miercuri, 21 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 19, ultima parte

(..) Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
- Eu sunt tu…?
- Extended version. E și un cântec “We are the faces of all who came before…” Tu ești eu. Sunt la fel de viu ca tine. Poate mai viu. Adevărat, nu mai locuiesc un corp, dar sunt mai viu ca tine care nu ți-l cunoști pe al tău nici după atâția ani împreună. Te-am văzut eu că cum stai pe mal și ți-e frică să te arunci în apă să înoți. Să nu-ți fie niciodată frică de moarte. E un nou început. Să nu-ți fie niciodată frică de un nou început - e o mică moarte, dar are și avantaje…
Povestea asta e a ta. Povestea ta când nu mai ai ce să-ți dorești - când nu mai ai ce să-ți dorești, ți-ai dori să-ți mai fi dorit măcar un pic mai mult odată, ca să să schimbe situația. Să se lipească stelele.
- Pe asta n-am înțeles-o.
- Dar o înțelesesei, știu… Pe scurt, scrie despre ea ca și cum ai scrie despre tine.
Apoi ridică totul la pătrat, la cub, la mult mai mult decât atât și trăiește-o. Apoi scrie-o și dă-i un alt final. Rescrie ultima parte, căci a fost greșită. Moishe o regretă. A rămas cu mine, a plătit preț de două vieți să mă ajute s-o găsim… Ne-am iertat.
- Ne-am iertat.
- Regretă.
- Regret.
După ce finalul va fi altul, eu și ea ne vom revedea. Mai precis, vom fi la fel cum eram și vom urma de unde rămăsesem înainte ca greșeala să se strecoare. Eu vin din viitorul care a creat un trecut, hei, amintește-ți, timpul măsurabil nu e relevant. De fapt nu timpul trece, materia trece. Pe asta o s-o înțelegi pe pielea ta mai târziu, mult mai târziu decât te-aștepți, în vremea când expresia pe pielea ta nu-și va mai găsi noima. Spiritual, suntem unici și asta nu trece. Suntem un pachet de sensuri care determină materia să ne genereze. “Noi, cei de pe Tleilax, considerăm că în Univers există doar un insațiabil apetit de materie. Energia este singurul solid autentic. Și energia învață. Ascultă vorbele mele, Prințesă: energia învață! Asta numim noi putere”. Ți-am băgat un citat din preferații mei. După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că e și preferatul tău, unul din ei.
- Frank.
- Herbert… Adevărata misiune e a spiritului. E ca pe un banc de lucru: gândul e modelul, gândul modelează. Intenția creează. Iar gândul e cuvântul. Cuvântul lui Moșu’, dar mai ales, cuvântul care scrie. Ascultă vorbele mele, cărțile scriu universul, bancherule. Iar universul nu are umor. Dacă ai sarcasm cu el, are sarcasm cu tine, așa că zi exact ce vrei să zici dacă vrei o execuție bună. Să zicem că vin din viitor și-ți spun, scrie-mă! Scrie-mă cu tot ce-ți dorești tu și o să ți se întâmple. Trăiește-mă, atunci ea apare, căci o cheamă contextul. Apare cum a apărut Galateea.
Pentru că povestea lumii nu e despre cât e ea de adevărată, e despre cât de tare poți să crezi în ea. Dacă ți-o poți imagina, înseamnă că există. Dacă o poți mirosi, înseamnă că e vie. Dacă o poți pipăi, înseamnă că se trezește din nou. Așa apare Galateea…
Ștefan se uită o clipă la geamul vânăt de vălătucii dimineții. Se sprijini de tâmplă.
- Mai vrei un citat? Ah, dar îl știi deja. Uite:
"Știi?
Mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt... Îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple... nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste... “
- Și tu ești pueril.
- Mă descurc.
- Dar m-ai chemat chiar tu! La pagina 80. În plus, stai seara de vorbă cu lumea, te-am găsit ușor…

Nu mai știu ce-a făcut Ștefan. Probabil, și-a luat perna și-a dat cu ea în perete. Dar Kontogouris trecuse. Trecuse…
A doua zi nu și-a mai amintit nimic.
Nu fi bou, s-a rezolvat, i-a transmis mai târziu Kontogouris printr-o telegramă. Povestea s-a scris. Cineva cred că mă iubește. Și nici nu trebuie să fie foarte sus, acolo. Ea e aici, cu mine.
P. S. Dormi degeaba, visul e la mine. Mi-a zis mie Vasilievici.
P.P.S. Și el e aici, cu mine. Hihihi.

Dedic aceasta bunicii mele Sanda, mama, pentru că așa i-am spus eu întotdeauna, mama. Minunată povestitoare. Ea e dincolo acum.
Mică, dacă voia să se dea bine pe lângă mine, mă striga de prin curte: Iulioară, ia vino, ia… Când am pășit prima oară în Sulina (vorba vine, că doar nu era să pășesc pe apă, sau cine știe…) primul lucru pe care l-am văzut a fost o barcă pe care cineva o botezase Filioara. Make sense…

marți, 20 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 18

...controlori de trafic suntem. Suntem lumea văzută de sus, din zeppelinul uriaș al cărților care scriu despre lume. Știi cum e să privești lumea din turnul de cotrol? Obiectele zburătoare sunt monitorizate pentru ca cerul să rămână frecventabil, știi nu? Când iubire e, cartea trece. În plus, știi ce frumos se vede de sus? Phoai…
- Adică tu nu dai bani pe cărți…
- Eu sunt din zonă, amigo. Singura pretenție legitimă pe care o poate emite un scriitor e să-l citesc, nu să-l cumpăr. Mie literatura mi se oferă.
Ei, și un pic mai încolo, după ceva practică în bibliotecă, am priceput cum stă treaba, iaca, am ajuns la rădăcina lucrurilor, la adevărul vieții. Al vieții mele, că pentru viața mea m-am coborât eu în infernul cotidian, în loc să stau sus la căldurică, m-am coborât ca să mi-o reiau: nu exiști până când nu te scrie cineva.
Cineva m-a scris greșit și m-a scris dinainte să se nască, pentru că stricto sensu timpul nu e relevant. Cineva din față răstoarnă toate piesele de domino. Nu contează că am trăit înaintea lui, m-a scris oricum din viitor. Desigur, din viitorul măsurabil. Nu din timp, căci din timp vin eu. Și degeaba i-am făcut vizite, degeaba l-am bătut la cap, ce urma să fie scris a rămas scris. Și scris fiind, mi-a întrors viața. Dacă vrei, voi utiliza expresia m-a postdeterminat, deși sună ca un căcat într-o pădure de brazi…
Iar ea… Ea. Știam că se ascunde în paginile unei cărți. Și că așteaptă s-o găsesc. Ca să fim împreună trebuie ca cineva să ne fi scris; să ne fi scris împreună. Literarmente. Din păcate, ce există redactat până astăzi e doar un caz de malfunction. Adică, unul a scris despre mine doar trei fraze trunchiate, iar pe ea a sărit-o din proiect cu totul. Ca și când n-ar fi fost.
- Cine, mă, Jean Bart?
- La pagina 191. Verifică și tu. Nu e nicio Gelsomină acolo. Și nu e nicăieri în Europolis. Iar ăsta a murit împăcat la gândul că a scris despre mine, ține-mă că iar m-apucă nervii…
- După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că te-ai luat și de el, i-ai făcut vizită împreună cu ăstălaltu… Ați făcut circ și la om în casă, cum ați făcut pe-aici?
- Ce să fac boierule, dacă l-a apucat deromantizarea și ironia tocmai când a ajuns la personajul meu? Nu mă contrazice, că m-am interesat. Am intrat pe la revista “Viața românescă”, am cercetat arhiva, în fine oamenii ăia s-au distanțat în opinii. Bart, ce l-o fi apucat să se rupă de ei, să se izoleze, să creadă că e mai sculă dacă ia distanță de curentul romantic… Și mai ales, ce vină am eu că sunt personaj romantic, ăsta sunt, așa m-a făcut pe mine mama, pe unde-o mai fi și ea, că n-am întâlnit-o nici până azi. Până nu mă consacră cineva ca personaj romantic, nici n-am vreo șansă s-o văd. Nici pe ea, nici pe Gelsomina. Nici toată familia mea de eroi reprezentativi ai curentului. Ăsta e adevărul. Meu. La Bart sunt o grămadă de lucruri în foile alea pe care tot eu i le-am povestit. Pe urmă a luat-o pe coclauri, povestea mea a scris-o de capul lui, m-a pierdut. Trebuie să mă scrie cineva ca lumea și pe mine. Altfel, Gelsomina rămâne pierdută.
- Trebuie să fie ceva cu multă iubire, bancherule, știi tu, ca să potolim nebunul…
- Bancherule, ai scris multe cărți din astea. Iubirea, smart ass, iubirea e sentimentul acela, you know… sentimentul acela care schimbă vieți. Pe a ta cu a mea, de exemplu, pe a mea cu a Gelsominei, pe a ei cu… ei, pe a ei n-o mai schimbă cu nimeni, o lasă așa că-i perfectă, uite, le schimbă între ele și le face respirabile. Poate, poate că eu sunt tu, mai știi? Sau poate sunt doar gândul pe care-l refuzi. Paragraful la care se renunță la tipar pentru că pare cețos și de fapt acolo ești, doar acolo ești. Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
(to be continued)

joi, 15 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 17

- Aveam 33 de ani. And you may say I’m a dreamer…
- But you’re not the only one. Am venit după tine la foarte mică distanță. Doi ani. Pentru că ne lega un destin. Un destin de-ăla de să-ți tragi palme, nu să le citești. Am murit de boală, m-am curățat repede. Moishe Goldberg l-a urmat pe boul bălții ăsta, pe marele Kontogouris în împărăția cerurilor parcată momentan puțin mai aproape de pământ, știi tu, pe peticul ăla aproape de plajă, cum treci de pensiunea Bibanul literat. Cum am mierlit-o, Șeful ăl mare ne-a chemat la raport, ne-a întrebat ce poftim noi acuma. Primul a luat cuvântul pulă ăsta și-a zis c-o vrea pe Gelsomina lui. Pe urmă m-a întrebat pe mine de ce i-am spus ăstuia prostii, iar eu m-am bâlbăit. Moșul era de-o blândețe de-aia, dumnezeiască, nu-ș de ce m-am bâlbâit eu acolo, mi-a explicat că m-am lăsat cuprins de frică și că frica mă separă de adevăr, i-am replicat în apărarea mea că adevărul e valoros, dar un zvon bine plasat e neprețuit. Cert e că la final am fost îndrumat, dovedind eu, citez, un simț al umorului suprasolicitant precum și plăcerea de a citi de pe te miri ce, către marea bibliotecă interimară de la etajul 7. Ce să stau ca curugras zi de vară până-n seară pe-aci, ia să fac niște fișe de lectură. Și să-l iau și pe prost cu mine. Cam asta. Case closed.
- Și Gelsomina, Kontogouris? Ce-ai făcut cu ea?
- Eh boierule, pe Gelsomina n-am mai văzut-o. Am continuat s-o caut, ca să înțeleg ce putere a făcut să nu ne întâlnim și-aici, măcar aici for ever. Ce mână a scris-o pe ea trebuie că m-o fi scris și pe mine. Am strigat-o Moșului, l-am implorat să mă ajute, mi-a zâmbit, mi-a spus că asta e ușor și că o s-o rezolv. Adică tot eu o s-o rezolv, că așa e cinstit - doar am jucat o mână cinstită. Că m-am lăsat cuprins de frică și că frica mă separă de adevăr. Chestii de-astea. Le mai auzi câteodată pe la televizor. Mă, să știi că nu mint ăia. În fine, mi-a dat timp, mult timp. Ca să mă mai liniștesc la creierii capului, m-a desemnat la Departamentul Decedați cu Nevoi Speciale. Mi-a dat biblioteca pe mână și m-a îndemnat să mă regăsesc printre cuvinte. Ceea ce cauți te caută, m-a încurajat. Așa am ajuns împreună cu Moishe controlori de trafic.
- Trafic?
- Trafic literar. Tot ce scrieți ajunge la noi. Filăm, triem, adnotăm, memorăm, retrimitem la sursă. Admitem ce merită, trimitem la retopit ce nu.
- Critici literari? hihi.
- Nu, controlori de trafic. Suntem lumea văzută de sus, din zeppelinul uriaș al cărților care scriu despre lume. Știi cum e să privești lumea din turnul de cotrol? Obiectele zburătoare sunt monitorizate pentru ca cerul să rămână frecventabil, știi nu? Știi și ce frumos se vede de sus? Phoai…
- Adică tu nu dai bani pe cărți…
- Eu sunt din zonă, amigo. Singura pretenție legitimă pe care o poate emite un scriitor e să-l citesc, nu să-l cumpăr. Mie literatura mi se oferă.

joi, 8 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 16

- Puteai să crezi în ce e scris, reiau. De la asta până la interesul pentru literatură nu e decât un pas. Puteai să crezi în metafora scrisului în palmă care e și ea un semnificant, cum e cuvântul în relație cu textul, relația dintre semnificant și conceptul-semnificat la care trimite, adică relația dintre parte și întreg…
- Frumos, bine că-mi faci intrarea în literatură printr-o semiotică mincinoasă, mai exact după ce mi-ai futut toate sensurile. Poți să crezi cât ești de ipocrit?
- Nu iubești cu adevărat pe cineva, măi amigo dacă nu-l trădezi măcar o dată, am citit-o la bancher într-o carte, știi tu. Tot o metaforă e și asta… Te-am iubit, de-aia.
- Ok boierule, ăsta e chiar more and more retard. Totuși, undeva boul are dreptate. Ai observat cum merg lucrurile pe plajă la Sulina? Ce se întâmplă într-un punct al litoralului are ecou undeva. Dacă într-o parte crește pământul, în alta se corodează malul, curenții lucrează mereu. Așa e și cu metaforele astea. Pericolele eludate prin metafore vor începe să cânte mai periculos în alt loc - așa am citit eu într-o poezie (scrisă de un sârb care a ajuns cu noi pe Malul celălalt; cam pe atunci am început să mă ocup cu analiza pe text). Și grozav ce mai cântă și ce mai sapă chestia. Pe ascuns sapă. Mi-era frică, da. Nu știi ce e dincolo. E frica de necunoscut, aia e, a îmbolnăvit multe minți. Din frică unii îl măsoară - de necunoscut zic, îl bat în ore, minute, secunde, pun stavile cerului, fac hărți, lipesc nume pe fenomene fictive diverse și au mereu explicații pentru ceea ce îi sperie prea tare ca să o recunoască; ăștia se dau oameni de știință. Alții tot din frică, nu. Nu măsoară, nu cercetează, doar aleargă să pupe moaște. Tot din frică. Nu, mă Moishe, nu pupam moaște (nici nu sunt în biserica aia), căutam un dram de lumină. Ce căutam și în Gelsomina, ce aducea ea cu sine, cred că ținea de mecanica ei îngerească, și poate că era un înger, mai știi? Că n-am apucat să aflu. Căutam în lumina asta o parte idilică a vieții care vouă vă lipsește. Nu te bucura, boierule, partea idilică e și o parte care te compune, o parte importantă, nu te bucura că îți lipsește. Mai bine caut-o…

Am luat-o pe femeia mea de mână și i-am spus: Mă bucur că ești. Toată viața mea se bucură că exiști, de când am apucat să te cunosc. Ești inima mea caldă (Da, buey, știu că sună cheesy, dar când o trăiești e altceva). Am rugat-o să vină în fața icoanei și să fie soția mea. Urma să ne vedem după prânz acolo. Cu ea nu-mi era frică de necunoscut, cu ea nu.
În ziua aia am murit. Pe ea mi-au luat-o și mi-au înecat-o în mare. Așa cum îneca tata vapoare demult. Eu învățasem să le salvez. Pe ea nu, pe ea nu… Pe când pleca ea, în același minut, unul m-a împușcat în ceafă. Ca în filmele americane, ca în western spaghetti, pe strada mare, strada 1. La Strada. Pe lângă mine alunecau casele de lemn, doi sau trei pui ogârjiți de găină, o vacă de lapte care păștea dintr-o salcie (probabil e vaca eternă, vară de vară o văd de-atunci la Sulina pe faleză când mă plimb noaptea), pe urmă iar casele, gardurile, toate se trăgeau în urmă încet, într-un sunet cenușiu, lung, hârșâit, legat într-o pastă de zece note țicnite de acordeon. Da, obiectele sunt cap de linie. Asta e o treime dintr-o idee. Pentru celelate două trebuia să fiu deștept… Îți amintești? Pe asta tu ai zis-o, boierule.
- Asta cu obiectele? Unde?
- La pagina 350, într-o telegramă. Nu, pentru celelalte două treimi nu trebuie să fii deștept, trebuie să fii doar mort. Oricum, telegramele sunt cimitirul gândurilor; pe alea rebutate le pui repede în telegrame unde ele mor și ajung la noi. Pe lumea ailaltă gândul se trezește, noaptea el se trezește. Obiectele sunt cap de linie, restul de două treimi e spirit și într-un fel da, când ești mort te deștepți. Când visezi și când mori te deștepți în altă parte. Iar spiritul vorbește, ascultă vorbele mele boierule, spiritul vorbește. Just listen!
Ei da, oferta de stele s-a cam închis în ziua aia. Și uneori, tot ce-ți poți dori e să mori fără să te mai întorci pe partea ailaltă. Adică fără să sforăi în timp ce ești mort. Adică tot ce-ți poți dori e să nu ajungi în situația mea.
Din Gelsomina am mai apucat să văd un punct. Apoi o virgulă. Apoi o aripă. Apoi un zbor, iar de atunci n-am mai văzut un altul. De atunci.
- Și cine te-a împușcat, Zorro? Ai aflat?
- Nu știu cine, care a fost, nu mi s-a îngăduit să aflu când am ajuns pe lumea astălaltă. Pentru că nici n-am cerut asta. Pentru că am cerut altceva, mai important. Da, or fi fost oamenii lui Hartley, copoii Comisiei, or fi aflat că jucam dublu - oricum, inima mea e mulțumită, nu jucam pentru interesul meu. Or fi fost poate alții care voiau să-mi ia locul, ori să se îmbogățească în numele lor și nu ca să-i ajute pe oropsiții lumii, habar n-am. Nu-mi bat capul cu asta. Am murit pentru că ceva, o putere a tras de manetă, a acționat un piston: frica, viața mea toată sau ceea ce era scris într-un loc unde cineva n-a crezut în mine. E legea atracției, ceea ce cauți, te caută, o să-ți povestesc mai încolo.
Aveam 33 de ani. And you may say I’m a dreamer…
- But you’re not the only one. Am venit după tine la foarte mică distanță. Doi ani. Pentru că ne lega un destin. Un destin de-ăla, să-ți dai palme, nu să le citești. Am murit de boală, m-am curățat repede…
(to be continued)

luni, 5 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 15

Kontogouris:
- De ce-ai făcut căcatul ăsta, nu pricep, de două sute de ani tot nu pricep cum de-ai putut să fii așa de bou să-mi faci așa ceva, să-mi spui minciuni…
- Nu mi se mai părea ești cel mai tare. Mă temeam c-o să vină de nicăieri unul, o să-ți ia maul și-o să fie el cel mai tare. Voiam să te impulsionez.
- Nu e important cât de tare sunt ci pe cine ajută asta.
- Erai cam absent. Nu erai destul de creativ.
- Tocmai am spus că eram.
- Ce, absent sau creativ?
- Moishe, tu n-ai mă, creierii la tine când vorbim, tu-i lași agățați în cuier…
- Măi, da’ de ce? Da’ de ce că mănânci tu căcat vrei să-mi dai și mie, măi?
- Ba mănânci tu, cu polonicul mănânci. Îți mai iei și la pachet acasă. Spune de ce? Ce te-a apucat să faci pe chiromantul? Știi că dacă spui o prostie ca asta asta îi legi omului viața.
- Cred că mi-era frică să mor singur.
- Și mai crezi că pentru mine era o adevărată plăcere…
- Să mor dacă știu de ce. Sorry, să mă mai nasc o dată, dacă știu de ce.
- Da, nu știe bineînțeles. Toată istoria omenirii s-a scris din fapte gratuite…
- În plus, o aveai pe Sevasta…
- Băi vuvuzelă, Sevasta și găsit pe altul care s-o plătească exact de a doua zi. No offense, da? (-Așa mi-a zis ea, no offense, da?) Auzi, o aveam pe Sevasta! Aveam o pulă… Folosesc aici cuvântul în sens literar, da?
- Kontogouris - iartă-mă că intervin în timp ce vă certați ca doi cretini - cuvântul ăsta nu se folosește niciodată în sens literar, mă… A scris tomuri de literatură, kilograme de tratate și eseuri, biblioteci întregi de poezie, fără să aibă o secundă sens literar. Cultural, da. Îngrașă cultural și artistic Terra de mii de ani, a pus bazele semioticii, i-a bătut pe turci la Rovine, l-a făcut pe Eminescu normal și pe Creangă celebru și n-am timp să enumăr aici câte perspective axiologice erup din el, ok? Dar nu mai crede vreodată că are vreun sens literar. Dacă n-ai vorbi din perspectiva unei fantome, ai ști. Continuă, te rog, aveam o pulă…
- Aveam, da.
- Și?
- Și nimic.
- Cum? Nimic, nimic?
- Mneah… Adevărul e că nu prea mă bucuram că mor. Nu mă simțeam grozav. Îmi băgasem bine-n cap asta, cum zice boul. Și mi-am adus aminte: tot ce faci de acum, îți faci cu mâna ta. Ironic, nu? 
Mă gândeam că aceeași putere care ține stelele-n cer și la care mă rog eu în fața Maicii Domnului Myrtidiottissa din Biserica Greacă de pe strada a-II-a poate să mă ajute și pe mine în chestia asta. Mă gândeam că nu-i e prea greu. Mă gândeam. Bineînțeles, trebuie s-o și crezi.

- Adevărul e că ce minune e aia de ți-o faci cu mâna ta. Mai bine pupi niște moaște.

- Băi Moishe, așa te-a învățat pe tine la sinagogă Mosca Coplanov ăla al vostru cum e cu credința? Ești liber să crezi în ceva, nu? Mi-am sacrificat viața pentru asta…
- N-ai umor, măi. Și apoi, Mosca ăla a fost epitrop la sinagogă abia după ce-am murit eu măi pulă, hihihi… Dar e bine că ți-ai amintit în sens artistic că puteai să crezi în ceva. Puteai să crezi în ce e scris.
- Boierule, you may say this guy is in love with you. Cu toate că e just a little retard. E și ușor progresist, după cum vezi. Un progresist care citește în palmă…
- Puteai să crezi în ce e scris, reiau. De la asta până la intresul pentru literatură nu e decât un pas. Puteai să crezi în metafora scrisului în palmă care e și ea un semnificant, cum e cuvântul în relație cu textul, relația dintre semnificant și conceptul-semnificat la care trimite, adică relația dintre parte și întreg…
(to be continued)

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Ștefan și piratul 14

...Ascultă vorbele mele, bancherule, viața e ceea ce vrei atunci când lucrurile se petrec altfel decât te aștepți. Toți morții știu asta.
Să-ți povestesc. De asta sunt aici, să-ți povestesc… Moishe era angajat de-o agenție maritimă, furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau acolo, shiphandler. Agenția era de fapt a lui și a lui frati-său. Ne-am împrietenit repede, arareori vezi un evreu ca el, într-o ureche. Când întâlnești un evreu filotim, mai degrabă socotești că e lovit de dambla, că e nebun sau beat. Nu, mă, ăsta era treaz. Dacă aveam câteodată pe masă la Parparia ceai englezesc, cafea turcească, sau bomboane rusești, sau vin de Malaga, sau țigări egiptene, rahat de Syria, portocale de Jaffa, sau vermut italienesc, de la el erau. Era de treabă, l-am mirosit că era, pe mine nu mă păcălesc oamenii. Într-o seară stăteam amândoi la o mastică de Hios și povesteam. Gelsomina se învârtea pe acolo, se angajase cameristă la hotelul lui Kamberi și stătea cu noi seara uneori, când termina treaba. Pur și simplu mă inspira, cu ea eram mai creativ. O întrebam adesea ce ar face ea dacă ar trebui să dea cutare lovitură în port sau cutare spargere. Apoi, cum să împartă banii și câte guri de hrănit mai rămâneau în Sulina. În hotel trăgeau căpitanii de vase cât timp nava era la cheu, mă informa despre fiecare ca eu să-mi calculez următoarea mișcare. Și uite așa, pe la jumătatea vieții (așa credeam atunci, că n-aveam de unde să știu) m-am ales cu mândra. Mă pupam cu ea pe sub sălcii ca un puștan și pe sub stelele din curtea casei lui Parparia. O așteptam în fața scărilor hotelului s-o scot la plimbare cu barca, îmbrăcat frumos ca Byron pentru ochii lucrătorilor CED care spionau tot timpul. “Nu mă mai mângâia pe burtă” îi spuneam după ce termina de coborât scările. “Nu am cum să nu fac asta” îmi spunea. “Da’mi vine să te fut, ai înnebunit?”, îi spuneam. “Nu ai cum să nu faci asta”, îmi râdea. Bine, când o să ne prindă ăștia, să te văd ce-o să mai râzi”. Nu mai râdea. Nici nu se plângea. Ne plimbam pe acolo. Râdea iar. Plângea ușor din lucruri mici. Era vie, era copilăroasă. Nu-mi reproșa niciodată nimic, deși vorbea mult și-și ținea mereu inima pe limbă. Și gesticula cu mînuțele alea. Nu că era deșteaptă - era și asta - dar avea un sens al lucrurilor, al lumii, așa cum eu nu-l știam, și era dispusă să mi-l ofere mie. Sau cel puțin așa credeam. Mă îndrăgosteam de ea. Îmi venea tare greu să nu-i spun c-o iubesc…
- Și de ce nu i-ai spus?
- Păi știi, îți ia câteva minute s-o spui și-o viață întreagă s-o trăiești. Întreagă, bacherule, întreagă! Poate de aia nu se grăbește nimeni, nici s-o spună, nici s-o trăiască.
- Da sigur, mai bine o moare. Uite, de aia bancherule, de aia i-am luat boului palma în mâini în seara aia și i-am citit din ea. Pentru că nu se grăbea nicăieri. Pierdea timpul pe-acolo și devenise neglijent.
- Cum, i-ai luat palma în mâini? Știi să citești în palmă? Ești evreu, care evreu citește în palmă?
- Sunt atipic, n-ai înțeles? Terminați amândoi odată cu observația asta!
- Și?
- Și am văzut bine unde se duc liniile, unde se înoadă, unde se scurg. Iubirea asta era din aia de se lipesc stelele-n cer…
- Și?
- Și i-am spus altceva. I-am spus c-o să moară și să-și bage bine-n cap asta.
- Și mai ce, ia zi, și mai ce?
- Și că Gelsomina o să se mărite cu altul…
- De ce-ai făcut căcatul ăsta, nu pricep, de două sute de ani tot nu pricep cum de-ai putut să fii așa de bou să-mi faci așa ceva, să-mi spui minciuni…
(to be continued)