vineri, 25 martie 2016

Vis, 18 martie, București


  Într-o clasă unde ajung obosită, încă aș mai fi vrut să dorm. De acasă mă pomenesc acolo, am senzația că scurtez drumul pentru că prind la iuțelă un autobuz sau ceva așa... Îmi dau seama că nu mi-am luat echipamentul, deși aveam azi în orar chiar două ore de sport. Mai știu că ar fi fost cazul să-mi fac și niște teme pe care nu mi le-am făcut. Ajung în clasă, mă așez în bancă în rumoarea sălii și a celor așezați în bănci care mă admiră și mă plac, știu asta, lângă Violeta S. Îmi vine s-o întreb dacă știe ceva de rezultat, mă abțin în ultima clipă, găsesc că nu-i acum momentrul potrivit ca ea să știe că m-am înscris și eu. Apare un prieten al ei, coleg cu noi, cu un platou de prăjituri, toate galbene, cred că tarte cu ananas ori portocale,  oricum, în spectrul ăsta. Omagiază ceva, poate pe noi căci se poartă tare curtenitor. Ajunge și la banca mea și a Violetei - pe care ne apreciază cu drag și foarte tare - în momentul în care pe platou mai rămăseseră puține prăjituri, râde, poate pentru că știe că nu mai mânânc dulciuri. Iau totuși una, lăsată "mai la urmă", un pic fărâmată și o mănânc cu poftă. Apar și alte prăjituri. Acum îmi pot alege, dar vreau să o răresc cu dulciurile.
  ...Cobor cu liftul, deși aș mai fi dormit. În lift, Laurențiu S. ori cineva ca el. E atent cu mine, eu, somnoroasă, mi-e somn și atât. Spune despre ceva rămas sus în cameră. Ajungem repede la parter, eu închid ușile și urc din nou, el rămâne. Se deschide ușa în dreptul unui etaj, nu știu care, intră o tipă cam dusă și începe să bodicăie ceva în coșul de gunoi din lift. Scoate de acolo un pachet cu niște pungi. Mă enervează, evident. Stau după ea. Intră alta, mă vede, o scoate pe prima de acolo și zăbovește doar puțin, doar ca să o scuze pe aceea că nu e cu țiglele chiar bine pe casă. Cred că până la urmă mă lasă în pace amândouă, în timp ce eu continui să urc cu liftul.

luni, 14 martie 2016

Vise 12 martie, București

   La Carpen, într-o grabă colorată... Da, ne hotărîm în cele din urmă eu cu mama (Sanda) și cu tata parcă, să mergem undeva, eu sunt gata îmbrăcată așa că fâțâiala preparativă e mult redusă, aș fi în stare doar să ies pe poartă, dar vezi, ca întotdeauna, mai apare câte ceva pe ici pe colo. Port o gecuță galbenă de fâș cu pielița subțire, matlasată, cu cusături paralele cu marginea de jos, adică pe lat, și mâneci trei sferturi (așa cum am văzut într-o vitrină zilele trecute și poate mi-a plăcut). O ușoară pierdere de timp există totuși, dar e veselă, e ca într-un film care-ți dă vaga senzație de pregătire pentru un țel plăcut, o vizită poate... Totul se petrece sus, în sala cu coloane...
... Alt vis cu mine care povestesc lui A. de o plimbare pe sub podișorul de pe strada Gării (în vis arată altfel, străduțele se scurg pe sub el în direcții și în sensuri diferite de cele din realitate). Sunt animată, e parcă în preajma sărbătorilor când toate emoțiile sunt mai vii. Totuși, afară e limpede, e lumină de primăvară, pomi înfloriți.
... Alt vis cu C. O. într-o galerie cochetă, luminată prin vitrine de cristal, în genul celor pe care le vezi în Paris, dar aici de dimensiuni mult mai mici, aproape intimă. Până la mărimea holișorului din apartamentul copilăriei din Craiova. Tocmai îmi publicasem cartea în două sau trei exemplare, se face că ar fi o ediție limitată pentru o probă de tipar, un fel de eșantion. Coperta e alandala pictată, nici nu rețin la prima vedere ce redă acolo, nu-s nemulțumită, doar îmbujorată și iată, C. încercuită de două prietene guralive și snoabe, nu înțeleg cum, dar intrăm în vorbă, cred că nu ne putem evita până la urmă... E blândă, e afabilă, e ca o pisică, sunt la fel, nu mă pot abține s-o zgârii ușor cu două vorbe bine plasate, zgârii superficilal, doar o tușă fină și cu urmări imediate. Nu ia în seamă, deci se vrea imprevizibilă. Uite câteva monezi lucitoare pe lângă picioarele ei, le tot strâng, uite încă una, uite și alta de cinci bani, cea mai valoroasă din ele, dar asta nu mai strălucește așa, e mai uzată... Le-a pierdut cineva? C. dă din umeri. Nu râde, îi zic, ăsta e semn de belșug, e de bine când găsești bănuți strălucitori, e-o prevestire sănătoasă. Confirmă dar nu se apleacă, eu strâng în continuare. Mă tot gândesc la carte, e cam puțin lucru că am scos doar un eșantion, când aș fi putut să mă gândesc să fac o lansare, totuși, da.. Mă uit mai bine la copertă, scrie Corianthe, ah, ce-am făcut... Parcă era vorba să încep cu cealaltă, cu aceea cu visele! Deci, mai am o șansă...
   Sunt în camera mea de copil de la Craiova, dormitorul. La biroul mic, caut să dau copy-paste de pe o pagină - poate blogul meu, unei bucăți de text scrisă de mine, într-un alt document mai cuprinzător. Atunci se agață fără să vreau și filmulețul aferent cuvintelor, cu imagini și cu sonor, și cu tot dichisul. Așa că, atunci când deschid documentul, el dă play automat și filmului - un road movie fără de hotar. Mă întreb dacă stă cineva să privească asta. Și așa, oamenii abia citesc pe facebook niște cuvinte scrise pe-acolo într-un text, darămite să se mai uite și la filme... Dar, una peste alta sunt mulțumită, e ceva de bine...
Alte chestii tehnice: îmi apare pe display-ul telefonului un apel pierdut. Când dau să apelez,  realizez că nu e practic un apel, e un link care acum se reactivează (sunt tot la birou în dormitor). Apăs iar link-ul și formează în altă parte, unde-mi răspunde o voce. De bărbat. Mă rog, mai dau dovadă de încă niște inabilități tehnice activând alte asemenea link-uri din telefon. Cred că sunt multe lucruri care se transportă încoace prin intermediul reapelării lor, de exemplu acum sunt cam toți colegii mei de la teatru cu mine aici, în cameră. Repetăm, eu sunt obosită și uit chestii, pretind că nu știu cum le-am ținut minte și pe cele pe care le-am spus...

luni, 7 martie 2016

Vis, 1 martie

   Într-o încăpere, cu o fată. Încă nu-mi dau seama cine intuitiv... Camera e stranie. Împodobită cu perdele gâtuite la mijloc de câte un cordon, închipuind coloanele unei încăperi în Egipt, perioada antică. Materialul din care sunt confecționate e in, sau așa am convenit noi că ar fi, culori - galben și maroniu. Un glas interior îmi spune mie și ei (știu că și ei) că numai una din cele nu știu câte coloane care delimitează pereții, dar sunt inserate și prin mijlocul camerei, punctând linii paralele cu doi dintre închipuiții pereți - una singură  e cea originală. O aflu relativ repede ca fiind prima de lângă ușă (nu e practic o ușă acolo, e convenția unei uși). Ea e de acord, poate făcuse la rândul ei identificarea asta de curând. Îi spun, te știu, știu că ai fost în Egipt atunci, știu că ștergeai praful în marea bibliotecă și că erai în serviciul marelui demnitar X, știu asta pentru că am fost acolo și eu. Făcînd  exact ce făceai și tu. Ea zâmbește, zâmbește și confirmă înainte de a începe să caute în memorie curioasă, cordială, afabilă. Genul Laurei I., caldă.
Cred că mai apare și mama în acea cameră, căutând și ea să găsească acea coloană, e un pic mai inabilă totuși.
   Încă un vis înainte, cred că l-am mai avut, sau în același gen... Urmăresc rândurile unei cărți ilustrate, o carte mare cu desene ca niște picturi în acuarelă, liniile se întind, se amestecă între ele, apoi se face cald și plăcut și mă cuprinde o picoteală dulce, un somn în somn și adormind, mă văd în carte, sunt și eu o acuarelă, ori ceva asemănător...
   După visul cu Egiptul m-am trezit cu degetele încleștate ca două ghiare, blocate, apoi am amorțit.
Curios, am fost la filmul cu Egiptul abia la două sau la trei zile după ce am visat asta...

Vise, 6 martie

   Vise fragmentate, sparte în mozaic. Încă foarte realiste... Rememorez niște chestii din trecut, mai mult niște așchii, flash-uri pe care le notez. Intru într-o clădire de birouri cu etaje și rătăcesc de la unul la altul ca să scap de insistențele unui tip care vrea să mă angajeze acolo. Inițial, cred că e indian pentru că mă sâcâie negustorește și se ține după mine ca într-o piață de mărfuri. Deja mă enervează. Fusesem avertizată că dacă cedez, mă va angaja pe loc și mă va îngloda în muncă de birou de dimineața până seara. Maria fusese acolo, cred că ea îmi spusese. Acum ea îmi arată o coală de hârtie pe care înșirase o coloană de cuvinte și de expresii uzuale în limba acelora din birouri, în arabă. Aha, deci de arabi vorbim. Fac și ei muncă de birou? Râd. Apoi citesc lista și cred că o scriu și eu până la urmă, ca să țin mai bine minte. De exemplu, transcriu: "Polar Allah" = Allah fie slăvit, Allah fie binecuvântat... (ce chestie, mi-am mirat eu când m-am trezit, uite că am reușit totuși să țin minte. Chiar dacă e nonsens, tot pare ciudat. Și cât de citeț scriam...)
   Alte vise mărunte cu niște șosete pe care mi le cumpărarasem de la un magazin deschis de curând, parcă și o pereche de pantofi, nu mai știu...