Artiști

 am senzația că doresc să fiu mai clară... te apuci să scrii, să cânți sau să te miști de pe loc (și fără pretenția de a face artă!!!) să zicem, să te exprimi, din nevoia de a avea acces la fluxul acela inefabil... îl intuiești, știi că el zboară undeva la nivelul urechii tale și puțin mai sus de ea. dar nu știi ce e, nu știi cu ce se mănâncă, însă știi și simți că dacă ai pluti cu valul ăsta, te-ai putea mântui...
sigur că dacă îl prinzi și-i prinzi creasta, și îți iese eseul de surf, și te poți privi de sus, te vei vindeca și deveni ființă sănătoasă. dar ca să te apuci dierct de scris doar din motive medicale stricte, fără generozitatea minimă a plutirii, atunci e indicat să mergi la atletism. începi cu gimnastica și pe urmă, mai vedem. există o gramdă de metode să te faci bine, există yoga, dacă ai bunăvoință te apuci... nu mai suntem în secolele trecute când accesul la astea era restrâns la câțiva inițiați, curentele astea au devenit acum la îndemână, publice...
asta în loc să îmi dai mie și tuturor care binevoim să te citim, să înghițim toxinele emanate în timp ce tu te purificai prin scris...

hai, curaj...

Scriitori

  mă enervează de mor când văd scris pe pagina câteunuia- care  și-a tras și el o carte (pentru că e cool asta cu cărțile, dă bine la gagici): m-am apucat de scris din motive de sănătate, ca să mă purific... ei, amigo, nu prea ți-a reușit. da' nu te duci tu în parc să alergi pe iarbă, sau îți faci o oală mare de fasole (ea știe ce are de făcut după aceea) și te purifici de tot, în pizda mă-tii.
în plus, ne scutești nervii...

...așa zicea și Enăchiță Văcărescu, l-am auzit eu odată, și Beckett.

...din motive medicale te apuci de jogging, nu de scris.
sau, ca să fii cinstit și riguros cronologic, spui:
din motive de sănătate, m-am apucat de băut.
pe urmă, de alergat.
abia după ce m-am încoțopenit o țîră la cap, m-am apucat de scris...

nu suport scrisul din boală. mă face să-mi închid casa și să plec eu la alergat. o lună.

Patience...

  erau pușculițele alea chinezești în formă de televizor, demult în copilărie... nu știu ce-mi veni.
fascinant găseam felul în care păreau să se joace copii aceia trei, stând pe ciuci într-un parc uriaș, necuprins. stăteam lipită de acest ecran și clătinam televizorul, speram ca restul lucrurilor pe care nu le zăream în imagine să sară peste ceva vreme din cutia aceea, pur și simplu, copilăria ca stare de tânjire, de adulmecare... a sta fascinat de ceea nu se vede.

Happy...

  mi-a dat mama telefon... ei, cum dau mamele să-și pupe copiii.
mi-a povestit cum a sunat-o azi dimineață o vecină să mă felicite cu La mulți ani!, cum i-a povestit aceea, din tinerețe :). cică stătea demult la fereastră, cum ședea așa, îl vede pe tata cu un ghemotoc în brațe, nu știu ce migoroșea acolo, se tot sucea... Marusea, strigă ea la femeia în casă, ce face domnu' Popescu acolo? Marusea se uită, ah, domnu' procuror e cu Iulia la soare. uite cum o întoarce după soare, hahaha... da, mă răsucea de zor după soare, mi-l dădea să-l beau.
...azi plouă. semn că în Pleiade, într-o stea mică e mult soare pleiadesc

Clar de inimă

  E o mirare mare, unică în fiecare zi, cât de uimitor de simplu funcționez de fapt, uimitor de simplu!
Și cât de uimitor de simplu doar cineva are cheia mea, o singură persoană. De parcă o partiție universală, sau o ecuație cosmică precisă - de o precizie copilărească, așa ca și universul - s-a decis să mă desfășoare ca hartă: jumătate la mine, jumătate la el. Acest copilărește de simplu joc care sunt eu și care pentru oricine altcineva n-are nici o noimă, are sens doar pentru încă unul în afară de mine. de care îmi e atât de dor...

...uimitor, simplu-perfect ca diamantul.