Vis, 19 ianuarie, București

Vis de dimineață, după ce ațipesc un pic... Petrecere la noi. "La noi" înseamnă o vilă cuprinzînd una din camerele casei de la Carpen - camera de vară - și alte câteva dintr-o construcție pe care nu am mai văzut-o. De fapt, am văzut-o abia azi când transcriu acest vis (de acum câteva zile) azi, într-un filmuleț de pe net. Compoziția arhitecturală culminează cu adaosul a două piscine la "mix"-ul descris. Așadar, "la noi" vin în după-amiaza dată câteva familii în vizită cu copiii. De cel mai năzuros dintre ei mă agăț eu. Ceilalți rămân cu părinții lor, însă nu știu de ce ăsta micu' a vrut "cu mine". Hai la piscină! Mamă-sa mă aude și-mi spune că nu are voie la piscină. "O scald" și eu și, ca să dreg busuiocul, îl iau în brațe și plec cu el la plimbare, să vizităm camerele de sus ale casei. E atât de dulce, că nu înțeleg de ce-i atât de "pedepsit" de maică-sa. O fi mai sensibil, zic...
Sus, pe dulap (care se continuă cu niște prelungiri construite din scânduri de-a lungul pereților paralele cu tavanul - după modelul cuibarelor de la șopru, poate chiar despre ele e vorba, să nu uităm că aici e un spațiu compus). Acolo, pe stighiile care leagă aceste cuibare văd un melcuț mai mărișor suindu-se de pe ele și ajungând până pe albul tencuielii. Pare atât de fragil... De aia mă feresc să-l ating, ca să nu-l rănesc. Pe măsură ce melcuțul ăsta se îndepărtează, făptura lui lunecoasă face ca efectul de perspectivă să fie dat peste cap, în sensul că el depărtându-se, începe a se mări în loc să se micșoreze. Ce ciudat. Cobor la parter cu copilul în brațe, sunt sigură că mamă-sa deja îl dăduse dispărut. Mă întâlnesc cu grupul ei și cineva îmi spune că pierduseră cățeaua unuia dintre musafiri, iar ea e sigur că deja începuse travaliul, îi venise timpul să fete. Trebuie să fie pe undeva ascunsă prin casă... Abia acum pricep ce văzusem. Melcuțul nu era un melc, era un cîinișor plăpând, atât de gelatinos și de ud încât crezusem că-i melc. Mama lui era și ea pe undeva pe aproape, băgată între perete și dulap, mai mult ca sigur, dar de ce atât de tăcută? Îi năștea pe silent mode? Mergem cu toții acolo și vedem acum încă două trei plăsmuiri zgârcioase și mici cât două degete, lungindu-se pe pereți. Da sunt câini mititei, îmi dau seama acum, ca niște alieni pitici...

Vis 18 ianuarie, București

Înainte de lovitura decisivă a partidei lui Darth Vader și în timpul desfășurării ei - pe baza stelară unde funcționează comandamentul său. Mărturisindu-i lui Darth convingerile mele despre chestiune, el ținând mai mult sau mai puțin cont de ele. Totuși, îl simt emoționat de prezența mea. Înviorat. Contează că sunt acolo. Într-o laterală a coridorului, o încăpere ca o nebuloasă violet. Într-un punct asemănător cu ea, ca o proiecție a acestei nebuloase undeva în spațiu, va trebui acționat, pare-se. Relațiile cu Darth ale echipajului nostru sunt emoționale, nu discordante, doar cu un sâmbure de rebeliune conținut. Eu, de pildă, îl iubesc ca pe cineva care este sau va face parte din familia mea printr-o viitoare alianță, dar îi contest deciziile de câte ori apuc. Cu toate astea, avem același țel, unul luminos, de creație. Mă opun atunci când are de gând să distrugă ceva ca să pună altceva în loc. Am altă poziție cu privire la tratarea respectivei cauze. Sau nu știu, lucrurile nu par, acum când scriu, tocmai limpezi.
Îl întreb pe Han Solo dacă regizorul îmi va da un rol mai bunuț data viitoare, ceva mai amplu. Îmi răspunde că se îndoiește, îl cunoaște pe Lucas, e conservator. Spune că Olga Delia Mateescu e singura actriță din România cu care colaborează mai cu încredere. O și văd după o ușă, stă în fața unei oglinzi și se demachiază. În platou mă simt, împreună cu Han Solo și cu Leia, de parcă locuiesc o casă a mea, de parcă destinul meu ar avea ca spațiu de desfășurare zona lui, ca o misiune personală cosmică. Lucas iese din camera de montaj unde lucrează întins - pentru că premiera bate la ușă - în coridorul pe care trecem noi trei și îmi face semn să intru. Intru. Mă arată pe unul din monitoare, mamă, ce drăguță sunt!!! Îmi spune, măi, ești vie, ai ai expresivități imprevizibile, o bucurie să ți le remarc, ai și un zâmbet frumos al tău... Dar de ce te miști atât de încet, de unde lentoarea asta, de zici că ai stat la băute toată noaptea în loc să dormi?
Acum îmi amintesc. Înainte de filmare, toată noaptea nu putusem închide un ochi, iar în prima parte a zilei dormisem pe mine, simțeam o oboseală imposibil de controlat. Îi spun. Cade de acord să mă distribuie în noul film, dar mă obligă să-mi impun niște schimbări de program.
Merg cu Han Solo și cu Leia într-o cameră roșiatică din pricina geamului pe care intră apusul stelar. Pereții se dizolvă în roșu portocaliu, apoi se scurg ca o acuarelă. Mă lipesc de Han Solo în timp ce mă ține în brațe așezat pe brațele unui fotoliu. Aș vrea și nu aș vrea să-l sărut. De fapt, sunt îndrăgostită de altul, știu, iar ăsta nu mă atrage atât de mult încât să fac gestul decisiv. Decât puțin. Acum. Mă privește cu tandrețe ca și cum s-ar scuza. Pentru că și el e în aceeași situație. În plus, lângă noi e Leia care se uită la noi cu ochii mari, iar Leia e buna lui prietenă. Toți trei suntem până la urmă un fel de frați, și cam așa am vrea să rămânem...
Îi spun că plec în vacanță, el îmi zice că în timpul vacanței nu vor fi prea multe "mișcări de trupe" pe-aici, că se va ascunde în pod ca de obicei în perioada aceea, ca să nu se prindă cineva că e acolo. Între timp ei - comandamentul - vor migra încet dar sigur către steaua Nordului.

Înainte, vis cu mama, prefirându-ne printr-un târg de vechituri cum găsești pe Tattoine și făcând ceva, nu mai știu acum...

Vis 17 ianuarie, București

   Cred că după ce a sunat alarma telefonului am ațipit frugal câteva minute și, fie am visat, fie am recapitulat mental ce visasem mai devreme. Deci,
Suntem într-o încăpere mai multe fete. Nu prea știu ce facem exact, poate o repetiție. Georgiana M. (colega mea din facultate) e gravidă cu o burtă imensă, încât, când și-o încordează devine în partea de sus plată ca o măsuță, de poți așeza pe ea micul dejun. Din burtă se aude puiul care începe să gângurească... Nu te mai prosti, fată, că te admonestează copilul, îi zic eu. Râdem.
Monica N. (prietena mea din copilărie) e și ea acolo, gravidă cu burta la gură și e învăluită sau costumată în ceva lucios de culoare portocalie. Ne facem de lucru dispersate în diferite locuri ale încăperii, apoi ne grupăm în mijloc într-un fel de cerc îngrămădit - cam ca în fotbalul american. Cred că repetăm mici momente ale unui proiectat spectacol, doar schița însă, doar pașii... E ceva cu niște hoațe.
Pe urmă, încep să scriu acest vis cu caietul sprijinit de platforma din spate a unei dacii albe papuc. Cât scriu, vine acolo o femeie care cere niște relații despre două sau trei versuri din lirica străzii. Dar insistă rău, de unde deduc că nu e cu țiglele bine pe casă. O colegă îi dă explcațiile cuvenite și asta pleacă. Îi spun colegei, uite ce vis am visat, așa, așa, nu o gravidă, ci două, ba mai era acolo și mult portocaliu, nu că e de bine? Și îi povestesc cum arătau fetele, suple și grațioase, de zici că burțile lor păreau atașate, așa erau de subțirele trupurile. Râde, ah, le știu eu pe astea, zice, nu iau deloc în greutate... Cea cu care vorbesc seamănă acum mult cu profesoara mea de literatură universală din liceu.