miercuri, 19 aprilie 2017

Vis, 19 aprilie, Craiova


   Un spațiu întins fragmentat de camere, un apartament. Peste care tronează un personaj în genul lui Maggie Smith. Stau vag într-una din camere unde sunt servită cu un sistem complicat de cești de ceai. Pare că studiez ceva literatură, mai ales scrierile unei doamne de care Maggie Smith aceasta nu e străină. Cum spuneam, îmi aduce o tavă de ceai. Comentăm, povestim despre felul cum doamna, un caracter misterios, așezase patul în camera unde sunt - e cumva lângă perete, dar mare, primitor, apoi despre filozofia ei despre bărbați (what a fuck, what’s the philosophy you need?). Se face că urc scările, acolo, pe casa scării pusesem ibricul din care turnasem într-o cană burtoasă, unde ceaiul rămăsese provizoriu înainte de a fi turnat porționat într-o ceașcă finală, din porțelan, dantelată, drăguță. Pe care o să mi-o car în pat și-o să continui lectura acelui studiu scris de doamna aia, englezoaică bănuiesc. (Sistemul de camere aduce cu apartamentul în care stau în perioada asta, cel de la gară, casa copilăriei).

luni, 3 aprilie 2017

Vis 3 aprilie, 2017, București

   Drum lung cu mama (Mira), pare că vrem să facem o călătorie de la Craiova la Carpen, dar multe priveliști noi apar. Uite casa asta, trecem acum prin dreptul ei (n-am văzut-o în real în viața mea, însă în vis o privesc cu plăcere ca și când uneori aș veni pe-aici pe drum). E uriașă, inițial a avut rol de rezidență, de manoir, de vilă de protocol. E albă ca o prăjitură din zahăr, chiar imaculată. Prin fațada ei și prin laterale trece un perete de sticlă fumurie cât să nu poți vedea ce-i înăuntru, și e ca și cum ar închide în sticla asta un fel de verandă, sau pur și simplu peronul inițial, acum acoperit și transformat într-o anticameră ferită vederii. Uimitoare construcție. Ridic ochii, sus la primul etaj, pe colț văd prin ferestre câteva mese rotunde acoperite fiecare de țesături verzui cu fir strălucitor, cât să- mi dau seama că proprietarii au făcut din ea restaurant și săli de mese pentru evenimente. Îi dau ocol cu privirea, căci drumul din față unde suntem noi ocolește generos și prin laterala ei stângă și, cum e singură în tot câmpul, o pot vedea. Peretele stâng mărginește o terasă joasă ce odată demult se dorise a fi împrejmuită de un gărduț decorativ. Lucrările de finisare se opriseră cândva în imemorial și gărduțul din fier ruginise, iar acum oferă trecătorilor o imagine jalnică de casă țigănească neterminată, cu cărămizile din zidările rânjind descoperite la lumina zilei ca niște măsele fără gingii. Combinație scârnavă de lux@mizerie.
Mai departe, pe drum apare o porțiune de pietriș. Începe să ningă. Alb metalic, înghețat, în aer și pe jos. Drumul se prelungește într-un podeț de lemn, unul din podurile alea suspendate cum erau odată ca să treci Amaradia pe la Melinești. Dar ăsta, ăsta e din alea croit pentru Indiana Jones. Mama trece fără frică, apoi mă lasă pe mine în față. Stinghia de lemn pe care pășește e îngustă și, deodată, se face că se coboară la un etaj inferior, croit din scheletul ăsta de lemn maroniu putrezit. Ne pierdem echilibrul amândouă, nu cădem. Aici la subsol e anticamera unei autobaze ce ține de vechiul, fostul complex industrial din fața noastră prin care va trebui să trecem ca să avansăm în călătorie către Carpen. Aici în cămăruța asta cu pereți murdari de igrasie, câțiva oameni ne prezintă niște schițe pe care cu răbdare le vom parcurge și le vom semna. Mă deranjează un pic, pentru că mă opresc un timp din drum, chiar dacă un timp scurt. Ne vorbesc ceva…