duminică, 23 iulie 2017

Vis, 23 iulie, Craiova

   M. explică punctual niște pași pe care ea îi făcuse de-a lungul turnării unui filmuleț (o reclamă), e o rutină de lucru mai mult, ceea ce explică ea. Locul unde mă văd în vis împreună cu M. pentru “simularea” asta e la Carpen “către cursă”, prin drreptul locului unde odată locuia Profira. - Sau eu sunt cea care explică/simulează pas cu pas rutina aceea și spun cum că, uite, seamănă cu aceea a M. (în vis apare un mod subtil de a-mi asuma ceva/o situație prin asta, că fac chiar eu ceea ce mi se prezintă ca fiind făcut de către altcineva).
Alt vis cu A. care-mi explică (iar explică!) pe un ecran pe care se derulează ceva ca un desen animat sau ca o hartă animată a unei insule; despre cum să pătrund în această insulă, despre posibilități și improbabilități. E invaziv, intruziv, mă simt atacată și expusă, dar nu grav, nu… Adică sunt cumva asediată de corpus-ul lui emoțional care nu știe să intre decât cu bocancii. Dar pentru că nu sunt o persoană ostilă emoțional, nu mă opun, dar… Dar de data asta cred că sunt asertivă - asta o însemna bunăoară să fii asertiv: adică îi spun cu blândețe dar ferm că am o stare emotivă fragilă, că imediat ce a murit tatat am resimțit-o astfel și că sunt în continuare așa o vreme, că-i normal așa… Cu alte cuvinte, am cerut să fiu menajată. Pare că înțelege.
Privesc împreună cu mama (Mira) harta asta și sunt în stare să-i expun câteva lucruri. Înțelege și ea. E stuf acolo, e și apă, așa cred că e, cel puțin… Plus niște subtilități. Care știu că există, dar nu le pătrund. Ne vine să ne așezăm la o masă mai încolo, în spate, pentru că e un restaurant alături. O masă la fereastra unui geamlîc. Acolo vorbim, la masa aceea de la care tocmai se rdicaseră alții, tot din grupul nostru, de-ai noștri, se ridicaseră și poate că se întorc înapoi ca să continue prânzul. Acolo îi vorbesc ei de hărți. Și mai apare în discuție un vacuum-cleaner, un aspirator. O doamnă - cea care ne servește - ne explică și ea cum e cu el, cum se manevrează, sunt niște detalii tehnice, și de unde să-l cumpăr. Atmosferă luminoasă, însă foarte multă informație, detalii, fragmente de discuție care planează în jurul capului meu, lucruri pe care să le învăț ca să-mi fie familiare și care încă nu sunt, al căror sens, al căror plan general îmi scapă. Pe moment.

luni, 10 iulie 2017

Vis, 10 iulie, București

  Într-o cameră care seamănă mult cu sufrgeria de la Craiova (casa copilăriei), poate chiar este, sau e replica ei onirică. Tot felul de lucruri vechi sau mai degrabă art-deco: un radio, un bibelou de sticlă roz "încețoșată", sablată, reprezentând două trupuri îmbrățișate... O cameră frumoasă, așa aș numi-o. Are patina vremii și culoarea arh. Gabriel, arămie. Urmează să plec într-o călătorie, nu lungă, poate chiar până la Carpen unde se pregătește ceva. Haine, bluze pe care trebuie să le iau, puse vraf deoparte, miros a curat și-a levănțică. Pe măsură ce orele înaintează - încet - fiecare din casă își vede de treburile de făcut dimineața. De exemplu, cineva care seamănă cu Costi (un prieten de demult, din "vechea gașcă"), altfel decât Costi de demult, o variantă al lui îmbunătățită, ajuns bine: e redactor, chiar director al unui post radio, are prestanță, greutate, strălucire și își face de lucru în camera asta retro, de unde se pregătește să citească în direct, de la un microfon ascuns în biroul art- deco, în lumina art-deco, din fața rechizitelor așezate acolo art-deco, un comunicat de importanță crucială - în genul ăluia "peste câteva momente vom transmite un comunicat foarte important pentru țară...". Are discursul scris pe o foiță în genul celor pe care curge un cod morse, poate astfel va fi transmis și discursul... Pentru că eu, din fața biroului nu-l aud și tare aș vrea. Hai, nu te găbești, îmi zice mie. Am puțină treabă îi răspund. Știi, spune, am visat ceva mișto, să-ți povestesc... De ce nu-ți scrii tu visele, îl întrerup eu, ar rămâne undeva scrise iar tu ți-ai descărca memoria de amintiri abuzive. Ah, n-am timp, nu-mi permit să-l pierd. Fă-ți, zic, e un câștig, nu o pierdere...
... Acum chiar că mă grăbesc, pentru că trebuie să cobor să plec, poate chiar cu mașina - iar hainele pe care am să le iau cu mine nici măcar nu le-am ales, iar Maria îmi propune tot felul de variante ciudate. Uite, zice, ia-ți bluzica asta (o bluză într-adevăr frumoasă, de-un albastru electric). Maria, zic, e luna iunie aproape iulie, ce să fac cu bluză de melană pe mine, că mor de cald... Ea umblă cu câteva haine de-ale mele împăturite sub braț - ceva alb strălucitor și încă câteva chestii - în timp ce trebăluiește prin bucătărie. În timp ce mă țin după ea să mi le dea, căci nu-și dă seama că le luase și le poartă așa, cu ea.
Cobor. Afară, în fața Stomatologiei de e Calea București e grupul meu de fete de la cursul de dans contemporan, niște drăguțe, merg și ele cu mine. Cumva din una în alta, mă pregătesc să merg cu mama (Mira) la întâlnirea prețioasă cu niște persoane interlope. În sensul că acest bărbat pe care urmează să-l vedem face parte din marea clasă rafinată a unei mafii locale și dă o sindrofie. Nu înțeleg de ce-mi ia așa de mult să mă pregătesc, sunt încă în mașina care ne-a adus la locul cu pricina - un restaurant sau o cofetărie elegantă, albă - și tot mai stau să-mi aplic în oglindă o pudră albă pe față și pe păr și pe tâmple, mai mult un praf alb. Încât mama, nerăbdătoare, face gestul inelegant și lipsit de stil să mă strige de la masa unde deja fusese invitată să se așeze: Haide Iulia, ce stai atât de mult să te pregătești - de parcă aș fi un copil de 12 ani pe care te simți obligat să-l scuzi musafirilor. Cobor din mașină și iată, sunt în pragul unei construcții bizare mai degrabă, albă, cubică, cu scări pătrate înscrise în acest cub. Copiii trebuie să stea acolo, spune personajul interlop - și el îmbrăcat în alb, spoit cu alb pe la tâmple - și-mi arată un loc sus în vârful celor două trepte, în stânga intrării, ca și cum (acum, când scriu îmi dau seama) ar fi treptele unui mausoleu, o ciudățenie din aia care se află prin cimitire, ca o casă. Urc și stau pe o banchetă simplă săpată fix în piatra albă a ultimei trepte. Lângă mine mai sunt două doamne, una are mâna răsturnată peste locul unde o să mă așez, îi iau brațul și i-l pun în poală, doama îmi înțelege umorul, are chiar reacția potrivită, adică-mi face loc să stau, pare de treabă. Privesc ușor în jos la mesele acoperite cu un baldachin din pânză ușoară, albă, unde tronează personajul, unde s-a așezat și mama. Mai e o vitrină frigorifică în față, dar tot pe partea cu treptele, adică alături de locul meu. Mă apropii de ea, raftul de sus e plin cu prăjituri cu foi, cu straturi cafenii și gri de ciocolată, ness... În spatele lor și al vitrinei e amprenta lui Ș. sau nu știu cum să-i zic, premoniția, senzația că e el acolo, în adîncimea salonului, sau că urmează să apară, sau așa ceva...

P.S. Azi către seară am vizitat, absolut din întâmplare (treceam prin fața ei și-am intrat), Casa oamenilor de știință, fosta casă Assan din buricul Bucureștiului (Romană). Muoaaamă... (cine a fost pe-acolo knows what i mean).  Deci, să zicem că prima parte a visului, cu exhibiția art-deco s-ar putea explica așa. Și de aceea cred că mental scanez cam pe o rază de 12 ore în avans, de aci efectul de "premoniție"...

duminică, 9 iulie 2017

Vis, 9 iulie, București

   Într-o foarte mare sală de clasă vin, pe rând, oameni invitați să cânte la instrumente. Partituri... Pesemne sunt muzicieni, dar perspectiva mea e că mă prind cumva treptat de asta. Ca și când aș fi o fetiță dornică să învețe chestii și cunoașterea se deschide pas cu pas ca și cum s-ar ridica, încet, o cortină. Și altă serie de instrumentiști pășește înăuntru... Între ei, o tipă stilată. Remarcabilă, sau eu o remarc, pe loc. Nu-mi dau seama de ce, ea cântă în rând cu ceilalți și la fel de bine ca ei. Într-o pauză foarte scurtă vorbește cu mine pe teme varii; cred că e genul de conversație intuitivă, deci care se petrece repede, căci spațiul dintre două piese e scurt, nu e timp. Vine vorba despre Eine Kleine Nachtmusik - tocmai cântaseră Mozart, dar nu asta - și, din una în alta, spune ceva despre piese muzicale care instalează o temă de câteva note, iar notele astea, revenind ca orice temă, fac din ele bijuterii în inima altor bijuterii. Și dă ca exemplu Eine Kleine...
Vine vestea că următorul grup de instrumentiști întârzie, că cei de față vor rămâne mai mult... Eu sunt încântată, ceilați din sală, nu prea. Pe unii îi apucase căscatul. Fapt pe care-l ignor, mă concentrez pe muzică. Apoi apar niște prăjiturele din alea pe care le numim Lica, mănânc, mănâncă și fata, uite pe asta obișnuia s-o facă și mama, zic eu, e din foi Lica și-un strat de zahăr ars... Mai mâncăm câteva, sunt din ce în ce mai subțiri, până la străvezii, parcă li s-ar fi tasat straturile. Ei cântă între timp. Și vine și vestea că cei care urmau la rând - seria cealaltă - au sosit. Câteva aplauze în clasă, unii cam exagerează, ce bine că e timpul să plecați, haideți... Spre uimirea mea, fata care-mi plăcuse are o atitudine altfel, cu totul... În loc să se ridice fuguța, cum probabil aș fi făcut eu, are prezența de spirit și tăria și desigur, inteligența să rămână locului. Stă așezată pe scaun și privește în față. Îi privește pe ei, copiii din bănci. Acum deschide gura și vorbește, doar cu o jumătate ton mai sus, doar un pic, atât cât să i se audă glasul. Cu o jumătate de ton, ori mai puțin, peste ei:
 - Da, e în zestrea omului să facă alegeri, unele din ele probabil păguboase pentru că, știi ce, liberul arbitru are prioritate. Dar mai încap câteva pogorăminte în a utiliza drăgălașul ăsta de liber arbitru. De altminteri, o micuță educație se arată, și ea, necesară. Pentru că important e discernământul: dacă să alegi să te arunci cu capul în fântână, sau să stai deasupra; dacă să alegi obsesesiv-compulsiv să-ți comuți centrul de interes din 5 în 5 minute pentru că pur și simplu nu ai răbdare cu tine, sau să alegi să ai acea răbdare. Răbdarea poate fi folositoare. De fapt, arăți că alegi să stai 5 minute tu cu tine - și asta poate fi folositor - în loc să fugi permanent de propriu-ți sine. De care pare că te plictisești prea ușor. O, dar mai sunt o grămadă de idei preconcepute privind drăguțul de liber abitru: unii aleg să lucreze noaptea cu pretenția că numai noaptea au randament; în timp ce atâtea studii arată că e un drum fals, că celula nervoasă se consumă de câteva ori mai repede când alegi noaptea pentru lucru și că, în timp, depresia și nevroza își fac treaba, îți înghit creierii... Așa că ar fi mai util să investești un pic într-o minimă educație, decât să continui a crede că liberul arbitru dictează; liberul arbitru e liber dar costă. Costă atunci când mergi pe ce alege umbra ta și nu lumina din tine. Update yourself - a zis.
O admir. Echilibrată, cu gesturi limpezi. Stă pe scaun atât cât îi trebuie ca să spună ce are de spus. Și spune. Apoi  se ridică și pleacă în timp ce toți tac. Reușise să-i facă s-o asculte. Aproape într-o doară. Fără efort.