iulia popescu

What about mainstream?

2012-02-01T13:49:00.000+02:00

Deci, la Târgoviște alaltăieri fuse ceva mai bine...

Deja încep să mă simt mai bine, vorba lui Winnie... apropos, asta e o condiție necesară ca să lucrezi. Desigur, ne putem ambiționa și face să ne simțim prost sau foarte prost când facem meseria asta, dar noroc că avem ocazia să ajungem la concluzia adversă la un moment dat... abia atunci începe povestea...

Deci, ce spuneam...? :)... aaa da, că îmi place când se scrie bine despre mine prin ziare...
:)

După-amiaza unui faun

2012-01-21T13:51:00.008+02:00

Sfat,

Nu încercați să prezentați o piesă - care întâmplător este recunoscută ca regina convențiilor din teatru - într-un spațiu neconvențional. O puteți face desigur, dar riscați să nu se nască nici un canal, nici un canaletto de transmisie spre public... Și să vă mai bucurați o dată în plus de povestea cu rățușca urâtă...

Cam asta e... cu spectacolul meu de aseară. A veni cu ceva cu totul diferit de ceea ce lumea se așteaptă să vadă într-un loc obișnuit cu mine într-un alt gen de spectacol, un gen care servește mult mai cochet și mai bine și actorul și publicul, e o dovadă de mare prostie - pe care mi-o asum completamente - înseamnă a vrea să-i convingi pe ei să compare mere cu mandarine... Înseamnă a căuta un vinovat atunci când de vină nu e nimeni. Și tocmai de-asta scriu astăzi ceea ce scriu... (Mai există și amănuntul că oamenii nu pot trece peste propriile lor neputințe ori bariere și frici atunci când se uită la tine... și nu poți face nimic chiar dacă te dai peste cap, ca să îi schimbi... doar ei se pot schimba, dacă vor sau își doresc... dar ăsta e doar un amănunt și repet, nu e nimeni, dar NIMENI vinovat...)

Deci, din motive misterioase - printre care ceee ce am scris mai sus intră doar ca o mică parte - spectacolul a ieșit prost, iar eu sunt mândră de asta. Aseară am avut un copil autist pe care îl iubesc, pentru că mamă îi sunt tot eu și nu vecina de la balcon...

Poate, desigur!, poate am jucat prost! Sunt seri în care din motive necunoscute, din neant, din aer... joci prost. Posibil, căci nu am găsit nici un cunoscut care, văzându-mă din față, să îmi explice clar cum stătea treaba. Singurul lucru limpede deocamdată sunt doar rândurile mele de azi... A, ba da, a fost un prieten care a spus cam așa: "Băi, nu te supăra, ăsta e rol de Olga Tudorache... Nu l-ar juca mai bine ca tine - pentru că personajul ăsta nu poate fi jucat mai bine - dar ea e Olga Tudorache!!!!"

Concluzia e doar că prietenul detestă acest text pe care eu îl iubesc, și asta e foarte clar, altfel o asemenea glumiță n-ar încăpea în propoziție...
Și, apropos, tocmai de asta spectacolul meu va continua. Căci voi continua să joc acest personaj până cad sub masă, până când granița dintre mine și mainstream va deveni irelevantă, până dincolo de mine, de Winnie și de Olga...

Le mulțumesc oamenilor care au fost ieri acolo pentru că ei m-au ajutat să rup în mine încă o barieră!...

Adevar a la Palice

2012-01-14T16:35:00.002+02:00

Trecutul e OK and we are very pleased with it.

Prezenul, prezentul care suntem, continuul... ei, ăsta ne cam ridică probleme...

Scrisoare către Rudolf rozaliul

2011-12-27T01:50:00.006+02:00

Îi iubesc pe oamenii pe care îmi face plăcere să-i contrazic. Și mai puțin pe cei cu care mi-e lehamite să mă încontrez - motiv pentru care îi uit confortabil... Cam atâta am eu de spus la capătul anului crizei. Urmează unul cu sfârșitul lumii pe final, deci eu vă doresc Sărbători fericite! Clar, va fi bine.

Cine mă cunoaște știe că îmi lipsesc resurse bunicele de cinism (și asta la un moment dat devine motivant). Deci, eu chiar vorbeam serios...
Numai bine!

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/despre-iubirile-fericite

2011-12-08T12:12:00.001+02:00

Iartă-mă...

2011-12-01T11:30:00.000+02:00

Iartă-mă, Doamne,
că-ți hulesc pâinea...
Dar orice pită
e o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
de atâta fum
în care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
altceva-n loc?
De pidă, raza de soare,
pe ea s-o ronțăi blând;
iar cine-și doarme ziua
să rămâie flămând.
Stăpâne,
mi-i gura pecetluită
c-o pâine.

Grigore Vieru

Eu...

2011-11-21T13:19:00.000+02:00

Îmi doresc să-mi spună cineva: "Ești cea mai frumoasă femeie din lume"... și eu să-i spun: "Pentru că ai cunoscut... câte? 2, 3 ?" și el să-mi spună: "Ești cea mai frumoasă femeie din lume... Tot restul sunt poveri!"
Nimeni nu mi-a spus până acum: "Te iubesc pentru că ești ușoară"
Poate ... pentru... ... Poate... pentru că nu sunt?...........

Dar asta înseamnă să fii femeie! Să fii ușoară! Asta înseamnă... restul sunt minciuni.
Îmi doresc să fiu cea mai ușoară femeie din lume!

... ca pâinea, ca iarba, ca pomii și corăbiile albe cu pânze în zile frumoase... fără gravitație
ca o bărcuță de hârtie nescrisă... mereu nescrisă...
Cum e să nu știi nimic?
De fapt asta e: nu știu nimic... nu știu nimic, de fapt...

așa de ușoară că, dacă m-aș sui cu tălpile pe umerii tăi, ai crede doar că respiri...

Deci? O să pot?....... Spune-mi că pot... Te rog! Spune-mi...

"Măsură pentru măsură", anul al treilea

2011-11-18T23:47:00.007+02:00

"Măsură pentru măsură" e una din cele 4-5 piese ale lui Shakespeare în care toată lumea exagerează: orișicare personaj se ia la întrecere cu vecinul lui fie în ordinea viciului, fie în cea a virtuții; desenul caracterelor este însă atât de fin, încât fiecare personaj e obligat, datorită mândriei lui de a persevera, să parcurgă paradoxal distanța care separă cele două opuse. (Nu sunt sigură, dar cred că Shakespeare e primul care începe să forțeze limite aparent stabile și aruncă în aer contrariile -blowing the opposites... )

Pe scurt, într-un oraș imaginar numit Viena, ducele pleacă lăsându-și vărul locțiitor. Înarmat cu prerogative, înlocuitorul înăsprește legea împotriva prostituției, cu toate că tipul "mănîncă și el pe ascuns oiță vinerea". Prima lui victimă e Claudio, acuzat că și-a lăsat iubita însărcinată, adică "a umplut o sticlă cu furtunul" - da, așa vorbește Shakespeare, întotdeauna mi-a plăcut băiatu' ăsta! Să pui pe tapet chestinuea "fornication under consent of the king", veche de câțiva ani doar, la curtea Elisabetei, e o manevră demnă de un scriitor tare!
Mai departe, citiți textul, nu despre asta e vorba acum... Să spunem însă că, faptul că toți o ia pe arătură în piesa asta e o calitate care face textul ușor și cu succes de pus în scenă. Și o califică în ochii unui tip ca Silviu Purcărete - care se topește din picioare când dă peste o scriitură cu tușe tari - pentru un spectacol la care se înhamă cu drag...

Da, mi-a plăcut. E un spectacol vechi de trei ani, nu mai țin minte de câte ori l-am văzut, de multe... Unul din cele câteva foarte bune la Craiova.
Deși pretind că nu mă omor, trebuie să recunosc - ca oricare om care îi vede spectacolele - că Purcărete are savoir faire, probabil din naștere:

1) Legea aspră impusă de textul piesei, dă la acest regizor un univers concentraționar rezolvat scenografic ca la mama lui: pereți modulari care compartimentează scena și impun un spațiu "subiectiv" de joc, dar dau și cadență în succesiunea de momente dramatice;
2) Momente de teatru obținute din efecte de perspectivă corespunzătoare trompe d'oeil din pictura lui Veronese: am apreciat o scenă în care "minutul" dramatic era împărțit pe trei planuri de joc - până în fundul scenei... trei!!!!
3) Accesorizare de sunete, nu muzică, ci sunete, unele de-a dreptul copilărești, din sirena unei jucării de sub pomul de crăciun de exemplu, dar care gândite pe momentul cu pricina, au o intensitate de îngheți în scaun;
4) Casting reușit, poate datorat chibzuinței sale de regizor milimetric care distribuie într-un rol "un actor și trei sferturi, dacă de așa ceva am eu nevoie!"- cred că l-am auzit spunând odată asta...

Ce să spun, actorii au jucat ca unși, poate fiindcă e totuși un spectacol rulat de câțiva anișori...

... P.S. da, mi-am amintit, de fapt astăseară e a doua oară când îl văd, prima atunci, la premieră. Cred că mai merg...
A, felicitări oamenilor de la tehnic, coordonarea a fost brici!

Hei,

2011-10-31T15:43:00.001+02:00

Fraților,
Sunt pregătită să vă iubesc așa cum n-ați visat voi vreodată să fiți iubiți. Mai ales pe tine, care stai acolo și aștepți... pe tine te iubesc cel mai mult. Ei da, așteptarea ta e îndreptățită pentru că am aici iubire să mut munții. Mulțumesc, încredere! E bine!

Iubesc!

Jurnal de repetiții

2011-10-14T10:41:00.004+03:00

Cum spuneam... Afiș, festival, premieră... Ca la premieră, aplauze, urale, felicitări, multe din ele curate, sincere. Critica se manifestă și ea entuziast, promisiuni pentru a fi chemată în alte festivaluri, de asemenea...

Ca la premieră, lumea îți spune de bine iar tu simți că ai dat cam 45%... pot să ridic pâna la 90% spui, promiți. Da, se face, urmează desigur multe alte repetiții pentru asta. O iubesc pe Winnie. Deci, voi repeta...

Pe scurt, uite o chestie care mi-a ieșit. Pardon, care îmi iese, pentru că trebuie continuată. With a good help from my friends... știu ei bine care sunt :)
Tot pe scurt, de fapt chestia asta de aici ar trebui să se numească Jurnalul unui hold up... Am mai ciordit ceva neantului, totul așa, în aproximativ o secundă uimitoare și fermecată, și asta pentru că mi-a fost permis... Thanks!

Jurnal de repetiții

2011-10-03T22:23:00.001+03:00

Am afiș!

Am senzația că blogspot îl va deschide ca pe un timbru... Treaba lor, ăsta e chiar un afiș! Mulțumesc, Mugur Grosu!

Jurnal de repetitii

2011-09-26T18:44:00.002+03:00

26 septembrie

Am cel mai frumos afis din lume!
Am cea mai misto scena de repetitii din lume!
With a good help from my friends!
Lucrarile sunt deja inaintate. / Orele sunt deja inaintate si ele. Ca timp, lucram destul de strans, totusi. Si totusi, timp e destul pentru ce-ar mai fi de facut.... cam jumate. Eu zic ca stam bine. Un pic obosita, de fapt, un pic cam nedormita. oricum daca imi fac timp azi si bag cornul in perna, maine-s ca noua si merg mai tare.
N-am mai tinut jurnalul pentru ca pe aici cantonata n-am net... iar pentru a ma loga in cel mai bun caz in oras - e un deranj care papa timp... In ultima instanta, cand sapi precum cartita pe sub scena, numai cu vreo cateva imagini in dosul ochiului si cu cerul instelat deasupra, fara sa stii nimic sigur, fara sa vezi material nimic, fix o cartita!... la ce-ti mai trebuie jurnal? Deocamadata il las asa...

Balonul meu temporal e asa de separat de realitate... ieri abia am aflat ca a murit Johnny, dragul de el! Doamne! Se pare ca sunt printre cativa norocosi dupa care timpul isi mai pierde vremea, fiindca pe astalaltu' am senzatia ca nu l-a mai asteptat... De data asta... Dumnezeu sa-l odihneasca!

Ma intorc la ale mele...

Jurnal de repetiții

2011-09-16T22:54:00.000+03:00

16 septembrie

Dacă lucrurile au logica lor pe care eu refuz să o mai iau de azi înainte la mărunțit, barem descopăr Cișmigiul... Textul se poate învăța mult mai bine cu dicteu sub o salcie ușor nelămurită și cu o rață de baltă alături... Mulțumesc aerului călduț și fug să mă prindă și azi miezul nopții pe acolo, text ar mai fi...

Jurnal de repetiti

2011-09-14T16:17:00.003+03:00

14 septembrie

Nu am de gând sa prezint lumii o agonică, voi amana finalul poveștii ei până în ultima secundă de spectacol.
Bun, asta știm, atunci întrebare: De ce e ea acolo, de ce acel context (vorbesc de contextul meu, nu al lui Beckett) și nu altul: mare, munte, drum, în fond poti aștepta oriunde... ? Asta e esențiala întrebare legată de spațiul scenei, decor, etc.

... Tot ce ne trebuie e pe lângă noi, ne înconjoară cu bunătate și grijă. E necesar a deschide ochii și a întinde mâna ca pentru cules, dacă nu cumva ne pică direct in poală. Eu nu adaug nimic nou. Totul era deja aici. A fost întotdeauna... Și bucuria, mai ales bucuria...
În zona asta voi găsi răspunsul... Răspunsul meu, nu al regizorului, al meu. Și atunci când raspunsul întârzie, eu mai pot să cred doar că ceva asemănător cu lumina moale a unei păpădii se reîntoarce de unde s-a ascuns - întotdeauna...

Jurnal de repetitii

2011-09-13T16:00:00.004+03:00

Ajuns aseară în București scadually...
Pentru început, jogging în Cișmigiu, încununarea idioată a unei foste zile aproximativ la fel... Durut genunchiul. La ora aia ne mai fugăream pe-acolo doar eu și câinii cu pedigree... Din loc in loc, un încețoșat parfum de Addict Dior, câte o briză răsărită dinspre vreun băț de salcie și fum de la frunzele arse - deja băieți? Suntem abia la mijlocul verii! Ce spun eu, vara a și început! Crazy nights și vechii băieți de la Kiss în căști...

Repetiție peste o jumătate de oră...

Jurnal de repetiții

2011-09-12T02:00:00.005+03:00

12 septembrie

Am învățat 5 pagini de text. Din 8. Le-am învățat, dar oare le știu?
... Winnie vorbește fără șir... Doar pare că vorbește fără șir. Sunt pasaje întregi în care Beckett, hoț bărbat, îi citește pe buze în timp ce ea îi doarme alături. Când dormi ești întotdeauna logic, visul e o chestiune de o logică fără cusur. Doar ce exprimă buzele în tot acel timp e de neînțeles, cu conținut deraiat...

... Înseamnă că filmul ei - de altfel fluid și simplu - trebuie revelat altfel decât prin cuvinte (revelatorul probabil este contextul poveștii ei), cuvintele sunt aleatorii. Dar, așa aleatorii cum sunt ele, trebuie ținute minte unul câte unul ca mărgelele pe ață, ca să poată țâșni din femeia asta. Mă gândesc că se fixează la repetiții. Mă și văd la prima, prima e întotdeauna comatoasă, îmi trebuie patru cicluri solare ca să îmi trimit mâna la nas și să îmi aduc aminte cum mă cheamă. Coordonarea sucks...

Diseară sunt în București. Habar nu am de scenă, mai sunt câțiva oameni care trebuie să-mi dea câteva răspunsuri, habar nu am de încă 7 mii de lucruri importante ... Care se vor desface pe drum. God help us!

Jurnal de repetiții

2011-09-10T14:21:00.000+03:00

10 septembrie

Aseară m-a sunat prietena mea. M-a întrebat ce mai fac. Am întrebat-o ce mai face ea. Stătea în balcon, mi-a spus...
Mi-a povestit, mama ei, 90 de ani, șase luni după accidentul cerebral, are mintea unei fetițe în clasa întâi... uneori n-are deloc... pierde sensul cuvintelor, șirul... - asta știam. A întrebat-o: Ce faci, mamă? Vrei să bei apă?, i-a răspuns: Fac bine. Mă retrag.
... Pare important.

... Felul în care un om piaptănă lumina după-amiaza în balcon, felul cum acul unei întâmplări de o zi coase în ochiul lui o mică broderie și umbra coborând spre dreapta a plopilor de la marginea străzii perpendiculare pe strada ta e uneori tot ce poți aduce nou pe lumea asta și dincolo de ea.
Uneori, atâta trebuie să fie de ajuns. Și te mulțumești.

...Uneori.
Luni merg la București.

Jurnal de repetiții

2011-09-09T22:48:00.001+03:00

9 septembrie

Azi a trecut Cătălina pe aici. Mi-a demonstrat că degetele trebuie să stea răsfirate... Pare să fie important.
E nostim cum gestul obosit de a prinde ibricul de coadă se desface din rutină cum se scutură o crenguță de omăt. Să încerci un personaj înseamnă să fii un pic mai treaz în bucătărie: unde se așează mâna, pe ce atașezi privirea, cum se răsfânge lumina din pervaz pe pahare...

Text de învățat...
Să înveți textul e doar gestul de a lovi cu ciocanul în propria ureche, e cum ți-ai băga lingura în fundul ochiului, este să-ți pui capul în ușă apăsând tare clanța, e cel mai tâmpit lucru care ți se poate întâmpla în viață.
Iar eu numai de văitat nu am timp acuma. Dacă mă plâng înseamnă că am timp pentru paraziți, înseamnă ca am timp... Astăzi sunt ca o gloabă într-o zi de post... Așa arăt eu când mă vaiet. Gata cu asta!

Jurnal de repetiții

2011-09-08T20:20:00.001+03:00

8 septembrie

... Text

Mi-e atât de rău că nu pot bea nici apă. Vreau să dorm... Într-o oră corectez erori de scriere, trec în Pdf și sting lumina... Abia în pdf o să-mi dau seam câte pagini de text real au rămas... Hasta la vista, și mâine e o zi!

Jurnal de repetiții

2011-09-07T20:00:00.002+03:00

7 septembrie

În cele din urmă, am convenit cu Iulian tăieturile... Apucat să-l rescriu la mână în Text edit, de data asta fără toată didascalia cu indicațiile fără sfârșit ale autorului... Sunt abia la pagina 11. Mai am ceva-ceva pâna la 33! Stau la noapte cât o fi, vreau să finalizez odată etapa asta.

Găsit un cântecel... ascultat minut de minut în timp ce scriu, până la sevraj, până la pierdere. Se va topi în text, e de bine... E șapte, mă simt încă netedă, fără oboseli... încă...

A sunat ceasul, de fapt e opt :)!

Jurnal de repetiții

2011-09-06T23:41:00.001+03:00

6 septembrie

Cum era de așteptat, la faza cu tăiatul textului am dat-o în bară magistral. Ce vreau eu iese prea lung... ca de obicei. Spun după ce am ținut ședința cu Iulian (prima) pe skipe, căci, în cele din urmă am instalat și minunăția asta - de care, acum o lună nici nu mă gândeam să mă apropii - căcaturi... unele utile...
Bref, cele mai importante tăieturi le va face Iulian ca o persoană responsabilă ce este, și asta chiar până mâine... Haha! Totuși, bonus, bucățica de text pe care am operat-o eu cu mâna dibace rămâne așa cum mi-o doream, de fapt o și învățasem deja :)

Am mai bătut și azi pe la uși în legătură cu scena. Așteptăm...
Am sunat-o pe Cătălina.

...Personajul ăsta Winnie are o grație a ei pe care mie îmi rămâne doar să o salut: se află deja în ea, în fibra ei, așa e creată din naștere.
De fapt, e primul caz de imobilitate pe care îl joc. Atunci când imobilitatea apare în scenă, trebuie să fie una eficientă - ceea ce înseamnă că ea are un preț. Să fie eleganța expresiei prețul? Cred că merg pe cartea asta. Uite că și nemișcarea trebuie gândită coregrafic... Îmi place să mă sfătuiesc cu Cătălina la mișcare/acum și la nemișcare în scenă.

A spus da!

Jurnal de repetiții

2011-09-05T23:00:00.005+03:00

5 septembrie

Azi... o altă zi risipită. Iulian primește textul abia mâine. But whyyyyy???
Mi-am selectat o bucată, mi-am rescris-o fără indicațiile de scenă... am învățat-o... Pentru mă gândesc că intră sigur toată.
Fiecare oră trecută, fiecare minut mă trimite în urmă cu timpul. Ca un circuit din Înapoi în viitor. Bat darabana cu degetele pe masă... În fiecare dimineață o gură cu mulți dinți mușcă sârguincios din umăr: Nu ai timp, nu ai destul timp, mai repede, trebuie și mai repede!... Până seara.
Isteria asta vreau să înceteze azi! Acum! Am exact atâta timp cât am și fac exact ce trebuie să fac! Scurt! Și gura, acolo sus!

... și pe urmă, femeia asta Winnie care șade pe mușuroiul ei... are alt ritm. Interior, are alt ritm decăt restul... lucrurilor. E ca o ruptură din context, e ca cineva care, fredonând vesel o polcă intră într-o sală unde se cântă Deus Irae și ciudat, rămâne cu ideea lui, iese de acolo tot cu polca. Toți supraviețuitorii sunt rupți de context, toți au idei fixe... altfel, cum... ? Pâna la urmă, ei sunt călare pe altă vibrație, un alt nor îi poartă. Trebuie să îi spun asta lui Iulian, pentru că... asta e cheia! Cred că aici s-a greșit pâna acum cu celelalte spectacole...
Mâine, spre seară probabil, cred! că vom ține ședința...

Jurnal de repetiții

2011-09-04T13:23:00.002+03:00

4 septembrie
Desenat aseară portetul lui Winnie, de fapt chestia aia cu "ce a vrut autorul să spună aici". Și care e mai ales "ce am vrut și ce mai vreau eu să spună autorul aici". A ieșit un șablon care, aplicat peste text îmi creează o hartă după care operez eficient tăieturile. E o operație chinuitoare, știu, mereu îmi e greu să renunț la vorbe... Dar e prea mare cearșaf de text, Doamne, prea mare...
Mâine îl caut pe Iulian și îi arăt versiunea mea...
În patru-cinci zile îmi trebuie scenă de repetiții. O găsesc, habar n-am cum, dar o găsesc... Simt

Jurnal de repetiții

2011-09-03T12:00:00.007+03:00

2 septembrie, orele 20.15,
primit textul undeva în București. Citit din el tot drumul spre casă. Sunt 30 de pagini pline ochi de indicațiile de scenă ale autorului. Asta înseamnă text real de memorat de 15 pagini. Și mai înseamnă că, pentru circa 55 minute de spectacol (cu greu îmi pot imagina că poate dura mai mult fără ca măcar cineva să înceapă a se foi în scaun...) trebuie să rămână maximum 8 pagini de text efectiv...
Astăzi și mâine am de gând să îl operez la sînge: ce rămâne, ce cade la tăieturi - varianta mea de prezentat lui Iulian pentru ziua în care ne putem întâlni, deocamdată pe Skype. Așa ar fi frumos, totuși eu sunt cea care joacă vorbele, deci e decent să știu deja și pe care din ele...
Bref, am ajuns să adorm cam pe la cinci dimineața. Asta ar cam trebui să înceteze, un program tâmpit are de regulă consecințe tâmpite...

3 septembrie, pe la 12.00,

Stau cu deștiu'în gură și aștept să apară omul cu afișul. Poate că e prea devreme să îmi fac griji ori planuri despre asta. Sau poate nu... de vreme ce, deocamdată habar nu am cum se va rezolva această sarcină... Și că pe omul cu afișul urmează să îl întâlnesc și să îl (re)cunosc dintr-o mulțime finită de oameni pe care, ceva care seamănă cu tulburarea mustului toamna urmează să mi-i scoată în cale...

Pesemne că mă cred cel puțin Andrei Șerban cu jurnal de repetiții și tot tacâmul. Probabil, pentru că mi-am propus, ca de obicei, o cauză semiimposibilă. - Iar pentru cauze semiimposibile e bine să te crezi foarte multe lucruri. Sau, cel puțin foarte multe lucruri... Altfel, din câte știu, din nimic iese de obicei nimica. Sau, pe firul logic, Qui potest plus, potest minus... 'ai că sunt logică, da?

Rescrise din ciclul Nostalgii cu tatăl meu :)

2011-08-26T01:54:00.000+03:00

Copiii tăi nu sunt copii tăi,

Ei sunt fii și fiicele Vieții care tânjește după ea înăși,

Ei vin prin tine, dar nu de la tine,

Și, deși ei sunt cu tine, totuși ei nu-ți aparțin.

Poți să le dai dragostea ta, dar nu și gândurile tale,

Pentru că ei au propriiile lor gânduri.

Poți să le adăpostești trupurile

dar nu și sufletele,

Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,

Pe care tu nu o poți vizita, nici măcar în visele tale.

Te poți lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,

Pentru că viața nu locuiește în ziua de ieri...

Tu ești arcul din care copii tăi pleacă ca niște săgeți vii -

Arcașul vede ținta de pe calea către infinit,

Și-ți dă și ție puterea să vezi cât de departe poți să ajungi

Se încordează cu tine, cu puterea Lui, așa încât săgețile să zboare iute și departe;

Lasă ca încordarea ta în mâinile Arcașului să fie spre bucurie,

Căci așa cum își iubește săgeata, tot astfel El își iubește arcul!

Khalil Gibran

iar asta, atât de frumoasă pe care nu i-am mai citit-o atunci... târziu... :

"Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în Univers, o clipă care nu va mai fi niciodată...

Și noi, ce-i învățăm pe copii noștri? Că doi și cu doi fac patru și că Parisul e capitala Franței.

Când îi vom învăța ce sunt ei?

Ar trebui să spunem fiecăruia: Știi ce ești tu? Ești o minune! Ești unic! În toți anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca tine. Picioarele tale, brațele tale, degetele tale deștepte, felul în care te miști...

Poți deveni un Shakespeare, un Michelangelo, un Beethoven... Tu poți face orice. Da, ești o minune!

Și când o să crești, vei putea tu să-l rănești pe altul care este o minune ca tine?"

Pablo Casalas

Words...

2011-08-12T23:48:00.002+03:00

Dacă ar fi să muriți curând și ați putea
să dați un singur telefon, pe cine ați
suna și ce i-ați spune?
Și atunci ce mai așteptați?
   Stephen Levine

   "Într-o noapte, după ce citisem una dintre sutele de cărți despre cum să fii un părinte bun, mă simțeam un pic vinovat, deoarece... principala strategie descrisă acolo era să vorbești cu copilul tău și să folosești cele două cuvinte magice: Te iubesc. Se sublinia încontinuu nevoia copiilor de a ști că îi iubești necondiționat și irevocabil.
   Am urcat scările până la dormitorul fiului meu și am bătut la ușă. În timp ce băteam, singurul lucru pe care-l auzeam de dincolo de ușă erau tobele lui. Știam că e înăuntru și totuși nu răspundea. Așa că am deschis ușa, destulde sigur că am să-l găsesc stând acolo cu căștile la urechi, ascultând o casetă și bătând în același timp tobele. M-am aplecat spre el: Tim, îmi place foarte mult cum cânți la tobe.
Iar el a zis: Mulțumesc tată, apreciez gestul tău.
Am ieșit din cameră, nu înainte de a-i spune: Vorbim mai târziu. În timp ce coboram scările, mi-am dat seama că urcasem ca să-i spun ceva - altceva- și nu o făcusem. Am simțit că trebuie să mă întorc și să spun cele două cuvinte magice. Am urcat din nou scările, am bătut la ușă și am intrat:
Ai o secundă, Tim?
Desigur, tată. Întotdeuna am avut o secundă sau două. Ai nevoie de ceva?
Fiule, prima oară am venit la tine ca să-ți împărtășesc ceva, dar a ieșit altceva. Și nu chiar ceea ce am vrut eu să-ți spun. Tim, îți aduci aminte când ai învățat să conduci, ce probleme am avut?
Ți-am scris două cuvinte pe un bilețel și ți l-am pus sub pernă în speranța că îl vei citi. Îmi făcusem datoria de părinte și îmi exprimasem atunci dragostea față de fiul meu.

În final după o scurtă conversație, m-am uitat la el și i-am spus:
Ce vreau ca tu să știi, este că și eu și mama ta te iubim.
S-a uitat la mine și a zis: Mulțumesc, tată. Adică...?
Da, ăăă... amândoi nu știm să o exprimăm suficient... am zis eu.
Mulțumesc. Știu că și tu și mama mă iubiți și asta înseamnă mult pentru mine.

M-am întors și am ieșit pe ușă. În timp ce coboram scările, mă gândeam: Nu pot să cred. Am fost de două ori sus, știam ce am să-i spun, și totuși îmi iese altceva...
M-am hotărât să mă mai duc încă o dată sus și să-i spun lui Tim exact ceea ce simțeam. Ceea ce merita și el. Trebuia să audă acest lucru direct de la mine. Nu-mi pasă că are un metru și optzeci. Așa că iată-mă înapoi la ușa lui, ciocănind.
Așteaptă un minut! Nu-mi spune cine e! Nu cumva ești tata?
I-am spus: De unde ai știut?
El mi-a răspuns: Doar te cunosc de când ai devenit tată!
Fiule, poți să-mi acorzi o secundă?
Știi doar că atunci când e vorba doar de o secundă am timp. Hai, intră. Presupun că nu mi-ai spus ce voiai să-mi spui.
Pe asta cum ai știut-o?
Te știu de când eram în scutece.
Ei bine Tim, uite care e treaba. Vreau doar să-ți spun ce mult însemni pentru mine. Nu ceea ce faci tu sau ce ai făcut prin oraș cu prietenii tăi, ci tu ca om. Te iubescc și am vrut doar să știi că te iubesc. Și habar n-am de ce ți-am ascuns acest lucru până acum.
S-a uitat la mine și a zis: Ei, tată, știu că mă iubești și este un lucru special faptul că aud aceste cuvinte. Îți mulțumesc atât pentru asta cât și pentru intenția de a mi-o spune.
În timp ce mă îndreptam spre ușă, m-a întrebat: Hei, tată. Ai un minut liber?
În acel moment, m-am gândit: O Doamne, ce o vrea să îmi mai spună?
Da, întotdeauna dacă e vorba doar de un minut. Nu știu de unde au copiii chestia asta dar știu sigur că nu de la părinții lor!!!
Tată, vreau să te întreb un singur lucru.
Și care ar fi acela?
M-a privit și mi-a zis: Tată, tu ai fost la vreun seminar sau chestii de alea...???
Îmi spun în gând: Ah, nu... ca orice tânăr de 18 ani, m-a prins... I-am răspuns: Citeam doar o carte în care se spune cât este de important să le zici copiilor tăi ce simți cu adevărat pentru ei..
Bine, tată, mulțumesc pentru osteneală. Vorbim mai târziu.

Cred că ceea ce m-a învățat Tim, mai mult decât orice în noaptea aceea, este că singurul mod prin care îți poți da seama care este înțelesul și scopul dragostei este să fii dispus să plătești prețul respectiv. Adică trebuie să-ți asumi riscul și să spui ceea ce simți.

... The words that set you free"

   - Gene Bedley-

Despre cum vorbim... iarăși, iarăși despre asta

2011-08-10T15:32:00.013+03:00

Cineva a pomenit astăzi când s-a insiunuat într-o conversație din astea de care facem noi pe aici, p.n.v., cuvântul "compătimit(-iți)"... Instantaneu, am simțit cum încep să compătimesc acea persoană - evident, nici nu știu cine e... Dar sincer, cu spontaneitatea și vitalitatea pe care ți le sugerează un vocativ: Compătimiți, compătimiți...! Nu știu cine e omul dar asta îmi inspiră el, să îl compătimesc... :)

O să înțelegem vreodată că toate cuvintele noastre suntem noi? O să înțelegem că cine folosește un cuvânt, se folosește pe sine? - Cuvintele cresc din carnea noastră. Și ne descheiem la fluturi când vorbim, eliberându-le.
- Pricepem oare că aceste cuvințele ale noastre ne-or părea din grabă inofensive și, când colo, au cea mai firească putere din lume: putere de viață și de moarte asupra noastră. Puterea să ne servească sau să ne trădeze, după firea fiecăruia atunci când le grădinărim.

Încă o dată, încă o dată și încă o dată cred, ca și Confucius, că cine are cheia limbajului e stăpânul aceastei planete.

... Eh, în fine, cui îi pasă de această planetă? Cine se stăpânește pe sine e la adăpost oricum...
Iar asta e foarte greu pentru cine are grijă doar să (se) dejecteze articulând.
Asta e foarte ușor pentru cine are grijă să ofere vorbind.Să se ofere.Pe sine.Întreg.Viu. Again and again, and again...

... Rămân la această părere: e foarte ușor!

Timp de baladă!

2011-08-08T01:43:00.003+03:00

Pe masa judecătorilor de la Tribunalul Dolj a ajuns și se odihnește un dosar cel putin inspirațional: hai să povestim că, în mare, doi băieți din Oltenia mi ți-l omoară pe al treilea, vâlcean și care lucra la o stână... o stână de pe la Teslui...

... și să mai spună cineva că nu-s oltenii fruntea! Iote, și la producția de balade suntem primii. Cel mai tare e că după ce formulăm rechizitoriul cu trimiterea în judecată a urmăriților penal, sic! (omor deosebit de grav prin lovirea victimei cu ciomagul - nu glumim, chiar așa scrie acolo - pentru bani, firește...) ne străduim și la soluționatrea dosarului...

P.S. ... procurorii, înduplecați de fantezia ușor clișeistă a străbunilor au mers la sigur, numind dosarul chiar Miorița. Să vii la serviciu ca să pronunți sentințe/ să administrezi probe/ să împarți citații în dosarul Miorița, mmmmmm.... Pentru Meșterul Manole se înscrie cineva? Hai vă rog, începe licitația aia o dată?

Fararme de arta urbana in iulie...

2011-07-21T17:30:00.006+03:00

Se poate face teatru neconvențional și într-un autobuz, nu-i așa? Surprinsă plăcut aseară când, nimerindu-mă prin București, treceam prin fața Hanului lui Manuc pe la orele 19.00... O stație de autobuz amenajată cu postere verzi ce anunțau un "Teatru mobil provocat de Grolsch", ținea parcat în față "mobilul" afererent - un autobuz - ce avea să plece din stație pe o rută trasată de municipalitate în scop de ... urma să descopăr scopul când am ales să urc...

... Niște băieți m-au scris pe o listă, am primit bilet gratis și m-am suit în față... interior cu care suntem familiarizați de mici copii, plus niște boxe atârnate de bare... La un moment dat autobuzul o fi plecat din stație, căci am înacasat niște zgâlțâieli cumva neînsemnate în timp ce un băiat își făcea de lucru cu noi - distrăgând atenția de la peisajul plimbător de sub ferestre. Părea animat, povestea despre imortalitate - "ce mai pubelă de gunoi!" și "de ce ne iau oamenii pe noi drept pubele" (asta a fost cam beckettian așa...), despre coșmarul lui de a fi carnivor (= iubitor de carne): "o să mă devorez pe mine însumi în sens invers într-o zi) și despre un gândac simpatic de bucătărie care m-a și înlăcrimat duios (ce să fac, am și eu pe acasă).
Mi-a plăcut chestia asta (a ținut așa, cam vreo jumătate de oră de călătorie cu mașina), am rămas și la partea a doua - cu începere de la ora 20.00. Plăcut și asta, am și râs...
Băieți simpatici, actori buni...
Am rămas puțin de vorbă cu Jean Lorin Sterian, inițiatorul proiectului, am primt chiar și un flyer... am ajuns acasă în cele din urmă (cu trenul de noapte spre Craiova) unde am intrat pe www.experimentalist.ro (habar n-am dacă de data asta se va deschide link-ul de aici, eu m-am străduit...) și am găsit asta:

"Chiar și după al doilea performance susținut în “teatrobuz” rămân la prima concluzie: o experiență traumatizantă. Pentru actorul de rând sau chiar și pentru cel care a mai jucat în hale, beciuri, acoperișuri, mansarde, apartamente, sufragerii… experiența teatrobuz-ului este unică. Scena pe patru roți este total împotriva convenției si a nevoilor de stabilitate cu care am fost obișnuiți. La toate acestea se adaugă zgomotul motorului, lipsa sunetului și a luminilor, a culiselor, a distanței actor-spectator, a întunericului sălii.
Chiar și mizand pe adaptabilitatea mea, am descoperit că și al doilea performance a fost cu totul și cu totul diferit. Neașteptat, de necontrolat. Or asta naște în actor, mari semne de întrebare...
este un experiment necesar și-l recomand tuturor, actori sau nu, spectatori sau nu, regizori sau nu, dramaturgi sau nu. Sunt convins ca multiplicarea acestui proiect va naște o generație nouă de: performeri, public de performance, dramaturgi și regizori de performance." Semnează "Omul cu pubela" de la ora 19.00, Alex Nagy:

... în total s-au jucat în autobuz cam opt "piese" diferite între 28 iunie - 22 iulie. Deci, mâine ar fi ultima seară...

Am întrebat și de Laurențiu Bănescu, înscris în proiect cu "Monoloagele vecinului",

am aflat că jucase cu o zi în urmă și că urma să performeze undeva în Herăstrău... pe la 9 seara am ajuns în parc pe furtună. Ne adunasem o grămadă, dar vremea nu a ținut cu noi... Se va reprograma (cam ca într-un film cu "Miercurea pierzi sau câștigi...")

Revenind...

2011-07-18T13:35:00.002+03:00

WINNIE:

Şi acum... cuvintele te părăsesc. Nu-i aşa, Willie? Nu-i aşa Willie, că

în unele momente până şi cuvintele te părăsesc? Ce poţi face oare până ce cuvintele se reîntorc? Să te piepteni dacă ai uitat s-o faci sau dacă nu mai eşti sigur că ai făcut-o, să-ţi cureţi unghiile dacă au nevoie să fie curăţate? Este şi asta o ocupaţie cu care să treacă timpul. Pe urmă rămâne de văzut. Asta vreau să spun. De obicei, nu pun la loc obiectele de care mă servesc; le las împrăştiate în jurul meu şi nu le adun decât seara. Ei şi, de vreme ce timpul ne aparţine lui Dumnezeu şi mie...

Sam Beckett, "O, ce zile frumoase!"

Spectacolul meu de miercuri s-a așezat mai bine și cu spor pe 22 iunie

2011-06-12T15:09:00.003+03:00

Same time, same place peste fix o săptămână... Motive administrative.

Mă bucur să veniți!

Pe 15 iunie, miercuri, ora 21 joc în București la Grill Pub

2011-06-09T15:00:00.007+03:00

Adresa completă este Splaiul Independentei, nr.296 A (în Regie)

Care vă (re)găsiți pe acolo, vă aștept cu drag! :)

"Totul e bine când se sfârșește cu bine" sau sfârșit de stagiune la Craiova (slavă cerului, au vacanță...)

2011-06-01T21:41:00.021+03:00

Premieră târzie la Craiova cu ultimul spectacol pus în scenă în această stagiune: Tim Carrol - "Totul e bine când se sfârșește cu bine " după - bineînțeles - Shakespeare...

Încep ca o rea cu chestia asta care o să-l doară sigur când o va citi peste ani și ani (nu râdeți, era o glumă...):

Acest produs se ratează de la fix primul minut și din pricina sigurului motiv care ar ademeni vreo ființă care pleacă de acasă și are (proasta) inspirație să se proptească la teatru într-un spectacol: spectaculosul... sau lipsa lui tocmai unde ar fi mai nimerit ca el să existe: pe scena unui teatru, în decoruri, în costume. E adevărat că economia de mijloace numită minimalism câștigă teren și, pînă la un punct, sunt de acord cu rigorile lui (nu am chef să țin acum un curs pe subiect). Dar nimic pe lumea asta nu pedepsește strălucirea... de ce ar face-o tocmai scena?; așa că nu înteleg de ce domnul Tim Carrol își oferă un spectacol complet nespectaculos și la fel de lipsit de șarm ca o margaretă fără petale sau ca taurul Fredinand fără maragaretă...

Decorul e format din module care, fiind create din materiale ușoare gen lemn de brad - pentru a putea fi manevrate rapid la schimbările de scene, au proprietatea de a oferi insecuritate actorului - care nu are încotro și trebuie să le escaladeze, dragul de el. Motiv de ezitări și de timp extra pentru a calcula bine unde își înfige pasul... cu alte cuvinte se află pe câmp de bătaie mai ceva ca supușii regelui din piesă plecați la război în Italia... (pentru că, pricepeți, e nasol să cazi pe scenă în timpul reprezenației, dacă mai pici și de la înălțime, wow!...)

Schimbările de scene sunt anunțate atât prin heblu cât și prin fredonarea unui limerick din dreptul celui de-al doilea pantalon de către un membru al distribuției, apoi de către toți... pentru această afacere a fost chemat la Craiova domnul Iosif Herțea, cunoscut muzicolog, și foarte bine că l-au chemat pentru că e singurul mod în care muzica se face auzită în acest spectacol, prin gura actorilor și doar în scurt-circuitul vreunui interludiu... înțeleg că dacă el nu venea, muzica ar fi lipsit cu desăvîrșire!

Să mai spun ceva și despre lumină? - seacă, aproape mereu o lungă lumină de zi.

Costumele se prezintă în felul următor: peste o bază neutră (în cazul de față alb - care în teatru nu e deloc neutru, albul este culoarea tragediei! Dar noi avem în față o comedie, așa că nu mai înțeleg nimic... decât că poate regizorul a încercat să ofere cu ultimele sale zbateri o oareșcare scânteiere pe-acoloșa) se așează un voal petrecut șugubăț după umerii actorului; fiecare actor poartă o singură culoare și un singur drapaj care îi definește personajul. În sistemul minimalist, un actor poate întruchipa mai multe personaje, iar în convenția de față, el nu trebuie decât să-și schimbe drapajul (nu și culoarea) doar petrecându-și voalul de după mijloc ori în alt mod, mă-nțelegeți... Mda, nu poți uita ușor așa ceva de vreme ce, prin anul întîi de facultate ăsta era singurul fel în care puteai avea grijă de personajul pe care ți-l dădea doamna profesoară să-l joci. Buuun, deci:

la modalități studențești de rezolvare, obținem în toată frumusețea lui un ditai spectacol studențesc. Tim Carrol are meteahna asta, el a mai semnat la Craiova un spectacol "Odyseia" în exact acest mod, dar acolo lucrurile astea mergeau ca unse (pentru că domnia sa juca pe o singură carte care funcțioanează întotdeauna la teatru: improvizația, mă rog, o să vorbim altă dată de Odyseia...). Sigura explicație care mă înspăimîntă încă de astăzi e că domnu director n-are bani sau nu-i găsește.

Așa, deci ne mai rămîn două picioare de pod pe care se sprijină această premieră (astă seară deja la al doilea spectacol) și strălucirea ei vătămată:

Textul

plot: Într-o Franță fictivă, o fată vitează și chiar fecioară: "acesta mi-e avutul, să spun că-s o simplă fată" câștigă prin fapte curajoase simpatia regelui și mîna alesului ei - pe care regele i-o acordă, dar pe care el, cam filfizon i-o refuză din superficialitate și orgoliu. Acest Bertram, conte de Rossillon se pune așa de rău contra, că pleacă la război în noaptea nunții fără măcar s-o pupe: "Doar străinii și dușmanii se despart fără măcar un sărut" și-o trimite la mă-sa (mama lui, care o iubește și pe ea la fel de mult ca pe el, poate mai... ea ghicise de pe vremea când fata era în casa dumneaei că-l iubește pe fi-su: "Îl iubești, mărturisește/ Obrajii tăi oricum și-o spun unul altuia"). Asta mică, cam nebună așa, se duce doar o țîră pe la mumă-sa pi'n bătătură (așa văd eu din sală ce-o fi fost pe scena aia) doar cât să-și dea repede ochii peste cap și să leșine pe-acolo ca să aibă doamna de Rosillon de ce s-o ogoiască blînd pe copilă: "De iei asupra ta durerea toată/ Ai luat și jumătatea mea" apoi se adună de pe jos și se cară în Italia după el, chipurile în pelerinaj... În paralel cu necazurile ei e războiul dus de compatrioții lui Rossillon, care îi ridică pe unii și îi scade pe alții: "Prea mândre ne-ar fi virtuțile dacă nu le-ar zdruncina scăderile" (mda, Shakespeare...) printre ei aflîndu-se și omul lui Rossilon care suferă comic o crîncenă dezonoare, nici o chestie, iese mai senin decât din brațele maică-si în scăldătoare: "În rușine trăiești cel mai simplu/ Te-au fraierit, fii fraier" (câta lipsă de orgoliu! ntz!remarcabil!). Printr-un joc al întîmplărilor și al qui pro quo-urilor, micuța ajunge să înfăptuiască imposibilul pe care fantasmagoricul ei bărbat îi promisese că n-o să-l poată ever - că doar e imposibil: să aibă un copil de la el și inelul lui pe deget... ca pe urmă, ea să-și dea iar ochii peste cap - de data asta din extaz - și să remarce:" Ce ciudați sunt bărbații! Folosesc atât de dulce ceva ce urăsc"... Apoi, să-i și arunce ăstuia adevărul în față, și nu oricum ci chiar cu martori, înapoi acasă - adică la Curtea Franței. Minunea din amor face ca el să plesnească de drag la așa descoperire, pasămite bărbații crapă din evidența inteligenței și nu din meșteșugul pasiunii, sau ăsta o fi punctul de vedere al lui Willliam (băi, Will ăsta, nu bărbatul lui Kate de acum o lună) și iac-așa "pare a fi bine când după mult amar, toate se potrivesc", adică toate bune...

Dar ca să guști textul trebuie să fii degustător de text, iar dintre degustătorii de text, și mai puțini găsești îndrăgostiți de Shakespeare... Prin urmare, în sală numai șoapte și suspine... toate mângăiate cu telefonul mobil din dotare, foșnind tastele, aprinzând diplayul, activînd soneria, ducându-se la baie, deranjînd tot rîndul, urmînd exemplul toți ceilalți sau aproape... Lipsea popcornul...

Actorii - fără excepție foarte buni în scenă, și astă seară și la premiera de acum o săptămînă, sau măcar funcționali. Și recunosc că trebuie să fii un fel de erou ca să te cațeri pe alea... Distribuția: http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=144 (mai bine realizați asta, veți găsi acolo chiar și o imagine mare și trei mai mici din spectacol)

Așa că, dragilor, acest produs a contat la faza cu strălucirea (aferentă ar trebui să să tastez, dar mă abțin, se vede treaba că strălucirea a devenit dispensabilă precum ghicitoarea Strălucirea în raport cu relevanța cuantelor și anul 2012) numai pe text și pe actori. Bine că vine vacanța cu trenul din Franța!

Raspuns pentru utilizatorul de blog nevers la postul meu anterior

2011-05-24T13:24:00.004+03:00

nevers, știi unde e bine să te abții de la greșeli? În bucătărie! E singurul loc unde nu se admit greșeli, pentru că ai datoria să-i hrănești pe ai tăi SĂNĂTOS! De-asta rețetele sunt redactate cu precizie și unele din ele - acelea în care cred! - trebuie respectate întocmai.

În bucătărie se dă cea mai importantă bătălie de pe pămînt și doar acolo se manifestă adevăratul eroism... Restul sunt cipsuri...

Poate că unii fac improvizații și acolo. Ei sunt numiți artiști în bucătărie. Despre ei mărturisește arta culinară și ne abatem de la subiect... Nu despre asta vreau să vorbesc aici...

Am vrut să scriu acum despre o anumită corectitudine a modestiei de a merge pe drumuri bătute (bine! :) în scopul nobil de a dărui hrană din iubire și protecție... Și da, ăsta e adevăraul eroism: sacrifici orgoliul descoperirii, de dragul condiției bune, al sănătății ălora pe care-i iubești!

caligula... (studii 2)

2011-05-22T23:08:00.009+03:00

A trebuit să mai cheltuiesc o seară de mai pentru un al treilea spectacol ca să pot scrie asta: într-o poezie cu formă fixă - așa cum arată construit personajul Caligula pînă în această clipă , Leoveanu tot mai are timp/chef să se joace încă puțin... să spargă migăloasa lui dantelă de gheață, să cojească statuia, ei da, să greșească. Riscă mult făcînd asta, chiar dacă riscă precum un profesionist, cu toate simțurile în priză, totuși rezultatul nu e întotdeauna cel mai izbutit exemplar Caligula, dar...

... Dar greșeala e fertilă. Stă în carnea oamenilor curajoși și poate nobili un amănunt cald și dulce ca mirosul de nou născut: promisiunea de a greși - iar greșeala lor e fertilă, greșeala lor îmbogățește Pămîntul tot, nu încurcă ci leagă rod... Îmi place să cred că artiștii au puterea asta...

Fiindcă poate că toate astea nu se arată ca un câștig imediat, poate fi sacrificată reprezentația unei seri întregi, dar povestea se rotunjește cu fiecare spectacol, iar următorul devine culmea tuturor celorlalte din urmă...

Mi-a plăcut tot ce-am văzut azi pentru că la aplauze, multe, prelungite, scena părea bogată ca pămîntul care a suportat un duel între frumoși cavaleri, doborîți toți pentru onoare. Încă mai am lacrimi pe față, atît de frumos au căzut colegii mei astăzi...

(va urma)

Moon over Paganini

2011-05-15T16:07:00.010+03:00

Am ajuns comod, cu zece minute înainte. M-am suit pe scenă - bine că am parte de ea, de data asta pentru că acolo instalaseră scaunele pe care cumpărasem bilet - mișto loc și ivit ulterior, căci spectacolul s-a vândut cu casa închisă și cu toate locurile din sală ocupate: Alexandru Tomescu în turneu național cu Stradivarius și cu toate cele 24 de Capricii...

... aș fi putut să rețin un singur lucru și să mă car acasă: un reflector care atîrna pe peretele dimpotrivă mă tot pleznea în moalele capului pînă când a câștigat teren și mi s-a încrustat ca un vierme în fibra optică. Nu, nu e asta, vorba Ninei Zarecinaia, pentru că am clipit de două ori - by the way, așa face un miop când devine necesar să răstoarne lumea în juma' de secundă (ce motiv mai drăguț să mă fac că mi-am uitat ochelarii acasă-n bucătărie...). Din clipa în care pleoapele mele prăfuite de fotoni au reinstalat spotul cumva în spatele barei de rezonanță a viorii, totul s-a petrecut cu repeziciune, în plin vârtej accelerat de particule: timpul s-a desprins din horă, s-a răsucit și s-a lipit ca o clătită la finalul mișcării ei de revoluție undeva pe decupajul filmului Al cincilea element (vă mai amintiți faza când echipajul ajunge pe o planetă populată ambiguu și nimerește la concertul unei dive galactice, ființa aia cu capul încununat de tentacule si sunete de toate culorile, care cântă și cântă și împerechează arpegii pînă când din pelicula filmului începe să curgă muzica împletită a cinci sisteme solare, muzica aia care începe de obicei cu respirația unei păpădii și continuă cu extrase din rotații, revoluții, evoluții și colaps...?)

Da și, pe urmă, când am clipit iarăși des, pentru că voiam să încerc o nouă corecție, m-am mai uitat o dată cu aceeași privire de toantă și am văzut grația însăși în cea mai lipsită de grație formă pe care ți-o poți imagina: forma umană - un corp de băiat aplecat peste ceva... și nici măcar nu mai conta, și nici măcar nu mai știe nimeni dacă din Tomescu mai rămăsese vreun atom Tomescu... chiar și gândul evaziv și infatuat că cineva și-ar putea dori o altă emoție și un alt conext, sau pe George Clooney traversând scena aia, de pildă :), a fost îndepărtat cu gestul cu care alungi o muscă... Nu știu nici dacă atunci, în acea secundă, pe umărul lui stâng purta un mic animal cu sudoare și puls sau dacă Orfeu fusese blocat la facerea lumii într-un mic eșantion vegetal... În același timp, pe retroproiecția video (spectacoloul beneficiază și de așa ceva: un ecran mare pe care aleargă un film compus din 24 de pași), mâinile unui lutier parcurgeau drumul invers al facerii unei viori, de la modelul din vitrină pînă la pădurea plină cu mici viori însămînțate în brazi... return to innocence.

... pe la Capriciul 20, felul în care soarta, hazardul, 301 heruvimi sau numai tehnica de execuție au decis să grupeze alămurile din visul cu numărul 2050 pe anul ăsta, ca să recompună sunetul nu al unui cimpoi (chiar dacă așa se cheamă partitura - Cimpoiul) ci - ca și numele unui brand irlandez - în 100 pipes, atunci când încercam să-mi trag palme în silent mode ca să îmi opresc o buclă de lacrimi atârnînd de ureche în jos... (încercați să identificați poziția gâtului, hai, că e logic, începusem să mă uit în sus...)

... m-am trezit de cinci minute și recitesc aiureala pe care tocmai ați parcurs-o - dacă ați parcurs-o... constat că numai despre Paganini n-am scris nimic. Vai, ce mă bucur, mergeți să-l ascultați, face sincron cu Tomescu. E singurul lucru pe care voiam să-l spun de fapt, dacă aveam bunul simț să-l spun de la început, fără să bat apa în piuă, de mâine o să ajungă și în orașul vostru... Craiova a fost abia al șaselea oraș al turneului...

Proprietatea cuvintelor putea fi o glumă, da' e serioasă

2011-04-27T17:23:00.007+03:00

Oamenii au o soartă tristă pentru că nu au vocabular. Amestecă între ele cuvintele, confundă în fugă și la nimereală, se îneacă în cețuri de ape tulburi (ale lor dinăuntru) și pe urmă se miră de ce li se întîmplă.

Please!

Am ghicit eu bine că viața e o chestie de formulă, de definiție, sau de pur dicționar. Din câte îmi aduc aminte, se pare că a și pornit de la un Cuvânt...

... mai am senzatia că nici Confucius nu mă contrazice

Sa fim cinstiti, chiar A inviat... o să fie un an bun, cred

2011-04-24T00:39:00.001+03:00

...

Ma gandeam, asa... c-ar fi bine sa stii sa/ce ceri...

2011-04-15T13:34:00.006+03:00

Acum câteva săptămîni mă uitam la un cerșetor. Ne uitam unul la altul și eu încercam să-mi amintesc unde pusesem o hîrtie de 1 RON să i-o dau. Atunci, el a venit către mine și m-a întrebat dacă n-am un ceas.

- N-aveam ceas. M-am cărat.

Cred că dacă Dumnezeu se apucă și-ți pune întrebari precise, e bine să-i răspunzi la ce te întreabă. Fără inițiative noi. Noi ishue-uri...

Și, cum drumurile către sus sunt cu dus/întors, înseamnă că și fenomenul revers e similar, chestia cu cerutul e tot așa. Și cred că universul ăsta mare e doar o problemă de a pune corect întrebarea. Vorbesc acum despre "a cere", la fel de interesat cum vorbesc despre "cum" ar fi bine să se desfășoare acțiunea lui "a cere".

... formulări, formulări... Formulare...

Găsesc că e bine ca într-un moment al vieții să fii încadrat ca funcționar public. Pe urmă să te dea afară.

Dar, măcar înveți să completezi corect un formular. După ce înveți o lecție simplă: să te încadrezi satisfăcător în rubrici pătrate, îți mai rămâne să nu întrebi căt e ceasul, dacă interesul de fapt era să obții 1 RON.

Vorbeam și eu...

În fond, mai bine că n-am avut. Poate ăla voia să-mi fure ceasul...

La multi ani, George!

2011-04-11T12:25:00.002+03:00

...

(...)

caligula... (studii 1)

2011-04-06T14:26:00.012+03:00

... Când m-am trezit din somn, Sorin Leoveanu (Caligula) plutea în sus printre pungi cu aer care se numesc fiecare liberatea absolută, singurătatea absolută, dezbaterea de idei absolută, sexul absolut (asta îmi dă niște idei, hm... :)), proprietatea absolută - "Vreau luna, Helicon!", suferința absolută - "Pe lângă suferința mea, sufăr și suferința lui...", fericirea absolută - "Incest să fie, dar cu dizertație!", boala absolută - "mortală pentru ceilalți", citatul absolut - "Pedanții au justificări și sunt mulțumiți, ei numesc ceea ce e prea mult-boală" , iubirea absolută - "Nu există dragoste fără puțin viol", opera absolută - "Eu n-am nevoie de operă, eu trăiesc... potrivesc gândul cu fapta și asta e o chestiune de putere" (deci opera absolută e o chestiune de putere carevasăzică, moncher...), cercul de prieteni absolut dușmani, dreptatea absolută, odihna absolută - "Măcar o dată aș vrea să mă contrazic, e atât de odihnitor..."... (să vă mai spun?????). De fapt, după câte radicalizări scînteietoare am înșirat eu aici, pasămi-te Camus ăsta era un băiat de lume absolut, care s-a ratat monden lamentabil. Și în modul cel mai absolut! Așa mi s-a părut mie când m-am trezit, na...

Băi, mint. Nici n-am adormit... decât un pic... De fapt, nu e nimic adevărat, tot ce vreau să spun e că Leoveanul și-a făcut datoria!

... Decorul ? Minimalist - în care am recunoscut pe frânturi, piese a la "Romeo și Julieta", Paraskevopoulos (în fapt, e simplu: TNC are veșnic contract cu același furnizor de decoruri, ce să-i faci, minimalismul e totuși o modă, și, ca orice modă, naște servicii, investitori și furnizori, nici nu zic că TNC și-a făcut din asta o profesiune de credință...): câteva panoplii de plexiglas închipuind funcțional fie o cutie iluminată interior de spoturi - o posibila criptă, fie pereții de labirint ai palatului, fie uriașe oglinzi laterale în care, în final se oglindește chiar și publicul, sic!, o canapea stil de prin recuzită (care la Național e numeroasă, rău!), o plantație de lumânări care întodeauna vor da bine în scenă, scaune, în fine, un decor curățel, mi-a plăcut.

Eh, după ce am tras de urechi toate ideile astea mari, pînă am rămas cu urechile în mâini, de mi le-am atîrnat pe toate, salbă la gît(sunt un șef-canibal din Tanzania, când vorbim de idei) rezultatul e că (în sfîrșit!!!) caligula îmi pare un concept aruncat în scenă, tăvălit bine și frămîntat în praful de pe scîndură pînă când se obține de către fiecare (actor) câte un boț de carne și de gaze numit personaj. Se ia și se administrează înt-o singură priză, seara și ori de câte ori este nevoie... Mi-e greu să spun cât de buni au fost cu toții, sper că asta se înțelege, deci:

Caligula (Sorin Leoveanu, cum spuneam) pune în scenă o sexualitate ambiguă, în fond șerpii nu știm dacă sunt fete sau băieți...

Se vorbește în piesă despre "lucruri care nu sunt din lumea asta", personajul principal trebuie și el adus din altă lume, așa că simbolul șarpelui pare cel mai potrivit ca studiu de caz. Șarpele face legătura dintre două lumi posibile, el poate fi investit cu orice valoare - informație pozitivă sau negativă, e un simbol de tranzit, un bun vehicul. Este funcția pe care, de altfel o ocupă în științele ezoterice.

Judecînd după postura generală a trupului în spectacol, după contorsiunile lui, cred că la șarpe s-a gîndit și Leoveanu și la vecinătățile de simbol pe care el le admite: un Ptolemeu, o Nefertiti și orice altă semizeitate egipteană, o pisică, o bilă cu corzi vocale, toate astea formează fiecare câte o modalitate de acces către o lume mediană ce are în centru un personaj iradiant care vrea luna.

(... acuma nu știu, nu l-am întrebat, nu vă imaginați că oamenii discută asemenea aiureli între ei când ies la bere după spectacol). Un personaj-metamorfoză într-o continuă joacă, altfel nu văd cum s-ar putea plia permanent pe avalanșa de idei-fixe ale lui Camus, fixe da' multe...

Foarte plastic Bocsardi în serviciul ideii de metamorfoză: costum, machiaj - bine servite. Îmi vine să cred că l-a costumat pe Leoveanu în funcție de cine urmeză să fie anihilat de el în scenă, de victima următoare... Lucru cunoscut, mai ales costumul dă cheia personajului și drumul urmat. Atunci când joci într-un spectacol, e bine sa aștepți cu mare interes proba de costume, se știe...

... Apropos, îmi amintesc că prin actul doi, din întîmplare cineva a tușit în public. Imediat, dar imediat, Sorin a tresărit și a privit într-acolo. În secunda doi, l-a luat pe acela în proprietate. Apreciez când un actor aspiră publicul și îl injectează mai tîrziu în scena următoare... Apreciez, pentru că aș face oricând asta. Publicul e o bună investitiție; pentru că, atâta timp cât el respiră viață (și publicul cu asta se ocupă), o vei face și tu pe scenă.

Următoarea mișcare după ce l-a "înghițit" pe micul șoricel, a fost să-l debordeze în tabloul asasinării următoarei victime, nu mai țin minte cine venea la rînd, Mereia parcă... Practic (dacă nu și tehnic) un gest de vampir, firesc de folosit în Caligula - care fură energie din tot ce e viu și mișcă... (va urma)

caligula...

2011-04-04T16:40:00.009+03:00

În ziua în care mi-am pus în cap să-mi pavoazez ușa frigiderului, am găsit la "Mecur" pe o tejghea o tabletă cu magnet pe care scria Sarut mult mai bine decat gandesc. Bineințeles c-am cumparat-o, mă, pentru că o găsesc demnă să stea în casa mea - agătata la vedere!, în sfîrșit ceva care mă reprezintă, zic... La frigider mi-am dat seama că acolo scria gătesc, nu gândesc... M-am liniștit într-un tîrziu la gîndul trist că, din păcate, pîna și asta se poate repara într-o zi...

Mereu am avut o rezistență naturală la ideile înalte. Ce să fac eu cu o secantă, când mie cercul mi-e fie prea mult, fie prea puțin (în funcție de ora matinală la care ma trezesc)? Mereu am îndoit-o pînă când am făcut din ea o agrafa de șase lei și mi-am lipit-o în păr. Sau am înțepat cu ea aceste gonflabile sfere sperînd că, la spargere, mă va ploua cu popcorn pe cap. I'm a cornflake girl, too... Mă salvează mereu similitudinea cu tot ce îmi e cunoscut prin pipăire.

... Da, sunt concretă, sunt muiere, și mai cred că intră în obiceiul actorului să procedeze așa.

De asta i-am pupat imediat mâna lui Gombrowicz când a scris că adversarul lui Sarte nu e preotul, e lăptarul. Pentru că limita mea de umanitate și ce mă definește în sensul acelor de ceasornic e vecinul de la 5 cu nivelul decibelilor care mă arde în burtă la trei dimineața, și nu faptul că el ascultă muzică mai bună ca mine la ora aia... I give nothing but shet, dupa ce m-a trezit din somn cu Malmsteen și nu cu Costi Ioniță...

... Prin urmare, bântuită pînă la abandon de asemenea rare necazuri de intelect, am ajuns ieri în sală la "Caligula" - Laszlo Bocsardi la Craiova. Pînă la urmă, și Camus când e debitat de gura unui actor, pare băiat de treabă... (va urma)

Buna! Ce faci?

2011-03-16T18:30:00.010+02:00

Azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.

Beau un pahar cu apă. Il beau... Mai am ... Recitesc. Am scris așa: azi am văzut o comedie romantică românească. Nostimă.

Adică... Da. Nu șterg.

Băi, da' lasă-mă-n pace!!!! Nu te cred! Ce zici c-ai făcut tu? O, ce?? Am văzut ... așa. A fost... așa. Deci, nu șterg, pentru ca azi chiar am făcut ce-am scris acolo c-am făcut...

Nu pot să cred! Nu pot să cred. Din nou. Nu credeam a spera de a trăi vreodată...

România nu se află in era cinematografului. Ea se află undeva pe o planetă pustie-straină-și-grea, cu puține maimuțe.

O maioneză blondă care nu se leagă și pace, poți s-o bați și cu lanțul ud de la bicicletă - se arată a fi arta românească a de a face film.

Țara mea a reușit să producă un număr de filme de limbă română (- privibile fără să te alegi cu indigestii) acoperit de mai puține din degetele de la mâini. A face o comedie romantică de orizont românesc e un fineț fără speranță pentru câțiva oameni care așteaptă, ca și mine o culoare, un zenit și un nadir impregnate în celuloid, chiar și calitatea acestiua de a avea puls atunci când filmul e privit, mă rog, trăit cu ochii holbați în ecran.

... totuși, am văzut astăzi un film editat decent pe o peliculă care nu se zgâlțîie, e fără zimți pe margine la proiectare, coloana lui sonoră nu a behăit la mine în timp ce ne ascultam una pe alta - eu râzînd, ea playind - și mai conține și piese muzicale ADAPTATE CONTEXTULUI (lucru rar - de obicei auzeam la noi in filme muzici-abțibild, lipite așa pe coloană). De-a dreptul comedie si încadrată destul de potrivit dacă vrem (și mai ales dacă ne dorim, căci asta e: chiar ne doream!) în genul romantic. Un film care are candori la care nu mai speram, are mutrițe nostime, în loc de unele mutre acre pe care le bănuiești, onest, când intri în sală, pentru ca așa erai obișnuit..., un scenariu fluid și cu câteva clenciuri scînteietoare de-a dreptul (Lia Bugnar), in concluzie face bunatatea să te binedispună.

Acuma, nu spune nimeni că asta e o comedie cu Julia Roberts și duceti-va că n-ați mai văzut așa ceva în vecii vecilor. Nu. Nu-i un capat de lume! Dar e un capat de țară. Românească. Și asta e sigur.

Rezulta de aici ca e un film care ține cu tine pînă la sfîrșit, îți e complice și îți e la îndemână, mai ales când îți șoptește: Hoțule ai făcut și tu așa, hai, zi că nu... Un film în care te recunoști e un amic.

Nume ca Dana Voicu, Ionel Mihăilescu, Paul Diaconescu... nu sunt nume de care neapărat ați auzit. Sunt nume de care nu știu dacă neapărat veți mai auzi încă, de azi înainte. Iarăși, nu sunt Julia Roberts... iar noi, pînă una alta, trăim pe-aici printre Carpați și cine știe ce ni se mai întîmplă mîine... Dar fețele lor prospete, moaca de lună beată a lui Mihăilescu - ingenuu ca Ofelia, profesionalismul, farmecul... Sunt actori cu mișcări sufletești întîmplate cu gigășie, actori care dețin confortul de a se strîmba la cameră dupa pofta inimii, reacții juste și foarte soft. Niște oameni calzi.

Mi-am terminat paharul cu apa. Cred ca e gol demult... Stau și mă mir.

Lulu Ionescu?

2011-03-12T11:39:00.014+02:00

97 de ani - creditati. Microcefalie. Identitate stabilita administrativ abia anul trecut. Propus pentru Cartea recordurilor la segmentul speranta de viata romaneasca... Cred... la ce poti propune asa ceva in Cartea Cartilor?

Un metru jumatate lungime, 40 de kilograme greutate. N-a omorit in viata lui o musca, mingaie oameni, danseaza dupa fluturii din degetele lui, nu aude, nu vorbeste, traieste de 50 de ani in spital in pozitia de asistat, n-a fost bolnav in toti anii lui decat de una bucata raceala ( superfluul lui Sorescu...). Aspect general de Yoda un pic mai saltaretz.

De fapt, Forrest Gump de Romania... Caci in varianta raw, ca si in varianta mioritica, lucrurile apar ca simplificate, chiar si binele...

Se spune ca suntem buni/angelici atunci cand nu avem asteptari. / Dar cand avem asteptari, suntem constienti - de ele, de noi si de trupul celorlalti. De vointa de a face bine sau rau si dependeni de aceasta vointa...

Intrebari:

Oare trebuie sa fii un inger de om ca sa nu faci nici o scama de rau pe planeta asta? E o conditie?

Trebuie sa fii decerebrat ca sa faci bine?

Oare raul necomis e un bine rezidual? Un bine minimal?

Si, daca nu te apuci sa spinzuri oameni cu lantul de la bicicleta, nu te inscrii in lantul trofic? / sau asta e chiar caz de excludere din specie?

Si, daca nu faci rau, inseamna ca faci automat bine? Binele si raul sunt categorii pamintesti, nu avem ce le face... Ele se recalibreaza pe fiinta noastra pe cat de zabavnica pe atat de trecatoare.

Ar ramane sa va dau leapsa. Daca piticugras nu joaca leapsa - ca nu-mi amintesc eu sa fi cedat pina acum - va bagati careva? Astept oferte...

Subcategorie: De pilda, mie mi-au furat ieri unii Vodafone-le. E asta un lucru rau sau bun?... De fapt, e o provocare: se poate trai o luna fara el?...

O jumatate de luna?

Eu tot o sa incerc...

P.S. Ma gindeam asa, au avut ceva umor aia cand l-au botezat... Lulu Ionescu pare antiteza lui Nae Ionescu... sau un avatar simplificat, ca un scheci in care personajul principal e binele minim + curiozitatea de viata micsorata pina la pulverizare...

... Binele. Substanta asta alcalino-pamintoasa... ca sarea in bucate, ca mila.

Stille nacht

2011-03-11T21:33:00.003+02:00

Am dat cu aspiratorul prin casa. De nervi!!!! Huaaaaa!!!!

... din puncul lor de vedere, nervii mei sunt numa buni!

De fapt ok, nu-l mai bag pina in aprilie. Poate mai.

Who start the rain? (Scrisori, 2)

2011-03-06T15:00:00.013+02:00

Nu vad cui pe lumea asta sa spun? pe cine altcineva sa intreb? Tu scrii povestea... Am spus, repet, ma supun povestii, am invatat sa ascult...

Mai spun atit: in secunda cand ai intrat pe usa aia la conferinta de presa, cu gura ta larga si fericita pin' la ureche, a inceput sa-mi bata inima. Tare. Cu putere, gong. Am auzit atunci pe toti de-acolo cum aud ca imi bate inima, nu mint, nu ma joc acum: e cert ca au auzit toti galagia aia batind un ritm.... era tare, tare de tot. parca voia plece din loc. Parca voia sa vina la tine. In viata mea nu mi-am auzit inima asa, ca in clipa cand tu intrai acolo, in sala aia, nici prea mare, nici prea mica, doar potrivita. Si mi-a fost cam teama ca lumea aia multa o sa ma vada fericita.

Eu asta nu pot sa uit . Nu pot sa-mi uit inima .Si ma tot intreb...

... se spune ca Adevarul e vesnic, noi suntem trecatorii ... vorba lui Sorescu, cand ne ducem, murim putin... In Varul Shakespeare, Will, atunci cand iese din scena, se duce sa doarma. Pe urma, doarme in Sorescu (el zice: "nu incap in Shakespeare"...... bai, asta chiar era bun).

De ce, cand dormim noaptea, "vedem mai bine" lucrurile? inseamna na, ca le vedem in somn...

...Am senzatia ca toata viata ne purtam ca niste minciuni ambulante... Suntem purtatori de semn, de adevar, inauntru, iar in afara, avem un craniu plus creier, o caracasa, un cod. Cand murim, parca ni se sparge codul ca sa tisneasca adevarul din noi, sa spoim cu adevaruri peste tot... ce vine de la noi, mic, se duce la intilnire cu astalalt, Marele..., inseamna ca adevarul mic a fost in intregime spus si ca nimic nu se mai poate adauga... Si daca ne ducem Jos, inseamna ca platim pentru utilizare improprie de timp...

... Sandica, i-a zis bunicu-meu bunica-mi dupa ce ea a nascut-o pe maica-mea (pesemne ca ea o fi fost cam trista ca n-a facut baiat), unui copil (asa ziceau oltenii de la tzara la baieti, existau fete si copii, femei si oameni, God!, Si femeile sunt oameni, nu-i asa?), unui copil ii arunci pe el o pereche de pantaloni si-l trimiti pe camp sa se joace, da' pentru fata cate nu faci?; o piepteni, tragi pe ea o rochita frumoasa, ii spui o poveste... Mai tarziu, bunica-mea a nascut si baiat, cred ca l-a iubit tare...

Eu am aparut pe-acolo dupa ce Dardu plecase si mama apucase sa-l ia si ea pe tata de barbat... asta inseamna ca am fost un copil iubit, mai rau, un copil rasfatat in multe neamuri pentru ca eram cam sigurul... in plus, eram fata...

Intr-o zi m-au pus in tarc (aveau prostul obicei... nu existau premergatoare, alte minuni, iti dadeau un tarc in care tu, copil bosumflat iti vedeai de treaba toata ziua) si m-au inchis in camera de jos a casei de la Carpen, bucataria - vara e singurul loc de pe planeta unde mai pregeta un pic de racoare; probabil ca in ziua aia m-au depozitat acolo din pricina albinelor pe care bunica-mea le intarita cand umbla la stupi... cred ca a crescut vreo paispe stupi pina cand am ajuns eu la facultate si ea a venit sa stea cu noi la Craiova... Ar trebui sa zic acum ca am mers foarte greu, pe la vreun an si ceva, asa-mi explic tarcul ala odios, in schimb, am auzit ca incepusem sa articulez cate ceva pe la o luna, minune mare (imi povesteau ca incercam o notiune spatiala- "acolo", mie-mi iesea o chestie gen "acu'" si aratam inspre ceva, habar n-am ce...).

M-au parasit acolo... Imi amintesc cu precizia unui ac de albina (si cate nu m-au muscat, de atunci in fiecare vara...) primul meu gand, ori primul de care-mi mai aduc aminte: "iar ma lasara astia singura aici, iar ma plictisesc, aaaaasah...".... pe urma nimic, pesemne m-am dus sa dorm...

...mai tarziu ( sigur stiu ca imi foloseam picioarele, deci invatasem...), cred ca era pe la inceputul verii, pentru ca erau niste flori mici de culori puternice, rosii, violete, galbene, cu petale tari, lucioase, ca elitrele..., demult n-am mai intalnit soiul asta... m-au lasat la soare linga poteca ce mergea spre portita de la curtea mare... am adormit in iarba, mi-amintesc toropela de dinainte si gandul ca as putea sa stau asa, la nesfarsit zacind acolo, ca daca as astepta un pic mai mult si cineva nu vine sa ma scuture ori sa ma ia in brate, as fi in stare sa raman pentru totdeauna... - pesemne, notiunea de totdeauna imi venea din apropiere, imi statea la-ndemina, puteam eu s-o culeg cand voiam, ca pe floricica aia colorata pe langa care cazusem... cand imi aduc din nou aminte, deci reiau fimul, eram in patul din dormitorul alor mei ( alor batrini) care se sfatuiau cum sa ma duca la Craiova: "Gogule, nu stiu ce-are fata..."... am ajuns si la Craiova, apoi explicatiile bunica-mi date lui taica-meu si maica-mii.... N-am aflat niciodata ce-am patit atunci, doctorii n-au avut nimic de zis: N-are doamna, nimica...

... Astea trebuie sa fi fost primele doua dati cand am murit. N-am povestit la nimeni ca fusesera aproape controlate, aproape simple, aproape precise. Nu stiu motivul, poate o luasem putin inaintea povestii? m-ar fi crezut Niculaita Minciuna? sau cresteam prea repede, prea singura? Cu simplitate, da, am fost un copil singur... Mai tarziu, mi-am facut prieteni la gradinita din sat, care ma invidiau si se purtau frumos... din acelasi motiv: bunicu-meu (adica tata, eu asa-i ziceam) era pentru toti, tata-popa. Si mai tarziu, cand m-au adus la gradinita la Craiova, cu un an inainte sa ma trimita la scoala, ca sa ma spele, (in fond eram cam taranca), eu aveam emotii si i-am zis mamei(asta tinara): mamica, mi-e frica... - De ce mami, n-ai mai fost tu la gradinita? - Da' ce, aici e tata popa-n sat?

... cealalta bunica, Ioana, mama lu' taticu (trebuia sa-i zic si lui taica-meu cumva, sa-i deosebesc, daca-mi trece cumva prin cap sa-i strig), tot coana preoteasa, (si astalalt era tot preot), era cred mai nebuna decat bunica-mea-mama... Nu-mi amitesc prea multe din zona aia, de pe malul Amaradiei... Mama-mare a fost povestea altor copii, a verilor mei dinspre tata. Pentru ca eu cred ca ne alegem povestile prin simpatie, or tata si mama erau favoritii... Cand a murit tata-mare (chiar, mi-amintesc ca era si o zi mare atunci, s-a intamplat de Constantin si Elena), pe urma mama-mare, am aprins o lumanare si i-am privit. Apoi am plecat. ... Ei n-au fost povestitorii mei.

In ziua aia, cand mi-a batut cu putere inima la tine, crezi ca m-am intors acasa? Si, daca inima nu minte, tu esti adevarul meu? esti tu "acasa" mea? ... Pentru ca dragul si marturisitorul meu, esti...

3 noiembrie, 2010

P. S. In afara de dragostea mea, aproape totul in capsorul zevzec care sunt, tine de dilema... Doar de dragostea mea nu ma indoiesc. In rest, ma indoiesc de tot si mai ales de mine. De mijloacele mele meschine si impovaratoare de acces spre ea...

Pentru ca, in ziua in care te-am cunoscut, adevarul a fost cel mai frumos lucru care mi se poate intimpla.

Daca o sa citesti vreodata asta,

5 martie, 2011

Who start the rain? (Scrisori, 1)

2011-03-04T11:58:00.003+02:00

Bunica mea a fost o femeie misto . Avea cele mai frumoase picioare din neam, deci mi-a dat un pic si mie, si avea ochi verzi. Bunicu-meu cred ca a picat dupa ea din picioare... Deci a luat-o ca i-a placut, lasa ca era si fata de chiabur. Au avut doi copii, mama si fratele ei. Dardu, pe la 23 de ani a plecat prin tara si a ajuns la Tecuci, cand l-a calcat o masina, un sofer beat. Bunica mea a ajuns la Tecuci dupa o zi de mers cu masina condusa de unul, nu mai stiu... - Nu l-am cunoscut pe Dardu, eu am aparut tirziu, mama cred ca avea 35 de ani si tata 40... - Bunica-mea aproape ca l-a strins de pe jos... De fapt, il dusesera intr-o camera unde-l intinsesera pe un pat, era acolo si o lumare aprinsa... Ea a ajuns intai in locul unde-l lovise ala , el cazuse cu ceafa in bordura, mai era singe, ea s-a uitat... L-a adus singura de la Tecuci pina in Carpenul Doljului... Il infasurasera intr-un cearsaf alb, am gasit pe la sase ani niste fotografii....
O parte a creierului ei nu stiu daca mai fost vreodata "normala". Pe ea a scris-o Lorca... Ea a fost plamadeala pe care am deschis "ochii", am strigat-o mereu mama, in maica-mea nu prea aveam incredere (cine mai e si asta tinara?), îmi spunea povesti, mi-a spus-o intr-o zi si pe asta, ma pacalea cu tot felul de prostii, era foarte desteapta. N-a lepadat niciodata doliul, era mama neagra, ma legana s-adorm si plingea pe ascuns... plingea si-n vazul lumii...

Exista dureri suportabile? sau
Exista numai dureri suportabile?

Am terminat repetitia... Iesi binisor
Vlad m-a rugat sa tai din text.... E de parca-mi tai din piele. - Piesa asta se comporta ca o grefa... Oare se va purta cu mine ca portretul lui Dorian Gray?

Joc vineri in Play, mi-e frica......... Mai vreau o repetitie joi dimineata. Vreu sa iasa. Poate...

... Exista un patrimoniu de gesturi si un patrimoniu de semne. Acelasi. Pe linie de gest nu s-a inventat niciodata nimic. intotdeauna avem doar un fel propriu de -a desena gestul... Isadora Duncan nu a inventat nimic, ea a refacut drumul inapoi, a redat gesturile originare si le-a daruit din nou... A lasat mostenire gesturi fixate in coregrafii, paradigme care s-au transmis mai departe prin elevele ei...

...e un gest sau un semn pe care El l-a facut cand a mers in desert, in noaptea aia... (mi-amintesc de scena din filmul lui Scorsese, "Ultima ispita...", era un leu acolo care-i dadea ocol). Atunci, s-a aparat: a desenat pe nisip un cerc in sens invers acelor de ceas... N-a facut o cruce, atunci n-avea cum... De ce in sens invers? De ce in sens invers ceasului esti aparat? Daca in trecut e adevarul? Daca in copilarie? Acolo unde n-avem minte si suntem aproape de El? Inseamna ca e vorba de inima... Cred ca acolo e adevarul. Si adevarul din inima e intotdeauna personal... Deci, Dumnezeu e personal... El colaboreaza permanent cu povestea ta...

de ce mor copiii? De ce pe cei doi copii ai Isadorei, mici, i-a papat Sena? Da, s-au inecat intr-un accident de masina... Se spune ca noi atragem gesturile, intamplarile, semnele... (toate semnele astea aratate prin moartea unui copil ... de ce cand s-a nascut El trebuisera sa moara sute de copii ucisi? Trebuiau sa moara niste adevaruri vechi?)... Nu stiu. Intreb Ma doare. Intreb

mi-e si frica sa apas send.........

2 noiembrie, 2010

Viciul, in forma continuata - sau nu

2011-03-03T12:44:00.004+02:00

In dreptul penal, forma continuata se opune formei simple a infractiunii si va puteti usor imagina cum vine asta. Doar asa, ca sa nu mai pierdem timpul. (Ca sa nu mai pierdem timpul, pentru ce? ca eu habar n-am deocamdata ce urmeaza sa scriu aici).

Ca sa am si eu pretentia ca stiu ce vorbesc, iata: incerc o provocare a Elzei. Adica, ce vicii remanente am eu in ecuatia "suma viciilor e intotdeauna constanta".

I-am raspuns ca tocmai m-am lasat de fumat iar ea m-a somat sa continui sa ma las pe blogul meu. Motiv pentru care voi insera chiar acum commentul pe care tocmai ce i-l postasem ei ca raspuns de o promptitudine personala preabinecunoscuta (hait! ca tocmai fac aici un inceput de nou viciu: a ma lauda... cam mult):

"Suma viciilor s-ar putea sa nu fie constanta with a little help from heavens above (si invoc aici felul ciudat - vreau sa spun natural, in care m-am lasat de fumat - ei, poate ca nici nu fumam eu prea mult!... tigari pe care nu le-am inlocuit pina acum nici cu mancare mai multa, nici cu bere, nici cu futut, ca sa ma exprim neaos - asa cum ma stiti... S-ar putea sa le fi inlocuit cu risete multe si dese, dar cred ca asta n-a contat vreodata ca viciu...) :)"

In celelalte puncte mai importante de (pseudo)viciu, I'm occasionally yours:

- la cafea: una/zi - strong dar dulce (cu multa miere); un medicament cam obligatoriu, altfel ma doare bostanul,

- la baute: vin rosu, preferam (n. b.! pluralul seniorial, va rog, va rog!!!) cabernet, merlot si arareori Porto,

whisky de tipul Glen... (Glenfiddich, Glenlivet...),

martini, etc. si chiar etc. etc.! pentru ca imi place cam orice. Si repet: ocazional.

- ar mai ramine sexul. Mai bine nu mai vorbesc...

Si iarasi, repet: daca e sa ma iau dupa definitia de dictionar explicativ a cuvintului... unde ma-sa e vorba despre viciu, aici?

Proces verbal de predare

2011-02-28T00:00:00.014+02:00

Am o apucatura prostutza: legumesc mai degraba o carte care-mi place - rontzaind un grup marunt si usor nedeterminat de pagini, cu alternante de pauze obositoare, lungi de 7-8 zile... Ai zice ca e mai degraba un chin decat o placere; ca e ca si cum m-as obosi sa ma hranesc cu trufe; ca abandonul cu care as comanda la restaurant o portie de peste-balon...

Asta-seara la ora 23.25 am terminat, citind 30 de pagini in intervalul a peste doua ore in care s-a derulat pelicula Shine - Sirenele de pe Titan. Da, se poate cu amindoua simultan. Si cartea si filmul sunt atat de placute incat isi permit reasamblarea reciproca. Nit pe nit. Noua structura rezultata e o nava spatiala nou-nouta, prietenoasa ca textura, culoare si fezabilitate.

Concluzia cartii imi pare sa se intinda spre singura definitie satisfacatoare a cuvantului anticipatie:

"Nu m-ai fi cautat daca nu m-ai fi si gasit (deja)" - Sf. Augustin (?) - am aflat-o azi, cu multe ore inainte de a-mi lua cartea in brate...

Cred ca a trai(/iubi/intelege) e o chestiune nostima de asociere.

Apparently, Oscars tonite

2011-02-27T13:45:00.011+02:00

Habar' n-am (asta in primul rind) ce filme intra in competitie, asa de putin ma deranjeaza ce impartire de premii prin tari straine si cu deschidere la ocean se cloceste la noapte si se fi va si zaharisit deja maine la prinz... (presimt ca imi scapa iarasi alt post cocoshat in blazarea-mi).

Apartinind de obirsie unei tari bananiere in cinematografie - dar, stati! in ce nu e bucuroasa noastra tara, una bananiera? - dar cu umori date-n ma-sa de ighemonicosi ce suntem, nu prea ne-am oferit talentele prin zona AMPAS.

Am aflat in schimb, ce fericire te cuprinde cand descoperi cum presa e in zorurile facerii cand e vorba de blagoslovitul eveniment: am citit despre nou-aparutul pe lume "oscariologist"! Ei, ce spuneti, nu ca suna a cuvant cu penetratio maxima!? Reviste vor rasuna, dictionare vor dantui, ziarele vor chicoti, rauri de lapte cu cerneala vor clipoci maine catre primele ore, toate ca la un semn dinspre la Tara Fagaduintei de Plastic...

Sunt ani buni de cand n-am privit la televizor Oscarurile - cred ca prin anul intai la teatru mi-am prins mintea sa stau treaza o noapte fara placere inchinata lor... Nu m-a incercat nici un regret in seara aia - in care a cistigat toata seria de premii, marele film Hidden Dragon Crouching Tiger, asa cum nu ma incearca vreunul ca, de atunci, nu mi-am mai alocat nici cinci minute pentru noaptea cu pricina... Singurul regret de astazi e ca n-am apucat sa vad ultimul Toy Story (3? deja?). E marele meu pariu-cu ochii legati, pentru diseara! ( - Stiu doar ce fericita am fost ani la rind dupa ce l-am vazut pe primul din serie, si vorbea lumea ca Tom Hanks o sa ia al treilea Oscar la rind pentru vocea jucaricii animate.) Ar fi singurul lucru pentru care m-as bucura saptamina asta!

Deci, sa triumfe animatia!... si, de maine spre eternitate, multi copii striga-vor: "Mama, eu cand o sa fiu maaaaare, ma fac oscariologist".

Ies la joaca

2011-02-26T15:45:00.000+02:00

Ha!

A, nu pe geam. Firesc, pe usa...

Azi-noapte (after midnight) mi-a venit sa ma arunc pe geam. Acum sunt vie

2011-02-24T13:51:00.005+02:00

De unde ne vin căcaturile astea?

Recunosc, mie mi-a venit. M-am trezit brusc, am privit scurt fereastra, era închisă, impulsul complet rațional de a trece prin..., o durere anonimă (ce n-are cum să dureze), și gata...

Fiind un tip onest de umanitate, consemnez.

După ce mi-am administrat-o conătiincios toata noaptea, de-a lungul și de-a latul patului meu, port și acum starea de goliciune în pîntec corespunzatoare: e vorba de un sentiment de culoare gri-metal și de consistență laptoasă. Din zona plexului solar, el se prelinge în josul tibiilor prin călcâie și, în scurt timp, va contamina întreaga anatomie a podelelor, toți pereții casei pe urmă, recompunînd umed, o celula de viață complet moartă. Dacă celula va reține programul, probabil că mi-l va retransmite mâine, ori poate peste o săptămînă...

... ca să aerisesc, voi deschide imediat fereastra și ciclul gesturilor fatale se reia...

Probabil că titlul cel bun ar fi fost azi, Ce faci când vrei să te sinucizi?

Nimic. Nimic nu faci. E important sa rețineti asta.

E bine să râmîneți într-o pozitie cât mai țeapănă, ocupind un punct fix. Marcați-l cu vîrful degetului mare de la picior. Dacă va aflati suspendat în pat in momentul accidentului de gîndire, marcați-l cu călcâiul lui Achile.

Pasul nr. 1. Aoleu! Pasul numarul 1 nu există, de vreme ce am stabilit că indicația din regie era Rămâneți pe loc! Proba:

... să ne înțelegem, sunt genul vital de abordare a propriei existențe, în consecință sunt îndragostită de moarte, așa cum sunt complet îndrăgostită de viața de calitate - și nu am, în mod normal, nici o problemă cu asta. Cele doua consecințe proprii coexistă drăgăstos și absolut.

Gîndul că trebuie să am răbdare (pînă la momentul oportunei mele morți din mila Domnului) a fost cea mai proastă idee azi-noapte... ATENȚIE! nu utilizțti asta! Gîndul că "Să avem puțintică rabdare" nu ține. Nu, nu veți avea răbdare, pentru că tocmai de lipsa răbdarii veți face dovada atunci...

(Încă mai tremur. Degetele mele tot mai au asta în sînge...)

Deci, săriți peste pasul numărul 1.

Nu! Nu săriți! -

Poftim, înghițiți în sec pasul numărul 1. (De aici, golul în pîntec survenit ulterior, și pe care l-am descris deja în amanunt).

Chestiunea nr. 2

Apelați la gesticulația uzuală a corpului dumneavoastră. Respirați. - e o posibilitate. Nu vă descriu aici cum să sufli în pungă, pentru că nu veți găsi niciodată vreo pungă atunci când veți avea cu adevărat nevoie de una. Pur și simplu, uitați de pungă - altfel, vă veți aminti necorespunzător de prima parte a discuției noastre unde se vorbeste despre răbdare, și veți intra pe teren accidentat cu cădere de corpuri grele la sol . Din nou!

Ceea ce vreau să aduc aminte în această chestiune e apelul la condiția normalului. Am aflat azi că Alecu Paleologu în detenție își arborase batista de acasă în buzunarul de la piept - ca rapel la obișnuitul vieții din care cobora. Își adusese cu el pe țărmul celalat un contur de umanitate înmiresmată și logică; o ocheadă, o scurtă verificare și o re-luare în stăpînire a extremităților ființei lui de elită... Contextul lui - "A la recherche du..."- era peisajul insulei, însă el nu-l conștientiza ca pe o insulă. Ci, ca pe raportarea la every day-ul lui care, întîmplător, era elita romanească mondenă și corectă politic.

Nu-mi amintesc de vreo dată anume când Alecu Paleologu a vrut să moară. Iată resortul!

Concluzie:

- Nu vă îmbălsamțti cu regrete.

- Depistati gesticulația aflată în relație curată cu normalul, forma corectă a corpului raportat la context:

e noapte - somn;

e zi - poate ți-e foame, ori poate ți-e sete. În aceste două minimale cazuri, mimica cea corectă nu e să sari pe geam și să fuți nervii cititorilor tăi (cum va fac acush), ci să iei măsurile care se impun. Astfel! (heee, n-o să vă învaț eu acuma cum e să mânînci, ori cum e cu băutul, ori cum e cu... (asta, Da! mai ales asta! știti și singuri. Singuri? hm... ))

Tema impusă (cam ca la alcoolocii anonimi) este a urmări acele formate de emisiuni/filme horror/cărți care cultivă gestionarea responsabilă a fricii. Nu dau exemple, e o chestiune de gust.

Niste frimituri... ma cam furnica si astazi timpul

2011-02-20T14:05:00.004+02:00

Azi dimineata, o zapada prea lunga si o apa prea deasa se sluteau din pietrele trotuarelor... oras imputit, chiar si sapte opt pesti dadeau din cozi pe dedesupt, ne-am salutat, asa e duminica suntem chiar mai politicosi unii cu altii, dar as fi putut linistita sa-i minuiesc la copca si sa nu mai dau banii pe conserva ... oricum n-o pot desface, nu-i de-aia cu cheita, ce-o fi fost in mintea mea s-o cumpar asa... de pe usa magazinului suride afisul zamislit din incantarea ca si eu chiar, imi pot cumpara o motosapa! Asta nu-mi da pace... Iata o solutie misto pentru mine!

O sa-mi cumpar , da...

Ce iarna ciugulita mai fu si asta... O pereche de gugustiuci every day la fereastra... de doua zile n-au mai aparut, hm... Doua-trei ninsori in coca framintata prafuira acest oras vagabond si senil in care vreau mult sa indes un ghiont cu cotul, sa se traga mai incolo... sa-si balangane capul la soare intr-un timp care sa nu mai fie niciodata imbecil. Glodurosul mas-ii!

... O femeie care mai plinge in cate o duminica la balconul de vis-a-vis... Cateva oscioare care scrisnira neclar din sarea zilelor trecute, si cam nedemn... Taticul tipind din scutece in camera de alaturi... Mamica mea frumoasa care ne slujeste in oricare duminica pe amindoi...

... Ce mai jucam cu ea piticot, demult, era de Craciun... Stiti piticot? Da' pacalici? Tot intr-o iarna a fost si asta... Stateam in niste strampi albi... atunci imi cumparase ea o rochita rosie cu buline si ma tundea tare scurt pe vremea aia... Dimineata mirosea a sarmale amestecate cu pin sau molid?... dimineata ma sculam, mincam un ou umplut, ea gatea, gatea inainte... si puneam primul glob. Era unul rosu, mereu unul rosu... Doar intr-o singura iarna am atirnat unul albastru...

Nu mai stiu...

Unde sunt...?

... Alea, zapezile alea.

... Un trup de timp nou si mai bun - asta vreau.

Sa-l caut in zapada?

... unde?

In fiecare zi ne batem joc De pasari, de iubire si de mare, Si nu bagam de seama ca in loc Ramine un desert de disperare

2011-02-14T23:54:00.004+02:00

M-a si avertizat Romica: accentul cade pe fiecare zi.

...bineinteles.

Acum as putea incepe, da?

2011-02-11T10:38:00.003+02:00

Ooops! Am si inceput...

Alba si omega. Sau, despre cum nu se mai topesc zapezile

2011-02-09T14:19:00.007+02:00

Sa rupeti din carnea unui om ca din zapada, ca sa va bateti cu bulgari din ea...

E frumos asa? Are vreun gust carnea asta?

Voi sa-mi spuneti! Are?

Zapada asta de sanatoriu are din injectii doar cateva grame de singe si cateva grame de suflet si tot doare. Chiar si fluturii: Au! Au!

... joaca ne imbujoreaza-n obraji. Am zis repede un da ametit,

- Muscati ciresari!

... si-acum? Acum? Cat? Cum? Cata vreme o sa vi se para jocul frumos?

Intr-o zi o sa-mi dati viata inapoi, da? Asa, din joaca...

Hai, oameni buni! Pentru ca abia astept sa ma topesc si eu ca toata lumea! Ca toti ceilalti... Am si eu dreptul la nimicul asta placut. Da?

Bilantul serii: sunt ceva care se cere cu incapatinare om si treaba asta nu-mi iese cu precizie, zilnic

2011-02-08T01:14:00.003+02:00

De fapt, aiureala cu startul de dimineata...

pe care, adeseori il ratez. Nu-mi fac bine intrarea!

Problema mea e, de fapt, cand ma trezesc mai repede,

si nu-mi ratez ratarea, cum ar veni...

De fapt, cea mai nasoala problema de dimineata

e cand nu-mi inchei perioada de incubatie

- accidentul cu ceasul care suna mai devreme -

si visul nici macar nu ajunse in miez

unde se coace programul pentru ziua in curs.

Dar... Stati asa...

eu SUNT om!

Nu inteleg,

Eu din care parte a pilniei ma uit la mine?

Totusi, cand se face noapte,

somebody drive me home!

Ca sa-mi pot incepe, in sfirsit, viata,

va rog, Va rog eu frumos...

- Am mai pierdut o zi -

Astazi dimineata m-am trezit in forma si mai complicata a lui sunt. Din nou. Din nou!!!

2011-02-07T12:53:00.006+02:00

Iarasi m-am trezit intr-un corp mult mai mic decat il stiu. E o povara ca trebuie sa revin si sa explic "decat il stiu ce?" sau "cum?". Nu pricep... De fapt, voi ar trebui sa pricepeti din ce va spun eu acuma, iar eu acuma n-am vorbe. Nici cuminti. Nici cumsecade. De niciunele mai pe gospodaria lor...

Vorba e ca mi-am (re)cunoscut azi noapte corpul lungit si latit cat hectarele luate impreuna a 4 stadioane olimpice. Chiar mai mult. Si daca nu va incape ce scriu acum, cu blindete va recomand sa nu ma luati in seama. Mi-am simtit corpul (si mi l-am stiut) mult mai mare si mult mai iubit si mult mai indragostit de fiecare metru patrat de iarba, de caramida si de singele altui semen pe care pielea nemaipomenit de fina a carnii mele l-a parcurs tacticos azi noapte de pe platforma carnoasa a 4 stadioane olimpice si chiar mai mult.

Rideti infundat acolo, pe jos pentru ca va puteti inchipui usor ca cititi poezie ieftina si eu nu stiu s-o spun. Pentru ca sunteti la adapost (si bine v-ar fi)...

De sentimentul dureros ca sunt nesatula de carne, nesatula de corpul meu, livida de singe, nesatula de inima mea, nesatula de cele cateva batai anemice, insatisfacator de putine pe care mi le mai poate ea furniza. Ca m-am trezit strimtorata in cateva fibre si striatii mute care nu-mi mai ajung. Ca nu-mi mai ajung eu insami.

Si ca refuz sa mai scriu acest articol tut si tolomac care nu are nici macar scuza ca e intocmit cu umor, ca sa poata fi parcurs cu precautii amuzate...

Imi vine sa urlu, imi vine sa pling, imi vine sa le inchid pe astea doua intr-o acolada mare din care sa poata sa rezulte comod ca imi vine, in mare, sa rid. Si sa fac misto de mine. As usulally. Chiar nu pot. Cred ca azi acses denied!. Nu ma mai pot strecura pe gaura cheii ca in celelalte zile...

Imi vine sa urlu daca ma poate ajuta cineva pentru ca imi vine sa urlu cum innebunesc.

Va rog, un suflet, unul potrivit de mare pe un corp potrivit de mare, sa-si intinda extremitatea alungita cu bunavointa (cu bunatate, mai degraba cu bunatate) a mainii din aratator inspre capul meu barosan, patrat ca o cutie (cu ambitios de multe suruburi, da! suruburi, nu bomboane ca Forrest G.) si care a inghitit azi-noapte mult praf de copt, si sa spuna calm:

- Ajunge!

P.S. Si pe cineva (mai ales, pe cineva) care sa ma redea pe mine mie! Daca se poate, va rog...! sa ma primesc inapoi si sa ma pastreze cu grija - inapoi! Mare sau mica.

Please...

Aseara am vizionat un film de duzina (aici urmeza sa ma strimb, (: pentru ca mint)

2011-02-06T15:35:00.005+02:00

Arma mortala 4... Un plot mai mult sau mai putin irelevant...

Sau relevant pentru aia de se jucau prin film. Nu mi-aduc aminte barem o replica memorabila si nu tin minte de cand n-am mai ris cu mii si mii lacrimi la o pelicula de doi bani intelectuali!

Bai, incredibil de buni aia doi, Danny Glover si cu Mel! Incredibil tandem! Nu te miri de ce au tinut producatorii sa ajunga pina la numarul 4... Iar piticania si cu alalalt buzat negru, ii vedeai de la Craiova cat sunt de misto stand-up comedianti... Rene Russo, o dulce bomba cu ceas, in fine toata lumea superbuna!

Deci, recomandare calda: dati in ma-sa, macar azi productiile megaintelectuale. Vedeti un film pe dumnezeu' lui cum e asta, n-aveti decat sa ma scuipati pe mine in ochi daca nu va place... Dau voie o incercare!

"Poveste" adevarata din subcategoria: Ce mai viseaza fetele proaste, cand ele chiar isi propun sa doarma; La strada

2011-02-05T13:26:00.017+02:00

Mai întâi, visam o stradă... Am zis: Foarte bine, visez o stradă, și m-am întors pe partea ailaltă. De fapt, toată ziua (mă rog, foarte des noaptea) visez eu o stradă, am numeroase vise cu străzi (oare de ce m-oi fi apucat eu să scriu postul ăsta, unu că nu interesează pe nimeni ce prostii visez eu, doi că e tare greutz să povestesc așa ceva, mă rog, test...).

Dacă, m-am apucat, acu' hai să spun că Doamne! era o stradă chiar minunată pe care se înșirau case de arhitecturi, nu stranii, nu Frații Grimm ori G. Marques, nu cum te-ai aștepta de la un vis absolut minunat cum fu ăsta, nu, ci ahitecturi logic lizibile, arhitecturi pe care le poți parcurge în detalii încântătoare în anumite spații omenești. Ciudățenia e alta: fiecare casă plantată pe stradă părea să aparțină geografic dar alandala, de regiuni certe: ce-are a face de pildă o casa din Granada cu una din București?

Da, realismul ori realitatea amănuntelor a fost încântarea de fapt în visul ăsta: câteva vincluri prăfuite la una vopsită în ocru, o cornișă grațios alcătuită ieșind din umbra formată de colțul casei vecine la alta, toate astea complicând sentimentul că am apăsat material gardurile lor acum două ceasuri...

Mi-a plăcut mai ales una, joasă, pe un singur nivel (să spun că aproape toate celelalte se înălțau pe două caturi, lăsau mici alei între ele, desparțite de grădini, garduri vii, frunze... am recunoscut în spațiul larg al unei curți, între rămurele înfrunzite de gard viu pitic stropit cu puțină rouă, o piscină clipocitoare... senzația dulce că apa era caldă, la un pas mai departe de mine - o mică distanță aproape intimă între mine și ea - cu spumă și balonașe de săpun... ce-o fi căutat săpunul acolo, uitat în piscină??? - și mi-am zis: Aaa, asta e piscina aia, care era aici atunci... (- când atunci???) plina cu apă nămoloasă, urâtă (și am revăzut piscina plină cu apă nămoloasă, urâtă, pe urma s-a șters, na!, ca-n vis), ce frumos, au avut grijă de ea, o să vin să mă rog de ei, poate mă lasă și pe mine să înot dupa ce mă fac sănătoasă...)) ...

...asta, pe un singur cat avea pridvor format din arcade cu arce romanice, din acelea în plin centru, era cu totul o alcătuire calmă, umbroasă și mă tenta să intru acolo sub coloanele ei îngroșate...

Apoi am ajuns într-o piață de chivuțe, mai târziu se vor foi printre ele gardieni, apropiata tensiune a unei razii banale, aproape zilnice - pentru chivuțe: motiv curent de panică, dar mă grabesc, căci, pînă una alta m-am apropiat de una, ori ea m-a chemat, avea pe masa de piatră o grămadă mică de minunății, mi-a întins o chestie ce n-am înțeles... semăna cu un tel - Ce să fac eu cu un tel? - m-am uitat atentă era de fapt o mîndrețe dintr-o pînză elegantă, fermă - semăna cu țesătura de brocart - cu încrustații de cristale mici, toate astea desfăcîndu-se în ciucuri prelungi, compunând în totul și în mod logic un tel... Ia-o, ți-o dau iefin, ia-o să mă scap de ea pînă nu vin ăștia!... am luat-o (ieftin e-adevarat, sau l-am luat, am stabilit ca era un tel)... părea o piață din Orient, mai erau risipite pe-acolo multe movilitze cu mândretzuri, cu forme și culori care mă amețiseră un pic.

Sentimentul apăsat al volumelor pe lângă care călcam și pe care le priveam atât de furată, încât mi se umpluse gura de apă, jinduiam cu patimă să intru, să ciocănesc la două-trei porți - care-mi plăceau peste măsură, cine poate locui în frumusețea asta?, cine o fi fericita? (sau fericitul?), ce suflete de oameni mișto?, cât de frumoși să fie ei?... și sentimentul că aștept ceva, mereu aștept ceva în timp ce mă plimb prin oricare vis al meu, habar n-am ce, să pice luna, să vină mama, să se întoarcă bunica (dusă de pe lume), să se facă tata bine, să plec, să mă întorc, să vina el, să plec cu el, e de fiecare data bine la mine sus în casă și de fiecare dată mă trezesc plângând că n-am rămas (unde???), că trebuie să mai aștept, că vine, vine sigur, ori că se întoarce, se întoarce sigur!!

Na!, că iar sunt tristă. Culmea, frate, iar! Asta pentru că a fost un vis frumos!

Întreba- m-aș... dacă aș visa unul urât?... (ce fată proastă absolut!, Doamne!, servețele, vă rog!)

Sometimes, I am dream....

2011-02-04T17:38:00.005+02:00

Pe marginea pervazului am visat un vultur . Mama a zis: Uite un corb.

Apoi si-a luat zborul...

Era un vultur...

Adica, el avea tot ce-i trebuie.

Nu stiu ce inseamna...

Ce sa insemne cand cineva iti spune: Esti mult mai mult decat o persoana?

2011-02-03T20:42:00.004+02:00

1. o pelerina de ploaie - un lucru util.

2. Alba ca Zapada cu mult mai multi pitici pe cap (adica ... o chestie "mult mai mult care a nins" - dupa cum, cireshar pune lucrurile la punct N. Stanescu)

- un lucru complet inutil

O fiinta inzestrata cu intelepciune ar considera acum demn sa ma lamureasca de percutantza unei alte intrebari-adjuvant, pentru aflarea raspunsului la intrebarea-mama:

Cine a formulat frumoasa apreciere din titlu?

... Aia e, ca nu stiu...

Eu sunt doar gasitorul condurului.

Cenusareasa? ... Mmmm... (din aceste puncte-puncte se impune ridicarea umerilor a neputinta.... Umerii? Sa nu mai vorbim despre ei! - altfel se va impune si strimbarea nasului a... mneah, ramine nescris).

P.S.

1) Acest articol se putea intitula bine mersi "Micutz ghid turizdic de orientare virtuala".

Vedeti-va de treaba. Nu am eu culoare de timp pentru asa treaba serioasa!

2) sau "Hlizindu-ma ca proasta-n targ", ori/ "Cum te ustura inima si nu stii de ce" - o serie de titluri mult mai mult decat probabile.

(avind in vedere ca un titlu ca "Asteptindu-l pe Godot" ar emite pretentii - inutile ca si acest articol sfisietor)

,

2011-01-31T17:14:00.000+02:00

"Parca mai am impachetata pe undeva si o culoare de lacrima vadit albastra.

... si, cam atat.

Ba, cred ca am, ratacita pe altundeva, chiar si o bucata de creta

voit albastra,

cu care sa-mi colorez impulsiv, una din penultimele lacrimi..."

Da, cam atat.

Apoi, pe 7-le sotronului mi-ai asezat capul,

pe 1 2 3 mi-ai odihnit picioarele,

(mainile?... Aa, mainile au asteptat intepenite usor pina la scurta inviere),

iar nasul meu mai cunoaste inca vreo cateva semne de intrebare alternative...

- Ei, hai, ca nimanui nu i-au fost furnizate satisfacator de multe raspunsuri.

si mi-ai spus:

Crezi ca poti ramane un pic si pentru mine

- Cea rastignita pe sotronul mic -, cam prea fetito?

O alta recomandare: aceasta piesa subtire, a se juca de obicei in cam toate vinerile de peste an...)

17.18, 31.01.2011

11.57, 1.02.2011

12.49, 2.02.2011

Zic astia la televizor ca au de gand sa faca un documentar Stefan Iordache

2011-01-30T16:30:00.001+02:00

..."Autoportet" dupa o idee a Mihaelei T. si a lui Serban Marinescu, ocupat si cu regia... o sa-l difuzeze simultan in cateva orase din Germania??? (wow!, why?) luna viitoare...

... zicea asa mesterul, in cateva cadre difuzate:

"N-am prea facut concesii in aceasta meserie"

... adica, vin si (ma) intreb: N-o fi stat pe mess? (concesii, chestii...) N-o fi avut...

Si asta:

"Toate lucrurile din lume... le-am cunoscut... Sunt alt om!"

(Saracul de el... mi-e asa un dor...)

Da' ma, a avut! El a avut mess!!!!!!! Dovada clara... ce mai vreti???

Am gasit asta pe net, pare sa explice satisfacator de ce ma cert eu acum!!! cu Piticugras (in loc sa plec la mama, unde mi-e foame

2011-01-29T15:38:00.001+02:00

“Eu trebuie sa raman in Borges, si nu in mine insumi [asta, presupunand ca eu insumi exist], dar adevarul e ca ma recunosc mai putin in cartile lui decat in multe altele, sau decat in staruitorul vaiet al unei ghitare. cu ani in urma, am incercat sa ma eliberez de el si am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar si acest joc ii apartine acum tot lui Borges, astfel incat voi fi silit sa imaginez alte lucruri. viata mea nu este, asadar, decat o goana si, putin cate putin, pierd totul si totul trece in stapanirea uitarii, sau a celuilalt. nu stiu care dintre noi asterne aceste randuri.”

Autor, Louis BORGES!

(Explica- m-as: Piticugras tot mai crede in pierderea de timp numita comunicatiile la distanta!!! De parca universul asta mare sta pe loc sa jeleasca in contabilitate bietele noastre esecuri de comunicare.

De parca nu ne ajunge ca oricum, suntem in sine niste splendide taceri tiparite... Hait, c-am dat-o!)

... si-acuma, chiar ca plec la mama!!! ... uite ce haiureli ma faceti sa scriu.

Zapacitilor,

Esti bucuria mea!

2011-01-28T14:37:00.000+02:00

Sa te tii tare! Va trebui sa ma hranesti... (Ei, da, sunt capabila de bucurii mari).

Atentie! Aviz consumatorilor: tratamentul Do ut des aplicat cazului descris mai sus, poate cauza deseori responsabilitatea. Precum si asta: http://www.youtube.com/watch?v=WO4wcNVbYOQ

Va invitam sa vi-l doriti!

Derivate, alte 3 legi...

2011-01-27T14:07:00.000+02:00

1) De fiecare data se incepe de la 0.

(Nu stiu ce inseamna esti un zero taiat dar, presupun ca e de foarte bine.

... Mai presupun ca e alarmant pentru lenesi.)

2) In apropierea punctului de intalnire dintre doua persoane, cel putin una devine anticipativa.

Pe cale de consecinta, asta nu poate sa insemne decat:

"Drumul e invers", ca pesemne, avem amintiri despre viitor, ca venim din viitor pornind spre trecut.

a. Spielberg, Fitzgerald (sunt doi in voga, chiar n-am ce le face) aveau dreptate.

b. Unii oameni se inseala si parcurg drumul gresit, conform prejudecatii: trecut prin prezent spre viitor.

c. Spielberg, Fitzgerald gresesc undeva: Se poate repara totul prin clipa prezenta, aici si acum. In permanenta!

3-un fel de concluzie) Niciodata nu avem dreptate.

Pe asta n-o mai explic...

Corolar:

Toate 3 la un loc trebuie topite si cernute, pana se obtine o pasta cu sens si Happy-end.

Altfel, esti condamnat sa mai traiesti o data...

Sa mi le aminteasca si mie cineva cand m-oi ramoli.

Precum si pe asta: http://www.youtube.com/watch?v=hn4k6TE-C4Y Va rog...

... de preferinta, unul treaz de langa mine. Cu drag.

27 ianuarie 2011, 14.28

Hello, Is Anybody Upthere, just to sing my song...?

2011-01-27T02:32:00.001+02:00

Abia acum cinci minute (dupa o pagina de lectura per 2 minute, timp de 30', amanunte stupide, n-am ce face...) am ajuns la jumatatea cartii lui Vonnegut, Sirenele de pe Titan. Deci, sa ma anunte cineva cand incep sa-mi pierd mintile, OK? Asa, simplu, numai din poigne. Eu o sa pricep. Banuiesc, o sa iau si masuri. Din poigne.

Will you?

(mneah... ora reala e 2.39 A.M.

si deja astept numerosi neadmiratori)

Reiau, fluturas = denumire de origine spumos-necontrolata

2011-01-25T15:20:00.001+02:00

"Complex mesianic"... N-am stiut ca exista o denumire asa de complicata pentru: "Vreau sa te ajut!"

Domnule, m-am hotarit: Oamenii sunt chestii tare nostime...

Uite, cum n-am devenit huligan http://www.youtube.com/watch?v=eJWFqXMrESI&playnext=1&list=PL662B8AA390D0C110&index=15 Parea a 2 a Partea a 2-a

2011-01-23T15:26:00.000+02:00

Il stie careva pe Ovidiu Publius...?

Ar trebui... Mare om, mare caracter.

Stie careva ce inseamna un edict de relegare?

Un edict de relegare inseamna o condamnare la moarte aminata in fiecare zi. Cronica unei morti anuntate.

Stie careva cum o fi sa traiesti cu certitudinea zilnica mortii tale si cu speranta hotarita dincolo de orice motiv pamintesc ca vei fi iertat? Sa trimiti fara incetare misive, cunoscind bine cine e imperatorul care-ti vrea moartea?

Chiar, cum o fi?

Si cum o mai fi ca, in timp ce traiesti toate astea, sa incepi sa iubesti niste prostanaci care-ti dau ocol (niste "sciti amestecati cu greci") si sa-i faci sa te iubeasca? Sa nu-i gonesti, pentru ca zilnic hranesti si cresti o incredere ambivoca?

Cine ignora ca destinul e o chestiune personala (, adica o problema simpla de VREAU-FAC), a cam pierdut la jocul de zaruri.

Ovidiu n-a cunoscut pe omul care chema in pustie, tinzindu-si mina in deshert...

Ovidiu n-a cunoscut asta:

http://www.youtube.com/watch?v=eJWFqXMrESI&playnext=1&list=PL662B8AA390D0C110&index=15

Si a putut.

Hello?

... raspuns: Mi-e usor...! :)

2011-01-20T16:08:00.001+02:00

... mi-e usor, pentru ca: tu te straduiesti sa schimbi "fetze-fetze", in timp ce eu te astept doar pe tine!

Tu ma fortzezi sa scriu, in timp ce eu, in realitate, doar te astept! :)

(dictionar explicativ pentru intarziati: a astepta e act fizic, al omului care sta si asteapta sa vina ... chiar si tirziul :)

...asta e o consecinta a ceea ce am scris mai jos: ↓

Breathe sau despre calm. Highlander

2011-01-20T13:17:00.000+02:00

Calmul interior e o liniste care vibreaza, daca s-o putea spune si asa... E premisa concentarii (la oameni, la zei nu stiu, poate e marea concentrare)

... e portativul pe care iti asezi singur notele - in deplina cunostinta de cauza, banuiesc.

In credinta crestina (spun, pentru ca ea e mai aproape, mai la indemina), calmul interior vine din ascultare: stim ca El vorbeste in soapta, atunci cand gandurile tac.

2) Apoi, prezentul (prezentul e adevarul) se asuma in totalitate, cu similaritati si contrarii, cu ce te reprezinta si cu ce crezi ca nu (Asuma-ti, nu te identifica!)

Astfel, reactiile iti vor fi prompte, realiste si meritate. Vei fi bogat!

Altfel, iti vei crea inchisori interioare, caci prezentul nu incremeneste, prezentul e pantha rei!

Atentie, inertia se combate prin efort! Asta n-are cum sa fie usor... uneori ustura.

3) Nu te teme sa te contrazici!. Contradictia de adineaori este adevarul clipei urmatoare. Din suma clipelor rezulta adevarul mare, care se reactualizeaza astfel de la secunda la secunda. Astfel, realitatea se va regenera!

4) Nu incerca totul cu mintea, mintea omeneasca e strimta din simplul motiv ca e doar un instrument de masura. (Nu e, deci, centrul vietii).

Mintea fragmenteza dupa principiul "Divide et impera". Trecutul, prezentul si viitorul (luate separat) sunt doar trick-uri ale mintii, incapabila sa se identifice cu globalul! Globalul e felul in care suntem nemuritori.

5) Un om e toate astea luate impreuna, inmultite cu mila iubirii: Sa nu ranesti! sau Iubeste pe aproapele tau, ca pe tine insuti! (Iubeste, nu te identifica: coloanele unui edificiu, ca si oamenii, creeaza spatii de raspuns!... si tocmai am stabilit ca nu trebuie sa te identifici nici macar cu tine insuti)

Corolar:

Fiecare din noi e o devenire; o devenire iubind devenirea aproapelui.

Premise:

- Platon, Tales din Milet;

- Siluan Athonitul;

- intelepciune Zen via Osho, pe care l-am citit mult candva...

Evident, astept comentarii...

Uite, cum n-am devenit huligan http://www.youtube.com/watch?v=a9_kA-j_1Ek... Partea intai

2011-01-19T13:32:00.000+02:00

Am promis ca ma gindesc la problema tacerii si cind colo, m-a ajuns din urma o alta (a vorbitului...) Pentru ca am avut o problema de memorie si am asezat-o frumos pe blog. Putine voci au sarit (una, de fapt)... E trist cand nu ne amintim (poate ca zice bine Eliade, "Cine uita, nu merita") de oameni care au cunoscut existenta pe care noi o ducem abia acum, inaintea noastra... disparutii...

Intrebam de poetii Conachi si de Vacaresti, confuzii elementare de om cu civilizatia la "picioare"... Astia, ca multi dintre noi, au fost oameni avuti, erau boieri cu stare, puteau sa zaca linistiti in osinza si nu-i durea capul. Au ales totusi sa aiba dileme, frate, si sa le mai si aseze in versuri, ca nu puteau sa stea linistiti la casa lor...

De ce avem o ametitoare revolutie tehnica de partea noastra, de ce avem, spre exemplu Google, daca nu cautam sa ne amintim? Pentru selectie, pentru rememorare selectiva? Da, mintea noastru creeaza (si opereaza cu) niste prioritati date-n ma-sa...

... Totusi, ignorarea, orgoliul si dispretul omoara lumea noastra, asa cum am apucat s-o cunoastem... Si ignoram confortabil ca fix pe asta se bazeaza, de fapt, cineva care ne guverneaza astazi, o guvernare care e de rau, dar care ni se potriveste fatalmente... de lipsa generala si fatala de respect vorbesc acum, cred ca ea e poza acestei tzari, ai carei conducatori, eu zic ca-i meritam, de ce ne-om plinge atita...

... m-ati vazut vreodata dispretuind vreun actor care a facut "meseria" asta din amatorism, din curiozitate si placere pura? Nici n-as putea, pe oasele lor ma sui eu seara, acolo si le mai multumesc o data, ca ma "ridica" - pentru ca scena, indiferent care-o fi ea, in mod inexplicabil (sau energetic explicabil), are memorie. Nici nu stiu de ce tine memoria ei, poate de memoria noastra, poate de iubire.

Cu totii existam, si am existat fizic (si) alta data, impreuna... Domnita Ralu a vrut sa faca teatru la Cismeaua Roshie... Si a facut! De ce, pentru ca era printzesa "doua buzishoare, doua tzitzishoare"? Nu! Pentru ca a vrut! Ea era domnitza, si ea putea sa doarma linistita cu coronitza in par sub baldachinul ei. Dar ea a dorit sa ridice un teatru, sa faca ceva pe lumea asta si nu cred ca a minat-o orgoliul. Chiar nu cred. Orgoliul nu ridica institutii de cultura, orgoliul le darima...

Orgoliul inseamna lipsa compasiunii firesti... lipsa iubirii, de fapt (unitatea in diversitate e tot iubire). Ce ne mai miram ca cineva care conduce aceasta tzara nu are ceva afinitati cu complexul-iubire... Pai, nici noi nu avem... Cream curente: modernisti, premodernisti, pasoptisti, optezecisti, ii transformam pe totzi in niste insi cu care ne luam la palme, pentru ca noi avem merite certe si ei nu... sau ca noi privim in alta directie, si asta inseamna numaidecat sa scuipam indarat... Poate mai si asimilam un pic, poate mai si iubim un pic...

Daca imi veti arata vreodata dovada propriei mele ireverente, merit sa iau jordeaua si sa dau cu ea in caini... Dar nu, nici atunci n-o so fac! Pentru ca pe mine nu m-a muscat niciodata vreun caine... nici n-ar putea, ei sunt prietenii mei!

Tondo

2011-01-18T13:06:00.000+02:00

I-am spus intr-o zi iubitului meu: fii si asa si asa, si asa si asa... Permite-ti... Si, mai intai, da-ti voie...

Fii si capra si magar, ia-te-n ris si fii serios, fii si prost si destept, musca si plingi (hm...), ia-te la fuga raminind pe loc..., fii si patron si unemployed (mi-aduc aminte de o replica din "Semne" al lui Shaymalayn: - How could he be so smart? - Well, he' s unemployed.)!

Fii toate astea, pentru ca Esti toate astea. Ia-te in stapinire. Pipaie-te, apoi vezi cum e... Altfel cum vei sti vreodata cat esti de bogat? Pentru ca esti, eu te vad! Dar de ce vrei sa stiu numai eu?

... Unii oameni, atunci cand se indragostesc accepta sa devina ei insisi Dragostea. De asta, fidelitatea lor dureaza inexplicabil.

Pentru ca, atunci cand sunt atata de bogati precum am scris adineaori, Dragostea se regenereaza in ei de sapte ori luate cate doi inmultit cu pi patrat multiplu de noua pe secunda...

In felul asta, dragostea tine cu ei mai multe secole (in ani pamintesti. In Universul asta mare nu stim cat tine, in logaritmi si in metri pe secunda, nu stim cat face...). Iar asta e un fapt demonstrat, nicidecum gonoree literara.

E bine sa te ai pe tine cu tine, nu-i asa? Afla-te, mai intai!

... Mi-a placut tare cand am auzit asta: intr-o zi, insusi Budda se plimba pe malul unui lac. Mai incolo, pierzind vremea in felul asta, intalneste un tip cam dus... parea un calugar:

- Salut, ce faci?

- Mare Budda, ce bine-mi pare ca te intalnesc, ce onoare, ma gindesc tot timpul la tine, esti marele meu maestru, te iubesc atat de mult ca am hotarit sa-mi inchin viata descoperirii levitatiei...!

- Si pentru Prostia asta vrei tu sa-ti cheltuiesti viata ta pe malul unui lac?

Teribilele Aventuri prin Postele Romane

2011-01-17T10:30:00.000+02:00

Am iesit din scara blocului taind cu precadere aerul rece al diminetii in directia est, cu ajutorul unui pix primit candva in dar si orientat evident, cu mainile-mi tremurinde, spre inainte. (Doamne fereste, nu va canalizati spre paralele si comparatii. Pur si simplu, asa statea pixul in mainile-mi tremurinde... Pentru ca era frig!!!!!!!).

Tinind usa ca sa treaca prin ea o scolaritza spre meditatzia zilnica - sper la algebra, ne-am saturat de materiile umaniste: "Poftiti, va rog! Buna dimineata! (asa sa vorbiti cu copii de acum... recomand!)...

Trecand chiar si pe linga un stol de alti scolari...

Trecand pe linga o aschimodie desenata paralel cu o intersectie mare, cu malai pe asfalt. Chiar nu-i o gluma... (Suntem in Craiova, un oras frumos. Intrezarim enigmatic cum creta trece pe locul doi)...

Trecand pe linga niste cucoane garnisite inca de dimineata cu ciocolata amaruie pe gura...

In sfirsit cladirea vesela a Postei. Vis a vis, piata de flori, stele in lumina diminetii... ma rog, fara legatura...

Intru (in cladire). Ignorind eu usor o frumoasa coada la ghiseu, multe doamne din spatele lui au sarit minunate sa-mi indeplineasca dorinta. Ba, chiar au scris cu pixul (lor, ceea ce semnifica un mare impediment: eu de ce l-am mai luat pe al meu?) umatoarele, pe un peticel de hirtie, sfisiat minutzios cu rigla: asa se face empiric la ghiseu... stiati...):

0251 (asta e prefixul Craiovei, da) O.P. 563110

Am scris bine? Nu va pot arata peticul, dar l-am scris... Repet? Repet:

O.P.563110

Bun... Mission accomplished!

P.S. Nu stie nimeni cum se potriveste ceasul pe acest blog??? Daca tot suntem la ora de informatii suplimentare, indraznesc...???

Papadie

2011-01-15T14:36:00.000+02:00

Sunt indragostita de caini... Mai ales de cei straini si vesel-amariti. De energia lor umeda iradiind din virful botului... De cum le tremura urechile... M-am intalnit ieri cu un orbete, scinteia in mijocul stazii de linga Universitate. L-am frecat intre cornitze, pe bot... M-a pupat si el. M-a tzopait tot drumul. Pe urma s-a carat vesel. Si strada a ramas colorata si besmetica.

... l-as fi ajutat, dar nu mi-a cerut-o.

(cainii adevarati doar trec...)

Eu sunt actrita 3

2011-01-13T17:31:00.000+02:00

O intilnire (orice fel de intilnire; si poate fi si a 569-a) e numai cantitatea de suflet pe care eu sunt dispusa sa o imping in intimpinarea ei.

Nota bene: a dispune constituie un act de vointa constienta;
... de suflet, nu de minte, minte avem si asa prea putina; o minte capabila doar sa compare ceva cu altceva...

Experimentati...

(Daca impingeti mult suflet, intalnirea va fi reusita. De ex.: o corabioara de hirtie e, de fapt, corabia; broscoiul devine printz...
Sa visezi mai cu putere, e un sfat cinstit.
teama + confort = Cinismul nu ajuta ...)

Eu sunt actrita 2

2011-01-12T15:17:00.000+02:00

Sunt actrita, dar nu cred in teoria mastilor... pentru ca asta e o chestie nefunctionala (sau depasita), de-o naivitate in care primeaza stupidul.

Cred in aceea ca esti sau nu esti - un pact in solidar cu tine insuti ca intreg. Adica, a te privi si simti pe tine insuti ca unitate (de masura).

Mastile sunt joculete cu mintea, nu marsez, e putin...

Mai cred in ideea de costum. Un costum e o ocazie. O pura ocazie. Este a te intalni din nou cu tine intr-o alta situatie. A masura o situatie (ori a te masura cu o situatie), cu unitatea de masura care esti.
Formal vei fi diferit, fara nici o grija, pentru ca situatia e una diferita.
Actor inseamna: esti aici acum, descurca-te! Pentru ca actorul, ca orice om adevarat, traieste prezentul continuu.
Iar emotia care il cuprinde, e semnul volitiv ca a ales sa-si duca rolul pina la capat. E un angajament. (Si cand accesezi o zona de luciditate, vei simti ca un angajament nu e altceva decat: Imi asum universul intreg. Asta pentru ca prezentului nu-i poti spune nicicand nu - ca altfel te pedepseste bunul simt).

... Intr-o forma sau alta, dragostea trece prin tot. Ca si bunul simt.
Doar ca n-au gura sa strige.

Eu sunt actrita. Dar tu?

Eu sunt actrita

2011-01-10T14:30:00.001+02:00

Practic, asta inseamna ca pot fi orice fara sa mint. Sau, pot fi orice, atita timp cat nu mint.

Deci, inseamna ca sufletul meu tzine cu tine, dar mintea mea trebuie sa fie libera... Plina si goala, plina si goala, plina si goala. Asa ca nu incerca... nu incerca... nu incerca... Pentru ca pot sa-mi iau zborul... da, asta doare intotdeauna.

...ma intorc numai atunci cand ma urmezi si-ti gasesc mintea la fel: plina si goala, plina si goala... ca un puls

Eu sunt fericita :)

2011-01-09T14:34:00.000+02:00

In caz ca te intrebi...

Fericirea e a sti ca universul asta mare e o placere, nu un loc al groazei...

E o placere.
Deci, e a sti ca pot inota fara frica in apa clara oricarui lucru al lui.
(Cand mi-e frica, doar mi-e frica. Stiu ca e doar o stare. Dupa ce ajung putin mai incolo, imi dau seama ca mi s-a parut.)

Eu sunt fericita ca ma cheama Iulia.

si ca imi dau voie sa fac cam tot ce-mi trece prin cap
si ca sunt zilnic indragostita. Astazi, fireste ca sunt indragostita de pomul din fata mea, pentru ca ma uit la el de o jumatate de ora. Si ma mai uit...
Normal ca sunt fericita ca sunt indragostita si de tine. Pot fi la fel de zilnic.

Ca te iubesc, poate ca nu tine loc la toate astea. Si poate ca nici nu le tine pe loc.
Dar, le completeaza binemeritat.

Problemele mari sunt pentru oameni mici. Repet, tu nu esti un om mic.

... ciudat, am vorbit serios

Studiul 2, Fereastra

2010-06-12T15:04:00.000+03:00

Atunci când nu-ți poți permite să ai nemulțumiri, regrete,
Când știi că le transmiți arterial-simultan celuilalt,
Atunci e iubire

Atunci când te aduci pe vibrație zveltă, caldă și suiți împreună, nu în lanț, ci într-un trup, e iubirea.

Încercați, oameni buni! Pentru că ce reușești pe scena unui teatru, trece în viață.
Și scena e egal oricare alt loc unde se vibrează în adevăr
Zău, că asta face toți banii: să te meriți pe tine însuți, fie și pentru trei clipe...

2010-02-07T22:56:00.000+02:00

Studiul 1 cu măr şi fereastă

Te privesc. Eşti înmărmurit. Ce vrei să-mi spui?
Taci. Ei bine, n-o să mai taci tu, dragule. O să-mi vorbeşti. Numai mie o să-mi spui, tot ce te ustură. Acum şi pururea...O să te deschid, o să vezi ce-o să mai ciripeşti atunci. Tot laptele de l-ai supt...
Încă o sorbitură de cafea, pîna nu se răceşte... Pot. Trebuie. O să fac ce ştiu. În fiecare dimineaţă, de la 7 sunt aici şi fac ce ştiu. Azi sunt pentru tine. Ieri am fost pentru Ion. Cine-a fost alaltăieri? O să mă uit în caledandar, acolo îi scriu pe toţi...Toţi morţii pe care i-am năşit mi-au primit părinteşte degetele roşii în toracele lor. Toţi, în camera asta de piatră verzuie, morga mea-verişoară'mea a mare, tu care mă primeşti cu inima deschisă în oricare vesel ceas.
Îmi trag halatul, nu-mi trag mănuşile. Niciodată. La treabă. Forceps... Ridic ochii. Am uitat mărul...Mărul meu de fiecare zi, Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă...Îl apuc hămestiă cu degetele mele într-una roşii, de-l înroşesc şi pe el. Mi-l arunc în sîn. Abia cînd încep să aud foşnind pe sub buric frunzele prăfuite de la toţi merii merilor, în vecii vecilor, ridic eu bulbii ochilor spre tine, cum i-am ridicat ieri spre Ion şi apuc bisturiul... Aşa, să ţii pupilele tale frumoase larg deschise , uite ce-ţi fac, să nu le-nchizi... comunicăm, da?
Ultima înghiţitură de cafea. Săptămîna trecută-mi spuneai că ştiu eu ce fac, că sunt deşteapta ta, că pe mine mă vrei ca să împlinim asta....Trebuie să-mi amintesc...Să-mi amintesc cum urlă cîinele roşu Burgund in faţa ferestei de câte ori mă apuc de treabă, că-mi dă semnalul de început cu bagheta dirijorului, hai că-şi pune şi fracul aşa, de control, de avertisment. În fiecare dimineaţă cănd intru aici îi întind pacheţelul de carne şi baghetuţa zilnică, aşa mi-a cerut, e cutuma lui şi i-o respect. A urlat? A urlat...Gata.
Apuc flexul electric, îl apropii de stern, execut - până jos Juli baby, până jos, crepitezi - mă, da ce te-ai mai învineţit aşa, deodată - faci mişto de mine, îmi zici - da' de unde, facem conversaţie, ţi-am promis, anyway, cool down că am de lucru...
Drenul mă gîdilă pe cot, gîlgîie prieteneşte în timp ce revarsă în sifon aţişoare şatirate din plâmînul tău stîng, uite ce primăvară susură din plexul tău, dragule, toate tămîioarele, şi ghioceii pe care ţi i-am cumpărat marţea trecută, îţi aduci aminte? Deci ai plămîn puternic, nu m-am înşelat atunci , uite ce bine metaboliza el toată informaţia asta din carne de floare, cum îţi îngropasei tu pofticios năsucul în palmele mele să miroşi...ţiganca de mi le vânduse îmi şuieră în urechi: ia-le fetică, să-ţi poarte noroc, să le pui sub pernă, uite că n-a greşit, chiar am noroc, te am pernă.
Ei, da, uite şi ciorchinele de cancer, mă aşteaptă sfios să-l dau la o parte, şi-a făcut treaba, maurul, şi-a făcut datoria... Mă, sfiosule, bîşti pe marmură... şi mai lasă-mă-n pizda mă-tii, mă, nu pentru tine am venit eu pînă aici, du-te-n plâmînul lui Burgund, du-te-n gîtul mă-tii, marş, lividule, mirosule, parfumatule...
Îţi mângâi ventriculul stâng, simţi? Te iubesc, de câte ori mi-ai spus... Abia acum aud, drag, abia acum aud de la buziţele tale de ventricul curajos. Şi eu te iubesc, Mîndria Ta, Ventricule,... hait, tu cine eşti?...Fetiţa stă pe ciuci şi-mi zîmbeşte politicos, apoi îşi vede de joacă, îţi tot răsuceşte ca proasta vena cavă pe arătător, când începe să ţină şi vede ea că nu mai trage, îi dă drumul, asta scapă ca nebuna din strînsoare şi se desface, vîjjjj, vîjîie, grohăie - tu n-ai învăţat să te joci frumos?, o cert - Nu-s căţel să mă joc frumos, mă joc cum se joacă toţi copiii, cu inima ta, a ei, a lui...Pe urmă mă gîndesc la treba asta, că ştii şi tu, numai după ce ne jucăm, ne facem noi lecţiile, nu înainte... - cum te gîndeşti aşa, ciucită de parcă ai face pişu'? - aşa mă gîndesc eu, ce mă tot întrebi prostii, tot obaznică ai rămas... - Hai, vii cu mine? - Mai stau... - Cum mai stai, că ăsta pleacă, se duce în lumea lui albastră, se evaporă cu tămîioarele lui, cu tămîia, cu... - Mă ia cu el, e bine? Vaco! - Cum zici tu...

Ai obosit? Ne mai odihnim un pic? Ai nările reci, eşti sănătos ca un cîine sănătos tun. Ţi-s umede şi sărate, uite sarea de la Eforie în cornetele tale, şi dimineaţa de duminică în care m-ai cufundat în apa ierboasă, m-ai învăţat să pun palma dreaptă în faţa palmei stîngi şi să lipăi vălurelul - gata ştii să înoţi.- OK, acum poţi să mă laşi singură...
Nu mai am cafea. Nu-i nimic, de fapt îmi trebuie depărtătorul de coaste, apuc şi trag pînă pârîie... În dosul primeia, voci de femei cântă, miaună -voi, astea trei, cine...?, da, MM@M...
Cântă tare, din ce în ce mai tare, îngînă, lăbărţează...- Alo, Madrigalul, se-aude? ce mama mă-sii, mai durează? - Nu ne laşi să facem treaba, să-l ungem...? - Destul, căra-ţi-vă, am eu grijă, voi decât îl iritaţi, ia uite cum îi tremură ochii, ăsta al meu n-a murit încă. Preiau eu de aici, una singură ajunge şi aia-s eu...
Ia uite, ce mult vorbesc, credeam că o să te las pe tine să-mi şopteşti. Ştii că de fapt, îmi place să ascult. Mereu îţi fac poza vocii... Vineri? Ce-a fost vineri? hai lasă-mă, acum n-o să luăm toate zilele săptămînii la puricat... Am vorbit deja de marţi, de duminică, veniră, femeile astea să te sîcîie cu vinerea lor... Hai că mă enervez...Când mă enervez, mănînc măr. Îl scot din sân pe ăla care atîrnă pe-o ramură mai la gard, gardu' didi-n sus de Lisăndria, aia mă, aia cu gura mare, îl culeg şi-l zdrobesc în măsele, în concasor, pastă-l fac...
Se-aude din dosul peretelui, de la vecini...muzică...radio unduios...She makes my day, Palmer, aşa mai merge...
Deschid ochii...oare de când aţipisem? Te-am încălizit un pic, dragul meu, perna mea...Lumina a intrat pesemne de mult prin perdelele soioase ale sălii verzui...Acum se leagănă pe peretele dinspre răsărit, cremoasă, cu irizaţii, nu prea mai cred că respir cu plămînii, mi s-au activat branhiile. Am înotat prin tine, drag, lumina asta apoasă e dovada clară. Aici e bazinul ochilor mei, grota lui Neptun de la SansSouci unde m-ai trimis în vara când...
Hai mă, că mă uit doar la tine acum, nu mai aberez. Te-am întins destul de corect pe masa mea de piatră. Şi cred că m-am descurcat bine. Mă bucur că zîmbeşti, înseamnă că eşti mulţumit? Da, eşti. Nu te supăra, dar am aţipit un pic cu capul la tine pe umăr, cum mă ţii tu, când îmi spui calm down, baby, calm down. Te-am visat. De fapt, l-am visat pe Burgund cu coada lui ca flacăra şi cu aia te lovea peste gât, îţi depărta coastele cu labele din faţă, îşi pierduse ochii-n fundul capului şi uzul raţiunii şi-ţi înghiţea inima, rupea şi mînca, rupea şi mînca. Bietul cîine...acuma ştiu, eu sunt de vină aici, am uitat să spăl fierăstrăul electric, de la asta vine, trebuie să-l spăl acum, iartă-mă...Ies în lumină prin fereastra-uşă care dă în mica verandă cu coloane de calcar a morgii...Mă uit înapoi...eşti acolo, întis în spatele perdelei. Adie. Adii şi eu. Şi tu... - Nu-ţi mai face atîtea griji, îmi spui tu adiind... Te-ai descurcat bine. De-acuma plec. Du-te şi tu şi vezi că n-o să am timp să stau mereu cu ochii pe tine...
- Sărut mîna, tată!

Ruxandra Chelaru

2008-06-01T11:37:00.001+03:00

Anda Calugareanu - O portocala
Asculta mai multe audio Muzica »

Ruxandra e micuţă si subţire ca o agrafă. Pe care arareori şi-o prinde în păr, astfel că atunci când joacă ori dansează, părul ei înfoiat seamănă cu o coamă de leu. Ruxi ştie şi nu se supără când citeşte ce-am scris, sigur va citi pentru că din ziua când i-am luat interviul ăsta, abia aşteptă să şi-l găsească în ziar. În sfârşit, pentru că n-a mai dat până acum un interviu, aşa că stă mică, vesela şi foarte obosită în faţa ceştii de capucino pe care şi-o descântă încetişor.
- Când te-am sunat alaltăieri, mi-ai răspuns din Iaşi. Ce adulmecai pe acolo?
R.C.- Fugisem cu trupa (adică ai mei colegi) pe la un festival de teatru. Habar n-am să-ţi spun mai multe fiindcă am ajuns, am jucat, am plecat. Nici n-am deschis bine bagajele că deja eram pe drum înapoi. Ne-am desfăcut numai recuzita pe care ne-am cărat-o singuri, fiecare cu plăsuţa lui. Domnul Boureanu care e coordonator de an ştie toate amănuntele, că el ne-a trimis acolo. Îl sunăm şi ne spune...Da...Ne-am dus la Festivalul Euro Art, organizat pentru aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentara a Iaşilor şi am jucat la teatrul...Ateneul Tătăraşi. Asta era. O.K. La revedere.
Aşa. Noi nu suntem grozav de mulţumiţi, pentru că luminile de scenă n-au prea mers, iar noi am jucat...binişor.
- Ei, nici nu dădea bine să spui că totul a fost perfect, când eşti în ultimul an de facultate şi pleci în deplasare de serviciu.
R.C.- Şcoală. Noi îi spunem şcoală. Când mă întorc acasă de la Universitate îi spun mamei să-mi pună de mâncare pentru că vin obosită de la şcoală.
- Şi cu ce spectacol aţi mers la Iaşi?
R.C.- Cu "Poveşti de familie" pe un text scris de o sârboaică laureată acum cîţiva ani cu premiul Europa pentru dramaturgie. Se numeşte - fii atentă că e complicat - Bljana Srbljanovic. (Ruxi, cred că l-am scris bine, fiindcă am intrat pe internet şi l-am copiat de acolo). Piesa asta am găsit-o împreună cu Alexandru Boureanu când căutam să facem repertoriul pentru licenţă. "Aaa, ce text mişto" am sărit eu, şi el m-a întrebat cam ce rol aş fi în stare să joc. I-am spus repede că mă văd jucînd-o pe Nadejda care e un câine, şi el a râs pentru că ştie că îmi plac rolurile mai ciudate. Apoi mi-a zis că o sa fiu Andrei. "Andrei? Un băieţel?" Când eram mai mică, îmi plăcea să fiu băieţoasă, aşa că am pornit înainte cu vitejie, şi m-am îndrăgostit din prima de personaj.
Apoi domnul Adrian Andone - care-i profesor asociat pentru anul nostru - a pus pe roate "Poveştile...", care a devenit curând, spectacolul meu de suflet.
- De ce?
R.C.- Pentru că m-a făcut să plâng. În premiera spectacolului, la scena în care Andrei îşi omoară în joacă părinţii, m-am pomenit în mijlocul unei crize de plâns că nu-mi mai reveneam. Am rezolvat cumva scena atunci, nici nu-mi mai amintesc bine cum, şi m-am hotărît să pun totul pe hârtie ca să-mi dau licenţa cu rolul ăsta. Piesa are în planul doi, şi care tinde tot timpul să devină planul unu, o Serbie roasă de război pân' la os şi bombardată de americani, aşa că îl ascult într-una pe domnul Bregovici tânguind din CD player şi încerc să mă apuc de lucrare.
- Într-o zi te-am văzut în "Poveşti de familie" pe scena de la Agronomie (sediul Departamentului de Artă Teatrală - n.a.) jucând un specatacol pe un text ca un coşmar de după-amiază (cu tot cu câine). Şi te-am văzut apoi într-o altă joacă: "Metamorfoze" în Play, montat în absenţa textului, căci e un spectacol-dans gândit de Vlad Drăgulescu. De fapt, Vlad mi-a povestit de tine cu mare drag, când am stat de vorbă acolo într-o seară.
R.C.- Seară spui. Stai să vezi cum era când îmi dădea telefon în creierii nopţii ca să mă cheme la repetiţii atunci, îndată ce începea să se golească locul. Să-ţi arăt o secvenţă de pe la trei noaptea. Ne-a filmat un prieten cu camera de pe telefon. Atunci am descoperit că ne putem agăţa de pânzele de pe scheletul ăsta de metal, ca să complicăm puţin mişcarea. Pânze de pe care avea să ma scape magnific din braţe într-una din seri, chiar în timpul spectacolului.
- "Metamorfoze" e spectacolul care se mişcă cu graţie printre catastrofe. Vlad s-a accidentat la spate, tu, văd că eşti plină de vânătăi. Cum v-aţi întîlnit voi doi?
R.C.- În al doilea semestru al anului îtâi rămăsesem fără partener la cursul de dans, aşa că eu l-am ales chiar pe colegul lui Vlad de atunci, Laurenţiu Nicu. Vlad m-a văzut în producţia de an - "Shakespeare LOVE" pe care a finalizat-o Laurenţiu şi, ce-or fi vorbit între ei, cred că m-au recomandat de la unul la altul, şi aşa m-am trezit lângă Vlad în 'Metamorfoze"
- Acel "Shakespeare LOVE" pe care l-am văzut într-o seară de Festival la workshop?
R.C.- Da, iniţial fusese un spectacol cu clasa, jucam toţi şi mixasem mai multe fragmente din piesele lui Shakespeare. În Festival a intrat numai partea cu Romeo şi Julieta, pentru că asta era tema de workshop.
- Erai Julieta din spuma mării cu părul ăsta revărsat în aer la fiecare piruetă.
R.C.- Domnul Mărgineanu a insistat. Eu mă temeam că, din mişcare, o să-mi intre în ochi şi-o să mă încurce, dar până la urmă am înţeles că a dat bine.
- Cum ai învăţat să fii atât de disciplinată când dansezi? Ai făcut balet?
R.C.- Am făcut, dar numai cînd eram în clasa a 2-a. Un an. Şi-am mai făcut iarăşi când am ajuns la facultate. Profesorilor le plăcea cum mă mişc şi după ce am început să am oarecare succese, m-am gîndit c-ar fi bine să insist.
- După ce termini cu Facultatea, adică peste trei săptămîni, ce planuri ai?
R.C.- Mai întâi, stai să văd cu licenţa. O parte din examen va fi prezentată oficial şi cu public în perioada Târgului de Artă, pe 4 şi pe 5 iunie - adică săptămîna asta- în Sala Buia de la Agronomie. Între 18 şi 21 trebuie predate lucrările, pe 24 susţinerea, stai că eu am în cap 1047 de date, dacă mai scormonesc câteva, umpli pagina.
La vară vine Gala Tînărului Actor de la Mangalia şi domnul Mărgineanu zicea să mergem cu "Romeo şi Julieta", şi tot cu asta, la Sighişoara, la Festivalul de Artă Medievală. Gina Călinoiu m-a sfătuit să iau legătura cu domnul George Ivaşcu în ideea să jucăm la teatrul lui, Metropolis, "Poveştile de familie".
Pe urmă, de văzut în ce teatru dau concurs, aş vrea să prind Craiova, îţi dai seama. Dar următorul mare stres după licenţă e să merg la Bucureşti şi să mă înscriu la un master în coregrafie. Iar pentru asta trebuie de pregatit un alt spectacol ce ar trebui inclus într-un proiect mai mare şi totul - stocat pe DVD...
Crengile din spatele gardului albastru mai respiră o briză, o undă...Şi părul ei înfoiat de vînt agaţă amintirea unui timp în care visele noastre albe şi prospăt limpezite încă mai zburătăceau la soare ca perdelele într-o casă nouă, când era dimineaţă şi fuga zilelor nebune nu reuşise să ni le dezlipească de pe feţe.
...Din ziua când am scris interviul a trecut o jumătate de vară. Ruxandra a terminat ca şefă de promoţie Secţia de actorie din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, a trecut cu succes în preselecţia Galei Tânarului Actor de la Mangalia şi a fost angajată în Teatrul "Masca" din Bucureşti, condus de actorul Mihai Mălaimare. Şi povestea continuă...

Jurnal de Festival, de să-ţi pară rău că n-ai fost la teatru

2008-05-12T19:07:00.001+03:00

Festivalul Shakespeare la Craiova s-a terminat.
Oare de ce să v-o mai zic şi eu când poate să o spună (chiar de sâmbătă încoace) toată lumea.
Chiar aşa. De ce să mai cumpăraţi ziarul acesta, când acelaşi lucru îl puteţi afla la fel de bine din toate celelalte (care se vor deranja totuşi să scrie ceea ce scriu eu acum). Iar dacă aţi fost spectatori în festival, stiţi asta fără să v-o mai cânte, de-acuma nimeni: Festivalul s-a terminat!
Dacă n-aţi fost, eei, atunci asta e cu totul altceva: pentru că atunci, de ce v-ar mai interesa că un alt festival, între atâtea altele se termină la Craiova? Există totuşi şi a treia posibilitate: n-aţi fost, şi vreţi să migraţi în Bucureşti (lucru îndoielnic, pentru că azi e luni şi tot olteanul cuminte începe săptămâna de lucru), deoarece, puteţi afla pe această cale că acolo festivalul durează încă vreo 6 zile - adică până pe 18 mai.
În loc s-o ţin tot aşa până mă decid să închei strălucitor acest articol strălucitor, poate că mai bine ar fi, de vreme ce tot m-am apucat să scriu, să recapitulăm, barem, nişte lucruri pe care le-aţi văzut (dacă le-aţi văzut) şi le ştiţi prea bine.

Marţi, 6 mai, apare la Craiova pe scena mare trupa Teatrului Malîi din Sankt Petersburg cu "Regele Lear" al laureatului Premiului de Stat al Rusiei în 1993-Lev Dodin.
Un program de festival stă atârnat de uşile teatrului în premanenţă, ca Biblia lui Luther, dar pe care, tot timpul pe fugă, n-apuc să-l citesc atentă niciodată. Aşa că fără să ştiu nimic din ce-am scris mai sus, mă nimeresc în sala TNC - târziu şi după ce s-a stins lumina- când, pianul din stînga scenei ambalează patru mîini, un sărut pe frunte (dat de Lear bufonului cântăreţ) şi o întâmpinare în alb. Prinţesele -în alb, în alb şi Lear, şi tronul regal, aşezat cu spatele la public şi închipuit ca un atotstăpînitor, dictatorial fotoliu de regizor -tot alb. Aşa încât, împărţirea averii şi a iubirii declarate de fete tatălui tiran se va desfăşura ca o probă de casting pe acompaniament de pian-bufon, până când Cordelia recunoaşte: "Nu-mi pot răsturna inima în gură!" În schimb, asta voi face eu la final după aplauze când, în foier, trebuie să-l întrerup pe Emil Boroghină din aparteul cu Ludmila Pantajoglu: "Lev Dodin poate fi găsit?" - "Du-te în holul de regrupare".
Dodin, culmea, are timp de întrebări şi răspunsuri:
- De ce început şi final de spectacol în alb? Iar fetele lui Lear poartă alb în pemanenţă...
L.D. - Ştii că albul e culoarea tragediei. Şi-i singurul aspect cromatic ce rămâne absolut sub lumina soarelui, atunci când toate celelalte culori, arse, vor fi mutilate, decolorate, modificate. Cordelia, nici ea nu-şi schimbă substanţa, indiferent cât o va arde lumina. Celelalte două, Goneril şi Regan au parte numai de un destin tragic.
- Dar nuditatea, în partea a doua a spectacolului, în ghettoul dezmoşteniţilor, unde toţi: Kent, Tom, Gloucester, bufonul, Lear însuşi nu mai poartă nici o culoare -doar culoarea pielii lor murdărite de noroi?
L.D. - Ca omul în faţa sorţii lui, fie el rege ori măscărici. Iar destinul e bineînţeles, caracterul omului; fiecare şi-a jucat destinul conform propriei alegeri. Lear, deşi tragic, nu moare ca un tiran ci împăcat cu el, cu fata şi cu soarta lui.
Adică, "redevii ce ai pierdut şi soarta e cumva învinsă" îmi va răspunde două zile mai tîrziu pe scena mică TNC, Michael Pennington - unul din marii actori ai lui Hamlet. Pennington în recital cu "Nobile William"- joi, 8 mai.
Dac-ar fi să caut echivalentul cinematografic al acestui studiu-discurs pro domo, aş alege "Looking for Richard" de şi cu Al Pacino. E o comparţie care nu mă ajută cine ştie ce ca să-l descriu aici pe Michael Pennington: nu te pui uşor cu Pacino pe care-l ştie toată suflarea planetei, chiar şi aceea nedusă la teatru. În plus, Pennington face one-man-show, unul fin şi adorabil, căci omul are umor. Şi să descoperi că Shakespeare e porcos, xenofob şi sexist începând cu timpuria "Comedie a erorilor", mi se pare un demers de o savuroasă corectituduine, atunci când adaugă alături că mulţi proprietari de teatre din vremea aceea deţineau şi bordeluri-ca un fel de dependinţe.
Shakespeare la The Theatre, Shakespeare la The Globe pe care-l fondează în 1599 cu vechiul mobilier din vechiul Teatru, şi tic-tacul pendulei între viaţa sa uimitoare şi fraze de teatru pe care M.P. le interpretează în două şi chiar trei personaje, de unul singur. Personaje al căror autor, spune Balzac (şi-l citeaza M.P.) "sare peste sărbători, nu ţine postul Paştelui, vorbeşte urît şi inundă totul în cale ca o vegetaţie".
Pe coridor, la ieşire, un apel ratat. Sun înapoi: prietenul meu mă zoreşte în telefon - "Acuma te uiţi după Boroghină, nu-i aşa? Ce cauţi tu la teatru când Boroghină e cu mine la bere?". După cum îl cunosc, chiar nu mă mir. Dar era evident vorba de un alt Boroghină, Radu pe numele lui, şi bancul se fumează cam prea repede.

La unul din workshopuri- cel de marţi seara, Julieta din Sankt Petersburg (studentă a Academiei Teatrului de Stat), vorbeşte prin perete cu Romeo, peretele e Romeo şi ea e în stare să învie pereţii de dragul lui. Nu m-aş fi mirat să-l învie şi pe el dacă spectacolul lor studenţesc ar fi continuat până la final. Am plîns sincer de frumuseţea scenei balconului, chiar şi eu i-aş fi zis Julietei -o bucurie de actriţă- "Noapte bună, toată noaptea"
Cei de la Şcoala din Lima mi-au amintit dramatic de "Nunta însîngerată" de Lorca (chiar dacă tema de studiu era "Romeo şi Julieta"), iar Ruxi Chelaru şi-a dansat durerea - într-un spectacol coregrafic al Departamentului de Teatru Craiova- de parcă era alcătuită din spumă si dantelă.

Prin 2005 când se avansase ideea organizării unui circuit de Formula 1 în România, Kimmi Raikonnen comenta ziariştilor: "Nici o problemă, organizaţi circuitul. Noi alergăm cu plăcere acolo unde ne chemaţi".
În 2008, Robert Wilson, "unul din cei mai importanţi artişti ai planetei", cum va spune Emil Boroghină în discursul final, o trimite pe vedeta de cinema Angela Molina, dimpreună cu trupa teatrului din Sevilla pe scena TNC în ziua de 10 mai, cu o reprezentaţie off festival: "Femeia mării" de Ibsen. (Din motive pe care nu le cunoaştem, Wilson n-a putut alerga la Craiova).
În scenă: decor marin desfăşurat în spatele unu ecran de pânză subţire ce dă tabloului fără actori asperitatea unei acuarele. Ecranul se ridică şi personajele intră cu mişcări halucinante, într-o coregrafie care anunţă rezumativ onirismul spectacolului ce va să fie şi într-o nebunie vizuală cum, într-adevar, scena TNC n-a pupat până acum.
Spre final, înţelegi că show-ul e despre inexistenţa certitudinii libertăţii: "În asta constă frumuseţea ei (monologhează bărbatul). De aceea toată lumea visează să fie liberă. Libertatea e doar clipa când alegi. - Fulgerul. Sau ca scânteia care luminează în timp ce s-a şi stins". Şi ca visul surrealist al lui Dali ce guvernează fiecare gest al actorilor, dispunerea lor milimetric gândită pe scenă, decorurile, lumina (care face toţi banii) şi care-i transformă pe fiecare în porţelanuri gracile aşezate minunat într-o vitrină cu vise - sigur, vise costumate de Giorgio Armani.
Ecranul recade, ca apoi să se ridice din nou în aplauze, Angela Molina îmbraţişează publicul cu braţe lungi ca aripile pescăruşilor, şi încheie cu asta petrecerea de adio a festivalului.
După mulţumiri şi felicitări aduse spectatorilor - "contribuabililor" cum îi numise în deschiderea Festivalului "care le-a fost dedicat", Mircea Cornişteanu rămâne în scenă, ultimul. Ce urmează să mai spună după ce totul fusese acolo expus, afişat, cântat, jucat, parodiat, ricanat, persisflat, şuierat, măsurat şi cântărit, lovit, răsturnat şi recreat, râs şi plâns, povestit şi ţipat, hârşâit şi iubit?
Va spune: "La revedere", cabotin. Bravo! Şi-a gândit scena balconului.

Prin urmare: nu cumpăraţi acest ziar care vă plictiseşte cu recapitulări cultural-inutile, şi veniţi la Festival - peste 2 ani. Ori, şi mai repede, mergeţi la Bucureşti; mai prindeţi câteva ore de cultură - teatrală şi uşor cinematografică: a început Festivalul Filmului European (la Craiova, din 23 şi până pe 26 mai).

Articol apărut în Ziarul "Înainte", Craiova, 12 mai 2008

shakespeare.........

2008-05-04T20:43:00.001+03:00

Buletin de festival

Julie Andrews-Could-Have Danced All Night
Asculta mai multe audio Muzica »

În foaierul TNC, la 20 şi 3 minute, directorul Mircea Cornişteanu şi preşedintele CJ Dolj, Ion Prioteasa pornesc, respectiv încheie cuvântul de deschidere al Festivalului Internaţional Shakespeare la Craiova, cu începere de la 1 de mai.
Maestrul Beligan n-a venit.
Ministrul Iorgulescu al Culturii n-a ajuns.
În locul lor cuvântă Emil Boroghină care descrie travaliul săltăreţ al ivirii unui festival, şi prefectul Silviu Dumitru care-l descrie pe Emil Boroghină. Gratulaţii, şoapte, şuşoteli...

"Spectatorii sunt rugaţi să-şi ocupe locurile în sală". Mă uit cu coada ochiului spre Emil Boroghină. În limita locurilor disponibile- mi se spusese la intrare. "Haide, ţine invitaţia asta. E de un singur loc. E tot ce am", îi spune colegei Alina.
Pe genunchii lui Tibi găsesc loc liber. Heblu. Tăcere feliată în fîşii subţiri de paşii care se strecoară în scenă. 5 benzi traversează spaţiul de joc. Lângă mine un grăsuţ presimte: ''Ăştia or să joace ca pe bandă".
Şi oamenii lui Donnellan de la Cheek by Jowl au jucat- pe bandă şi dincolo de ea, aproape de sentimente şi apăsat pe toate simţurile, încât în sală puteai sparge aerul în ţăndări cu 5 degete făcute pumn, de câtă tensiune adunase. După ce lumina jumătate rece-jumătate caldă de pe cadavrul în picioare al lui Hector se stinge pe scenă, ropotesc aplauzele.- Tot pe scenă, pentru că spectacolul s-a jucat la Craiova cu publicul şi actorii pe scena mare a teatrului.
Şi tot aci, Emil Boroghină îi oferă lui Declan Donnellan trofeul Festivalului, creat de scenograful Dragoş Buhagiar.
George Banu, potrivindu-şi ritmic de trei ori ochelarii la loc pe nas, comentează:
- Donnellan e după anul 2000 pentru tezaurul operei lui Shakespeare, ceea ce a fost Peter Brook pentru anii '60. Aduce în scenă o reînnoire a comediilor, confuzia sentimentelor, a sexelor şi marea poezie a pieselor shakespeariene. Are splendidul aplomb să monteze piese rar jucate din dramaturgia lui Will - cum e acest istorico-tragi-comic "Troilus şi Cresida", care o singură dată s-a jucat şi la noi în regia lui David Esrig, pe care vă rog să-l aplaudaţi pentru că se află în public. (Aplauze.)Declan mi-a spus odată că vrea să mai scrie o carte, dar nu ştie ce nume să-i dea. Îi ofer astăzi premiul Festivalului, dar şi titlul cărţii:"În oglinda lui Shakespeare". Şi nu în ultimul rînd, reprezentantul sponsorului oficial, BCR, îi va înmîna plicul cu celalălt premiu.

Donellan:"Am învăţat ce-i umilinţa la Craiova"
"In 1994 am trecut graniţa împreună cu trupa ca să ajungem la Craiova în Festival, dar decorurile nu ne-au urmat dincoace. Chestiuni de vamă. Spectacolul, pus în scenă numai cu actori bărbaţi, s-a jucat atunci fără costume ori decoruri şi a fost un succes fenomenal. A doua zi, un critic mă bate pe umăr: 'A fost un spectacol extraordinar aseară. Ştim că mâine vor ajunge şi costumele. Dar actriţele vor sosi şi ele?' Aşa am învăţat, la Craiova, ce-i umilinţa".

În scena rămasă pustie ne întîlnim fără programare "doi pe o banda": eu şi Declan Donnellan.
- Bine aţi venit la Craiova. De data asta, umilinţa a fost îngrozitoare: aţi adus actriţele şi aţi primit şi premiul Festivalului. Iar domnul ce venise din partea sponsorului BCR nici nu mai vreau să povestesc cum v-a certat. Aşa că, lăsaţi-mă să vă strîng mîna.
D.D.- Mulţumesc.
- Două actriţe şi patru roluri feminine în spectacol. De ce?
D.D.- Din motive de siguranţă. Numai două au trecut graniţa.
- Despre dragoste se zice în spectacol. Dragostea din inima razboiului troian. Şi în două culori: grecii sunt negri, troienii în alb...
D.D.- Despre dragoste spusă cu toate săbiile, arcurile şi săgeţile posibile. Ai reţinut ce spune personajul Tersites în final: "Rana dragostei, fără de-ncetare/ Zgîndăre-ntr-una fără să omoare".
- Am reţinut şi replica lui Ahile, după uciderea lui Hector: "Lihnita spadă-mi să se culce,/ De saţ să-i ţina dumicatul dulce". Cuvinte uşor confuze în context, pentru că Ahile pare să prefere bărbaţii în spectacolul ăsta.
D.D.- De asta îţi spun că vorbim aci despre dragoste sub toate chipurile ei şi în toate modurile: amuzant, comic, trist, violent şi tragic, Pentru că teatrul permite o plajă foarte largă...
- De ce "Troilus şi Cresida" - piesă arareori jucată?
D.D.- Pentru că e un text care-mi serveşte interesele de scenă. Îţi aminteşti că pe scena dragostei dintre Troilus şi Cresida am pus lumina asfinţitului, aşa cum o vezi uneori seara reflectată pe peretele casei...Because the script is about self-destruction of love.

Vineri seara, pierzîndu-mi aparatul de fotografiat şi regăsindu-l în ultima clipă, aproape că întîrzii la spectacolul lui Peter Brook, de la Teatrul Liric. - Haideţi că începe! spune cineva la intrare.Doamne ajută! N-am întîrziat. Pe scenă, două scaune. Atât îi trebuie lui Peter Brook să-l trimită din "Fraţii Karamazov" pe "Marele Inchizitor". Acolo se aşează colegul Alex Calangiu şi Marele Bruce Myers care-l ia la întrebări, într-un spectacol în care-i vorba, pînă la urmă tot despre iubire, mai mult decât de libertate, bine şi rău.
"The Great Spirit of self-destruction, tempted You in the desert, Jesus!" (Aceleaşi vorbe, What is this???)
Un spectacol în care vorbeşte un singur om - neasemuit în vanitate, statuar, strivitor. Celălalt, tăcut, îl ascultă. Publicul, paralizat în fotolii, îl ascultă. (George Banu face ochii roată în sală. Nu ascultă. Însă preţ de numai 4 secunde, recunosc.) "Apoi prizonierul tăcut se ridică de pe scaunul său, se apropie de Marele Inchizitor, se apleacă şi-i sărută buzele vinete.- Singurul răspuns."
După aplauze, în foaier, Gina Călinoiu îmi spune că vrea să-l salute pe maestrul Myers. Ne pierdem în mulţime. Pe la statuia lui Carol din giratoriu mă întreb dacă, după un dărâmator one man show, să-l deranjez pe maestru, să nu-l deranjez...Îmi amintesc pe loc ce mă învăţase spectacolul: "Nu există crime, nu există păcate, există numai flămânzi". (Parol- aşa sună textul). Îl întreb din ochi pe Emil Boroghină- îmi confirmă să mă îndrept mai sigur spre intrarea actorilor. După cinci minute iese din cabină un bătrîn atât de simplu, de obosit...("Nu există păcate", îmi spun.-Nici milă.)
- Bună seara.
B.M. - Bună seara.
- Vă rog să mă lămuriţi câte ore staţi în cabină înainte de fiecare specatacol ca să vă concentraţi pentru cele 24 de kilograme de text?
B.M. - O jumătate de oră.Însă ieri şi astăzi am jucat spectacolul de câte două ori. - Repetiţii-şnur. Deci, în două zile am stat la cabină de patru ori câte o jumătate de oră.
- De cât timp jucaţi spectacolul?
B.M. - A împlinit trei ani. Şi încă nu s-a terminat, pentru că am de gînd să-l fac să mai trăiască ceva timp. E un spectacol frumos.
- E un spectacol electric. Bine aţi venit pe la noi.
B.M. - Mulţumesc.
Mai târziu, în "Play",după spectacolul lui VladDrăgulescu,"Metemorfoze", îl opresc pe Alex lângă o sticlă de bere.
- Cum te nimerişi pe scenă cu Chris Myers?
A.C.- El, împreună cu Emil Boroghină au făcut un casting pentru spectacolul lui Peter Brook din Festival. Domnul Boroghină i-a arătat poza mea, maestrul a vrut să mă vadă în scenă şi, cam asta a fost. Cu ceva noroc...

Toate bune, Caragiale,
Dar pe-adresa dumitale
Nu prea vin în Iaşi parale...
- Am destule...festivale!

Morala
Ce păcat că nu se poate...
Cu de toate

La ora la care scriu (şi dacă mai scriu mult, o să le dictez oamenilor în şpalt la tipografie) - Eimuntas Nekrosius cu "Macbeth" la TNC. Pentru mine, poate altă dată. Ori poate dau fuga în Festival la Bucureşti şi îl văd. Ce păcat că nu se poate/Cu de toate...

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova, luni 5 mai 2008

juli

2008-05-01T18:24:00.001+03:00

Frank Sinatra - The girl from Ipanema
Asculta mai multe audio Muzica »

Mă numesc Iulia Popescu. N-am doar optîşpe ani, ceea ce face din ambigua inşiruire de cifre (mai apoi de numere, mai apoi de graţiose fluturări de mînă şi batistă) pe care o numim vîrstă, un fericit caz de derută controlată.
Îmi place deruta. Are mereu prospeţime. De fraged animal pîndit. Şi îmi place cum sună: eterna prospeţime a derutei. Am dat cu voioşie dovadă de derută: terminînd Dreptul, apoi Teatrul (îmi place cum gîndiţi, dar mă refer doar la secvenţa lor educativă: facultatatea), basculînd mereu între o variantă şi altă variantă de mers.
Iubesc, în schimb, versiunea dirijată a derutei şi divina intervenţie ce o guvernează: aşa că am lucrat disciplinat în radio, în presă, am jucat teatru numai pe scenă şi am încercat să nu mai navighez ca o blondă pe internet (doar prietenii ştiu de ce).
Iubesc, aşadar delirul primenit şi bine disciplinat, coerenţa (de care mă străduiesc principial să dau dovadă), concizia - care nu-mi iese şi la care sper într-o bună zi - şi oamenii care prezintă pe frunte mai multe culori vii.
Iubesc pe genialul care a scris:
Mantua me genuit, Calabria rapuere,
Tenet nunc Parthenopae, cecini pascua, rura, duces.
Pentru că reprezintă presfînta concizie coerentă de care vorbesc.
Şi îi iubesc cu răspicată admiraţie pe toţi cei care scriu: scriitori, scriitoraşi, aspiranţi, elementari.
Dumnezeu să-i ţină în dreapta lui pază!

2008-04-26T22:57:00.000+03:00

Interviu Tudor Gheorghe

2008-04-26T22:52:00.000+03:00

Somewhere over the rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »

Sub lumina ploii, pe înserat, felia de peron din faţa TNC e lucioasă ca un afiş. La rampă scîrţîie pneuri, domnii invită, botinele doamnelor alunecă spre intrare.
În caz de premieră Tudor Gheorghe, nu spargeţi geamul. Pericol de electrizare.
- Ieşiţi la raport cu cîntecele Bucovinei ?
T.G.- O să ies într-adevar la raport, şi tot la Craiova, în sensul că voi face un spectacol în care dau de ştire despre cum a circulat în turneu prin ţară colecţia, de fapt selecţia mea de cântece bucovinene. Trebuie să-ţi spun că cel mai greu mi-a fost să fac selecţia asta din cele peste 400 de partituri muzicale pe care le-am găsit. Am ales numai 30, iar criteriul esenţial a fost valoarea versurilor.
E trist că noi în fiecare zi dăm drumul la radio, auzim mecanic cum curge muzica şi nu mai luăm seama la vorbe. Ai văzut că în spectacol, de multe ori atrag atenţia asupra frumuseţii unor versuri, să audă lumea cum poezii spuse de un popor de analfabeţi au calitate de miracol, par eminesciene. Ţi-aduci aminte când ziceam despre flori că ’’nu se duc, nu se usuc’’, ‘’una-n poarta raiului, /Alta-n cuibul graiului’’. Sau ‘’Cîmpule cu iarbă verde, /Nimeni umbra nu ţi-o vede /Numai păsăruicile / Răsfirînd aripele’’ ! Dac-o priveşti pe asta cumva fotografic, vezi o imagine de frumuseţe dumnezeiască, e departe de percepţia normală a unui om.
- O fi avut vreunul pe-acolo presentimentul fotografiei din satelit. Şi totusi, ‘’La margine de imperii’’ e un spectacol pretenţios, greu, n-are şarmul celui dinainte- ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’, cu şăgălnicia lui orăşenească. A fost primit la fel de public ?
T.G.- Sunt două lucruri diferite, dar lumea vine la spectacolele mele ca la o firmă garantată, participă cu atenţie, şi îşi aminteste repede că n-am păcălit niciodată. Oamenii nici nu se aşteptau, de fapt, să vină la un spectacol uşurel. Au fost încântaţi de demersul cultural şi istoric- gândeşte-te că cel mai tînăr cîntec din spectacol are 98 de ani. Dacă e să compar, Bela Bartok a început demersul lui folcloric în Transilvania pornind cu 1930, iar cel mai recent cîntec cules de mine din Bucovina e cu 30 de ani dinainte de 1930.
Că veni vorba, vreau să lămuresc un lucru: eu am ieşit de ceva timp din lumea show-biz-ului şi m-am îndreptat spre zona neagreată –zona culturii. Fac şi voi face mereu o restitutio a valorilor certe, esenţiale din cultura noastră. Am făcut-o de fapt de la început, însă intuitiv, le pipăiam din instinct. Acum fac asta programatic – nu înţelege şi didacticist, pentru că demersul meu e agreabil, se inoculează în spectacol în doze mici, servesc cultură homeoepatică. Alcătuirea spectacolului ‘’ La margine de imperii’’ e un exemplu despre ce-ţi zic.
- Şi în ce constă raportul pe care-l plănuiţi, bănuiesc curând, publicului din Craiova ?
T.G.- Se va vedea, mai întâi ce-a devenit spectacolul, pe unde s-a mai schimbat, cum s-a mai aşezat, instrumentiştii din taraf- mai prompţi- ia să-i vezi acuş cum ţipă când le dau liber la ţipuit (la primul spectacol parcă erau daţi în jujeu, mieunau ca nişte iezi). Acu’ să vezi ce curaj au!
Trecînd la lucruri serioase, vreau să spun că reacţia publicului a fost surprinzător aceeaşi în Oltenia şi-n Bucovina, cei din Tîrgovişte au primit muzica la fel ca cei din Galaţi, ceea ce mi-a confirmat că importantă nu e localizarea geografică a pieselor, ci ineditul motivelor folclorice şi valoarea muzicii. Unora nu le venea să creadă că sunt populare, dacă le asculţi cu acompaniament de pian zici că-s lieduri. Când le-a auzit prima dată Dodo (Marius Hristescu) şi a aflat că am de gând să le cînt cu taraf, s-a îmbufnat. A zis că astea sunt de făcut cu ochestră mai mult ca sigur. Şi ştiu că o să le orchestreze într-o zi, că prea i-au plăcut.
- Şi totuşi, cei din Bucovina ce-au spus de spectacolul cu muzică de pe la ei ?
T.G.- Eee, au fost la început amuzaţi de idee, că ce vin eu să le cînt cîntecele lor ? Le-am spus: ‘’Să ziceţi mulţumesc, că a ajuns la mine o carte care spune ceva ce voi n-aţi aflat pîn’ acu’.’’
La Suceava, am avut o revelaţie. După premieră, a venit la mine o bătrânică înlăcrimată şi mi-a spus (ştii că, la un moment dat în spectacol, eu anunţ cine-a cules cutatre cîntec, cine l-a cântat prima oară) : ‘’Aţi pomenit numele Evdochiei Buligă… Ştiţi cine-a fost? Evdochia Buligă a fost bunica mea’’.
Mi-au dat lacrimile. Şi stau şi mă întreb, de ce nu s-a ştiut nimic din ce-am cules eu din cartea pe care cândva, un bun prieten, Mircea Purcaru mi-a făcut-o cadou. Era editată la Viena, cu o prefaţă frumoasă în germană în care se spunea că Ministerul Culturii din Imperiu a delegat o echipă să se ocupe de culegerea folclorului Bucovinei, drept care, ca nemţii serioşi, au scris acolo cu multa atenţie : culeasă de cutărescu, în ziua de…, din zona… ş.a m. d.
În sfârşit mi-am dat răspuns la întrebare: nu se ştie nimic, fie dintr-un motiv politic, Bucovina fiind scindată jumate aici, jumate colo, fie din incompetenţa redactorilor de la departamentul de folclor din radio care, încântaţi de muzica lăutarească facilă, nu mai caută ce-i curat şi de preţ în cântecul românesc. Evdochia i-o fi cântat nepoatei ei cântecele astea, copii şi nepoţii ei trebuie să le fi ştiut şi poate le-or fi îngânat şi ei. Dar cine să-i întrebe ?
- Vă e dor de teatru ?
T.G.- Dar spectacolele mele sunt spectacole de teatru, când cânt, emoţia mea e emoţia actorului de teatru.
- Vreau să spun, vă e dor de acea convenţie de scenă ce presupune ceva mai mult decît un scaun, ca decor, plus costume, text şi joc pe scândură, pe care o numim teatru ?
T.G.- Mi-e dor să intru în scenă pe o uşă normală, să stau pe un scaun adevărat şi să vorbesc de-acolo cum m-a învăţat la şcoală profesoara mea, minunea care-a fost Eugenia Popovici, în respectul firescului şi-al adevărului pe scenă. Mi-e dor să privesc cum un om apare pe scândura asta de care spui, se aşează pe un scaun, se uită la partener, aşezat eventual pe celălalt scaun, şi oamenii îngheaţă în sală uitîndu-se la ei, văzînd concomitent expresia chipului unui actor şi vibraţiile creierului său. Asta înseamnă oameni comunicînd cu miracolul - pe scenă şi în sală.
Care va să zică, mi-e dor de specatacolul de teatru tradiţional.
- Ce-mi spuneţi despre ‘’Omul din La Mancha’’, producţia TNC în care sunteţi aşteptat să-l jucaţi pe Don Quijote ?
T.G.- Nu ştiu nici eu prea multe. Îţi aminteşti de ‘’Karamazovi’’ ? S-a jucat demult la Craiova, era un spectacol cu muzică. Eu cântam cel mai puţin dintre toţi, cel mai mult cînta Valentin Mihali. Tot cu el o să joc şi acum, el o să fie Sancho Panza şi, din nou, personajul meu o să fie cel mai puţin ‘’muzical’’.
Oricum, mai multă bătaie de cap o să aibă regizorii, pentru că va fi un spectacol foarte dificil şi montat cum a fost pe Broadway, cu instrumentiştii pe scenă (orchestra de 14 instrumente) şi muzica live.
Eu cu Dodo, fiindcă el urmează să fie dirijorul acestei premiere, o să repet partea mea la vară, la mare, la soare. Că tot ne ducem acolo cu o selecţie din cântecele interbelice pe care le ştii deja din ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’- 1 şi 2. Din cele două, o să iasă unul, iar noua selecţie o s-o facă el, că mie mi-e milă.
- Dar alte proiecte ?
T.G.- Ei, nu-ţi spun, pentru că vor fi surprize-surprize. Am multe proiecte în cap…Îţi zic doar că ma bate gândul să fac un spectacol de cântece naţionale (mi-e şi frică să zic patriotice, s-a banalizat termenul, deşi atât de frumos cuvânt e ăsta), cu fanfară militară şi Corul Reprezentativ al Armatei. Cântecele sunt cele ştiute – din repertoriul meu: ‘’Acolo unde-s nalţi stejari’’, ‘’Muică, suntem neam…’’, şi din cele de suflet ale românilor., cum e ‘’Treceau batalioane române Carpaţii’’. Jocul va fi mortal, căci voi aduce câteva, de altfel splendide, din epoca de aur, şi câteva legionare. Nu sunt gata, urmează să le aleg. Sunt versuri cu comunişti, legionari, cu români în totul, pentru că aşa şi e , ‘’Noi suntem români…’’
- Sună telefonul ?
T.G.- Da . Da, Bujică, ce mai faci, mă? – E colegul meu Bujor Macrin…

N-am aflat ce mai face Bujică, iar Tudor Gheorghe se grăbeşte înspre Băileşti, acolo unde ‘’Bietul Amza’’ îi fuse prieten bun. Şi n-am aflat încă nici cum să-i topesc numele în definiţia numelor comune (vezi Romulus Vulpescu, alt prieten drag) ca un redactor cumsecade de ziar. Şi nu l-am văzut niciodată ‘’îngenuchind, străjuit de stejari şi păzit de pietre albe, în vast amfiteatru natural’’. Dar ştiu că l-am privit prima oară în amfiteatrul liceului, când eram printr-a 11-a. Venise, invitat, să ne înveţe poezii.
Iar când va veni vremea să ‘’mă apropii de pietre’’, n-o să tac.
Promit să şuşotesc stejarilor ce crede iarba şi ce şopteşte soarele despre buna lor vecinătate cu tudor gheorghe.

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova ,nr.12, luni,19 mai 2008

Cătălin Băicuş seamănă cu Robbie Williams, dar se tratează

2008-04-23T11:47:00.000+03:00

11 - NAT KING COLE - Walkin' My Baby Back Home
Asculta mai multe audio Muzica »

Şi ploaia cădea lovind cu unghii zemoase pereţii ceainăriei al cărei patron e coborîtor din vechea Assirie. Braţele divanului cu încrustaţii încreţesc zeci de ochi de sidef, plîngăcioşi ca ploaia prin frunze.

Şi ploaia dansa în ceşti…Şi ceaiul curgeaaaaa / Împreună cu noooooi…

C.B. – Nu te-am invitat la un vin pentru că suntem în post, iar tu trebuie să mă întrebi repejor, pentru că mă aşteaptă Clara acasă…Ia stai că sună…Ea e. Îi spun că am dus căţeii la ţară, şi pe urmă povestim…

* Cătălin, cînd te-am sunat alatăieri dimineaţă, căscai şi ziceai că eşti în Serbia. Ce visasei ?

C.B. – Dar chiar eram. În seara dinainte jucasem în premieră un spectacol cu o întreagă istorie în spate. Un tip ambiţios ne-a chemat în urmă cu ceva timp să montăm un spectacol pentru comunitatea de români din Voevodina. Trebuie să-ţi zic că, după ce Kosovo şi-a proclamat independenţa, iar Romînia n-a subscris, sîrbii iî văd pe români ca pe nişte zmei, zic ‘’român’’, zic ‘’’frate’’, pur şi simplu ne-au adorat

Ghici ce-am mîncat acolo ? Îţi mai aduci aminte de nebunia aia de ciocolată Cipirippi, pentru care am fi plătit cu toate colecţiile de abţibilduri şi poate am fi trecut şi Dunărea cînd eram copii ? Să ştii că tot aşa e de bună. Ei, acolo la Vîrşeţ, unde am fost, ne umpleam buzunarele şi mîncam în fiecare zi.

* Mă topişi. Nu puteai să nu-mi aduci aminte ? Hai, spune mai departe…

C.B. – Ei bine, aci în Voevodina, băiatul ăsta s-a gîndit la un spectacol-dramatizare după cartea lui Gabriel Chifu, ‘’Relatare despre moartea mea’’. Ne-a chemat, pe Clara şi pe mine, care ne-am trezit antrenaţi într-o chestie complicată şi chinuitoare. Regizorul de care îţi zisei mijea ochii la noi şi ne privea ca de peste dealuri (cred că nici nu ne vedea) şi noi repetam aşa la lună, şi scenele se depănau una cîte una, şi zilele treceau…’’Ce facem, Bogdan, suntem geniali din prima? Spune-ne ceva, mişcă-ne mai la dreapta ori mai spre stînga…’’ Dar el era atent la proiectoare, cum să prelucreze sunetul, muzica, la orice altceva. Am luptat singuri cu rolurile şi am descoperit sensul spectacolului de capul nostru. După premieră oamenii s-au bucurat şi spuneau că le-a plăcut, dar nu ştiu dacă aş mai putea să trec vreodată prin momentele de spaimă în care habar n-aveam ce să fac cu personajul meu.

* Deci Clara e cu tine peste tot.

C.B. – O să rîzi, dar după ce Oana Bineaţă a intrat în concediu cu bebe, în ‘’Romeo şi Julieta’’ rămăsesem fără Julieta. Aşa că în rolul ei a fost distribuită pînă la urmă Clara şi prietena mea din viaţă a devenit şi partenera mea de scenă şi de… multe scene.

* Asta seamănă cu piesa pe care-o cîntă Tudor Chirila ‘’Iubito, noi mergem pe sârmă / Păşeşte cu atenţie…Dar spune-mi, cum ai ajuns să fii Romeo la Paraskevopoulos ?

C.B. – Iniţial, Romeo era un coleg de la Bucureşti care din nu ştiu ce motive, n-a mai ajuns încoace. A venit domnul director Cornişteanu, mi-a spus că aş fi potrivit, că m-a recomandat regizorului, şi din clipa aia a început calvarul: tone de text shakespearian traduse nu în cel mai fericit mod-de învăţat pe de rost- obligaţia să slăbesc în cîteva săptămîni 10 kilograme şi repetiţii peste repetiţii.

Şi, cu toate astea, oricînd m-aş întoarce la Paraskevopoulos, e omul în care din prima clipă am avut o încredere totalî. Lucrează cu actorul cu tot sufletul şi ‘’cu tot visul lui’’. Amintirea mea despre el e cînd spunea ‘’nu fac teatru ca să fiu corect, fac teatru ca să fac greşeli, ca să pot căuta şi avea ocazia unei noi şanse, pentru că arta oferă o relaţie de libertate’’ Aşa am învăţat să-mi placă să mă joc la repetiţii, să descopăr povestea ăn joacă. Iannis ne-a dat voie să creăm cu toţii împreună, noi şi el, un spectacol.

* Şi cînd ai repetat ‘’Avarul’’ cu Bocszardi, te-ai mai jucat ?

C.B. – categoric. Nici nu mi-am imaginat cît e de minunat ca regizor, pînă n-am lucrat cu el. E genul care-şi dă cel puţin două soluţii de rezolvare, iar tu trebuie să alegi, aşa că fiecare pas pe care-l faci reprezintă propria ta responsabilitate. Te joci, dar răspunzi pentru ce alegi.

Omul nu păcălea nici o repetiţie, se întorcea cîteodata de la Tîrgu Mureş superobosit dar se implica sută la sută. Un asemenea regizor te forţează să gîndeşti, şi culmea, gîndeşti uşor, iar mai apoi lucrezi uşor ; tot ca în joacă.

* Tu eşti băiatul ăla care ne ofera la televizor ursuleţul de pluş, cutia cu ciocolată, buchetul mare de flori şi promisiunea că te gîndeşti la noi 24 de ore din 24 – nu mai ştiu ce ziceai tu pe-acolo. Cum a fost prima oară la un casting ?

C.B. – Prima dată, prima dată, am fost cu o colegă de la teatru care m-a luat cu ea s-o ajut şi să-i dau replica. M-au văzut băieţii, m-au invitat întîi pe mine să dau proba, le-a plăcut ce-a ieşit, m-au oprit pe mine şi au renunţat la ea. Bineînţeles, nu s-a supărat nimeni pentru că ştim cu toţii că în cazul probelor de film ne jucăm cu norocul. Apoi dacă lucrurile merg OK şi te integrezi în echipă, regizorii te ţin minte şi te cheamă de cîte ori se iţeşte ocazia. E greu pînă intri în industrie, pe urmă te mişti o dată cu ea.

În cazul clipului pe care l-ai pomenit, s-a implicat o bancă austriacp. Cei de la agenţiile de publicitate împreună cu reprezentantul băncii s-au adunat într-un fel de ‘’sfat al batrînilor’’ (aşa se face de obicei, asta e, ca să zic, protocolul) şi au ales actorul dintre toţi cei care dăduseră probe de casting. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi într-o reclamă şi toţi vor să meargă la sigur; dau banii, dar vor rezultate. Aşa că pe acolo nu te prea joci când filmezi.

Ironia face că ultima oară am dat-o uşor pe joacă. La ultima reclamă din serie am ajuns la Bucuresti în platou după un drum cu peripeţii, obosit, năucit şi acolo m-am trezit cu un tip lîngă mine care mă invita să mă aşez pe un scaun şi să meditez în linişte, pentru că cineva a uitat să aducă generatorul de curent. Nebunia e că asta a întârziat totul cu 5 ore, şi, pe la patru dimineaţa cînd au început filmările, eu m-am pomenit în faţa camerei silabisind’’Bucură-te de partea frumoasă a vieţii’’. La drept vorbind, există una, pentru că aşa, sfatul bătrînilor m-a ales imagine a băncii pe cîţiva ani – o chestie relativ nouă pe la noi, şi chiar am semnat un contract de exclusivitate prin care mă oblig să nu mai filmez alt gen de clipuri publicitare.

* Film ai voie sa faci ?

C.B. – La asta am liber. Şi am şi făcut. M-a sunat un domn regizor german pentru un scurt-metraj care o să participe la selecţia Festivalului de la Cannes. Mi-a făcut plăcere că m-a chemat pentru că s-a lucrat impecabil, totul a fost organizat nemţeşte ăntr-un interval de două săptămîni. Cu mine au avut treabă doar două zile în care nu s-au irosit nici cinci minute de pomană.

Primul film in care am jucat s-a întîmplat acum 4 ani şi a fost unul experimental, făcut de un regizor italian. Ăsta a ajuns în ţară, a făcut un casting la teatrul Luni de la Green Hours şi a cam rămas cu indoieli după ce s-au perindat toţi actorii şi s-au terminat vizionările. Cam atunci m-a sunat o prietenă şi mi-a povestit de el; m-a îndemnat să mă duc şi eu, totuşi. Am plecat în Bucuresti, i-am bătut omului în uşa de la teatru, a deschis, a deschis ochii mari, foarte mari :’’Hopa, tu eşti cam ce-mi trebuie, ia stai, prea semeni cu Robbie Williams, nu vreau asta , chiar nu vreau, te rad în cap şi-ţi tai o sprînceană, ori ţi-o mut pe frunte în sus, îţti dau şi cu mult fard pe ochi, ce zici, filmezi ? Şi am ramas…

* Ce gânduri ai, mai departe?

C.B. – Nu vreau nici un proiect deocamdată. Vreau liber, pauză. Nu poţi s-o ţii într-una pe acceleraţie. M-a obosit astă iarnă perioada Sărbătorilor când practic nu m-am oprit deloc: am repetat ‘’Romeo şi Julieta’’, a urmat intervalul lung de repetiţii cu Silviu Purcărete, aşa că visez la o vacanţă. Am totuşi un proiect pentru Statele Unite, dar din vară, după ce se întoarce colega Raluca Păun din Franţa.

Apoi pe perioada verii, plecăm cu teatrul în turnee, fiindcă suntem invitaţi la festivaluri: Ungaria, Polonia, de Veneţia se spunea ceva…

- Unde mai pui că incepe acuş’ Festivalul Shakespeare la noi…

C.B. – Atunci să te ţii…

- Baftă!

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, luni, 21 aprilie 2008

Mirelă Cioabă - interviu

2008-04-12T16:46:00.000+03:00

Mirela Cioabă, actriţa TNC : Succesele mele m-au surprins întotdeauna, aşa că am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred că e ceva de capul meu

Buddy Holly - Maybe Baby
Asculta mai multe audio Muzica »

Astăzi, papagalul Napoleon n-are vorbele la el. Viermuieşte gălbior şi mut în colivia confortabil utilată de la etajul doi.

- Napoleon ? Ăsta-i nume de mare actor.
M.C.- Toată lumea joacă în teatrul ăsta. Domnul director Cornişteanu îl joacă pe Nikita Mihalkov în “Avarul” pe care tocmai l-ai văzut astăzi. - Chiar şi hainele, ba chiar şi banii lui Mihalkov, atunci când risipeşte bancnote în toata scena, peste capetele noastre.
- “Avarul” în regia lui Laszlo Bocszardi. Când, anul trecut, în Festivalul Shakespeare a venit Bucureştiul cu un spectacol semnat de el, a trecut un frison prin întreaga adunare, lumea a murmurat, a fost frumos aşteptat şi bine primit. Deci, cum e să joci la Bocszardi?
M.C.- Laszlo e unul din cei mai interesanţi regizori români, un vizionar. Vine cu o pregătire pe care i-a şlefuit-o şcoala ungurească, de teatru, şi dezvoltă un respect considerabil pentru autor, pentru text aşa cum l-a scris el, nu-şi propune decât să înţeleagă textul ‘’poetului’’- asş-i zicea lui Moliere. E un tip de profesionist al scenei foarte cizelat, aerul pe care-l respiră el e un aer rafinat pentru că realitatea lui Bocszardi e, fără glumă, teatrul, nici că pare să-i mai fie ceva pe pămaât la fel de real.
- Căveni vorba de poet şi de poezie, nu mi-e ruşine nici cu traducerea domnului Vulpescu, traducere care a fost preferată de regizor pentru acest spectacol. Şi tot de poezie vorbim: aţi mai scris ?
M.C.- Ei, iată întrebarea! Ştiam că o să aduci vorba. Îţi spuneam altădată că am publicat demult un volumaş de poezii.
- ‘’ Lacrima ce înconjoară casa’’, în ’90, la Scrisul Românesc.
M.C.- Da, mă doare ca n-am continuat să scriu. Sunt o fiinţă încăpăţînată şi-mi duc la bun sfârşit proiectele, dar cu poezia n-am fost consecventă. Îmi propun să revin la ea programat, cu disciplină, însă când va veni vremea…Acum nu am răgaz. Te mai cureţi de toate cele când scrii poezie, şi are altă combustie decât scena, schimbi registrele şi energiile.
- Energiile…Sunteţi o actriţă energetică şi de o teribilă vitalitate. Ce spunea domnul Cotescu, profesorul dumneavoastră depre energia asta ?
M.C.- Domnul Octavian Cotescu, Dumnezeu să-l ierte, n-o să-ţi spun ce-mi zicea mie, dacă la laude te referi, pentru că nu-mi amintesc. Dar pot să-ţi povestesc despre el că este, a fost singurul maestru în actorie şi pedagogie deopotrivă. Puţini ştiu că şi în pedagogie…A fost cel mai bun profesor posibil. E greu de presupus că se va mai naşte curând un asemenea mare dascal şi mare actor. De la el am învăţat că în teatru toate rolurile sunt principale. Pote asta m-a şi ajutat atunci când am ajuns la Petrosani cu repartiţie, imediat după IATC, şi am fost distibuită predilect în roluri de mare întindere, roluri grele. Am câştigat multă experienţă în anii ăia, pentru că partiturile mari sunt greu de susţinut, aşa că am pornit de la început cu toate motoarele turate.
- Vă puteţi lăuda, deşi ştiu că n-o faceţi niciodată, cu multe premii la festivaluri de teatru. A schimbat asta ceva pe faţa pământului sau măcar în viaţa dumneavoastră?
M.C.- Pe faţa pământului - mai rar, ce am câştigat eu…Dar în viaţa mea, mi-au adus încredere, mi-au creat obligaţii şi mai mari, şi voinţa să nu dezamăgesc. Mai important ca toate a fost premiul de debut pentru Femeia din ‘’Pluta Meduzei’’ de Sorescu. Pentru că oricât ţi l-ai dori, nu-l poţi lua decât o singură dată.
- Eu tot nu mă las cu premiile: aţi câştigat două mari de tot cu două piese ale lui D.R.Popescu : ‘’Paznicul de la depozitul de nisip’’ şi ‘’Piticul din grădina de vară ‘’, dar şi admiraţia mărturisită a autorului. Ce mai face D.R.Popescu ?
M.C.- Am mai jucat la Piteşti ‘’Bătrânul Vişan’’, o piesă scrisă de el acum 5-6 ani, un text frumos ca şi ‘’Paznicul…’’. E nu numai un scriitor de bun-gust, dar şi un om de bun-gust. După ce a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor atâţia ani în ‘’vremea aceea’’, s-a retras cu discreîie, duce o viaţă puţin orbitoare (merge la teatru, scrie – toata viaţa n-a fost nimic altceva decât scriitor) şi e unul dintre puţinii din ţara asta care nu pot fi acuzaţi de cameleonism.
- De când am venit ard să vă întreb cum e cu filmele. Cum aţi ajuns să jucaţi în primul film românesc propus pe bună dreptate în cursa premillor Oscar ?
M.C.- Nu ştiu cum e cu filmele pentru că nu am jucat decât în trei. Totul a pornit de la Porumboiu - un amor de om, care m-a văzut la castingul pentru unul din filmele lui, ‘’Visul lui Liviu’’, un scurt-metraj. Echipa m-a plăcut şi aşa am ajuns să prind un rol şi în ‘’A fost sau n-a fost’’, tot în regia lui Cornel.
Sunt alte mijloace în actoria de film; jocul are mare fineţe. Pentru ‘’Moartea domnului Lazarescu’’, repetam 6 ore la o secvenţă de un minut ca să ajungem la aceasta fineţe obligatorie, dantela de emoţii pe care-o captează pelicula, nu scena. Stăteam cu totţi, Cristi Puiu şi noi, în platou – pentru că se filmau scene de noapte – de la 5 după-amiaza pînă la 5 dimineaţa şi nu mişca nici musca decât dacă trebuia să mişte în decupaj, cu voia regizorului.
Sunt cu toţii nişte copii cu adevărat serioşi şi stăpâni pe o muncă disciplinată. Eu sunt încântată pentru că, deşi am avut apariţii aproape episodice, filmele au avut un succes imens şi nu-mi pare rău că nu sunt o actriţă de filme multe şi poate nu la fel de bune ca astea. Am jucat în cele 3 necesare.
M-am bucurat pentru succesul acestor băieţi pentru că seriozitatea lor de profesionişti l-a meritat.
- Profesorul dumneavoastră de la IATC, istoricul de artă Horia Deleanu v-a dedicat un capitol în cartea sa ‘’Elogiul scenei’’. Vă simţiţi o răsfăţată că oameni care v-au fost profesori vă consacră capitole în istoria artei?
M.C.- E adevarat că apar ăn multe cărţi de teatru, şi am cronici bune, dar mă miră…Pe mine bucuriile şi succesele mele m-au surprins întotdeauna. Am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred ca e ceva de capul meu. Posibil să mă fi subapreciat, dar cred că ce m-a ţinut deasupra apei e tocmai faptul că succesul nu mi s-a suit la cap. Nu m-am smintit. Şi îndrăznesc să sper că îmi mai iese câte ceva.
Şi da , sunt răsfăţată : am o casă la ţară (toţi oamenii ar trebui să se retragă din când în când la o mică sihăstrie, după posibilităţi), un papagal numit Napoleon şi fac naveta la două teatre – locuiesc într-unul din ele (adică în TNC care e un spaţiu cu adevărat generos cu actorii), plus fuga la castinguri.
- SŞ cum faceţi de le cuprindeţi pe toate într-o sigură viaţă ?
M.C.- Aşa: nu-mi propun niciodată lucruri comode, şi îmi spun că ubicuitatea (pe care o folosim acum doar prin forţa gândului), e o reminiscenţă din puterile ce le-am avut toţi oamenii cândva, în timpuri inefabile. Trebuie să dăm o şansă şi inefabilului. Asta voi face eu săptămâna viitoare când mă voi duce la Bucureşti, unde m-a chemat Radu Jude la un casting. Ştii cine e ? E primul băiat de la noi care a intrat anul ăsta în selecţia oficială a Festivalului de film independent de la Sundace - fesivalul organizat de Robert Redford. Abia aştept. Nu ştiu ce-o să iasă şi ce va mai fi, dar abia aştept.

- Dacă într-o zi ar trebui să daţi o fugă pe altă planetă, ce aţi lua de aici?
M.C.- Cartea de rugăciuni, toate discurile cu Wagner şi pământul asta tot – cu bune şi rele.

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, 14 aprilie 2008

Despre spumos si comercial cu actorul Nicolae Poghirc

2008-03-30T20:44:00.000+03:00

Pe monitorul din foaierul TNC mor sub ochii mei două vise: al lui Romeo şi al Julietei sale. Spectatorii aplaudă şi le învie cu apă vie pentru ca actorii, tăiaţi din carnea visului şi iertaţi de vina de-a muri în fiecare seară să se poată întoarece cuminţi în culise.

- Nicu, dacă eşti prea obosit, te întreb mâine.
N.P.- Lasă-mă 10 minute să mă schimb şi întreabă-mă azi.
- Cum e să joci Shakespeare la greu? Azi "Romeo şi Julieta", mîine "Măsură pentru măsură"...
N.P.- Shakespeare e autorul pe care l-am jucat cel mai mult. Sunt norocos. E o bucurie un rol în piesele lui, e generos cu actorii- actor va fi fost şi el- e generos cu scena, pentru că are multe răsturnări de situaţie, ştii doar... Am început cu roluri de mică întindere şi am jucat cel puţin în 7 piese: "Henric al 6-lea", "Visul unei nopti de vară", "Regele Lear", "Îmblânzirea scorpiei", "Timon din Atena", "A 12-a noapte", "Măsură pentru măsură", "Romeo şi Julieta"- Sunt chiar 8.
- Deci de opt ori Shakespeare şi de doua ori Shakespeare şi Silviu Purcărete: "A 12-a noapte" şi "Măsură pentru măsură". Eu mi-am luat un obicei de la ultima montare a TNC - "Măsură ..." : când iau un interviu cuiva din teatru, îl întreb cum a fost, cum e să joci la Purcărete?
N.P.- Purcărete e un tip răbdător cu oamenii cu care lucrează, fără ca asta să excludă exigenţa; la fel ca domnul Shakespeare, e generos cu actorii, comunică bine şi îi înţelege. Ne e drag felul în care "citeşte" el textul, pentru spectacol , nu bate pe detaliu la întâmplare ci mai degrabă merge le esenţe.
E întotdeauna aşteptat cu drag la Craiova. Şi motivul meu personal pentru care abia aştept să se întoarcă e legat de proiectul independent pe care l-am plănuit împreună când ne-am despărţit...
- Eşti misterios, sau ai de gând să-mi spui mai departe?
N.P.- Sunt superstiţios. N-am de gând să-ţi mai povestesc despre asta pentru că e vorba de un lucru foarte drag şi n-are să se mai întâmple dacă vorbim..
Hai să-ţi mai zic una de-a mea: nu-mi schimb niciodată cureaua de la un spectacol la altul. Aşa se face că am pastrat o curea de 10 ani şi o folosesc întotdeauna când îmi permite scena.
Ştiu că vrei să ţi le înşir acuma repede pe toate, dar gata, nici să nu te gândeşti. - Tot din superstiţie...
- Bine. Ce ţi s-a părut ţie personal a fi o supriză de data asta la Purcărete şi lucrul la "Măsură pentru măsură"?
N.P.- Surpriza vine din textul ales pentru spectacolul pe care şi l-a propus: faptul că e uimitor cât e de actual şi potrivit societăţii româneşti de acum, căreia îi lipseşte puterea legii, iar mesajul lui se transmite clar de pe scenă. Cei care vin la teatru şi ştiu să asculte, să privească, înţeleg asta. Vreau să-ţi spun că e anormal ce seîintâmplă pe la noi, e sălbatic şi la întamplare, se fură peste tot, însăşi omenia locuitorilor acestor pământuri respiră din greu un aer nesănătos. Poate de asta oamenii fug ca nebunii în străinătate, pustiesc satele, îşi lasă copii singuri ca să meargă în Spania la căpşuni ori în Italia la muncă prost plătită, dar infinit mai bănoasă ca pe aici. Emigrăm masiv, aşa cum plecau irlandezii în America viselor lor acum un secol. Dar asta e istorie, iar la noi se petrece acum. Totuşi e trist în lume...
- Dacă te întreb acum despre proiectele tale independente legate de teatru, terminăm sigur cu tristeţea. Spune-mi ce mai coci?
N.P.- N-am să-ţi spun ce gânduri mai am, pentru că ne lovim iarăşi de superstiţia numărul unu. Aşa că nu vorbesc niciodată despre ce am în plan să fac ca să nu-mi omor gândurile din faşă. Dar cred cu tărie în proiectele particulare, pentru că aşa văd viitorul teatrului.
Problema de fond a teatrului în Romania e din două puncte: întâi sistemul învechit şi, în al doilea rând, lipsa spaţiilor de cultură. Underground-ul sau caffe-theatre, cum vrei să-i zici, e foarte bine că există şi e o soluţie, dar nu e singura. Există strada - strada e generoasă - şi mai sunt atâtea locuri care rămân neluate în circuitul public al culturii. Ştii cum e Theatre du Soleil. Ariane Mnuskine a făcut acolo acum 50 de ani un teatru cu toate acareturile lui dintr-un depozit de muniţie nimerit la periferia Parisului. Şi ghici ce s-a întâmplat? Au apărut în puţin timp, alte patru teatre pe lângă el. Cernoziomul bun, pe-acolo, rodnic. La noi acasă, din acelaşi tip de spaţii facem orice. Orice altceva. E problema celor care activează în domeniu, de la cei din ministere, până la slujbaşii de pe scenă, nu sunt tenace, nu sunt visători, rămân blocaţi în eterna problemă a banilor şi uită că nici un Mecena nu investeşte din start în ceva ce-i rămâne necunoscut, ceva ce nu-i e făcut cunoscut de noi, ăştia care slujim teatrul şi putem veni cu propuneri felurite.
- Şi în ipoteza asta, a unei mulţimi de proiecte independente, crezi că se vor înghesui oamenii să vadă teatru?
N.P.- Cred că da . Oamenii îşi doresc teatru. Am rămas uimit când, de zilele Craiovei, aproape că au rupt uşile sălii de spectacol; voiau să-şi vadă vedetele, să se distreze în acelaşi timp, să se bucure. Şi teatru se poate face pe toate categoriile, pe toate gusturile, pe stradă, în scenă, în caffe-bar, în biblioteci, oriunde există plăcerea jocului.
- Ştiu că ţi-ai împlinit de curând un vis. A fost să fie la Brăila un proiect al tău mai vechi.
N.P.- A fost la Brăila după ce s-a concretizat, adică s-a jucat, mai întâi la Râmnicu Vâlcea şi la Craiova. E vorba de "Amintiri din copilărie", un spectacol foarte drag. Partea cea mai frumoasă a fost, de data asta, că, într-un teatru cu istorie cum e "Maria Filotti" din Brăila, eu am adus în scenă un spectacol cu 1/2 din distribuţie formată din elevi ai Liceului e Artă din oraş, e adevărat, toţi la clasa de actorie. Nu-ţi mai spun că şi rolul principal l-a jucat o fată de clasa a 9-a. Când i-am spus directoarei că am de gând să aduc în scenă copii m-a privit aşa...şi a ridicat din umeri şi sincer, puţini au crezut atunci că va ieşi din asta o chestie onorabilă. Şi totuşi, cu toate deplasările mele Craiova-Brăila, cu toţi scepticii care dădeau târcoale, premiera a ieşit la ora fixată şi toţi puştii au intrat în scenă cu aplauze, alături de actori fabuloşi din Brăila (îl amintesc doar pe Mircea Valentin). Am dat şansa unor tineri să facă ce-şi doresc şi păstrez speranţa că vor fi măcar actori ai teatrului românesc, dacă nu mari actori.
- Concluzia mea la final e că cine vrea să apară la televizor în spoturi publicitare trebuie întâi să rămână pe scenă şi să joace toată viaşa numai Shakespeare. Îmi amintesc şi acum de tine în reclama cu fabrica de creioane. Era un rol mic, dar actorul e mare.
N.P.- E nostim cum ceva de la care nu speri nimic în prima fază, se poate transforma în felul ăsta. La câte castinguri am fost (şi la câte mă mai duc şi astăzi) fără să fiu ales, fără ca cineva să mă vadă în filmul ăsta al lor. Reclamele sunt o chestie spumoasă dar parşivă. Îţi aduc beneficii de imagine nejustificat de mari într-un timp foarte scurt, în vreme ce munca pe scenă îţi ia o viaţă, şi se întâmplă ca lumea să treacă pe lângă tine pe stradă fără să clipească, fără să ştie că tu eşti unul din ăia de la teatru.
Eu n-am să trec niciodată în CV că am făcut reclame şi rămân ingrat la adresa lor, pentru că reclama ţine de zona strictă a comercialului, chiar dacă se foloseşte de mijloace actoriceşti.

Trec pe lângă monitorul din foaier. E mult de când omul de la TEHNIC l-a oprit, atunci când a stins şi luminile din sală. Scena e goală. Trăiască scena!
Vivat Las Vegas!

Articol apărut în ziarul "Înainte"Craiova,31 martie 2008

Valeriu Dogaru - interviu

2008-03-21T14:15:00.001+02:00

Trei arii frumoase din My Fair Lady
Asculta mai multe audio Muzica »

În foaierul TNC, mai precis în holul de regrupare - un fel de acvariu cu vedere la stradă, în care fiinţe foarte transparente foşnesc colorat din aripi înainte de intrarea în scenă - domnul Valeriu Dogaru aşteaptă între două spectacole. E marţi, şi la 19.30 intră în " D'ale carnavalului". Avem, prin urmare, o oră de stat la taclale.
- Un spectacol semanat de Purcarete la Craiova e ca Balul de cristal: lumea intreaba, vorbeste, vrea sa stie, se mira. Cum a fost reintalnirea de data asta, dupa atatia ani?
V.D.- Suntem prieteni, eu cu Silviu. Si am mai avut si bucuria si norocul sa joc in toate spectacolele lui: roluri mari, importante. De data asta m-a sunat de la Paris sa ma intrebe daca vreau sa joc un rolisor, pt. ca are de gand sa monteze la Craiova. M-am bucurat...
Silviu e un geniu trasnit. E greu cu el, pt ca trebuie sa-i cunosti stilul ca sa poti reusi aceeasi lungime de unda.. Fiindca, daca nu o poti obtine, el nu te da afara din spectacol, dar iti micsoreaza rolul. E un geniu manipulator si - aici e partea geniala - omul cand pleaca acasa de la spectacol nu se mai minuneaza ca a vazut actori intrand pe fereastra in loc de usa , scobindu-se in nas, vorbind intr-un fel...licentios. El creeaza un spatiu Purcarete, un univers al lui, in care piesele componente, si care in sine apartin logicii absurde (de exemplu, gesturi absurde), se articuleaza firesc si cumva gratios in in angrenaj.
- Ati reusit in "Fedra" lui Purcarete un Tezeu de exceptie.
V.D.- Si aici e o poveste. Cand au inceput repetitiile, m-a luat deoparte si mi-a spus: "Ica, nu te supara, nu prea am ce sa-ti dau sa faci. Tezeu e al lui Ilie (Gheorghe), nici nu l-as da altcuiva, o sa intri in spectacol, daca vrei, cu ceva acolo, gasim..."
Dupa vreo 30 de spectacole (si premiera la Viena), l-a chemat pe Ilie la Nottingham sa joace Prospero in "Furtuna" montat de el. Noi trebuia sa plecam cu "Fedra" la Gibelina, turneul era antamat, nu se putea anula, asa ca trebuia sa fie cineva Tezeu peste noapte. Am fost eu. Si prima mea repetitie cu "Fedra" a fost in fata publucului, in momentul spectacolului. A fost o seara extrordinara, pt. ca dupa aplauze inima mi-a cedat, am cazut in culise, a urmat o mare zapaceala, colega mea, Mirela Cioaba ma tinea de mana pan' sa se gaseasca o masina sa ma duca la spital, o auzeam spunand: "Mai Ica, ce frumos, tie iti bate inima si-n palma", si in sfarsit masina a venit, am ajuns la spital - din varful muntelui de unde eram noi, cel mai apropiat era la 100 de kilometri. Aci' imi amintesc, am descopeit un baiat destept, un doctor care facuse un stagiu pe la noi, pe la Turda, care mi-a explicat ca avusesem de fapt o cadere de potasiu.
Cam dupa vreo 20 de spectacole cu mine ca Tezeu, mi-a dat Silviu telefon de la Barcelona si am auzit atunci cea mai frumoasa cronica teatrala din viata mea ( venind de la un regizor tare zgarcit in laude): "Mai, nu am ce sa-ti reprosez. Ba da, sa-ti lasi izmenele alea mai jos."
- Ceva regrete la 70 de ani?
V.D.- Da, si uneori e OK sa ai, pt. ca, dintre toate, unele chiar rodesc in bine.
O nemultumire ar fi ca si eu, si multi colegi din generatia mea nu mai suntem "bine vazuti" in scena. Imi vine sa cred ca nu mai interesam. De-o vreme, joc rolisoare, si parca-parca sunt dat la o parte, desi ma simt vital si bine in pielea mea. Stii ce se spune, nu exista roluri mici, exista actori mici. Dar tot adevarat e ca nici un actor nu a ajuns mare facand figuratie.
Asa am inceput lucrul cu "Paracliserul": eu cu copilul meu genial (Lia Dogaru, fiica actorului), care face regia spectacolului, supervizeaza lumina, sunetul, in fine, trateaza piesa lui Sorescu intr-o maniera noua, desi te-ai fi asteptat sa se ocupe numai de scenografie. Daca citeste ce-am zis despre ea se va sucari, o cunosc, dar vreau neaparat sa scriu pe afis ca ea e autoarea spectacolului. Revin, si-ti spun: ca sa ma vindec de necaz, l-am ales pe Sorescu, pentru ca l-am iubit de cand, tanar fiind, i-am citit prima carte, "Singur printre poeti"- atunci aparuse si mi-a fost de ajuns ca sa nu-l mai pierd din ochi toata viata. Are o putere fantastica in premonitie: si-a cantarit moartea in "Paracliserul", pe langa alte zeci de chestii pe care le-a "ghicit" in scrierile lui.
- Si daca faceti "Paracliserul" o sa va vindecati de toate regretele?
V.D.- Ar mai fi cateva de care ma voi desparti la timpul potrivit, dar pot sa ti le spun.
E prea multa obscenitate peste tot: cinema, televizor, teatru, presa, cultura in final, de parca artistii sau ce-or fi, ar cauta o alta estetica: a uratului-grosier, a mudarului... Noi astilalti care incercam cealalta fata a lunii, asta care se vede frumos, noi, ce sa facem, sa ne impuscam? Am ajuns sa stau cu copilul meu in sala de spectacol si sa-mi fie rusine de ce aud si vad. Se face fronda fata de frumos. Noi am invatat la scoala ca prin arta trebuie sa distrezi, dar sa si educi. Pai, cum sa-i spun eu unui tanar pe strada :Nu vorbi asa urat, sau nu-l scuipa pe colegul tau, cata vreme el imi poate raspunde linistit: Pai tu aseara pe scena, ce faceai?
Pote si asta e un motiv ca lumea nu mai vine la teatru. Poate, sau poate nu, si uite-asa ajungem la alt sertar cu regrete. Poate oamenii sunt furiosi pe teatru, sau poate nu li se mai pare "cool" sa vina in sala. Noroc cu biletele vandute prin scoli: la al treila spectacol cu "Masura pentru masura", s-a umplut teatrul de copii de clasa a 5-a, si tot asa, toate spectacolele TNC au public de copii aproape imediat dupa premiera, indiferent de varsta sau de piesa, uite-asa la intamplare. Bietii parinti, cred ca s-au saturat sa le cumpere bilete la teatru. Aproape ca voiam sa incep "Paracliserul" cu replica: "Nu mai vine nimeni..", dar prea suna ca in bancul ala in care lipsesc intotdeauna ailalti.
Si-ar mai fi o nemultumire - personala. Cand m-am insurat asta-vara ( nu ma intelege gresit, asta e un lucru cu adevarat bun, asta si fata mea sunt singurele doua lucruri bune pe care le mai am de cand a murit, in '95, prima mea nevasta), deci, cand m-am insurat a doua oara, i-am spus domnului Solomon, care ne-a facut oficiile la primarie ca urmeaza sa cunune doi boschetari. Si chiar asa e, fara gluma: nevasta-mea are si ea copii care stau la ea acasa, iar eu, dupa 45 de ani cheltuiti pe scena, 115 ori 120 de roluri jucate (n-am stat niciodata sa le numar, asa am citit undeva) si multe alte "boli profesionale", n-am nici masina si n-am nici casa, ca apartamentul in care locuiam, l-am facut pe numele fetii mele, eu nu mai figurez nicaieri. L-am rugat atunci pe domnul primar sa ne dea o garsoniera cu chirie, ne-a zis ca da, l-am mai vizitat la birou o data sa-i aduc aminte, dar mi-au spus ca e ocupat si nu m-a primit. A uitat.
M-am intors aproape de unde am plecat. Era o vreme cand scoteam 7 premiere pe an si n-aveam nici casa nici masa, dar barem eram tanar, acum nici tanar nu mai sunt, nici 7 premiere nu mai joc, nici macar casa nu mai am...
- Poata ca nu, dar - "Sunt cel mai frumos din orasul acesta". Circula printre noi poezia asta, nici nu-mi vine in cap a cui e, de fapt repetam nebuneste primul vers, ne place, ne obsedeaza. Cum e, maestre, sa fii "Cel mai frumos..."?
V.D.- Foarte bine. Nici nu conteaza ce faci pe scandura, poti sa fii genial, sa se cutremure sala de geniu, daca ai nenorocul sa te fi nascut frumos, a doua zi tot asta auzi: Mai Ica, ce frumos erai ma aseara pe scena. (Indiferent unde te trezesti a doua zi).
Alaltaieri, pe strada, pur si simplu alerga dupa mine un domn cam de varsta mea. Cand, in sfarsit ma prinde, se pierde de emotiune, si duios, si tremurator ma intreaba: Domnul Valeriu Dogaru? - Da. - Dumneavoastra...ati fost, sunteti cel mai frumos june-prim pe care l-am vazut in viata mea. - Aide dom'le, de fost oi fi fost, da' la 70 de ani, nici dintii in gura nu mai sunt ai mei.
- Inteleg ca aici ispravim nemultumirile.
V.D.- Da, nu mai am. Nici macar ca nu mi-am facut buletin de Bucuresti cand asta era o moda, si nu regret nici ca Bucurestiul pare ca nu m-a vrut pe mine.
E o chestie asta, intre Bucuresti si actorii din provincie. Nu conteaza ca luasem premii importante la Brasov pe care bucurestenii nu le primisera (jucam ceva de Dario Fo-"Moartea accidentala a unui rebel" in care aveam 5 roluri cu (pre)schimbarea in scena in fata publicului, nu in culise); nu mai conteaza ca am facut turnee cu teatrul asta prin toata lumea. Cel putin eu nu am avut sansa in Bucuresti. O singura data, cand era Ciulei la Teatrul Municipal, el m-a vrut intr-un spectacol, si nici Ciulei, nici Dominic Stanca - asta era secretar literar acolo - n-au reusit sa infranga sistemul. "-Draga, mi s-a spus, daca nu ai casa si buletin de Bucuresti, nu te putem distribui la noi, oricat as vrea".
La 33 de ani - varsta crucificabila - am jucat Tudor Vladimirescu la Vlad Mugur. Dar Vlad a fugit putin dincolo si cu el dusa a fost si sansa mea sa ma mai impun in Bucuresti.
Cat e ceasul? Aoleu, trebuie sa-mi gasesc repede mustata pentru "D'ale...", unde-o fi, si intru in zece minute. Scuza-ma. Ti-ajunge cat ai scris acolo?

O fi de-ajuns?
Sunt in posesia unui mic pachet cu bijuterii. Si asta ma face atenta. Daca nu le asez cum e bine in vitrina, s-ar putea ca lumina dureroasa ce curge prin ele sa nu mai binecuvanteze frumoasa fata a lumii.
- Asa cum ar trebui -

articol aparut in ziarul "Inainte" Craiova,24 martie 2008

Vlad Drăgulescu - interviu

2008-03-18T11:50:00.000+02:00

Theatre-caffe "Play" sau grădina inocenţilor
Interviu cu actorul Vlad Drăgulescu

Dean Martin - That's Amore
Asculta mai multe audio Muzica »

Fumul ţigării albeşte nasul lui Buster Keaton. Vlad scrumează pe tavă, iar sepia din spatele lui se prelinge scurt în colaj: Keaton surade de pe stâlpul cafenelei "Play". Asta e de bine. Cred.
Băiatul tace.
- Spune-mi povestea. De ce suntem aici. De ce "Play"?
V.- Pentru că marile spirite se întâlnesc. Glumesc. Play, pentru că asta e primul loc stabil, primul stabiliment să zic, unde am jucat, joc, după ce am teminat facultatea. Sunt actor, ma simt actor, dar dacă mă întreabă cineva pe stradă, mi-e aiurea să spun ce sunt şi câte sute de roluri n-am jucat până acum.
- Gloria prea devreme?
V.- N-aş zice aşa. E mult spus.
- Totuşi, lumea te-a văzut de multe ori jucând "Un bărbat şi mai multe femei". Oamenii pleacă fericiţi după spectacol şi te iubesc. Pe tine şi pe Edit (Mag), desigur. Cum aţi ajuns la piesa asta?
V.- A fost ideea lui Edit, iar textul a devenit repede pretext să ne jucăm. Trebuie să ştii că piesa nu are ordinea asta în scriitură, tablourile se succed altfel, dar aşa ne-a venit, împărţirea şi ordinea asta ni s-au potrivit mai firesc, iar Raluca (Păun, regia) ne-a suportat cu drag (sper). Am repetat cam 2 săptămâni şi îţi spun, oricând şi oricât ne simţim bine în echipa asta.
- Spectacolul ăsta nu e doar o întamplare fericită şi atât. Pare că tu ţi-ai luat destinul în mâini, ca sa ma exprim... aşa, mai demult.
v.- În anul 2 de facultate, după ce am consultat situaţia teatrelor din ţară, am cântărit cam ce şanse avem/n-avem noi să ne angajăm într-un teatru profesionist după şcoală, am creat "Asociaţia I.S. Drăgulescu". Am încercat să-mi dau mie şi să dau colegilor mei în aceeasi măsură posibilitatea reală să joace, să aiba un "acoperiş", să creez trambuline către teatrul de scenă.
- Tu ai încercat şi o alta trambulină. Spune-mi cum a fost astă-vară la Festivalul Tânarului Actor de la Mangalia?
V.- A fost dulce-amar.
Dulce, pt. că a fost efectiv prima oară când jucam, după facultate pe o scenă profesinistă şi tot dulce pentru că mi-am dat seama ce fericit mă fac aplauzele, mai ales ale unor oameni complet necunoscuţi cum erau acolo, unde nu ştiam pe nimeni: nici pe membrii juriului, nici pe critici, nici prieteni în sală, nimeni-nimeni. Şi touşi, mi-au strigat "Bravo!", iar unul din ei a scris despre mine ca sunt ultimil nedreptăţit al galei festivalului. N-am fost rău defel, pesemne, dar juriul nu m-a văzut în rolul laureatului. Înţelegi care ar fi partea amară.
- Ce-ai jucat?
V.- Păi, am intrat ultimul în preselecţie, şi am jucat vreo 25 de minute un colaj făcut de mine. Am început cu moartea lui Mercutio din "Romeo şi Julieta", a urmat trecerea printr-un moment de jonglerie pe textul din "Angajare de clovn" de Vişniec, apoi o pantomimă, tot de-a mea în care joc împreună cu o haină ce devine personaj însufleţit şi, utimul, monolgul obligatoriu care de data asta s-a numit la Mangalia, "Dex 305". E de fapt un text făcut de cineva din toate cuvintele de la pagina 305 a Dicţionarului Explicativ şi care trebuie să capete un sens în context. Fiecare şi-a construit propriul sens, propria direcţie a textului. Culmea e că juriul a fost încântat (mi s-a spus) de interpretarea mea şi a unei colege, dar, răsplata... n-a mai fost.
- Care e relaţia ta cu Teatrul Naţional din Craiva?
V.- Cu TNC am o relaţie de colaborare şi bună vecinătate. Unul din spectacolele "Asociaţiei" şi la care sunt producător, adică "Aplauzele le iau mâine"(regia o semnează actorul Cătălin Băicuş) are contract cu teatrul pe doi ani. În prima fază, spectacolul, unul neconvenţional, primul de genul ăsta in Craiova, a avut o viaţăa de theatre caffe. Într-o seară, l-am invitat pe domnul director Cornişteanu să ne vadă, ne-a plăcut şi am bătut palma.
- Parcă ai dat concurs în toamnă la TNC.
V.- Mi-aduc aminte ce rău mi-a fost. Şi-mi aduc bine aminte şi mi se face şi mai rău. Nu vreau să mă scuz, dar n-a fost într-un ceas bun atunci. Nici textul n-a fost alegerea cea mai fericită a mea, nimic n-a mers...
- O neşansă aduce mai mereu o mare felie de noroc. Ce ţi s-a întâmplat bun de atunci?
V.- Cred că a fost să se întample "Un bărbat şi mai multe femei". Povestea asta chiar mă face fericit. Încerc uneori să rezerv două-trei locuri penru câţiva prieteni şi să nu mai găsesc scaune, oamenii vin mulţi şi sper să mai vină, nu pentru mine, nu sunt un nume, să vină ca să vadă teatru. În zilele noastre problema ar fi că teatrul nu mai are public. Să dam lumii spectacole cât mai bine făcute şi atunci teatrul o să-şi (re)găseasca publicul.
- Văd scrise pe manifestul "Asociaţiei" o mulţime de proiecte. Ar mai fi vreunul pe care nu l-ai scris acolo?
V.- Ar fi, dar...parcă n-aş vorbi foarte mult despre asta ca să rămână totuşi o surpriză.
- Totuşi...
V.- Premiera şi câteva spectacole vor fi tot în Play, peste două săptămâni. E vorba de un spectacol-dans pe care l-am gândit în două personaje: eu şi colega mea Ruxi Chelaru, care termină facultatea anul ăsta şi pe care o admir. Are o plastică a corpului şi capacitatea motrică mult peste obişnuitul unui student la actorie, fie el şi în ultimul an.
Mă întorc şi îţi spun că se cheamă "Metamorfoze" şi îl repetăm de puţin timp.
- "Metemorfoze"? Ca ale lui Ovidiu?
V.- Ei, tot despre iubire e vorba, ca la Ovidiu, cum zici tu. E, dacă ar fi să povestesc, istoria relaţiei dintre un magician şi asistenta lui, care începe ca aceea dintre creator şi creatie şi continuă a la Pygmalion, cu o poveste de iubire. Piesa nu porneşte de la un text, ci de la ideea mea despre dragoste: o cutie, ca a Pandorei pe care o deschizi, arzi s-o deschizi - şi, surpriză! Habar n-ai ce iese de acolo: "Metamorfoze"!
Ca şi spectacolul de teatru văzut ca un corp în sine. Iese într-un fel în premieră, apoi îşi trăieşte viaţa şi se transformă, se maturizează cu fiecare "reprezentaţie", pe fiecare scenă pe care îl joci.
- Chiar aşa, încotro ai de gând s-o apuci cu astea două premiere?
V.- "Metamorfoze", ca şi "Un bărbat şi mai multe femei" va rămâne o vreme în Play, după care o să plecăm în turneu prin ţară.
- Succes! Săptămâna trecută, domnul director Voicu de la Teatrul "Luni" de la Green Hours vorbea frumos despre tine. Pare-se, eşti bine venit
V.- Mulţumesc.

I see a little silhouette... Scaramouche, Scaramouche...Şi băiatul de aur se strecoară printre coloanele din Play şi se topeşte fermecător peste colaje.

Apărut în "Înainte"- Craiova, Luni, 17 martie 2008

Alfred Rece - interviu

2008-03-16T12:25:00.001+02:00

Deep Blue Something-Breakfast At Tiffany's
Asculta mai multe audio Muzica »

Alfred Rece si Africa de la Ciutura

Alfred Rece are un atelier cald. Si o soba fierbinte care duduie cand intru.Nu e chiar un atelier. E un loc unde cativa "studenti" se aduna sa lucreze din simpla placere: Scoala de Arte "Cornetti", sala de grafica. Fredi nu mai are atelier. Dar asta e alta poveste...
-Iti mai aduci aminte cand mi-ai dat doua scoicute: un drac de mare si un inger?
F.-Da.
-Mai ai din astea?
F.-Nu. Ti-am dat ce aveam mai bun.
-Nu fi poltron.
F.-Dar mai am catea ceva din suita de motive.Am acasa un peste uscat.
Hai sa-ti sun povestea. Plecasem intr-o zi cu masina la intamplare, pe coclauri. Pe langa Ciutura, drumuri arse ca-n Africa, pene de cauciuc, praf, uscaciune si, pe undeva, asfintitul. Cam in vremea asta am intalnit cateva case prapadite, aruncate pe camp si o familie de oameni mai tristi si decat mine. Am intrat in vorba, i-am intrebat daca n-au macar niste peste sa-mi dea si mie. "-Am 3, raspunde omul, ne pregateam sa-i punem in oala, da' ia-i dumneata". Mi-au placut cum aratau in lumina aia si, dupa ce i-am adus acasa, am inceput sa curat de solzi unul din ei. Jumatate curatat a ramas pana in ziua de azi, pentru ca asa, partial "preparat" l-am folosit model intr-o lucrare.
Pe altul l-am dezghiocat si am folosit capul lui,spintecat pe grumaz cum ar veni, in alta lucrare. Am capul de peste si acum, aici in dulap. Nu ti-l arat, ca miroase crunt.
-Ai un desen meticulos, de detaliu. O fi realista tusa ta sau, cum s-ar clasifica?
F.-Daca mi-ar fi spus cineva in facultate ca la 37 de ani o sa pictez figurativ, il luam la bataie. Toata viata am pictat in dulcele stil modern. Dupa ce am luptat sa spun si eu ceva cu orice pret si sa fiu musai avangardist, am ajuns sa vreau sa spun ceva, in orice forma ar fi, numai sa spun ceva care sa nu fie minciuna, pentru numele lui Dumnezeu...

Un mar. De atat am nevoie. Un mar care sa fie pefect.

F.-In fond, s-a facut absolut tot. Iar noi,crezand ca vrem sa facem arta avangardista, repetam anii '20. Ce sa mai vorbim de arta conceptuala sau de arta instalationista. Hai sa-ti dau un exemplu de arta conceptuala.
Un tip se urca in tren, in vagonul de clasa a 3-a si spune ca va traversa timp de sapte zile Rusia, scriind zilnic intr-un jurnal. Aranjeaza cu presa, vin cu el reporteri, il fotografiaza si-l filmeaza zi de zi cum scrie, cum doarme, cum maninca. Si individul asta, incepand cu prima zi a calatoriei, isi scoate din geanta o placuta din alama, si-o aseaza sub picioare si scrie, si scrie...Spre seara, isi desface placuta pe care, in urma unui gen de oxidare, ii ramasese impregnata forma talpilor, si-o pune inapoi in geanta. A doua zi scoate alta, a treia zi la fel, a patra, si tot asa, pana in a 7 zi, continua asa scrie si sa stea pe placute.
La incheierea excursiei, coboara din tren si, in orasul in care se nimerise, isi pregateste repejor vernisajul, pt. ca omul era artist, daca n-ai inteles.
La venisaj, aceiasi reporteri infiorati, decopera o masa pe care statea asezat deja celebrul jurnal, inconjurata de suave placute, 7 la numar, cu picioarele maestrului. El se apropie de masa cu o sticluta de gaz, da foc jurnalului ca, mai virtos acum, sa fie intrebat de asistenta: "Dar vai, maestre, cum, si jurnalul, ce-ati scris in jurnal o saptamana intreaga?" "-Ei, asta, domnii mei, ma tem ca nu se va sti niciodata!".
Asa ca, intelege si tu ce-ti place din asta, asa cum fiecare a inteles la vremea aceea ce a vrut: ca arta e efemera, perisabila, ca talpile profetului, ca cifra 7 e fatidica, etc...Si gandeste-te ca asta se petrecea in anii '80. Mi-e frica sa ma intreb ce mai face maestrul...
Mie mi-ar ajunge sa pictez un mar. Atat. Stii cum zicea fizicianul ala genial: toata informatia ramane stocata intr-o gaura de
vierme. Ma gandesc ca daca un mar e pictat dumnezeieste, toata dumnezeirea asta va fi si ea stocata cumva in gaura asta
neagra.Vezi, in cazul asta nici nu conteaza cum e pictat marul -simbolist sau abstract, daca e desenat rotund, patrat, sau triunghi. Trebuie sa pictezi ca sa fii atemporal. Sa pictezi cum a scris Mozart, cu ochii la Dumnezeu.- El care a repetat toata viata ca n-a compus nimic, ca e doar un medium in relatie cu ce-i mai sus.
- Acum esti neoplatonic si Fra Angelico. Te si vad pictand altare albastre si aurii in Perugia ca Beato.Ori esti doar indragostit de mere.
F.-Sa stii, maestrii, cum e Angelico si altii chiar, duceau o viata curata ( Fra Angelico a fost staret la San Marco) si tot asa si lucrau: curat. Mergeau prin viata senini. Stiau ca n-au facut erori sau orori. Pretios-sentimental, sau nu, ce conteaza? Poate ca latura asta de inger, pe cred ca o avem fiecare, ar trebui activata ca sa avem acces la creatia divina care, in mod neoplatonician cum zici tu, e adevarata creatie. Si da, e adevarat cu merele. Morandi (Giorgio, n. a.) ajunsese sa picteze numai sticle, gituri de sticle si cioburi. Eu de ce n-as picta toata viata numai mere?
- In stil figurativ, desigur.
F.- Nu conteaza. Faci un mar sau tragi o linie - o singura linie sa ramana dupa mine, sau un singur mar.Dar sa fie perfect.

Grupul "Crinul" si caderea in lume

- Spune-mi de grupul "Crinul". Cum v-ati strans?
F.- Grupul "Crinul" a fost acum 1000 de ani, prin 1996. Eram tineri si frumosi in anii aia in care politicul incepuse sa ne umfle panzele tuturor, mai ales tinerilor. Crinul e simbolul monarhiei franceze, al puritatii, dar lumea ne confunda zilnic cu "Iris". "Crinul" a expus numai in Bucuresti: la Curtea Veche, la Mogosoaia, la Palatul Cantacuzino (casa Enescu), la Bancorex.Eram vesnic optimisti, existau in fiecare saptamana sponsori care ne incurajau cu bani si cu texte: "sa faceti voi ceva pentru tara asta, ca sunteti tineri si aveti norocul sa puteti transmite ceva". Dar eu am plecat in Germania - asta e alta poveste- si grupul "Crinul" s-a spart.

- Zi-mi cu Germania. Ce poveste?
F.- Matusa mea a fugit prin '78. O istorie intreaga...Unchiul meu a plecat intai si apoi a facut greva la ambasada ca sa-si scoata nevasta din tara. Mai tarziu, si cam la 2 ani o data, ea primea viza de intrare. Inchipuie-ti ce ochi cascam si cum mi se umflau narile cand isi desfacea geamantanele ei parfumate (si miroseau ca-n alta tara, si culorile din tesatura erau altfel, mai vii) si insira pe pat toate minunile alea legate in pachete si pachetele pentru noi. De copil nu-mi doream decat sa plec cu ea.
Mai tarziu, prin '87, dupa ce luasem la facultate, traversam Victoriei ca sa merg la scoala si, prin Amzei, zona asta, ma intalneam in fiecare zi cu Ceausescu care mergea spre C.C. in masina lui cu ifos. Ii vedeam intai securistii care se scurgeau imbracati civil printre oamenii astilalti din piata si parca-mi baga unghia in gat privelistea asta. Nu simteam decat ca n-am aer, ca trebuie sa ies. Dincolo.
Dupa '89, cand a venit vremea, am tulit-o. De atunci plec in fiecare an in orice tara vreau. Marea mea bucurie e ca pot sa calatoresc, sa merg prin muzee si de o mie de ori. Romanii care merg dincolo ar trebui sa se opreasca, dupa ce ies din mall, si intr-un muzeu, doua, daca n-or fi prea obositi. Gandeste-te ca muzeul de care vorbesc acopera cu capodopere nu un secol sau trei, ci vreo 10 secole.
E drept ca, de exemplu, in Germania poti trai in asa-zisa "zona a umbrei" fara sa simti ca esti intr-o tara educata. E zona in care iese animalul si isi trage prada mai grasa, apoi sambata si duminica doarme, pt. ca lunea sa o ia de la capat. Nici muzee, nici concerte. In Hoffbrauhauss, beraria unde isi citea Hitler discursurile, nu l-ai fi putut intalni pa Celibidache.
In schimb, acolo vin tirolezii care-si iau din rafturi halbele lor din portelan cu cheita, de cate 2 litri fiecare si varsa pe gat kilograme de bere.Dar daca bei 5 din astea, n-ai nimic. Te faci mai vesel, atat. Din cauza asta, eu bere in Romania nu mai pot sa beau. Parca pun otrava in ea, ma doare capul.

Sa revin, raportat la nivelul lor, de brand al adevaratei Europe ( cu muzee, concerte de gala, toata mitologia Mitteleuropei) asta pare un spatiu jos. Si totusi, in raport cu zona noastra de educatie, te simti in siguranta langa tirolezii astia veseli si unsurosi.
Una peste alta, norocul meu a fost ca am putut traversa mai multe cercuri. Unchiul meu lucra la Filarmonica din Munchen si sambata imi aducea cate un bilet de 200 de marci, cu scuze: "N-am putut, draga, sa-ti fac rost de cele mai bune locuri. Alea cu 500 de marci s-au vandut de marti."
- Si ce-ti place tie la Craiova, via Munchen? De ce revii? De ce Craiova?
F.- Aici stau. De aici sunt, cu parintii mei cu tot. In plus, nu-mi place Bucurestiul. Am stat 6 ani acolo. Trafic, isterie, iar cand iti vad numarul de Dolj, te claxoneaza pina-ti vibreaza caroseria. Apropo de ce-ti spuneam: daca te opresti pe una din autostrazile Europei Centrale, fie numai ca sa te uiti pe harta, uite asa, ca boul in mijlocul drumului, nu tipa nimeni, n-auzi nici un claxon, nimic, toata lumea se opreste in spate, asteapta, ba chiar se dau jos, iti dau tircoale masinii, poate ti s-a facut rau, poate ai nevoie de ceva: au deprinderi care te fac sa te simti om.
Iti spun, te desumfli, te strici ca un mar dupa ce vii de dincolo, clocotind de idei marete, cu capul plin de programe culturale, de " hai sa facem ceva cu tara asta". Gata, nu mai zic nimic pe tema asta.
Deci, Craiova ma calmeaza, pt. ca e un oras linistit. Cand aveam 20 de ani, zbuciumul imi folosea. Acum, pot gandi numai in liniste.

Despre distributia artei intre Leamna si Podari

- Si ai fost profesor la Liceul De Arta. De ce nu mai...
F.- N-am vrut invatamant. Nu-mi place sa fiu pindar. Aici ( la "Cornetti") fac invatamant ca la facultate, Vin "studentii" din pasiune.
-Vad ca ti-e drag, de vreme ce m-ai chemat aici si nu la atelier.

F.- Nu am atelier. E povestea cu casa retrocedata de pe "Firmilian" unde-mi daduse "Uniunea" (Artistilor Plastici, n. a.) atelier. Mi l-am raschetat, paluxat cu banii mei.
A venit un tip care s-a dat drept proprietar ( si n-avea cum sa fie, pt. ca proprietatea apartinuse demult chiar unei pictorite, Ana Petrarian, nu putea avea ea mostenitori care sa dea afara din casa artisti) si care de fapt fraierise cu bani putini pe adevaratii mostenitori ai pictoritei, ca sa ne dea pe toti afara. Eu, care sunt membru al Uniunii, n-am vazut nici o despagubire pana azi.
Marcel Voinea si presedintele Uniunii, Cristi Popa aveau atelier in parc, dar Primaria i-a dat afara si pe ei. Primarul ne-a dat spatii la Leamna ( n-ai cum sa te duci acolo fara masina) si-n centru, pe Fratii Buzesti, insa cu asta s-a razgandit si ne-a spus sa mergem la Podari, in cladirea spitalului de nebuni, ca noi suntem vaccinati si nu se ia. M-as fi dus la Leamna- tot in cladirea unui spital ne-au trimis, la tebecisti- da' e un frig acolo de-ti ingheata sangele. Marcel Voinea e de la tara, sparge lemne, face focul, se descurca, eu nu ma vad facand asta...

Imi arata o pasta galben de crom, prizoniera intr-un tub de plumb, parca afumat.
F.- Tubul asta are 35 de ani, daca te intereseaza cum am inceput. Unchiul meu, profesor de romana, altul, picta din pasiune; ma tinea langa el doar lumina aia uleioasa, numai acolo unde picta el, lumina avea miros de guasa portocalie si de eter. Si ma simtea ca ma strecurasem acolo, unchiul, se oprea, isi amintea ceva, ridica pensula si ma atingea pe nas: "Auzi, iar ai facut tu o prostioara!". Poate avea chiar pasta din tubul asta pe pensula, si apoi ea treceape nasul meu. Mirosul ei ma ametea, imi placea. Mai tarziu, cand terminam un desen al meu de copil, starea asta de placere, de bucurie nu inceta sa-mi dea fiori pe spate. Era firesc ca asta trebuia sa continui sa fac.
Am intrat primul la Pictura, in '87. Si, crede-ma, am fost printre primii pe multe zone. Imi batea vantul in frunte. Si stiu ce inseamna. Acum stiu: nu inseamna nimic! Trebuie doar sa treci linia de sosire. Si cu un mar in mana...

Fredi mi-a dat un drac de mare( o vegetala uscata, mica, innegrita, care prezinta doua coarne), si o cocchilie alba, rasucita ca o coafura de inger: doua piese marine.
Ma uit la ele. Seamana cu doua zaruri.
Le mangai usor intre palme.
OK. Fredi, mana asta o joc pentru tine!

articol publicat in "Inainte"- Craiova, Nr.2, luni, 10 martie 2008

eu,juli

2008-03-13T15:53:00.001+02:00

blog,blogging deci...