duminică, 7 mai 2017

Vise, 4 mai, Craiova

   Merg cu trenul vreo două stații. Urc pe un deal. Știu că am de luat trenul înapoi spre Craiova. În aceeași zi, zi splendidă, astăzi. Soare peste tot, dealul înverzit, călduț, tufe de flori, ce bine e, etc. În vale, trece un tren în sens invers de cum venisem - adică acum trece de la dreapta spre stânga punctului în care sunt. Cobor aproape în fugă. Dacă ăsta e trenul meu? Așa repede a venit înapoi? Totuși, parcă-am zărit niște vagoane de marfă. În cazul ăsta, trag nădejde că n-o fi totuși ăla al meu. În stație, unde ajung aproape imediat, câțiva oameni, îmbrăcați în cămăși ca oltenii la târg. O funcționară CFR îmi explică ceva despre cum voi ajunge înapoi în Craiova cu trenul, probabil cel care urmează să intre în curând în gară.
   Multe camere ale unei case. În fiecare e cineva. Stau de vorbă cu A. El se duce în altă cameră unde desigur, stă de vorbă cu altcineva; pe rând apoi, cu ceilalți locuitori ai casei. Dana se pregătește de plecare, eu aș vrea pân’la baie, Dana vrea și ea tot acolo ca să se schimbe de hainele în care a făcut curat și să-și facă duș. Cam aiurea-n tramvai visul ăsta pân’aici. Deodată am senzația că mâncasem niște rodie ori un fruct semințos pentru că îmi rămăseseră pe limbă câteva bobițe de gelatină. Scot între buze unul, îl iau între degete și-l arunc pe jos. Atinge podeaua și de-acolo se ridică un fluture. Mare, cu aripile pline de culori. Apuc cu degetele alt bobuleț, îl scot dintre dinți, îl arunc pe jos, pocnește ca o petardă minusculă - cum erau odată “capsele”-  și se transformă în fluture. Zboară mare, cu aripi lungi, pline de desene pictate. Și altul, și altul, le iau pe rând de pe limbă, le lovesc de pământ, și alți fluturi, și alții. Fac cam de-un stol, zboară pe-acolo, aproape ating pământul cu burticile și foșnesc ca-n poiana minunată. Toți sunt plini de culori, fiecare aripă o bucurie…