duminică, 18 iunie 2017

Vise, 18 iunie, București, II

   Ațipesc din nou. E spre dimineață. Ajung într-un loc închis împreună cu A., o încăpere pregătită pentru party. Un scenariu curios începe să curgă. Suntem aici ca să ne simțim în largul nostru, pentru că se pune de ceva ca o petrecere, una galactică și, după câte înțeleg, monitorizată. A. continuă să mă bată la cap cu chestii pe care nu le fac bine și în general e greu să-l suport. Așa că-l las pe canapea acolo, lângă perete și mă așez pe alta, lipită de peretele vecin, tocmai când în cameră apare Simo (de la dans contemporan) însoțită de două persoane care se fac comode taman lângă mine, alături. Vine și ea, apoi se înghesuie puternic într-unul din ăștia, îl recunosc, e maestrul de ceremonii. Maestrul ăsta e o chestie alcătuită din cârpe umplute cu ceva, fulgi, rumeguș, legate între ele cu ațe. E străin, venise din alt sistem de curând. Bun, deci Simo ieșise să se distreze fără bărbatu-său. Nebună mică, bănuiam eu! Când mă uit iar, ea e grămadă în peticele lui, el o cuprinde și o conține, adică se amalgamează și se amestecă toți trei ca într-un sac, sau ca-ntr-o budincă. Cred că e un fel de threesome, nu știu, așa o fi la ăștia. Circul continuă, apar și alții în cameră. 
A. meșterește ceva la o mașinuță, o chestie complicată, și ca formă - simplă, ca un ou. Oul galactic, îmi vine să râd. Intră înăuntru și rămâne captiv acolo. Blocat în ou. Îi ciocănesc în perete: ce faci? Fac un căcat, ce nu pricepi? Mi-a rămas brațul prins și trebuie să mă descurc să repar prostia asta de ieșire doar c-o mânuță.
Totul se complică în  progresie pe măsură ce fiecare compus al poveștii se transformă într-o problemă de matematică străină de sistemul terestru și care n-are niciuna toate datele ca să fie rezolvată. Singură în fața irezolvabilului. Și nu pricep, cum mama mă-sii să intervin când nimic nu merge după vreo logică. E ca și cum m-ar fi angrenat un acccident care a intersectat un tablou de Kaindinski cu unul de Miro, iar eu mă aflu între lumi, la mijlocul intersecției. Merg pe ghicite, dar ghicitorile își schimbă configurația, mă lasă mereu fără răspuns tocmai când mă apropii infinitezimal de unul.
Dumnezeule, încetați o dată! Nu știu precis dacă țip chiar asta, dar lucrurile încep cât de cât să se așeze. Maestrul de ceremonii revine la locul lui, ca apoi să devină păpușa galactică a alte doamne amatoare de interacțiune, se retrag în altă cameră, dar Simona fuge după ei, A. iese din ou și-acum e murdar de gălbenuș pe la gură. Îl mâncase, rezolvase problema, nu știu, iar eu, eu pricep din toate astea la fel de multe ca la început…

Vise, 18 iunie, 2017, București

   Sunt pe stradă și merg, urc printre niște spații verzi, frumoase, ronduri cu iarbă. Le recunosc. O iau pe-o scurtătură și tai o bucată de drum prin spatele unui pâlc de case prin mijlocul acestor ronduri, mărginite de alei de asfalt aparținând unui cartier mai depărtat de casă, linia autobuzului 1 să zicem, prin “1 mai” dintr-o Craiovă onirică - altfel structurată decât realul. Sunt sprintenă, merg perfect pe bordura îngustă. Intru sau sunt adusă insidios, înadins într-un loc - un alt plan. E ăsta un spațiu închis, e nivelul strâmt al unui bloc sau hotel. Accesul se face printr-o ușă și prin glisajul unui lift poziționat pe peretele opus ușii. Liftul pare blocat la nivelul acesta. Pe lateral, între lift și perete, un spațiu îngust luminând un exponat ca în muzeu: un bust, un mulaj mai degrabă, înfățișând capul lui Seneca - silitul să-și desfacă venele în baie și să bea cucută pentru că nu murea mai repede. Dacă aș zăbovi cu privitul, înfățișarea asta mi-ar da fiori, e deosebit de realist, ca și cum i-ar fi înfipt cineva capul tăiat în băț și l-ar fi expus acolo. Sunt împreună cu un alt tip, prins și el la strâmtoare cu mine și obligați să ne sinucidem din onoare. În ciuda a tot ce vreau, îmi aplic ventuza cu lichid letal în frunte; centrul frunții devine astfel, pe o rază de doi centimetri, o bășică plină c-o zeamă cenușie bănuiesc - n-am cum să mă văd, doar palpez cu vârful degetelor mâinii drepte. Mișcările mi se sting, se rigidizează respirația. Mă târăsc din lift, de lângă tipul care făcuse același lucru. Aștept, dar totul se petrece lent, prea lent. Ușa din față se deschide, o persoană însoțită de o alta se strecoară lângă mine. Totul e pudrat de un ecleraj ca la teatru. Mă târăsc la perete, peretele unde, mai încolo, se află bustul. Unul din intruși aruncă o sondă cu otravă -gazoasă - lângă mine, alta în lift, lângă celălalt. Ăsta care se ocupă cu instalarea morții pare un om-combină. Se asigură că gazele letale își vor face treaba și se descheie la vestă; din piept îi ies câteva sertare - la modul propriu, luminate cu beculețe în culori diferite. E flexibil, lungan, nu pare uman, are picioare telescop dar la chip seamănă cu actorul ăla, John Leguizamo . Suntem lăsați acum mult timp singuri, după cei ăștia doi ne părăsesc. Nu știu ce face celălat în lift. Eu mă rigidizez lent. Prea lent. E oribil, îmi spun. Abia asta e tortura. Să aștepți. Îmi alesesem, după ce venisem din lift, o postură cu spatele lipit de perete și cu picioarele în față, șezut. Mă uit la Seneca. Pare deja pietrificat. Nu mă sperii, nici acum nu sunt speriată. Pentru că mi spun mereu că poate nu e așa. Poate nu se termină aici. A fost prea puțin, o viață scurtă, n-am apucat să fac mai nimic. Nici nu-mi amintesc mare brânză din ea, acum că tot întorc capul peste umăr.
Trebuie să existe un antidot, da asta e, de-aia nu sunt speriată, acum îmi dau seama că totuși cred asta. Că există… Îmi trece prin cap că e înadins, că sunt obiectul unui experiment, că nu sunt lăsată să mor, ca să mă observe…
Intră câțiva, echipa tehnică. Între ei, două femei. Nimen nu pare uman. Una din ele e frumoasă. Dar altfel. Îi trasez repede o descendență de pe planeta vecină, cei care ne-au afiliat, stăpânii. Dar e în amestec cu alte rase pe care nu le cunosc. E metisată, zic. O întreb pe cealaltă, vă rog, oare se mai poate interveni? Mă gândeam la un antidot, nu…? Nu… Zice că nu. Zice: cantitatea de gaz e prea mare. În plus, sunt cele trei sonde. E ireversibil. Dar, zic… Dar… Merge prea încet. Și tot mai cred că…
Nu vă cunoaște, intervine cealaltă, cea tânără, frumoasa. Cine…? Moartea, spune. Nu vă cunoaște. Nici recunoaște. Se apropie cu sfială, acum doar vă dă târcoale, vă observă, se ține în umbră, de-aia merge așa încet… Dar la mine, eh, suspină ea. Pe mine mă cunosc așa de bine duhurile astea, am lucrat cu ele prea mult… Mă cunosc, mă agață. Când o fi, va fi repede, abia așteaptă să…
O ascult fascinată. Apoi imediat îmi dau seama că ea, ei toți sunt de fapt fascinați, și că obiectul fascinației lor sunt eu. Mă privesc transportați, au ochii lipiți de mine, nu se mai satură, mă admiră. Le zâmbesc. Mi se transmite telepatic că fascinația e către ceva ce ei nu știu, n-au cunoscut, ceva ce eu, noi o strigăm speranță, puritatea aia zisă bucurie de viață de care încă nu se pot apropia duhurile… Îmi dau seama că fața mea, aproape împietrită încă zâmbește. Respir de câteva ori, tot mai greu. Prin cărămida care îmi e acum trupul. Peretele se lățise în partea mea dreaptă și se deschisese acolo privirii un mic laborator în care șed ei, echipa de control… Stau sprijinită încă de perete ca un bibelou. Voi fi în curând ca mulajul acela. Continui să zâmbesc, m-am osificat așa, cu zâmbet. Și sper, sper înainte, prin respirația asta grea ca o grație zidită în miezul din piept, că mai e ceva, mai e totuși ceva… Nu e încă, mai e mult , nu mor, nu , se mai poate întâmpla…
Mișc o mână amorțită rău, piatră. Treptat, mișcând-o înțeleg că e vis. A fost vis. Oribil, dar vis… Mă trezesc.