din butaforie, între care și el, prietenul meu. Știobâlcăim de voie spre ieșire - alcătuită din două grinzi de plastic ca niște oase albicioase, prăbușite deasupra zidului de incintă clădit din cărămzi de cauciuc portocaliu.
Azi am trecut chiar și  pe la radio, unde cineva mă invitase să prezint știrile în mod omagial - vreo trei sau patru buletine de știri - în amintirea vremurilor de demult în care fusesem redactor acolo și spuneam la microfon câte un calup pe oră. Oameni veseli, foști colegi de redacție, de astăzi în vacanță, m-au găsit pe mine mai liberă ca să le țin locul. Cred că mă mai duc și mâine…
Mă trezesc transpirată. De parcă respir din pungă.

10 mai, Craiova-București
Iau trenul de două și ceva după-masă, trec peste podețe cu șinele înămolite după toate ploile astea, o pasăre țipă peste întinderea de apă băltită, n-am cum s-o aud, soarele țipă și el din șapte raze pe pervaz, borduri uriașe de maci și de rapiță, de ierburi mari, tufe de măceș înflorite, trandafirași sălbatici rozalii, sălcii dulci care au dat în floare de-a lungul liniei, roșu și galben, cu roz și cu alb, verde și argintiu se înșiră din pasta colorată a unui road movie tras pe Eastman Kodak. Salcâmii și florile de soc, mânuțele sus! Începe!
Așa începe. Începe the summer shake…