Vis, 25 iulie, Sassari

...Cu mama care vrea o carte. Suntem la marginea unui oraș plictisitor de vacanță, gen Herculane. Îi spun că îmi amintesc cum citea ea în vacanțe imens, câte 3-4 cărți, și asta de câte ori plecam undeva în concediu și mă lua cu ea. Vrea acum un ghid, un îndrumar, un îndreptar, în fine, unul din alea care te învață despre orice și nimic, înclusiv să stai frumos la masă și să vorbești englezește, o snobăreală. Întrebăm la prima librărie din marginea de stațiune, nu au. Imediat lângă, o construcție hipermodernissimă și cumva suspendată - o bibliotecă. Se înțelege că mama n-are cum să urce treptele ei - formate din stinghii de fier forjat, vopsite într-un albastru spălăcit și înfipte lateral în peretele exterior, alb al clădirii ultrafuturiste. Eu aș urca pentru ea, simt că acolo s-ar putea ascunde ce căutăm. Suim amândouă pe o stradă din piatră și mortar care înconjoară în pantă hardughia și iată-ne direct pe terasa ei, astfel că evităm treptele incomode. Înăuntru, o încăpere unde găsim un el și o ea, un cuplu; ei răspund de bibliotecă, isteți amândoi, genul care se descurcă în viață prin amabilitate și cozerie - adică își bagă nasul peste tot. De asta și comentează într-una. Mai ales el. Spune că “s-a specializat” pe oameni încăpățânați în viața cărora intră și îi ajută să depășească praguri. Cu forța? - îl întreb. Îi spun că intru în viața lor doar dacă mă învită, nu-mi doresc să fiu clește-spărgător de nuci din alea, încuiate, că nu-mi place să pleznesc nimănui liberul arbitru. Se uită la mine cu aerul că el ar face-o. Știu că mai devreme s-a referit la mama și, probabil, și la soția lui. Știu asta. Scotocim prin cutii de carton așezate lângă pereți - suntem de fapt în podul casei. Nu găsim cartea. Curios, eram sigură că aici o găsim, altfel, nu mă opream.
Mă trezesc enervată.

Vis, 9 decembrie

   Chitesc un cearceaf mare și amplu, greu, din bumbac, e alb. E pentru teatru, servise ca decor într-un spectacol al nostru. Mă ajută colega mea Al. și încă cineva. În timp ce împăturim, povestesc ceva, o istorie, Al. râde când mă ascultă, O.G. e și el pe undeva, băgat după un decor parcă, se amuză și aruncă de acolo replici și comentarii la ce istorisesc. E, mi se pare, o poveste cu un corb...
Oricum, visul face parte din ceva mult mai divers ca desfășurare, acum, când scriu, nu-mi amintesc ce...

Real, azi la teatru, Iliada - prima lectură la masă. "Ni se iau" mici eșantioane de voce - de sunet, de prezență în tonalitate. O.G. ne face să înțelegem că e vorba să înscenăm aici "epicul", nu "dramaticul". Se impune să colectăm din eter "epicul"( -povestea), să-l încarnăm pe scenă prin puterea vocii corului, spațială, aerisită, inefabilă. Aspectul sacru al vorbirii în cor.
Bine, în regulă, o să fim Septuaginta...

Vis, 6 septembrie, Tulcea

Un drum către munții care se profilează la orizont în "5 trepte"... Suntem un grup de fete care facem împreună o excursie. Pe la "pasul 4", frânghia cu care suntem înfășurate ne aduce în fața unei mici fete eschimose; e o copiliță de 5-6 ani. Cum e obiceiul la vârsta ei, fetița naște acolo - drept în fața noastră - un ou, un ou mare cât un cap de om mare, și îl face dintr-o dată, din picioare, cum fac cloștile; doar că pe ea o apucă dureri și spasme, colul i se dilată, se schimbă la față de durere, mititica. Și oul cel mare iese la lumină pe loc. Dar mica pinguină suferă instant o comoție, și o complicație ce decurge din asta o ține la pat multă vreme; noi, toate o veghem așezate într-o mare cameră albastră - parte a unei peșteri - pe aici trece "a patra etapă" a excursiei. O fată mai răsărită, apărută dintre noi - gen Adela M., colega mea de la teatrul din Craiova - trece în fugă pe lângă noi, cele de pe drum; drumul - acum jos, neted - se strecoară printre piscuri ițite precum stâncile canioanelor în western-uri. În zare, lumină roșietică de apus, ea răsfrânge culoarea sângerie peste colțurile sterpe de stâncă. A.M. e conducătoarea grupului și va fi scutită de ultima etapă. Tot pe undeva pe aici mă întâlnesc cu mama, care acum e tânără și se isterizează imediat cu privire la un fapt. Pasămite eu eram pe drumul acesta la o oră nepotrivită cu minunatele ei concepții, adică de ce nu am ajuns de cu seară acasă în patul meu? Ea se grăbește, vorbește peste mine, cheamă o mașină și declară șoferului moartea prematură a "extraterestrei" (cea cu oul). Mamă, lasă-mă să termin ce am de zis, te rog; ea nu ascultă neam și trimite mașina pe capul celei mai în vârstă dintre femeile care vegheau pe mica "lehuză"

Vis, 3 decembrie

Mă aflu într-un cadru exterior care ar semăna cu un parc dacă aș vedea pe undeva și niște copaci, sau iarbă. Nu văd. Doar un sistem de scări și de poteci în pantă unde arhitectul a preferat să nu mai monteze scări, așa că potecile astea sunt doar un pământ bătătorit de culoare maronie. Aici se experimentează un mod de recreere mai nou, seamănă cu mersul pe role, dar fără role. În primul rând, pe picior se trage un ciorap, apoi niște încălțări cu talpă de piele moale, dar între ciorap și acest fel de papuci se aplică un super-glue, pentru că e necesar ca piciorul să se fixeze ferm înăuntrul lor, la fel de ferm ca liajul ciorap-papuc. De nu știu câte ori mă apuc să mă echipez astfel și de fiecare dată, încerc să găsesc pe cineva dintre oamenii angajați în această întreprindere, în parcul cel ciudat denivelat. Apare mereu câte o fătucă prietenoasă, stă cu mine până mă încalț (nu știu dacă "încalț" e cel mai propriu cuvânt pentru ce fac eu acolo) și pe urmă se face nevăzută pentru că a fost strigată nu știu unde. Și în general, oamenii sunt exemplar de amabili, dar uită pentru ce. Dimineața trece, eu îmi mai pun o ultimă oară papucii și mă îndrept către una din aleile în pantă abruptă ca să îmi dau drumul, văzusem eu ce plăcută trebuie să fie alunecarea asta în jos, căscasem gura la unii mai devreme. Musai să încerc. Îmi dau seama cât sunt de obosită acum, îmi dau seama că nu-mi făcusem încălzirea și cât de mult risc ducând-mă așa, ca orbetele. Dar nu-i nimic, alung cu blândețe gândul și-mi aleg dâmbul de pe care să-mi iau avânt. Mai găsesc un mușteriu, o amatoare de senzații tari ca mine. Ne însoțește ca de obicei o "ea", apoi "ea" dispare - ca de obicei. Mă așez în capul peretelui de pământ și-mi dau drumul de la înălțime. Care pare de aici îngrijorător de mare. Nu stau să mă gândesc prea mult. Ating ușor solul din zbor, cad în picioare... Încălțările amortizează frumos și, gata! Am reușit, am reușit...! Fără antrenor, fără bătaie de cap. Acum regret timpul pierdut - așteptând după angajați gură-cască, băgători de seamă în sporturi bizare de agrement. Fata care e cu mine reușește și ea, tot un salt. Hotărăsc să fac următorul pas. Căci acum găsesc potivit să mă îndrept spre una din "pârtiile" de pământ, către alunecarea aceea galeșă pe care o presimt așa de plăcută, să mă las în picaj liber, de sus, din vârful ei.

Vise, 28 noiembrie, București

Sunt undeva cu A. C... E puțin "deșteaptă", puțin deasupra tuturor, doar puțin. Sau e pur și simplu, în lumea ei. Trece din sală în sală într-o rochie de dantelă gălbui închis, cu felurite bucățele de material inserate de culoare stacojie, gen șnururi, șireturi la mâneci, etc. Se pregătește pentru ceva gândit de ea, o serbare în care are un rol important. Îmi e dragă, în fond. Ce nu mi-e dragă e ciudata ei snobăreală de actriță la Teatrul B. În clipa când termină de făcut două piruete în sala largă, luminoasă, de bal unde ne aflăm, poate chiar la B. , îi zic păcat că locul acesta îi soarbe atât de deplin pe actorii tineri care joacă aici încât ei devin uniformi, aliniați, șterși în fond, necunoscuți în cele din urmă. Aude, știu că aude. Dar snobismul... eh, asta o face să nu-mi răspundă.

Mai devreme, alt vis cu o casă, o încăpere principală a ei cu un interior supraetajat, ca o sală de bibliotecă în casa celor șapte pitici. Sunt acolo înșirate cărți învechite în coperți de pânză cenușie și maronie, cu tâlc învelite astfel, ca să te facă să te gândești la o epocă anume de manufactură a cărții, un timp medieval misterios. Sunt aruncate claie peste grămadă, dar și dezordinea lor are o logică bine gândită. Mai sunt și alte tipuri de rechizite ce țin tot de "ordinul cărților". Prietena mea A.-M. e gazda acestei sindrofii. Se poartă cu mine tare dulce, are atenții calde în timp ce eu moțăi sau adorm cu un ceai în mână într-un colțișor aromat.

Mai e unul cu o sală ale cărei trepte coboară într-un oraș pe care l-am mai visat...

... Și altul, tot cu o sală cu draperii ușoare de voal, vaporoase (rezidual, de la noi de la teatru, poate) în care Ahile, care sunt eu, umblă cu picioarele lui fermecate care aproape că nu-i ating suprafața, pe peretele ei lateral. Apoi face sau fac vârtej cu ele, reușind o piruetă în aer ca și cum aș urca o serie de trepte invizibile, genul acela de coregrafie pe care o executau așa de bine personajele din "Tigru și Dragon". 

E și asta rezidual, citesc "Cântul lui Ahile" de M. Miller.

Vise, 2 septembrie, Craiova

Port vina a ceva, așa că regele m-a condamnat la o pedeapsă...
Îi însoțesc pe părinții mei, nobili, pe un câmp din ce în ce mai plin cu hățișuri, tufe de pădure care se îndesesc. Apoi începe pădurea, noi intrăm. Aburi ies din pământ, cețuri... Tata e un nobil, asta am spus deja, cap încoronat, asta încă nu am spus... E pe moarte. Cu toate astea, încă mai călărește un cal frumos. Fiecare cred că suntem călare. Eu port cu mine vina de a-l fi otrăvit din greșeală. Îl privesc cum e din ce în ce mai slab, mai obosit. Horcăie. Sunt foarte empatică, îl iubesc și simt cum sufletul lui ușurel iese din trup, cum tata suferă, se zbate, tușește. Mama îl ține strâns, eu îi iau capul în brațe, îl sărut, toată dragostea mea îmi iese prin ochi și prin piele, plâng și transpir, urlu, plâng în hohote. Tata plânge și e mai împuținat acum, se pierde... Plânge mama. Doare sufletul meu. Parcă iese din mine odată cu al lui, așa de bine îl simt. Doamne, îl iubesc...
Mă trezesc... Și mă gândesc cum să scriu asta.
Vis spre dimineață. Adorm și deschid ochii într-o lume misterioasă, magică, de cunoaștere, lumea unei camere în care sunt și-mi aparține în totalitate, căci locuiesc acolo. Suntem mai mulți, rude ale mele, poate și tata, poate și el - Ș., iar eu tot deschid, înainte să plec la școală, niște cărți, dicționare, enciclopedii de unde ies niște idei și cunoștințe care se continuă dintr-o carte în alta pe anumite, doar pe anumite pasaje. Treaba e că le las deschise - pe unele le las deschise chiar pe treptele scării - cu gând să continui astfel după ce mă întorc de la școală. Iar neglijența asta s-ar putea să-i coste pe ei, cei care fac împreună cu mine munca asta de scriere continuată și de cercetare, pe ei, cei din casă. Pentru că uneori, trece pe acolo în inspecție, cineva, o femeie, femeia de serviciu sau alta, nu e bine să le găsească deschise, facem o muncă subtilă, e cazul s-o ferim de ochii celei care are în proprietate blocul...
Plec. Ca de obicei, înainte să vină trenul în gara aceea ca o casă de turtă-dulce cu soare deasupra, completez un formular lângă care e o scrisoare galben maronie ca pergamentul cu o hartă desenată pe ea, un plic alb obișnuit, mai mic, plus niște date cu care trebuie să completez corect acel formular ca să îl depun undeva. Pentru asta, trebuie să trimit întregul pachet înghesuit în plicul mic, așa că e cazul să ajung urgent la cutia de scrisori pe care poștașul o golește de fiecare dată cu cinci minute înainte să vină trenul. În timp util - răstimpul pe care le-am strâns pe toate, tot maldărul de hârtii laolată, fără să mă grăbesc, a și venit trenul. Știu că acum nu-mi mai rămâne vreme și pentru completarea formularului, pe urmă să le mai și asamblez, trenul stă un minut jumătate, țâșnesc înăuntru... Bine, dar scrisoarea? Socotesc, azi e vineri, mai târziu se închide serviciul de poștă curierat. Lasă, zic, poate o expediez mai încolo când trenul va opri într-o gară cât de mică, bine măcar că am reușit să le strâng pe toate fără să uit ceva pe măsuța cu umbrelă de pe peron. Trenul pleacă. Înăuntru, spațiu S.F.: o uriașă încăpere cât coca unei aeronave în care diverși sportivi se antrenează în întreceri bizare. Cel care coordonează centrul e un fel de eminență cenușie, sau doar face pe misteriosul, Malcom McDowell. Știu că e el pentru că se pomenește cu mine și mă trezesc brusc în fața lui, în timp ce stă și privește pe un monitor activitatea sălii de sport fantastic de mari. Dă indicații sumare pe ton minor unor tipi aflați la dispoziția lui. Fetițo, te-ai rătăcit, face cu blândețe la mine. Iau între timp aminte la aspectul camerei, la detalii, la figura lui și în general, trag de timp fără să se vadă. Mă conduce spre terenul aflat sub o cupolă transparentă, sticloasă, în care unii se antrenează lovind cu piciorul niște mingi, nu mingi, ci bucăți de cocă scoasă de curând din cuptor și coaptă în formă de inele de kurtos colacs cam de 70 de centimetri fiecare, în diametru. Cum dădea unul cu piciorul în ea, roata asta se scorojea și trebuia să caute să lovescă o alta, nu prea mă prind pentru ce anume se antrenau astfel.
Mă trezesc

Vis, 26 noiembrie

   Cineva moșmonește cu mâinile pe mine ca și când am face amor. Mă cuprinde, mă mângăie, mă dăscălește: mâna ta dreaptă, zice, nu mai așeza mâna asta în dreapta mea... Și mi-o așează potrivindu-mi-o la loc. E semi-întuneric, nu-i deslușesc trăsăturile. Ne foim. Mâna, zice iar, acum ai pus iarăși mâna în dreapta, niciodată să nu mai pui mâna ta dreaptă în dreapta mea, da? Și mi-o potrivește cu răbdare la loc pe umăr. Ca și când n-ar trebui s-o mai folosesc defel. Mă plictisește un pic bărbatul ăsta, cine e el? Ce caut eu aici? Pare că e bărbatul meu. Își îndepărtează puțin fața de a mea, e Edward Norton și e chiar bărbatul meu. Hmmm... Cum am ajuns în situația asta? Și când? Între timp... Între care timp? De altfel, e gentil, uite cum mă mângâie, ce pasional pare că e din fire... Fac un efort de obiectivare. Și înțeleg brusc, suntem cocoțați într-un pom. Mă îndepărtez ca și cum aș avea un ochi mobil și el mi-ar permite detașarea... Suntem într-un pom, da, unul foarte înalt pe țărm, deasupra mării. În jurul nostru, rumoare. Privesc mai bine, aud alarme și văd mașini de pompieri, de salvare... O doamnă frumoasă, cu trăsături drepte și bucle aurii își dă drumul dintre crengile copacului direct în apă. Distanța e uriașă. Acum îmi dau seama că dedesubt e mai întâi prăpastie,  apoi apă, peretele malului e abrupt și copacul stă chiar pe buză. Pică într-un plonjeu reușit în ultima secundă. Înțeleg că trăiește doar pentru că cei de jos s-au grăbit s-o recupereze din valurile înghețate.
... Răsfoiesc o carte, o carte cu coperți pătrate și file groase, vopsite în culoarea untului, pe alocuri bej, ca un album de grafică. În ea e povestea mea. Povestea acelei seri când el a ajuns la copac și a văzut că nu sunt. A privit în sus și m-a descoperit ascunsă departe, între frunze, în coroană. Nu înțelege nimeni cum ajunsesem acolo, iar distanța... Uriașă. S-a suit după mine ca să mă salveze, cu răbdare, cu pericol îngrozitor la fiecare pas... El nu știe să se cațere în pomi. O face greu, cu opinteli. Mă va ajunge, mă va prinde bine să nu cad, mă va ține în brațe, va face cu mine dragoste. Sus, acolo sus. Mă va cicăli blând, nu pune mâna dreaptă așa... Voise să mă salveze, dragul de el. Acolo l-am conceput pe băiețelui nostru. Pe care urmează să-l nasc curând... Au apărut după aceea sirenele salvărilor jos, pe stânci, deși precaut, el a făcut totuși o mișcare greșită, a căzut, oare a supraviețuit? Oare doamna aceea abilă, cu trăsături drepte și bucle aurii, doamna de la serviciile secrete engleze de ce se aruncase? Vrusese să sară după el. Să-l salveze totuși. Îi privesc din pom. Distanța e uriașă.
Acum sunt iar pe pământ. Sunt Sara Jessica Parker și lumea spune că sunt tare drăguță. Uite-o și pe frumușica, zice cineva ținând poza mea în mână în timp ce, cu dreapta, îmi potrivește scaunul la măsuța unde mă invitase la o cafea. Îi zâmbesc.

Vise, 25 noiembrie

Vis către dimineață. O saga de famile.
Un negru ce va face vâlvă în lumea jazz-ului. El e descoperirea unui mare star al Americii, un fel Chaplin, care se oferă să-i fie naș de cununie când jazzistul se căsătorește cu o femeie de culoare deșteaptă și frumoasă, un fel de Whitney Houston. Vreau să zic că toți sunt doar replici ale acestor persoane reale și glorioase, ca și cum ele s-ar oglindi într-o lume paralelă, într-o istorie alternativă.
Familia lui crește. I se naște întâi o fetiță. Văd ca într-un film cum el iese la plimbare cu femeia cu care s-a căsătorit și cu fetița lor în orașul secerat de zgârie-nori - e posibil ca el să-și fi început cariera în această perioadă timpurie a vieții lui, cântând în cafenelele New York-ului - apoi zgâindu-se toți trei la o vitrină, un plan-detaliu al unui picior înfășurat în ciorap fin ridicându-se de la genunchi în aer, cochet, într-o poziție de așteptare contemplativă, al ei, fetița alergând printre amândoi...
Apoi ele, fetele, împreună cu mama care nu are vârstă, e aproape la fel de tânără, într-o sală - o stranie spa în care ea e așezată într-o cuvă de sticlă plină cu apă. Stă îmbrăcată acolo, sub apă, cu un costum de flanelă mulat pe corp - buline colorate pe fond negru, făcînd probabil ceea ce numim baie galvanică. Scame adunate din electrozii motorului care încălzește apa se depun pe acest costum ca niște solzi mici și albi pe o piele neagră. Mă uit și mă amuz. Ea se ridică și îmi explică frumos, de parcă așa fi chiar fata ei, poate că și sunt. Fiicele celelalte crescuseră și ele. O privesc pe una care-și invită prietena ce venise cu ea, la noul lor domeniu pe care, în următorul cadru îl și văd, întins pe niște coline, de parcă aș fi la fereastra unui tren care tripează zona. Văd astfel din depărtare pomii crescînd lângă niște ochiuri de apă, și când scriu "ochiuri" vreau să se înțeleagă exact asta, pentru că în cazul lor, apa se ridică puțin peste orizonatala unui luciu obișnuit de apă, se curbează ca și când dedesubt s-ar afla calota unui glob, și chiar și apa crescută deasupra lui ar avea o consistența sticlei topite. Lacurile acestea, mici cât două palme, se pot privi în adâncimea lor chiar de la acea distanță, datorită apei sclipitor de transparente, precum o lentilă. E ca și cum le-aș contempla de la depărtare pictate de un artist naiv, ori chiar de Hyeronimus Bosch, atât sunt de nefirești rădăcinile pomilor crescând din apa asta clară, verzuie, care le desface vederii de la mare depărtare, de parcă ar fi încorporate într-un cristal rotunjit.
Pe întinderea domeniului, din loc în loc, răzlețe, niște grilaje înalte de fier, doar fragmente dintr-un fost gard, presărate atât cât să ofere adăpost câte unei statui la baza lor. Printre ele, statuia unui personaj foarte înalt care pare că face pe sub drapajul etolei de piatră o incantație inițiatică, un mistic dacă nu ar semăna atât de mult cu un vrăjitor împietrit, una din figurile tăiate în stâncă ce apar de câteva ori în Stăpânul Inelelor. Fata, care acum mă însoțește pe mine, îmi spune că tatăl ei, vedeta jazz-ului, are o strângere de inimă să treacă pe lângă gardul acestui misterios personaj. În sinea mea, mă întreb de ce nu renunță el la toate astea. Oare de ce și-a cumpărat totuși această moșie snoabă? Ajungem și în piața pustie, flancată tot astfel de porți ca și grădina misticului din piatră, a acestei replici de oraș ce formează doar o mică parte din greoiul domeniu.

Vis, 15 noiembrie

    În fața unui hotel înalt, alb, cu fațadă de oțel și sticlă, imediat afară, lângă intrare. E un spațiu generos această platformă din capul scărilor ce coboară spre parcare, vecină la exterior cu holul recepției. Nu am stare, ieșisem la aer ca să aștept plecarea, e dimineață și mă fâțăi de pe un picior pe altul, pe vărfuri sau pe poante, de parcă n-aș fi apucat să-mi fac încălzirea de dimineață. Mai încerc și câteva vocalize. Oricum, nimeni nu coborâse ca să-și ocupe locurile în autocare. Discuții în hol. Organizatoarea e prinsă într-o taină lungă cu una cu ifose și cu mulți bani, nu pricep ce tot înșiră acolo amândouă, dar probabil asta, buzoasa, nu va merge cu noi în excursia de azi. Organizatoarea își ia în sfârșit, la revedere de la ea.
 Dau să mă sui în autocar. La îmbarcare, altă fițoasă, mai în vârstă un pic. Mă ia de aripă și mă poartă înapoi în hol, plină de atenții și curioasă față de persoana mea. Tipologic, semamănă, acum îmi dau seama, cu o fostă profesoară din ultimii ani de liceu. Are de gând să-mi deslușească de ce duduia cu bani n-are să meargă cu noi astăzi. Ca și cum nu puteam să mai urc scările de grijă. În fine, rujata asta se încinge și, din ce în ce mai repede, mi-o toacă mărunt pe cealaltă că are bani de-i întoarce cu lopata și, vezi, Doamne, nu poate plăti un mizilic cât costă excursia de azi (costă totuși 10 mii de euro, femeie, îi spun în gând), că zborul ei de la... (nu știu ce rută a unui avion a cărui companie aeriană aceea o deține într-o oarecare proporție) s-a anulat și că ar fi pierdut o sumă de bani care astfel, urma să-i intre chiar azi buzatei în buzunar și că iată, acum nu mai are din ce plăti... Mă rog, pretexte, conchide și își dă ochii peste cap. Fără introducere, mă ia la întrebări, dar cu ce mă ocup, de ce sunt așa, mereu pe gânduri, dă-i încolo de bărbați, nu merită atâtea tristeți... Doamnă, am premieră poimâine, dacă nici cu ocazia asta nu cad pe gânduri, n-o să mai am niciodată destule motive... Nu-ți risipi tinerețile, dragă. Că iote, aia care nu vru să vină azi cu noi... Mă trezesc

Vis, 12 noiembrie

   ...Dintr-un vis mai mare se desprinde altul, inserat acolo și aparent fără legătură cu el. Un tip scrisese o carte și reușește, la un moment dat, un mise en abime care mă amuză. Această cheie de boltă, replică în mic a întregii cărți ori a unui anumit moment din ea, face obiectul micului vis, pentru că se pare că mă amuzase pe mine la culme (desigur că tot în vis...). Tipul descrisese un ceas de criză politică a unui stat, apoi face o parabolă. Povestește în paralel o situație de criză, anunțată în prealabil, în inima unui popor de greieri; o comunitate întreagă se înscrie civilizat la protest, ocupând pașnic clădirea Chrysler sau alta asemenea. Ei o umplu de sus până jos de reclame luminoase multimedia care promovează evenimentul cu surle și tobe, clipurile video se succed astfel regulat și luminează feeric întreaga clădire cât e de lungă, plus pe cele din jurul ei toată noaptea. Înăuntru, greierașe în rochii mini prepară cocktail-uri colorate, greieri cu pălării fumează trabuce în jurul unor mese de biliard, totul e o atmosferă gangsterească light și un început glamuros de film melo. Acest protest durează o singură zi, și autorul subliniază: o singură zi, 24 de ore!

Vis, 9 noiembrie

Vise multe din care îmi amintesc doar cum alergam printre coloanele de chirpici ale unei piețe (din chirpici or fi fost ele, dar tencuite în alb). Mă strecor apoi în interiorul unor camere înlănțuite una de alta, spațioase, și ele albe, luminoase, acolo mă apuc să repar zalele și închizătoarele, chiar și cataramele unor bijuterii de aur dintr-o grămadă de vreo două kilograme, toate. Multe atârnă de mine, îmi vine să râd cât sunt de multe și știu că nu am cum să termin prea repede toată treaba. Mi se ceruse un dead-line, cred... Făcusem însă o înțelegere pe care vreau s-o respect, așa că iau hotărârea să le dau pe restul la un atelier de reparat. O să coste ceva, dar o să-i cer mamei niște bani, până când o să-i primesc în loc și pe cei pe care omul ăsta îmi promisese că mi-i va da în acont..

Vise, 8 noiembrie

Unul, în care o biserică se construiește undeva în apropiere, e ortodoxă, e diafană și proaspătă, așa e aerul ei, de parcă ar respira sau ar vibra pe șoptite. E aproape gata. Un grup de francezi care ajutaseră la ridicarea ei sunt serviți și mănâncă pe niște table întinse ca la pomană, în curte. Mă apropii de una, o fată, pare că o cunosc și, în timp ce vorbesc cu D. (scenografa noastră de la Lo.), înting în farfuria franțuzoaicei. Ea mă lasă, eu mănânc bucata asta de pâine întisă în ciorbă, pe urmă încep să scobesc cu furculița după niscai carne, tot în porția fetii. Ia te uită, ce de carne, pentru că tot mănânc din farfurie și nu se mai termină, deși fuseseră gătite acolo doar câteva gâturi de pui (ciudat e că am mai visat ceva înainte, unde mă exprimam despre gâtul lung al unei fete, apoi despre al meu...). Ce să vezi, mai descopăr și niște așchii de piept în sosul de ostropel de alături...
   Ațipesc din nou, doar puțin, mă gândesc la el, zâmbesc și laptop-ul începe să licărească. Se pare că apăsasem în joacă niște taste, iar ele mă trimiseseră la niște chestionare naive, de copil, apoi părăsisem ideea de a le mai apăsa, că nu primeam niciun răspuns și iată, abia acum vine și reacția. Pe o manșetă îngustă care dansează și clipocește pe ecran, se poate citi cu greu o afirmație scrisă de o mână de copil. Dar banderola asta se derulează cu repeziciune și nu apuc să citesc, nici nu îmi bat capul, bănuiesc de pe acum că e scrisă acolo cine știe ce copilărie, genul acela de răvaș optimist întotdeauna și care ai vrea să crezi că ți se va întâmpla ție, cam ca în caietele oracol... În același timp, merg pe o potecă prăfoasă, văratecă, răsfirată pe o coastă, seamănă cu oricare alta de prin satele de câmpie, urcă încet la deal, mărginită de garduri de nuiele și de case pierdute printre pomi și viță. Apare după coasta de deal o fetiță. Pe măsură ce se apropie, o văd cum e îmbrăcată, destul de grosuț pare pardesiul ei deschis în față, deasupra unor haine cam șterse. Dar, din anumite unghiuri și doar de la o anumită distanță, corpul ei începe să pălpâie pe sub pardesiaș ca o jucărioară de bâlci, pâlpâie într-o lumină intensă, albastru indigo. Parcă fata ar fi o alcătuire de plasmă albastră, albastră de înțepenești, electrizantă. Apar la poartă părinții ei, ea se lasă îmbrățișată de cei doi, mă vede, eu mă apropii și vine la mine în brațe, sporovăim diverse, e un copil drăguț, normal, adică destul de obișnuit, acum nu pâlpâie colorat... Din nou, laptop-ul meu foșnește, din nou apare un mesaj scris ca de o mână de copil pe banderola dansatoare, iarăși nu apuc să-i prind înțelesul pentru că zboară prea repede, știu că e tot din cele optimiste. Apuc să mă întreb dacă fetița o avea vreo legătură cu mesăjelele... Mă trezesc

Vise, 5 noiembrie

   Vise țesute unul din altul...
Mă fâțâi printr-un loc fancy, o cofetărie lambrisată în alb, îmbrăcată drăguț cu un deux-pieces semănând mult cu cel purtat de mine odată, când el mă ținea de mână într-un oraș străin, în real; acum, în vis, costumul e mov deschis acuarelă. Tocmai îmi luasem o poșetă nouă. B.M., colega mea de la teatru cu care mă întâlnesc la o masă, promovează niște genți și are una chiar la ea în brațe, mare, dar nu mai mare ca a mea, mda, zic, nici nu e prea scumpă, e de piele (a mea se pare că nu era) și are chiar combinația de culori din deux- pieces-ul meu. B. mă încurajează s-o iau și-o iau.
Ajung apoi pe malul unei ape în compania cuiva, bucuroasă că astfel scap de A. care mă obosea, cu care de altfel, se pare că ajunsesem în acel loc cochet - poate incinta unui mall. Aici pe dunga apei sunt multe ustensile proprii unui vaporean, busole, pipe, otgoane, o mulțime de chestii și un tip, marinar în tinerețe, care scrisese de curând o carte și o vinde în atmosfera asta retro. Până și cartea are pagini îngălbenite - o patină reușită tipografic, nu una reală, observ asta când intrăm în cămăruța mică, asemena unei cabine de vapor sau unei încăperi dintr-un far, și acolo îmi mai dă în plus, niște cărți poștale și niște coli, la fel de galbene...
Privesc întinderea de apă, suprafața e expusă soarelui și scânteiază, dar apa e verde, înconjurată de vegetație multă și de sălcii, căci e de fapt, o baltă, un petec aparținând unui fluviu. Doi corăbieri, par străini ei, poate americani din sud, dau la știucă și în general, își fac de lucru cu niște undițe. Eu sunt pitită într-o ambarcațiune mai mare, un velier de mare viteză, manevrabil electronic. Deocamdată e suspendat undeva deasupra apei, eu stau călare pe bompres și privesc așa, minunea de peisaj. Unul din ei aruncă niște comenzi și se pregătesc să plece. Eh, zic, atunci mă duc și eu la ale mele... Dar simt o mișcare sub fund și mă pomenesc cu velier cu tot în apă. Deci, da, ei nu pleacă pe șalupa în care stăteau, ci cu minunăția asta de vaporel... Mă ridic, pesemne picasem pe punte îndărăt și mă uit peste parapet, ei nu mă iau în seamă, își văd de comenzile lor, vaporelul prinde viteză de croazieră, apoi una și mai mare și alunecăm pe brațul sau pe canalul din extrema dreaptă a acestul mic ochi de apă în care ne aflasem, deci, al doilea din dreapta. Deodată încetinim la minimum, coada unui submarin ca o coadă de crocodil din fier e în fața noastră, o văd de sus de la prova. Ne strecurăm printre peretele canalului și peretele arătării de fier și alunecăm iarăși, duși suntem... Până ne pomenim pe gheață, cu case de o parte și de alta, dar ce se află sub gheața asta e de fapt pământul, ne aflăm adică, pe un drum de țară într-o iarnă cu cețuri. Întoarcem, ajungem în apă, trecem iar de submarin și mă trezesc în camera de baie micuță de tot a unei case. De fapt, un veceu strâmt, de abia încap în el cu mâini cu tot, și foarte rece. Cum m-oi descurca eu în frigul ăsta mâine dimineață...? Iau o pereche de pantaloni de pijama agățată în cui deasupra mea, apoi bluza, reci de tot, sunt și câteva sutiene spânzurate acolo, toate sunt ale nepoatei femeii care mă primise să stau acolo câteva zile.
   Îi spun Il. la telefon, căci și ea fusese găzuită aici, că o să plec zilele astea pentru că mi-e frig, ea îmi dă niște povețe... Dau să ies din coridor, ah, ce strâmtă e pijamaua asta, firește, fata aia are cinșpe ani, mă duc să mă bag în pat... Ușa camerei are, în loc de clanță, o bilă gălbuie de metal pe care o întorci stânga-dreapta și, ca într-un film, obiectivul aparatului de filmat fixează mânerul ăsta burtos, așa că acum descopăr acolo ochiul unui copil aflat înăuntru, pe care el și-l lipise ca de un vizor. Copilul locuiește în clanță, mai mult, are acolo un întreg apartament. Copilul se îndepărtează și se duce în lumea lui plină de borcane de dulceață și alte conserve, aha, o bucătărie deci, ca bucătăria de lemn a piticilor... Un tablou din casa asta a lui se mișcă și din el răsar niște doamne care discută la ceai și așa, obiectivul aparatului tot înaintează pe culoarele casei încăpătoare și plină de chicoteli ca societatea din Țara Minunilor Alicei. Într-un ochi de fereastră, un fluturel grăsuț, cu forme bine reliefate, încarnat proasăpăt dintr-un desen animat se micșorează treptat, în timp ce vocea povestitorului înșiră istoria evoluției lui, de la coadă la cap, iar eu privesc ce povestește el, adică felul simpatic în care ăsta mic își strânge aripioarele, cum face ochii mari, căci și le pierde, cum se apropie de micul cocon din care ieșise, cum se pregătește să fie din nou crisalidă, e tot timpul conștient, îsi păstrează conștiența vârstei lui de copil, fiindcă era un fluture-copil, cum își strânge buzițele contrariat că trebuie acum să se micșoreze și mai mult, și mai mult... Lumina care-l scaldă e o lumină minunată, de poveste, vocea povestitorului continuă șirul vieții lui înapoi... Mă îndepărtez de ochiul de fereastră magic... Sună ceasul, mă trezesc.

Vise, 21 octombrie

   În fața unei coli de hârtie. Am ajuns în fața ei așa: sunt într-un apartament amenajat frumos undeva deasupra apartamentului meu de la Craiova. Mă dusesem acolo trimisă de mama și îmi zic, hai să intru și pe la ăștia, să văd ce-au mai adus, e un loc cu birouri sau așa... Pe perete zboară o insectă colorată, mare cât o libelulă, dar zboară lipită de o bucată de hârtie maronie, un mic carton de prezentare, de fapt, o planșă mică. Ei bine, întreb, ce-i chestia asta? Fetele de la barul-tejghea, înțepate, sigure pe ele, îmi spun că e un fel de fluture din care se extrage un îndulcitor foarte sănătos, așa că mă invită să gust niște acadele de un albastru-sticlă, așezate pe băț. Îmi aleg una și mă așez să completez o fișă, abia după am dreptul să cumpăr această bucată. Stând cu hârtia asta în față, intră în birou Vl.D. și brusc, îl văd cum scriu eu acolo cu ochii în hârtie, aievea pe tata, căci se face în iconomia acestui vis straniu că tata trecuse dincolo, murise. Încep să plâng amarnic. Vl. mă întreabă ce am, își dă repede seama, căci tatăl lui e mort de asemenea (și în realitate), imediat înțelesese prin empatie din ce mă apucase... Fetele sunt de părere să mă lase cu toții două minte să mă reculeg. Când se întâmplase să-l pierd, pare că nu avusesem răgazul să-l plâng și iată acum, din te miri ce... Îmi amintesc de bunătatea lui adevărată, de felul lui onest și niciodataă nepăsător, nu era nepăsător față de nimeni. Apare aievea și vizităm împreună Muzeul Antipa, cum am fost odată amândoi, eram mică și ne găseam împreună în București. Îmi stă în brațe și îmi vorbește, îl strâng tare și plâng în hohote, nu-i mai dau drumul...
  Alt vis cu bunica mea, dusă de la noi de-adevăratelea. O sărut, apoi plec, dar uit la mine lanțul mare de chei de la casa unde stă (o topografie de vis, o casă mare dintr-o grădină cu pajiște întinsă și flori galbene, mari la gard, înăuntru, modest) și mă întorc să-i las cheile, cum să rămână închisă în casă fără chei, chiar dacă nu iese peste noapte? O mai sărut o dată și-o strâng în brațe, mi-e tare dor de ea încă de-acum, apoi eu și mama plecăm...

Vis, 17 octombrie

Un băiat din lumea de dincolo e adus în casă. Aici suntem noi. Apare, dar știm că l-au trimis tocmai pentru a-l lua înapoi la momentul hotărît ca să fie ars. Ca să se știe că nimic nu durează după moarte, ca un consemn, ca o somație. E hotărât, iar voi trebuie să aflați odată asta, ni se comunică... Și toată fierberea noastră din acele zile pe care le petrecem în continuare în această casă îngrijită, cu pardosele și scară de lemn în culoare deschisă, luminos lăcuit; cu un poster mare pe peretele din fața acestei scări... Mai e și zvonul că acest zdrențăros va reuși să ascundă ceva în buzunarul cuiva dintre noi, să creeze confuzia necesară ca oricare din noi să fim luați astfel în locul lui. Mie nu mi-e frică. Nici de el, nici de situație, dar nici nu mi-e simpatic ce se petrece, nu-mi e simpatic nici el. Are ceva urât în privire. Dar are privire? E mai degrabă zombie. Și are o culoare a hainelor gălbui pământie, ca și el. Ar putea ușor să strecoare unul din potloagele lui în buzunarul meu.
Mă tot întreb de ce l-au adus... De ce tocmai pe ăsta,  de ce doar ca să ni-l arate și pe urmă să-l ia înapoi? De ce nu suntem toți acolo, dacă ar fi adevărată teoria asta, că nu există nimic după? Pentru că aici toți suntem spirite și totuși nu suntem defel morți de tot. Ce-i cu toată confuzia asta semănată printre noi?
...Dimineața a trecut fără incidente. Cel care se pregătește să fie transformat în praf sau în pulbere pleacă acum escortat de câțiva trimiși după el. L-am întâlnit pe scară câteva minute. Cobora. Am vorbit, părea sigur pe el și pământiu. Detașat. Îi zâmbesc. Pleacă fără urme.

Vis de după-amiază, 11 septembrie

    Nu prea dorm pe la prînz, uite că azi mi s-a întâmplat...
 ...O splendidă și grozavă femeie. E tânără, aparține unui cult sau culturi din India, roabă ani în șir în casa cumnatului ei, fratele soțului ei mort, om de mare vază. Ea și copii ei sunt robi în virtutea unei tradiții acceptate. O profeție îi cere acestui cumnat să se lase înjunghiat de ea într-o ceremonie publică.
    E seară cu lumină crepusculară, nepământeană. Totul se va petrece în fața unui public strâns în piață, la ora nouă fix, cele două figuri stau aproape lipite în peretele luminat atât de straniu, ca un tablou, parcă agățate de perete. Ea, în costum de ceremonie, strălucitor, brodat cu fir, ca și al lui, de altfel. Două figuri înlemnite de emoție și paradoxal - pline de viață, atât de vii, de vibrante, că tresari la fiecare bătaie a încă unei secunde târîte pe cadranul orologiului. - Acel orologiu care stă așezat deasupra întregului tablou, simetric, ca o cheie de boltă, elementul care echilibrează cele două jumătăți ale dipticului. El nu poate vedea ceasul, să se întoarcă nu are voie, nici să ridice privirea. Ea se apropie. Ridică hangerul; i se va opri lui în gât, în vâlceaua de carne care acum îi tremură. Brusc, ea înalță ochii. Privește ceasul. Nu, nu-i momentul. El și-i închide pe-ai lui. A înțeles. Îi scoate batista - scorțoasă ca un șervețel - din buzunarul fustei largi, lucioase, și-o agață lui însuși în piept, decorativ. Ea se întoarce la loc. Mai are de așteptat cinci minute. El nu știe câte. Secundele bat și dor. Doi luptători în arenă, sclipitori, subțiri - două lame. Eu privesc scena din față, am un plâns presat în spatele pieptului, el mă lovește în stern, ritmic. Îmi vine să urlu, mă înnebunește tensiunea. Gesturile se reiau, pregătirile, ea se ridică, potrivește pumnalul în mâini, a trecut abia un minut, el închide ochii, ea se apropie cu pas măsurat, pas de ceas. Precum o moarte anunțată. Precum o moarte prin surpriză. Mă trezesc.

Mai târziu, vizitez real cimitirul Comisiunii Dunării de Jos din Sulina, împreună cu profesorul L. drept ghid, loc atât de fabulos încât înțeleg că orice e posibil...

Cireșica, the house of the rising sun

  Cireșica se naște la ora 5 dimineața în casa lui Soare Răsare, un general care a luptat alături de Napoleon la Berezina; prezența lui acolo nu a fost remarcată de nimeni, întrucât el aparține speciei literare a letopisețului iar fracezul, mai fudul, se știe că e fan cronică neam de neamul lui. Așa se face că Napoleon a cam murdărit steagul pe acolo.
Revenit printre ai săi, Soare Răsare o aduce pe lume pe Cireșica, fată frumoasă și bălaie pe care el și draga lui o iubesc ca pe ochii lor din cap. Iubita lui Soare Răsare e o fată lungă, aproape prea deșirată, cu păr și mai lung pe care o cheamă Delta D. Așa i-a rămas numele și azi, ba i s-a dus și vestea de lungă și deșirată ce este. De frumoasă, e frumoasă, nimic de zis. Cireșica noastră primește la botez un inel pe care ea, mai târziu îl pierde în poala mamă-sii care, taman în ziua aia s-a găsit să-și scuture lungana ei fustă verde. Fusta s-a agățat în niște mărăcini, așa că a lăsat-o acolo. Locul pierderii se numește și astăzi Tulcea care înseamnă "de-a lungul", că tare lungă mai era și mama asta a ei.
Acum, Cireșica e la ea în cameră și așteapă s-o ducă taică-su la biserică. Se mărită cu un boier din partea locului pe unde-și pierduse ea inelul când era copil. E îndrăgostită până peste urechi și are nervi. Va primi azi inelul sau nu? Cireșica, mai bine pune mâna și dă cu niște apă pe față, spală-te pe dinți sau folosește ața dentară, că dinții nu te ajută dacă nu te îngrijești și o să-ți pice cât ești tu de frumoasă... Dar Cireșicăi îi tremură mâinile și are nervi în continuare, v-am spus că e îndrăgostită, amână mereu să se spele pe dinți. Are halenă, amărâta. Și o dată suflă peste ăla în biserică tocmai când să-i pună popa Chiril lipoveanul pirostriile. Cireșico, ce faci fată, o ceartă popa, iar nu te-ai spălat azi pe dinți... Ei, și n-apucă s-o certe bine sfinția sa, om cam aspru și abătut, că halena îi împietrește pe toți. Așa se face că el rămas până în ziua de azi împietrit în chipul bisericii lipovenești de rit vechi care ține de Kiev și care suie (și continuă să suie) pe deal în sus către monument. Cireșica, ei bine, Cireșica a rămas agățată de logodnicul ei până în ziua de azi, și e casa aceea gălbuie care stă de dimineața până seara cu ochii-n soare pe strada Gloriei din Tulcea, că așa îl chema pe viitorul ei bărbat, Gloriu, uitai să vă spun...

✦Notă: Casa Cireșica există într-adevăr în Tulcea pe strada Gloriei la numărul 33 și stă să cadă cu dinții în țărână de neîngrijită ce este. Fiind una din cele mai frumoase case din Tulcea, aceasta de mai sus e o pisanie ce abia așteaptă să fie aplicată pe peretele interior al distinsei, imediat după multdorita ei renovare.

Cutiuțe

Te trezești tare de dimineață, bei o cafea, te îmbraci frumos. Eventual mănânci un ou, așa, cu creci, pentru că nu îți e a mânca. Ești emoționată și ai nervi, pleci la drum. Drum lung. Așa că îți pui rochia cea mai frumoasă și albă din dulap, apoi pantofii cu toc. Cui. Ai înghesuit în trolerul cel drăguț o mulțime, deci cele trei cutiuțe cu brânză făgăraș și pâinea le vei lua într-o punguță separat. Nu vrei să rămână în frigider, nu știi când te întorci, poate îți e foame mai încolo. Ajungi, în fine, la autogară. Zâmbete între întârziați, străini și întârziați. O jumătate de oră mai târziu, tocmai ieșeai din București, te apucă și te strânge foamea. Ești o cutiuță înfometată. Eh, te așteptai. Zborul păsărelelor pe lângă fereastra autocarului, dar și "It can happen to anyone of us" care zbârnâie din altă cutie, a radioului dezlănțuit din cabina șoferului, te stimulează. Pe măsură ce scobești în geanta ta cea mai frumoasă, pe care ai agățat-o chiar la urechea celui din față, acolo mai rămăsese loc, îți dai seama că lingurița nu e. Lingurița ta, pe care o ții mereu acolo, alături de pudrieră și de ruj. Acolo e, trebuie să fie. Caută, caută... "...can happen to anyone, stupid mistake" ce e ea... Acu parcă îți vine să mergi și la toaletă. N-avem. Pui punga cu hrană în poala albă și desfaci cutia cu făgăraș. Învârtești pâinea feliată în ea, așa, cu mâinile goale, n-ai linguriță, ah, pâinea e într-adevăr feliată, bravo, smântâna curge printre degete, staniolul ambalajului te taie din greșeală - mistake aia, zice ăsta în continuare - lingi picăturile de sânge cu smântână de pe mâini cuminte, tacticos, meditezi, dată-n mă-sa blogărița aia de zice că-și dă cu lapte peste inimă (aia care scrie pe bloguri de femei) păi, câte șanse erau să se întâmple exact așa, tomite peste  drum de inima ei roșie? Mai moșmonești o bucată de pâine în cutie, femeia blândă și grăsuță de pe locul din dreapta, vecina ta, își strânge mâinile în față. Îngroziții ei ochi se căznesc să se uite drept în față, te evită, nu vrea să se uite. Dar se uită, știi că se uită. Înghiți bezmetic alte bucăți înmuiate în ceva alb și în ceva roșu. Așa o fi făcut și mama lu'Albă ca zăpada și nouă nu ne-a spus nimeni. Mesteci. Râzi. Normal că râzi. "Whi worry?' cântă ăla, chiar așa, why?, lumea știe că te-ai tâmpit, de ce s-ar mai și uita? Ștergi o firimitură din colțul gurii. Un cod de diverse culori și degradeuri se zbate în vocea prezentatorului de știri meteo, apoi se îneacă în cutia ta. Mănânci și râzi. Cred că și transpiri. Îți transpiră ochii. Te uiți și tu în față, pe urmă te uiți oglinda pudrierei, altă cutiuță și ea, ca să îți aranjezi bretonul. Un pitic gras și util sare din geantă. Fuge cu lingurița ta. Acum zâmbești. Intră într-o vacă. Pajiștea care continuă să alerge pe lângă fereastra autobuzului pare mulțumită. Deschizi cutia de făgăraș.

Vise, 16 august

  Vis de pe la mijlocul nopții. Am scris un eseu, "Insula". L-am salvat într-un fișier în brațul meu stâng, între încheietură și cot. Acolo m-am trezit efectiv(!) scărpinîndu-mă, căci mă mușcase un țânțar în modul cel mai real în timp ce eu dormeam și visam că am scris un eseu, "Insula", pe care-l salvasem într-un fișier în brațul...


Altul către dimineață, în care eu cobor (și cred că e și mama Mira cu mine) într-una din stațiuni, poate Bușteni (sau Sinaia) și îmi dau seama singură, mă prind de asta! că autobuzul oprise în stație pe drumul meu preferat, în locul unde - îmi amintesc bine - coboram la fel, într-o după-amiază din copilărie de la unul din ștrandurile aflate în spatele unor blocuri - ca să ajung către grădinile și cvartalurile din josul străzii...
Încep să plâng de bucurie, o iau pe mama martor: îți aduci aminte? Sunt fericită. Intrăm într-un cabinet medical din această zonă iubită. Acolo un medic îmi consultă buba de lângă ochi pe care o am în urma unei operații recente și mi-o oblojește cu o bucată de plasture cauciucat negru în formă de minge. Ajustează mingiuca asta de plastilină cu un bisturiu, duă ce o lipise lângă ochi. Îmi spune că toată povestea nu e așa o mare problemă, că urmează ca eu să-mi schimb pansamentul în orașul meu și că se va vindeca foarte curând. E un tip sever, totuși pe mine binedispune nota estivală a întregii situații.

Încă unul cu o floare roz asemănătoare florii de leandru, chiar mai fragilă, ce ajunsese cumva în mâna mea și al cărei peduncul se despicase în două (ca osul acela de la piepul unei păsări, căruia îi spunem iadeș) și mie îmi plăcea asta. Urma să o ofer cuiva sau o primisem...

Cheia

  E cald, insuportabil, e caniculă și așa rămâne pe mai multe, mult prea multe zile. Am nevoie de o cheie de la terasă. Terasa se află imediat deasupra apartamentului meu. Tot acolo, deasupra căsuței liftului, la etajul de deasupra - ultimul, se află și camera administratorului de scară. Care are, ca fiecare, un program de lucru. Afișat la intrarea în bloc. Hai să întrebăm administratorul despre cheie. Mama se oferă:
- Hai că vin eu pe la tine când știu sigur că are omul program și îl întreb.
Adică ieri. Mama apare pe la 12.00 la prînz. Urcă. Nu e. Ia liftul până jos și consultă programul afișat la intrare.
- Iulia, știi că și-a schimbat programul, nu coincide cu ce notasem eu, e aici abia mâine, venii degeaba, mai bine îl sunam la telefon! (!!!) (păi da, are și el telefon de lucru, ca tot omul angajat).
Azi. Urc scările. Nu mai iau liftul. Ajung la etajul meu. Ora 18.05. Mă întâlnesc cu un moșulică pleoștit cu mustăți de molie, ce tocmai coboară de la camera administratorului (cea de deasupra, vă amintiți). Dumneavoastră sunteți administratorul? Nu, nu sunt eu, e acolo un băiat, vorbiți cu el.
Cum intru în apartament, cum îi telefonez mamei.
- Mamă, ai zis că îl suni pe om, acum e la lucru.
- Hai că-l sun.
Peste 5 minute.
- Iulia, nu răspunde.
- Nu înțeleg, moșulică a zis că e acolo.
- Hai că îl mai sun. Nu, nu răspunde.
- Lasă că urc eu sub un pretext, mă suni tu apoi și ți-l dau la telefon.
Urc. Lacătul la camera administratorului e pus și închis! (!!!)
- Mamă, nu e nimeni aici, nu înțeleg nimic. Moșulică a zis că e.
- Ce moșulică?
Îi povestesc. Apoi,
- Uite, știi ce, las-o baltă, oricum voiam să vin eu pe la voi, rezolvăm altădată.
Ies ca să plec la ai mei. Sunt pe coridor în fața liftului. Întorc capul spre ghenă și văd prin ușa de sticlă cum plouă clămpănind. Deci a început ploaia, ia te uită, minune! Apăs butonul liftului aflat în dreapta ghenei. Aproape în aceeași secundă, ușa lui se deschide: moșulică! Iese, dă să închidă ușa, apoi se gândește și o ține deschisă ca să intru eu. Stau gânditoare privind pe geamul din stânga, al ghenei: - Lăsați, mai stau. Moșulică face stânga împrejur și urcă la loc în lift. Hait! Ușa se închide. Mă răzgândesc. Cobor pe scări un etaj. Liftul se oprește la etajul de dedesubt. Exact în fața mea. Se deschide ușa, coboară moșulică. Mă uit pe geamul ghenei exact ca mai sus. Aflată și ea fix ca cea de deasupra, în stânga. Se uită și el. Ușa ghenei e deschisă, așa că ies în micul balcon. Gânditoare. Moșulică bombănește silențios și absurd îndărătul meu, rămas în pragul micului balcon. Tot drege ceva la mărunțelul lui telefon de buzunar. Stau două minte și ies din ghenă. Urc scările din nou în apartamentul meu. Îl las pe molie lângă ghenă. Deschid, intru, închid, o sun pe mama. Între timp mă uit pe vizor. Mișcarea browniană a lui moșulică se face simțită și la etajul acesta, apăruse în capul scărilor și studia furiș ușa mea până la care mai avea vreo zece pași de mers. Și se retrage înapoi pe scări. Îi povestesc mamei între hohote de râs. Auzi mamă, e posibil ca oamenii să se tâmpească din căldură? Cine e personajul? Sunt aproape convinsă că ăsta e administratorul. Chiar, cum arată?
-Nu știu cum arată, că e cineva numit de curînd, de luna trecută, doar am vorbit cu el la telefon, dar nu l-am întâlnit nicioadată.
Dacă ies acum pe coridor? Asta ar forța oare molia să-și decline identitatea? Ia să mai stau... Aici s-a făcut iarăși cald. Mă mai uit o dată pe vizor. Acalmie și penumbră.
Mister. Dacă nu aș ști absolut sigur că am scris asta eu, aș crede că am citit-o la Dino Buzatti. Vă asigur că e autentică sută la sută. Mă pregătesc să ies pe coridor. Tocmai s-a oprit ploaia. Ghiciți pe cine mă aștept să întâlnesc? Mă tem.

Vis, 9 august

 Tot spre dimineață. Delfini voioși care aleargă prin valuri. Văd mai exact fragmente albastre din acești delfini, niște smalțuri de maiolică sau piese de puzzle zburdalnice și albastre, lumină...

Vis, 7 august

Spre dimineață mă aflu într-un spațiu imens, peisaj de văi și coline verzi. Cerul uriaș. Sunt împreună cu câțiva oameni. Aproape că nu înțeleg în ce dimensiune sunt - nu știu dacă îmi apare chiar noțiunea de dimensiune în vis. Ideea e că pare real. (Mă simt atât de obosită de ceva timp încât nu-mi mai dau seama noaptea că visez, în vis le iau de bune). Unul din ei e mai atent cu mine, e un băietan un pic ascuns, cu puteri mai speciale, pe care încă nu ni le-a revelat, simt însă că e ceva cu el misterios, pare că suntem acolo ca el să se antreneze, are un aer ironic. Intrăm la dreapta pe un drum de țară îngust, mărginit de tufe și de boscheți mărunți, vegetație montană pitică, lipsesc casele. Totuși înaintăm până când drumul intră într-un demisol amenajat ca o locuință, cu pereți foarte albi, uși și tocărie albastre, diverse obiecte în culori vii, un alt perete rozaliu. Îl lăsăm pe ăsta să se odihnească, eu ies și mă trântesc pe pajiștea cu iarbă perfectă, în aerul rar și înalt dintre coline. Privesc cerul. O anomalie pe care pare că parțial o înțeleg face ca eu să văd în cer imagiunea pe care cineva o are când călătorește cu avionul și privește o regiune de sus, acea machetă vie. Recunosc cizma Italiei înconjurată de apă, Mediterana, și mai ales insula unde ne aflăm de fapt, poate Sardinia. Adică privesc oglinda cerului oglindind pământul de la mare înălțime. Aproape că mă adâncesc în cer plutind cu privirea doar, toată fascinația pe care o proiectez astfel la rândul meu, se revarsă deasupra mea. Ca o călătorie care nu se mai termină...

You Can Do Magic

Pe una din străduțele de piatră care urcau invariabil (și niciodată nu coborau) în Sassari, între doi palmieri și-un leandru roz stătea un anticar zi de vară până-n seară cu soarele-n cap. Finally, i-am cumpărat două LP-uri mici cu câte două songuri. 3 euro fiecare. Totuși, mi le-a lăsat la 5...
Unul din ele e ăsta, America...

Been there, done that, got the T-shirt

 4 dimineața. Mă adun de pe drumuri și plec către aeroport. De trei nopți dorm cam câte trei-patru ceasuri, timp nu prea mai e. Acum 6 ore am ajuns de la Grotta di Nettuno de la Cappo Caccia. Acolo mergi fie cu vaporașul printre firidele țărmului, fie cu mașina ca să poți apoi coborî treptele care șuieră (literalmente) de pe peretele abrupt - exact ca marele zid chinezesc - până la buza mării, unde e grota. Am preferat ultima variantă. Am oprit pe drum la Porto Conte ca să văd plaja. O zi înnorată, cred că era pentru că urma nopții cu lună plină și cu flux puternic. Am mers cu picioarele în apa rece, neobișnuit de rece pentru prima zi a lui august. Dinspre capul de nord am văzut atunci cum dădea colțul o pâlnie îndepărtată, plină cu praf, cu nisip, cu ierburi uscate, apoi vântul m-a lovit în față. Un mini-ciclon s-a trezit absolut din senin în dimineața aromată a Mediteranei, m-a răsucit și mi-a umplut tricoul de nisip și de apă de mare; valuri mari pus pe fugă, m-au împins până în spatele unei bărci trase sub pini. A durat 6-7 minute în rafale puternice și a trecut mai departe. Un fenomen cum n-am mai trăit. El a alarmat toată plaja, adică pe cei câțiva gură-cască, apoi o sirenă a început să descânte. Cicale și-au văzut de treabă. Cicale e un popor de insecte care seamănă cu muștele și care urlă agățate de pini, dacă n-au pini, se duc în oricare pom, preferă însă pinii. Sunt absolut nevinovate, nu fac nici un rău și te miri ce rost au pe lumea asta, greierii măcar cântă frumos, dar astea  au țipete de cioară. Cred că o mică zeitate urlătoare s-a fragmentat într-o zi din mânia lui Zeus în milioane de particule și ele zbiară la rândul lor pe coasta Sardiniei pentru că au devenit cei mai nereușiți greieri de pe pământ.
În Grotta di Nettuno e cald, poate în replică la ziua indecisă de afară. E una din cele mai frumoase peșteri din lume, cu stalagmite ca femururi de tiranosaurus rex, și altele care formează verticale subțiri într-o orgă nesfârșit de înaltă. Ating cu podul palmei peretele, cu limba, cu dinții. O doamnă gijulie ia atribuțiile pe care normal ar fi să le aibă doar ghidul, non toccare, non toccare. O privesc. Ce știi tu... Pe un cap de calcar rotunjit, într-o laterală, observ că apa a creat un mic peisaj de pini pitici, ca un fel de camee, ca o marcă distinctă, un mis en abîme. Și peștera îl și repetă din loc în loc, la vedere. Pare straniu, dar e de fapt atât de firesc că apa (singura care păstrează memoria umanități și memoria naturii), a creat asta astfel încât mica intarsie seamănă cu cel mai obișnuit peisaj de copaci de la țărmul Mediteranei. Și revelează o unitate de concepție și de expresie, un consens care te lasă cu gura căscată, pentru că logica lui e perfectă. Există o inteligență a materiei despre care poți citi în cărți. Dar o poți vedea la fața locului numai dacă vrei. Stau nedumerită că nimeni nu observă, nu înțeleg unde se uită toți, de ce ratează ce e important. Își fac poze. Și au grijă să repete: Non toccare, non toccare... Ne orientăm către ieșire. Pe stânga undeva, scheletul din calcar al unui cardinal fără tichie stă la baza unei coloane împunse în tavan. Nici pe el nu-l vede nimeni. Sunt tristă. La o adică, îmi trece. Îi mulțumesc lui Daniel D. Marin că mi-a reușit o excursie frumoasă, bogată, cumplit de obositoare. Am văzut apoi un nuraghe - una din cele zece așezări din paleolitic aflate în nordul insulei, apoi din nou la Alghero, ca să ajungem în Sassari. Și mai apoi, pe jos pe un drum de țară cu vii și cu livezi de măslini sub soarele alb, pustiitor. Soarele iese, arde și după 25 de minute se scutură brusc o mică ploaie de un sfert de oră, asta dacă nimerești o zi imprecisă, cu meteorologie incertă. Am râs fără oprire, pentru că e singurul lucru de care sunt în stare când mor de somn și n-am cum să dorm, cred că asta e o reacție fizio-logică a mea la oboseală - altfel, sare din orice "-logică", totul e o glumă, din orice poți leșina de râs.
Avionul se ridică peste macheta Sardiniei de nord, peste plajele scobite de apa din ce în ce mai adâncă - și chiar vezi diferența de nivel prin degradeul de culoare, de la albastrul turcoaz la albastrul marin, adânc, tulburător - te gândești ce simplă e detașarea asta de la ceea e mare, imperios și te afectează - ca un nou țărm, ca o nouă viață, ca un nou pământ, Terra Nova - la ceva atât de mic, un desen din palmă, demistificat, nenecesar, definit doar prin semne, o simplă hartă. Cadrilatere de pământ care a fost arat, așezări umane mici ca niște dopuri de plută... Profit de locul meu de lângă hublou, ce noroc! Apoi, cerul deasupra, cerul dedesubt. Cerul de jos e o farfurie plină ochi cu apă curată, prin care plutește un albuș diluat de nori, și ei curg unii pe sub alții până amețești, până adormi...
Un drum în aer de două ore. La 11.47 roțile ating pământul, lin, subțire, simplu. E un avion plin de români. Pilotul anunță în microfonul de bord: 'Am aterizat pe aeroportul Otopeni, cursa Alghero-București s-a încheiat, este ora 11.48'. Nimeni n-a dat vreu semnal însă toți, absolut toți au ridicat mâinile și au aplaudat tare, limpede, fericit, ca să se știe. Am plâns. Un copil a țipat de bucurie. Cred că și dacă era în burtă la mamă-sa țipa, țipa în mă-sa. Am să țin minte toată viața acest singur fapt, că nicăieri în lumea asta cineva nu o să facă ceva asemănător. Suntem proști, bătuți în cap, atavici, dar nimeni n-o să ne poată lua asta, emoția. Iubirea.
Atunci, Cristos a zis Magdalenei: Iertate îți sunt păcatele, că mult ai iubit.

Alghero. Life in Technicolor

Alghero. Terasele de piatră filigran coborînd din creștetul vilelor, în trepte către faleză . Clipești o dată și sunt ale tale.
Vilele colorate în trandafiriu, ocru sau albastru, cu donjoane, ca niște mici castele cu vedere la mare, implanturi dentare în falia de stîncă. Gardurile din tufe de leandru înflorite toată vara în ciclam și rozaliu sau alb candel, grădinile terasate, cu pomii tunși în formă de umbrele (dacă nu cumva sunt doar broaște țestoase), și din care răsare cîte un palmier de lîngă amfore pline cu mușcate. Garduri de fier forjat înflorite și ele. Țigle roșii peste obloane verzi. Închizi ochii și sunt ale tale.
Cattedrale di Santa Maria, imensă ca un dom, campanila ei tăiată în piatră adusă din mare, trepte care urcă în cochilie pe o scară aproape fără sfîrșit, pe ele am găsit sare, pentru că pereții transpiră amintiri din vremea cînd toți eram apă. Străzi care urcă. Străzi care coboară. Restaurante cu mese scumpe puse afară, copertine. Piatră. Caldarîm de piatră, străzi înguste de piatră formate de case înalte de piatră, toate sunt încîlcite, întîlnind alte străzi înguste și nesfîrșit de înalte, îți vine să crezi că mergi printr-o ureche de ciclop. Îți freci ușor ochii și sunt ale tale.
E ultima zi din iulie. Aici lumina e albă și vine din nisip. Deasupra, soare sard. Acum fulgeră către apus din balconul de piatră al unei villete de pe Via Catalunya, dintr-o pereche de cactuși. Trebuie neapărat să închizi ochii.
Va apune dincolo de Cappo Caccia. Deasupra unui drum de țară îngustat de două șiruri lungi de chiparoși va răsări simultan luna, perfectă, rotundă, lutoasă, lipită de pămînt, pictată deja de Van Gogh. Acum adormi în autobuz ca în burta unui șarpe și privești cu ochii închiși.

Plaja

Dintre nori, luna aproape plină se reflectă din geam pe peretele vagonului. Hei, v-a apărut o lună în perete... Pare un tren de treabă către no man's land și că e în stare să traverseze toate dimensiunile cunoscute. Cu unul din ăsta mă duceau la mare ai mei cînd eram mică, absolut aceleași banchete din vinilin, căci el e un tren antic-estival. Ofelia doarme cu o eșarfă în ureche. O doare. A dormit și la plajă, atunci i-a intrat în ea două miligrame de mistral. Dacă îi ții urechea în palmă, poți să-l auzi.
...Plaja rîpoasă a prins copacii unui cring din care, dacă vrei, pot să apară dragoni încolăciți dintre ramurile acelea care seamănă cu șerpii. Rădăcinile lor ies uneori din falia țărmului albă, nisipoasă, amestecate cu ierburi tîrîtoare și vegetația pitică. Uite, Ofelia, pînă și un țărm are păr pubian. Sau era axila? - Vorbim prostii cu voce tare, în mijlocul umbrelelor colorate, nimeni împrejur nu înțelege nimic, și asta e aproape fascinant. Poți să le spui orice. Azi am călărit animalul boltit care e Mediterana cu blana lui sticloasă, pînă mi s-a făcut pielea creață și am tremurat ca varga. Apa cumplit de rece azi, plină de curenți care te îndeamnă să te tot duci, iar în larg nu știi sigur dacă te mai întorci. Sau foarte greu. Am mîngîiat fiecare val pe care l-am înotat, dacă opui cea mai mică rezistență, animalul te simte, nu-i plac certăreții. Cerul e plin de nori. Soarele însuși irizează ca o scoică  printr-o spărtrură deasupra capului insulei. Ultima baie în Mediterana. Azi. De ziua mareei.

Apă de mare

Azi am întîlnit un cufundar. Am înotat pînă la el și, cînd l-am ajuns, mi l-a furat soarele din mare. Sau am orbit eu. Pe urmă, nu s-a mai arătat deasupra. Mi-a lăsat două pene pe apă. Doi într-o barcă cu motor mi-au strigat ceva cu "lontano da lungomare" și și-au bătut obrazul. Mi-a fost rușine, în sensul că dacă mă puneau să plătesc niscai amende, n-aș fi avut. M-am cărat. În tren, luna peste cîmpii mărginite de leandri în floare, apoi deasupra unui crîng de palmieri. Olmedo, gară. Alte cîmpii cu otavă și cu căpițe de fîn care seamănă cu niște mosoare, alte tehnologii agricole pe la ăștia. Cîteva cisterne pe marginea liniilor. Garduri de piatră scunde din care ies boscheți de mirt și florile de bouganville roșii. Şi chiparoşii.

Lumina de cretă. Fata răpită de soare

Drumul. Imagini la întâmplare. Porto Torres. Cel mai mare cargobot pe care l-am văzut vreodată, andocat lîngă velierele din golf. Stintino. Drumul spre Asinara în dreapta. La Pelosa. Golfuri mici către care cobori prin vegetația pitică. Mirt, arbuști, maquis. Plaja. Scobesc în țărm, în nisipul aspru. Nu știu ce caut. Găsesc mini-labirinturi perfecte. Altele, doar secțiuni în ceea ce este perfect. Le adun în palme. Unele cad înapoi. Treaba voastră, o să stați acolo alte cîteva mii de ani. O doamnă și-a strîns cearceaful. Pleacă. Făceam o tăcere asurzitoare, am obosit-o, precis... Deasupra, soarele de cretă. Lumina prăfoasă descompune culorile la nivel subatomic, nu mai știi dacă pălăria ta e roșie, rochița, portocalie sau dacă mai ești în viață. S-a întors Ofelia. Se întoarce și soarele în curînd. În drum spre apus pulverizează grădinile din spatele nostru, așezate pe gradene în jurul vilelor în stil toscan și alla campagna, palmierii și chiproșii în cortegiu, și iarba foarte crudă a peluzelor. Înot, ies în larg, ca de obicei. Apa e turcoaz, se îmbină cu petice albastru marinar pe locurile unde, în loc de nisip, e vegetație marină dedesubt. E clară ca ochii. Pînă acolo, îmi zdrelesc iarăși tăplile pe stîncile de la țărm. Mai e și o plantă neagră, un fel de mărăcine de mare, dacă îți vine să calci pe el, îți pică ochii în ceafă, cred că te transportă direct la spital. N-am încercat. Ca de obicei, de lîngă țărm te fură un curent atît de harnic încît te trezești către sud fără să te mai poți opri. Mi-am dat sarcină să ajung la țărmul dinspre nord cu marele lui dig prelungit adînc în mare, dar am făcut încă o dată și jumătate distanța pînă la el și nu l-am ajuns. Trebuie să mă opresc și să mă întorc, altfel risc să pierd ultima cursă către Sassari. Acum înot înapoi cu soarele în față, apa scînteiază. Ofelia nu e. Mă sperii. Mai spre nord, spre nord... Ating înot stîncile din față. Ofelia e iar acolo. O furase lumina arzătoare din unghiul în care eu înotam, cu ultima dîră pe care soarele o trăgea prin apă, și preț de cîteva minute bune, mi-o ascunsese în spatele ei. Fugim la mașină. Azi a fost ziua Pelosei.

Festa di Candelieri

Dimineață urîtă, vise lungi, mă obosesc... Trompeta din magazin azi ţipă, doamne frumoase trec îmbrăcate cochet sub fereastră, toate doamnele din Sassari sunt cochete. Senzații neliniștitoare din țară. În el, depresia își scoate capul galben iarăși, ce bine știu din astea, le știu de la tata. Vreau să plîng. Doar vreau. Îmi simt ochi înfipți în carne, adînc înăuntru și ei mă dor. Cum să ajuți pe cineva care nu-și dorește să schimbe nimic? Am crezut că inima lui va merge cu mine. Că inima lui se va bucura cu mine. Mi-e rău ca un leșin, mă apasă pieptul. Ieri n-am fost la plajă. Am văzut cum dintr-o piață mică formată de străzi înguste și calcaroase așezate în pantă - și curg așa, din evul mediu - soarele roșu asfințea jos, lîngă un palmier, după un paravan de nor bineînțeles, altfel n-aș mai fi văzut niciodată nimic… Am fost la Sărbătoarea candelierilor în Chiesa S. Maria di Betlem. E un obicei sard, foarte vechi care începe zilelele astea. Un asemenea candeliere a fost ieri sfințit de canonicul regiunii și lumea festivă s-a băgat în biserica aceea mirosind ascuțit a seu și a mucegai pentru multe ore. Mă uitam la ei, mă uitam la naivitatea aproape sacră cu care venerau fiecare imagine proiectată pe pînza unui ecran, la dezvelirea candelierului au aplaudat minute întregi. La generozitatea cu care distribuiau bucăți din suflet pentru bucata aceea de lemn pe care aveau s-o poarte în procesiuni de sărbătoarea sfintei Maria – care la ei va fi pe 14, august, dar va dura două zile… la spațialitatea sufletului lor naiv care plonja pe sub arcele largi ale catedralei, apoi se lipea de pereții boltiți, la Santa Rita, la San Gavino, la noul lor sfînt Francisco Zirano, la Santa Maria pictați pe candelier, sculptați în firide... Îi priveam și începeam să cred că cei care sunt prea triști nu iubesc destul. Exaltații aceia au iubit. Mult... Oamenii s-au scurs prin ușa din dreapta celei de-a treia nave a bisericii către curtea interioară, acolo au sărbătorit cu vin, prăjituri, plăcinte sarde, bere, siropuri. Am profitat de asta ca să mă strecor prin cotloanele diocezei, prin ușile descuiate neglijent. Am rătăcit aproape două ore pînă am obosit, prin colțuri și celule joase cu gratii în pereții orbi, acum renovați în alb, cu spoturi împușcate de anul trecut în pardoseala de calcar. Oare cum era un nou recrut în sînul bisericii, oare cum privea el soarele, spărtura filiformă din zid? Iarăși am vrut să plîng. Cred că noutatea locului, surpriza mi-a înnodat ochii și n-am putut. Am rămas așa, mută. Azi sunt mută. O să merg să înot ca o mută. Mediterana consimte muţii. Pe toți.

Miles Davis

Știe cineva cum e să te trezească dimineața o fereastră deschisă de muzica unei străzi atît de vaporoase încît poate că nu e decât perdeaua de sunete din trompeta lui Miles Davis? Nu, nu știe. Pentru că e o anumită stradă a unei anumite dimineți, dintr-un anume timp al unei anume veri... Și Miles Davis cîntă din vitrina unuia din magazinele de la parter. Un parter de la o stradă ca o părere. Poate că eu sunt o părere. Poate că sunt în mama și urmează să mă nasc. Sau poate lumina e prea caldă. Nimic nu e prea cald. 

De fapt, sunt la etajul 3 al celui mai înalt turn din Sassari, în inima orașului și am să plec la plajă.

Farul Gabriel

Am părăsit plaja povîrnită de pe sub pomii cu crengi ondulate și cu crini sălbatici (mulți crini sălbatici!!!, albi, miros de te scufundă în legende) pe la ora patru. Aveam să mă întorc la exact şase fără un sfert, și m-am repezit imediat în display-ul telefonului ca să-mi admir timpul perfect (oare cum ai face să nu te și lauzi cu chestia asta???). Direcția era vag micul far pe care-l vedeam în larg, (ei lasă, numai să te apropii, nu-i obligatoriu să-l atingi...). Desigur, după zece minute de înotat, încăpățînarea de a fi acolo unde îndrăzneam numai să privesc, creștea. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că briza mă trăgea către sud și că din cunoștințele mele - cîșigate cu multă vreme în urmă împreună cu domnul R. L. Stevenson era bine să îmi calculez cursul deviat cu gîteva grade mai la nord. Am trecut pe lîngă ambarcațiunile ancorate în larg, am trecut peste vegetația ierboasă ce acoperă pe alocuri fundul mării cu uimirea că animalul ăsta blănos nu își deschide singurul ochi cît un acvariu pe sub tălpile mele (iată-l pe adevăratul monstru Colombre!), am trecut în cele din urmă de pragul de stînci al micii insule, m-am julit ca o țărancă de colțul uneia, am urcat ulicioara dinspre far cu un roșu Pompei în genunchi (îl mai am și acum, marea are grația să păstreze culoarea sîngelui atît de proaspătă multă vreme) și da, l-am atins!  În apropiere, epava unei bărci cu motor (un țăran greșise adresa într-o cine știe care noapte). Un monitor negru, părăsit sub far. Pe tencuiala roșie, deasupra, cineva sau ceva zgîriase Gabriel. Bună treabă. Am adunat flori uscate din boscheții insulei, am strîns cîteva scoici pentru Ofelia ca să-i aduc în dar de pe mare... mi-am calculat gradele aferente pentru drumul înapoi, m-am întors... Mediterana  a fost creată pentru o civilizație pitică de oameni blajini. Așa cred.

Lună nouă cu Venus la Alghero

Un drum e o carte. Am văzut o grădină care a fost o poveste. După două secunde trecute fix a dispărut în urma mașinii și pagina s-a închis. Am aruncat un gînd peste umăr, către locul unde eu deja nu mai eram, abia atunci am remarcat-o: un nucleu de trandafiri, un spațiu gol pentru plimbare și o margine formată dintr-un strat de palmieri precum crusta răsfrîntă a unei plăcinte. Este o grădină rătăcită, poate părăsită într-o mică pădure de pe marinea drumului. Apoi a urmat Cantina Santa Maria de Palma, drumul a făcut un cot și pagina s-a închis iarăși, de data asta în fața uneu mini-catedrale, cum trebuie să fi fost aceea în care Columb s-a rugat ca Isabela de Castilia să-l lase să plece. În seara aceea, mai tîrziu, la marginea mării, am aflat că Alghero e sora mică a  Cataluniei, că e rudă bună cu Barcelona și că asemănarea de stil nu e o întîmplare. Soarele a apus așa: s-a lipit pe un perete care s-a înroșit și a alunecat în spatele falezei. Noaptea s-a strîns atunci într-un mic golf cu iahturi. O altă pagină s-a răsfoit, briza a rătăcit-o și pe ea, și a apărut luna, mic cercel în urechea unui pirat foarte știrb, și care se înfățișase acolo incognito, deghizat într-un palmier de lîngă prăjina unei ambarcațiuni. Lună nouă cu Venus la Alghero.

Sardegna

Două vorbe de la aeroport până în oraş: autostrada patinează printre rînduri de chiparoși prelungi ca lumînările sau răsfrînți în buchet, ei se amestecă întruna cu leandri, acel arbust care e probabil planta tradițională a sudului. Iar livezile de măslini sunt beție pentru ochii nedormiți. Aproape clandestin apare cîte o casă molcomă - genul allla campagna, asemenea, caracteristic sudului Italiei - potolită domol de acoperișul de țiglă tubulară și cu, obligatoriu, donjonul paralelipipedic. Culoarea aceea ocru în care sunt vopsite casele astea, cu obloane lamelate din lemn deschizîndu-se ca niște ferestre surori, și cu cîte un infiltrat palmier în față, plantat cu osîrdie pe aici de ceva timp și cu care ei vor să colonizeze piețele orașului pînă în centru - genul ăsta te fac să te simți ca în fața ambasadei Ecuadoului la Havana - da, fac pe deșteapta, n-am fost la Havana, mă îndoiesc că a fost cineva de curînd. Și mai apar niște pomi, încă n-am apucat să întreb ce sunt, care populează marginea drumului cum fac plopii pe la noi, cu frunze ascuțite ca ale salciei dar cu tulpina asemeni platanilor, o să aflu curînd... Iar în mijlocul orașului e un zid căruia edilii i-au făcut curte în așa hal, încît l-au botezat antico murro, pentru că e într-adevăr antic și i-au permis să îi crească iarba în tuleie de axilă impudică, țîșind dintre bucățile lui de piatră. Iar grădinile, chiar și alea care par neîngrijite, arată într-un mare fel, neamul mamii lor de costructori!
|Da, Sassari...

Vis, 10 iulie

   Într-un luminiș micuț... Niște copii se joacă în fața mea. Doar îi privesc. Aruncă niște obiecte mărunte, ascuțite dintr-o praștie sau alt device, scoabe cred, în niște animăluțe ce par de pluș. E acolo și o bufniță? Parcă da... Mă uit mai bine la prima dintre ele, în timp ce ea se prăvălește pe creangă în jos ca pe un tobogan, alerg, o prind în brațe, are o rană ca un punct în dreptul inimii, cursese puțin sânge și formase cicatrice minuscuă. Animalul pare să fie acum un mic lup alb, tare pufos, așa încremenit pare într-adevăr de pluș. Cred că murise. Îl port pe brațe ca pe frumoasa adormită, un pic la distanță de mine. Mai găsesc și o pasăre mare rănită, moartă... Le port pe amândouă așa, pe brațe până într-o cameră care se alătură luminișului, e un birou pe oval cu geamlâc acolo. Vreau neapărat să i le arăt lui tata, să-i spun pe copii ăia... Plâng, izubcnesc în hohotul acela nestăpânit, ca o Dunăre, mă sufoc de plâns, mă scutură din tot corpul până când mă trezesc...

...

   Cine ți-a greșit puțin, când ierți, puțin îi ierți, dar nici n-a prea fost aproape de inima ta. Cine ți-a greșit mult, îi ierți mult.
Abia când ierți, descoperi cine ți-a fost aproape. Durerile cele mai vii sunt în inimă. Și tot acolo sunt și vindecările "cele mai" miraculoase...
Și încă una: n-are probleme cu treaba asta cine are probleme, are probleme cine crede că nu are. Pentru că iertarea e deplină și are relevanță dacă te costă timp și bătăi de cap.

2

  Cel mai vechi vis de care îmi aduc aminte mi s-a întâmplat prin clasa a doua primară, nu cred că a fost mai devreme de vârsta de 8 ani... Era spre dimineață când am coborât din Lună, și asta s-a petrecut cam așa: stăteam înfiptă cu picioarele în solul lunar când mi-a trecut prin minte că m-aș putea deranja să execut un pas mare, mare de tot, piciorul meu drept s-a lungit ca un fir de fidea și atunci corpul meu a semănat cu litera n mic de mână, într-o extensie grozavă de care e în stare litera n dacă tragi de ultimul ei picioruș ca de o gumă de mestecat. Pasul vânjos a fost înfăptuit pentru omenire și chiar cu mare iuțeală. Așa m-am trezit cu un picior pe aleea din fața dormitorului casei noastre din blocul de la gară și cu un picior încă zăbovind în lună, prelungind peste măsură litera n din alfabet. Uniunea părea măreață și firescă. Apoi l-am desăvârșit aducîndu-mă cu ambele tălpi pe alee. Era negură, mi-am dat seama de asta din cauza a două-trei becuri chioare atârnate de stâlpi, care nu reușeau prea mare lucru cu bezna, ba chiar mă făceau cam mioapă. O navă spațială mi-a bâzâit pe la nas, deci am luat-o la fugă. Niște tipi care au coborât nu se știe cum din dubița aceea flotantă, din navetă, s-au luat după mine. Fugeam și eu, fugeau și ei, și iată că nu mă puteam abține să nu mă uit înapoi, parcă eram un Orfeu mic și neascultător, după cum aveam să aflu mai târziu. Oamenii aceia se apropiau de mine, eu n-aveam puterea să nu îi privesc. Unul din ei a scos un pistol, a tras, iar eu am văzut cum o gaură se cască și pătrunde adînc la mine în inimă. Mă nimerise tâmpitul. Am căzut ca un militar din jocurile video - așa cum aveam să aflu tot mai târziu cum cade un militar când te joci nintendo: adică fără să-l doară. Pe mine m-a durut doar în orgoliu, adică uite băi, m-a nimerit! Am căzut și am murit. Ba, cred că mi-a fost și puțin teamă. Atunci a fost prima și ultima dată când m-am mai lăsat prinsă. Niciodată în vise n-am mai lăsat pe cineva să-mi facă asta. Găseam eu cumva o modalitate să scap, poate că mă lăsam și ajutată, în fond pe acolo mereu găsești pe cineva să te ajute să scapi. Eventual, poți să-l strigi.
... Aseară, înainte să intru în parc. Pe bulevardul pe care veneam, pustiu, mărginit de blocuri, în fața lor bănci. O bancă. Lângă bancă, o stație de autobuz. Pe bancă, cineva care părea bătrîn. De departe am văzut un șal care atârna ca niște plete peste capul trist de care eu nu încetam să mă apropii. Deasupra se rotunjea luna. Era o bătrână sură. Luna și ea. Mă cam enerva o rinită mai veche, așa că îmi scot din buzunar un șervețel și îmi suflu nasul. Acum sunt aproape de ea, dau să trec prin față și o privesc. Îi lipsește felinarul îmi spun, altfel chiar aș crede că vine din lună. Buzele ei se desprind și șoptesc, de fapt nu șoptesc nimic, se deschid ca un abur. Mă apropii, ați zis ceva? Alt abur vine de la ea, poate un răspuns, dar tot nu aud, insist, nu înțeleg ce ziceți... Suflă nasul mai încolo, mă doare capul... Draga de ea. Am trecut. Am intrat în parc. Mă tot gândesc la visul meu cu luna, de când am întâlnit-o pe bătrînică, pe aliena. Sau poate că era preoteasă la Delfi, nu știu... Oare pe aici e chiar așa de greu să ceri ajutor când te doare capul? Mulți ani m-a durut și pe mine, vai, ce grea e durerea asta. Eu cred că e cam tot așa cum e să te doară o gaură din inimă, nu?

1

  Carpen. Felul cum unduiau teii... Teii la amiază, teii la chindii, teii cu lună. Ăsta e leagănul civilizației, dacă e să mă întrebi pe mine.
  Într-o dimineață de prin miezul verii am pretins că visasem noaptea rezolvarea unei probleme simpatice de matematică (una din sutele pe care le primeam o dată cu vacanța de la tovarășa profesoară acolo, în clasa din orașul inundat de praful lui iunie, luna aceea care întotdeauna îmi bloca ușa vacanței ca un soldat rău, căzut de dincolo de perete, din filmele cu Rambo...). Lucru mare, pentru că eu eram agiamie la această cea mai nobilă materie a școlii, mă fâstâceam, înghițeam limba și mă apuca bolborositul la tablă, sudori reci pe spinare și o stare de spirit doar un pic mai domoală decât catalepsia, tot împungem un punct alb din tabla neagră cu nefericita aceea de cretă până mă trecea la loc... În cele din urmă venea recreația, atunci da, mă răzbunam visând cu gura căscată în fereastră, proiectîndu-mă într-un viitor mai mult ca sigur cum mergeam așa, de mână cu Daniel, principele geometriei din clasa a 5-a B, către olimpiada de matematică, măcar la asta, faza pe municipiu - unde la română treceam ca acceleratul. În spate ne urmau îndeaproape, cu limba înodată de emoție, colegii deștepți, Dana - prințesa  algebrei, Laurențiu, Irina, Mihaela... Și aproape imediat suna clopoțelul pentru că începea a doua oră de matematică (se știe demult că legitima oră de sport înscrisă la rând se putea sări fără griji, ea figurînd în tabela de materii a oricărei școli care se respectă drept o disciplină la fel de frecventată precum erau națiunile defavorizate pe lista de priorități a națiunilor favorizate).
  Am luat-o domol la plimbare pe lângă pereții albi și joși ai camerei de sus a casei, pe lângă ziarele întinse pe jos cu flori de tei puse la uscat, până la concluzia simplificată că m-am născut în România lui Ceaușescu ca să fiu un geniu. În vis, trapezul se transforma în trapeză și radical din cinci într-un papă Iuliu al II-lea sfios și posomorât, încât, atunci când am deschis caietul cu teme la matematică, am găsit aproape imposibil să transcriu asta pe hârtia albă și din ce în ce mai perpendiculară peste pătrățelele ei de atâta de uimire. Apoi, foaia aceea isterică a început să strige la mine că ea nu poate să perceapă acolo vreo similaritate de limbaj, a apucat repede stiloul, m-a spoit cu cerneală pe mâna întinsă în deșert și m-a gonit așa de repede de lângă ea încât am ajuns hăt, pe scări în jos, în curtea de sub tei, și cu gâștele sâsâidu-mă din fața porții.
  Nu-mi mai amintesc dacă am rezolvat vreodată acea problemă ca o pantă de piramidă în declin, poate cel mult am deschis o revistă Magazin istoric și am întrebat-o pe Nefertiti, asta a fost întotdeauna mult mai ușor.
  Și nici nu are prea multă importanță dacă da sau nu, atâta timp cât acolo, la porțile albastre ale Nilului din comuna Carpen s-a inventat o poveste: eu.

Vis, 23 iunie

În zori, un vis tare ciudat. Sunt într-un căsoi imens, ca un sanctuar: arhitectură de interior încărcată cu multă stucatură aurită, rece, monumentală și totuși cu cotloane de o cochetărie caldă, de familie. E casa colegului meu de facultate Ș. Cepoi și a soției lui, Oana B. (în realitate, și ea actriță la Craiova, altfel fără nici o altă legătură cu Cepoi). El se pregătește să moară. În tot acest vis îl percep ca fiind aceeași ființă cu A., primul meu prieten, are aceleși picioare lungane pe care și le dezvelește în agonie. Se face că stau lungită lângă el, și am datoria să rămân să-l veghez astfel, în calitatea mea de fiică. (Hait, cu alte cuvinte, am visat cu această ocazie 3 în 1: pe tata, pe Cepoi, pe A. în absolut același context, moartea lor!!)
Mă ridic, Oana mă conduce să-mi arate apartamentele construite în această casă - adică un fost mare hotel părăsit pe care ei îl ocupaseră și înfrumusețaseră. Au avut o căsătorie lungă și fericită, mai ales după o criză urâtă a lui, atunci când venise la mine să-mi spună că vrea să se omoare sau să fugă, și eu îl privisem incapabilă de vreo susținere, nu înțelegeam cu ce-aș fi în stare să-l ajut... Apoi o depășise singur și se întorsese la ea, la Oana, îi căzuse în brațe cât era de lung și trăiseră fericiți. Ea mă duce acum să văd un lanț de cabine umbroase (de parcă ar fi căpușite cu catifea stacojie, de pacă ar fi asemenea cu lojile acelea tainice care înconjoară pe două etaje sala Teatrului Liric din Craiova- și care servea drept sală de festivități pe vremea când eram elevă la "Bălcescu", în clasa a IX-a și a X-a). Cabinele astea înconjoară aici un bazin cu apă albastră, plăcută, o piscină interioară. Într-una mai mărișoară fusese adus un pat mai lat decât în celelalte, și părea recent locuită de Oana, ea venea acolo în nopțile când Cepoi avea treabă prin casă, ori făcea repetiție. Părea că avuseseră o căsătorie lipsită de plictiseli, mereu găseau câte ceva de făcut...
Apoi, pare că priveghiul se extinde, apar ființe simandicoase din calești oprite în fața casei, bărbați îmbrăcați în costume negre, scrobiți și cu plastroane, care își prezintă omagiile și își lasă cheile propriilor case într-un havuz din livingul luminos, placat cu oglinzi. Din loc în loc vaze străvezii cu flori. Bărbatul casei încă nu murise, trăgea să moară. Mă întreb îngrijorată dacă mai durează mult, auzisem că la alții se prelungise pe mai multe săptămâni, Doamne ferește... Între muribund și un document pergamentos aflat pe masă se află o anumită legătură, îl dictase poate, sau semnase. Am lacrimi în ochi deși nu sunt acolo pentru asta, se pare că motivul prezenței mele aici e de altă natură, una spirituală, sunt ca să-l ajut să treacă dincolo cu bine, asta așteaptă toți oamenii ăștia de la mine. Atunci de ce îmi vine să plâng?
   Ies și mă duc să stau într-o casă joasă cu doar două sau trei camere locuibile pe care mama Mira o cumpărase pe o anumită stradă (o recunosc, în realitate se află în vecinătatea blocului în care locuiesc în București, astă-vară mă plimbam pe strada asta când scriam CORIANTHE). În vis, tot pe această stradă locuiește și el. Duce o existență plană și pare că nimic nu schimbă ceva în viața lui. Ce bine că mama a cumpărat casa, așa suntem vecini și sunt mai aproape de el. Într-o zi se va trezi, cred. Mă bag în pat în dormitorul scund. Nu-mi place aici, însă nu-mi place pentru că nu e gata, casa e de fapt în curs de finisare, nici varul nu fusese pus pe pereți, vechea tencuială e încă picată pe alocuri, mai e mult de lucru, dar eu vreau casa gata așa, dintr-o dată!). Cobor din pat și ies pe stradă. Vis a vis, o mică vilă frumos renovată, arhitectură din linii drepte dar cochete, curată - asta mă încurajează, uite, așa va arăta curând și a mea. Intru. Înauntru, O.G. și câțiva din trupa de la teatru. O. îmi spune: Ah, dar nu știi ce mult înseamnă să ai o casă pe strada asta. Are mult har! Vila în care ne aflăm, de exemplu... (și începe să-mi spună o poveste importantă care face și vila și strada importante, dar nu mi-o mai amintesc acum, când scriu. E touși vorba de un muzeu, căci asta e practic locul în care ne aflăm, el comemorează niște chestii din trecut).
 Concluzia e că am visat aici o minunăție de sfârșit de ciclu de viață (asta înseamnă de fapt, moartea cuiva într-un vis cum e ăsta).

Recunoaștere

  Poate că toată viața nu facem decât să ne amintim ceea ce am început în copilărie. Poate că viața e doar o dezvoltare a afirmațiilor copilăriei...
 Mi-a venit asta așa, din senin, aseară, în spectacol, jucînd din Goethe. Felul în care lumina cădea pe obiecte, felul în care am început dintr-o dată să mă simt, exact ca atunci când probam rochiile mamei în oglindă în timp ce pickup-ul derula povestea Sării în bucate - interpretată audio de o mână de actori renumiți... Când îmi plăcea pâinea prăjită și biscuiții și felul în care respiram trandafirii grădinilor vara, și când mama m-a trimis să iau niște căznite lecții de balet, pe lângă altele, si mai căznite de limbă germană... Toate astea erau prezente acolo, în acel moment de scenă, de artă. Da, probabil că la început nu știm că momentele se întâlnesc undeva, cândva. Dar, dacă suntem destul de norocoși, observăm într-o zi asta...
 Și poate că arta și visul sunt singurele căi de a împlini, de a aduce în realitate amintirea a ceea ce-am început atunci, în vârsta de aur. Și cu siguranță, muzica.
 Și, mai ales, recunoștința...

 "La mine așa a fost". Și este.

Vis, 16 iunie

Vis din prima parte a nopții, până în revărsatul zorilor. Eu împreună cu Beatleșii. Imagini în fugă, ei pe case, pe acoperișuri, ei grămadă într-o mașinuță parcurgînd o stradă, ori îndreptîndu-se către studioul de înregistrări, un montaj alert de imagini în goană. Eu sunt prietena unuia din ei, poate Linda. Și se pare că renunț la el în favoarea altuia dintre cei patru, Paul, după cum arată. Apare o pauză de repetiții a trupei, se aduce șampanie, tot dichisul, iar Paul ține o cuvântare care mi se adresează. - Uite, zice, vei găsi în mine un om iubitor, un tip care ascultă, o inimă. Eu sunt una cu fratele meu (cel împreună cu care fusesem până acum). Dacă ești cu mine, e ca și cum ai fi cu el (mă uit, da chiar seamănă la chip). Greșești față de el, greșești față de mine. Te voi iubi și vei fi bijuteria coroanei. Și totuși, de ce renunți la premiul I pentru premiul II (face el uitându-se la "fratele" lui)?
Iar eu sunt încurcată, vreau să spun ceva măreț și să combat comparația asta. Apoi îmi vine să mă abțin de la a ține speech-uri memorabile, tocmai ținuse el unul și a făcut-o foarte bine. Iar mie vine oricum mai bine să-mi doresc premiul I. Chiar, de ce renunț?
Și atunci îmi dau seama!! Celălalt n-a fost niciodată râvnitul premiu I pentru mine, poate a fost un premiu, dar nu I... Apoi îmi dreg glasul, sunt emoționată și spun că diferențe mari între firile noastre au dus la despărțire. Nu suntem la fel, nu comunicăm subtil, nu suntem pe aceeași frecvență. Cu toate că l-am iubit și mi-am pus în el nădejdea vieții. Însă nu pot continua cu cineva cu care nu am minuni în comun. Așa că zic bun venit noii mele vieți. Și că eu îmi doresc premiul I care cine știe, poate astfel urmează să vină. Deci da, vreau să fiu împreună cu noul meu prieten.
Apoi urmează alt șir de instantanee, pe clădiri, în mașină, într-un cochet apartament al unei vile englezești, sus, la etaj... Se pare că Paul mă însoțește așa cum a spus, atent, cu iubire. Uneori pare să se ascundă și să mă urmărească tăcut. Când mă întâlnesc cu diverși oameni îl simt încasînd impresii din spatele vreunui pom sau colț de casă. Dar mă găsește ok, știe că îl iubesc, iar eu găsesc că procedează corect.

Vis, 7 iunie

  Sunt într-o casă (încăpere) aproape de pământ, plăcută. Printr-o fereastră privesc cerul, e colorat ușor în roz, ceva mă face să ies, poate mișcarea norilor. Căci norii aceștia se împart și se modelează formînd mici plăsmuiri într-o formațiune circulară. De parcă niște păsări în depărtare s-ar alinia într-o astfel de formație. Îi chem și pe cei din casă, într-un fel, dau alarma. Lumina e stranie, de crepuscul. Un "obiect" irizat, desprins din acea formație, asemenea unui lujer de plantă de bumbac uriaș, se apropie de sol la oarecare depărtare de locul unde sunt. Am timp să mă apropii exact la momentul impactului său cu apa dintr-un vas, moment în care el începe să se topescă precum o înghețată cufundată în apă. Rămâne mult din "cornet", care e recuperat de niște oameni în uniformă alertați de mine.
Mă uit din nou pe cer. Peste puțin timp văd iarăși acele formații de nori materializîndu-se.
Nu știu să descriu acum ce vedeam atunci acolo, căci așa ceva nu aparține unor fenomene cunoscute ca eu să le pot pricepe, ori ca să înțeleg la ce pot ele folosi. Îmi amintesc doar că zona în care se întâmpla asta era valea de la poalele unor coline înalte, poate munți, lumina, rozalie, înainte și după asfințit...

Vis, 3 iunie

  Mă întorc acasă, la Carpen adică, venind dinspre Boca. Aceleași case ca în trecut în real, doar că acum, din trei case la rând e locuită doar una. Le număr pe degete: aici stătea Lisăndria, încă mai stă, lângă ea, cutărescu... iar în partea astălaltă, aici, aici cine stătea? Privesc curtea mică și curată, e plină ochi de flori așezate în vase de pământ, flori roșii cele mai multe, seamănă cu niște mușcate uriașe și în același timp cu florile de mac, mai ales petalele străvezii, imense. Mă uit peste gardul ei, mai e o casă și urmează a noastră, la noi cineva ieșise în fața porții, cred că mă așteaptă să ajung... E un timp al asfințitului, poate o clipă înainte, e lumina cea mai stranie de crepuscul și gata, apune soarele... lumina e încordată, vișinie, lunară... Mă uit iar în curtea din față, plină ochi de flori curate, dinaintea casei bătătura măturată, dar casa are geamuri oarbe, e pustie. Și atunci înțeleg. Biata de ea a murit, aici stătea Reta, or fi florile de la înmormântarea ei astea, da, Reta trebuie să fi locuit aici... (Reta asta e o femeie de pe vremea când eram copil, locuia în cu totul altă parte a satului și trebuie că s-a prăpădit demult, era cam bătrână de-atunci...)
O cascadă se varsă în capul meu și în mine, o cascadă de plâns scot pe gură, prin piept, prin inimă, mă îneacă hohote mari, sughițuri, sunt atât de strivită de toată curgerea asta de cascade de lacrimi că devin aproape una cu pământul. Urlu. Plâng din tot, din stomac, din inimă, nu mai am margini. Din hohot mă trezesc, și plâng chiar și în timp ce deschid ochii din acest vis ciudat...
 Poate fiindcă voiam să postez încă de aseară pe fb acel tablou de Klimt cu grădina de flori, poate de asta am visat grădina.
 Sau poate e altceva, fiindcă toată dimineața m-am gândit la un film cu Will Smith văzut demult, apoi mi-am amintit ce-am citit la începutul anului despre misteriile hyperboreene, despre Skytianos, apoi misteriile orfice și, mai târziu, despre Hypatia, despre îmbucătățire... Cred că spiritul își amintește și cred că suntem niște fraieri dacă nu-i cerem în mod sincer să facă asta, să își definescă zona...

Vise, 2 iunie

... Ceva asemănător stațiilor dintr-un tunel  de metrou. Se lucrează la înfrumusețarea pereților.

Altul, spre dimineață... Întâmplător, într-un cabinet stomatologic cam atipic ca desen, poate mai degrabă artistic. E acolo Me.M. sau aud o voce vorbindu-mi de ea, adică pe cineva la curent cu snobismele, chipurile artistice din zonă (gen Lia B.). Asta, Lia sau cine o fi, îmi spune, stai totuși să o vezi (pe Me. adică) ce bine îi stă îndrăgostită. Bine, asta nu era măritată, întreb eu, sau mă întreb în gând. Mă simt plictisită de platitudinile Liei și mă car. Totuși, ceva mă oprește în dreptul ușii, poate curiozitatea. Mă întorc și mă decid să vin în camera unde se pregătește ea, Me. Intru, e familiară cu mine. Stai să îți arăt ceva, o să-ți placă, spune.
Îmi arată uriașa fotografie, cam cât un perete, a unui pom scorburos, mare, imens, venerabil. Privesc la el uimită, în vreme ce ea îmi explică timpii de expunere. Ah, deci asta era, a devenit mai artistă de când cu îndrăgosteala, da, chiar mă bucur!
Să zicem că rămân în peisaj, în aria fotografiei, intru acolo, cred. E liziera unei păduri, eu pe o culme privesc în vale, o voce îmi povestește ce văd de fapt acolo, jos: un grup de oameni alături de o haită de lupi destul de pașnici. Oamenii se dau viteji. Unul din ei are aerul că gonește întreaga haită, căci nu-i suportă lângă el, lângă ei. Mă întreb ce le-or fi făcut lupii ăia și ce nasol e să ai prejudecăți. Sau frici. El crede că îi mână îndărăt. Lupii se lasă mânați, le simt surpriza că nu sunt tolerați acolo. Dar vocea îmi spune că se vor întoarce și că nu vor mai fi așa blânzi data viitoare. Adică fermitatea lor o să fie manifestă.
Am mai visat ceva cu o casă, tot în zona asta împădurită, acum tomnatică, aproape iernatică. Casa nu am mai văzut-o până acum în vise. Niște preparative, niște drumuri de aici către altă casă vecină, unde o fată ca mine (poate colegă) mă tot dăscălește în legătură cu ceva - dar îmi amintesc prea vag ca să pot scrie aici...

Vis, 30 mai

... Cu Fl.S. la el acasă. O bucătărie strâmtă, cochetă și el, care strânge resturile unei mici cine pe care mi-o servise. Îi expun însuflețită și pe larg un mister care mi se revelase, o taină din mitologie cu Afrodita care făcuse un anumit gest lui Ares sau altcuiva, și am o tălmăcire a mea despre asta, pornind de la o altă explicație a unui inițiat. F.S. pare să aibă cap de carton. El știe - și în continuare o ține pe a lui - că omul se trage din maimuță. Culmea, de câte ori își susține teza, capul îi devine un desen prelungit cu o ceafă groasă și tare, par făcute împreună din același bloc de piatră și acum seamănă cu un neanderthalian sau cu Barney Flintsone, de parcă aș vedea întreaga secvență la televizor. Mă enervează atât de tare el, îngustimea de spirit - unilateralitatea acestui omniscient și singur punct de vedere - că îmi vine să mă ridic și să plec. Sau să îl pocnesc peste cartonul cefei. Cred că asta și fac, plec...
Mă așteaptă urcatul unor scări la balul de absolvire a liceului (cred că asta e rezidual de aseară, când am vorbit pe fb. cu Didi despre cât de vărzos se pot îmbrăca fetele alea)... Și mai apoi, cerutul unor informații despre primăria din Iași, unei doamne acostate pe stradă. Se face că sunt acolo și vreau să vizitez, îi spun că aș lua trenul - un fel de tramvai local - două stații. Ea e o stimabilă, îmi explică foarte simpatic de ce turiștii și nefamiliarizații cu orașul aleg varianta trenului. Îmi prezintă povestind stațiile, după cum stai cu fața la... /sau dacă te așezi cu spatele la... (nu mai țin minte ce), și atunci, ele vin pe dreapta sau pe stânga, după caz. Mor de râs. Se pare că îi cer explicațiile, de fapt, pentru că vreau să ajung la o nuntă. Sau la aniversarea nunții părinților mei, pentru că o oficiaseră tot acolo. (Poate și asta e reziduală, ca o replică la un "pic" pe care l-am găsit aseară despre "no juice in the connection", pentru că așa am crezut mereu despre dragii de ei). Oricum, în vis sunt veselă și fericită, e soare afară... Apoi e seară, fac un ocol pe niște străzi din Craiova ca să mă liniștesc la minte în timpul unei petreceri. Atunci îmi amintesc de M.E., că ce bine ar fi să nu mă întâlnesc tocmai acum cu ea - fiindcă ea îmi zisese de zona asta cu magazinul de unde pot lua țigări. Se pare că pot micșora ocolul din doar câțiva pași mari de tot, pe care îi fac lungindu-mi picioarele din genuchi în așa hal, încât cuprind tot Pământul...

De-a-n boulea

  Așteptînd să-mi vină rândul în fața unui cabinet. Un tv deschis și două fîșnețe din Beverly Hills care vorbeau pe rupte... Genul acela de emisiune cu 'ce-au mai făcut fetele de bani gata', un chips cum se obișnuiește pe un anumit canal. Fetele, cam 18 ani, 20 cel mult, fără ocupație, smart, vioaie, spinning around. Cum n-ai ce face, te uiți. Discuția nu m-a aprins, a trebuit să treacă o noapte ca să-mi amintesc azi-dimineață, ca din întâmplare, cam ce croșetau ele două acolo. Una, blondă spunea ceva de Liberace, aialtă, cu ochii ei mari de păpușă de sticlă mirați, o întreabă cine e Liberace. Prima face și ea ochii mari, aproape întorși peste cap, cum, nu știi cine e Liberace????? You must google right now!... Abia azi dimineață mi-am adus aminte exact tonul pe care își vorbeau, mirarea absolută și lipsită de orice nuanțe a uneia că cealaltă nu știe, a celei de-a doua și mai și, cum de n-a auzit ea de Liberace asta, sinceritatea, naivitatea, absența totală a vreunui ton ce implică vreo subînțeleasă judecată de valoare (în genul; vai, cât de proastă ești, cum nu ai auzit, da' ce-ai făcut până acum, etc.)  E tipic american, mi-am zis azi-dimineață, tonul ăsta de supriză și atât, doar supriză, surpriză cuminte, serviabilă, cordială... Sau tipic unei anumite pături sociale, de oameni cu bani, pentru care timpul nu se grăbește, viața pare așezată molcom pe maluri zdravene între care unii, surprinși de surpriza întâlnirii cu universul celorlați pare că își spun: nu ai această informație, e ok, te afli într-un stadiu al evoluției tale în care nu ai probabil nevoie de ea, poate mai târziu o să ajungi singur la asta, dar uite, acum sunt aici și te pot lămuri eu dacă vrei... Mă gândeam așa, că numai minunații europeni pot eventual avea aerul că le știu pe toate, poate că te desființează pe loc, ignorantule, că n-ai auzit de ăsta, Liberace ăsta (apropos, habar n-am cine e Liberace, o să intru acum pe Google). Îmi imaginez cam cum ar suna o discuție ca asta în unele regiuni din România. Cum fa, n-ai auzit, tuta pământului, n-ai televizor acasă? Bă, îți umplu mecla de sînge, idiotule, cum n-ai auzit, mă, da' mă-ta ce-a păzit, or mă-ta a stat toată ziua cu cracii-n sus, n-a știut de tine, 'tu'ți gâții mă-tii... la școală n-ai fost? Fraierule!
Și asta-i tipic, tipic pentru oameni la care cunoașterea are preț de marfă proastă. Nu contează că valoarea informației ține de o cunaștere limitată pe care eu o am, ție îți poate lipsi, ce mai contează că tu știi să dezvolți teoria relativității pe cinci table cu creta, nu știi cine e Liberace ăsta și ești un prost!.. Și nervii, și indignarea că n-ai auzit. Și care vin din frică. Frica, groaza că într-o zi o să afli cum stă treaba și că o să mă depășești, fiindcă vei ști mai multe ca mine și-o să mă întreci. Pentru că, n-ai înțeles, noi suntem într-o competiție aicea, eu o să câștig un premiu înaintea ta, și mai mulți bani, și-o să am succes, nu vreau să ai și tu... Până la urmă, acea frică ce face parte din familia mai mare a afecțiunii numită frica de succes. Acea lipsă elementară de cunoaștere care te-ar putea lumina cu gândul că succesul și reușita sunt date naturale, e firesc să ai succes, așa cum e firesc să aibă și celălat, așa cum e firesc să suferi eșecuri, și cine a învățat cu adevărat lecția succesului știe că în orice moment poate să cadă de prost. Și nu îi pare rău. Vorbim de o elementară educație în ale vieții, de-o elementară viziune și de un popor atât de lipsit de ea și de zălud, încât își închipuie că trebuie să se ia la întrecere de-a 'cine știe mai multe'. Ca să ajungă unde? Și de ce?
Și apoi m-am gândit la toată povesta cu ArtSafari, la toate sterilele discuții din jurul și în paralel cu el, cu evenimentul. Și care e doar o ridicare la pătrat sau la cub a dialogului dintre cele două mimoze din Beverly Hills dar în varianta de pe Dîmbovița și de sub ea... Culmea, au avut de cârtit tocmai artiștii. Cum că alți artiști și-au luat inima-n dinți și și-au dorit să aibă succes cu adevărat. Și au expus, și au intrat pe la casele de licitații, și au cerut un preț pe prestație. Cum, tu care ești un pictor atât de prost, tu care ești o țață cu fasole în loc de creieri ai putut să expui, iar eu, eu care știu cine e Liberace... ei bine, eu nu mă cobor la așa ceva, dom'le!! Aici e lucru necurat, ai făcut tu ceva, nu e bine... Și pe urmă toată treaba asta cu arta dată la popor ca mărgăritarele în fața porcilor, vaaai, intolerabil!!!
Ei, domnilor, mai așteptați vreo 20 de ani, poate începem să ne situăm civilizat pe o anumită treaptă în evoluția stelară. Atunci, poate, veți expune.

Vis, 18 mai

Vis ca un sirop de vară... După ce adorm din nou către dimineață, sunt împreună c-o fată, nu mi-e grozav de simpatică, doar tolerabilă, ecoul cine știe cărei prietenii nu prea reușite din copilărie (sau doar ecoul propriului meu eu). Și chiar ne îndreptăm către o vacanță în zona copilăriei, apare blocul de la gară, apartamentul de la etaj, balconul pe colț...) totul sub semnul soarelui strălucind parcă fără oprire și sub patronajul (cred că merită să încerc cuvântul) al reginei Maria. Adică e un fel de vacanță"sponzorizată", sau în amintirea ei, sau cumva amprentată de ea. Tragem la un hotel (ori proiectăm asta mai întâi) mic, genul de concept de habitat pornind de la designul lanțului de magazine Lidl, genul acela compact, standardizat și plictisitor, iar fata strâmbă din nas. Când îi propun o anumită zonă, are de-a dreptul frison, ca și cum ar fi trecut prin ea o fantomă - adevărul e că nici eu nu știu de ce îi propun asta, nici mie nu-mi place zona, poate numai din sadismul de a-i încasa reacția, căci eu trecusem deja prin toate experiențele acelea descumpănitoare ce decurg din zonă și am avantajul de a le fi depășit spinii, vindecat rănile... Fusesem acolo cândva găzduită, într-o altă etapă a vieții mele. Timpul proiectării vacanței se suprapune simplu pe calea către ea, fiindcă iată, suntem chiar acolo, în punctul unde căzusem de acord să ne cazăm. Acum strigăm ca altădată în fața blocului, să apară cineva de-ai noștri la fereastră ca să ne arunce cheia. Apare sora ei la balconul copilăriei mele, acționează butonul de deschidere a ușii. În spate, drumul pe care venisem, aleile blocului, plante mari, ierburile înalte ale verii, verdele lor deschis, cotropitor (poate e rezidual - lenjeria de pat pe care dorm are imprimeuri verzi). Sunt fericită.
... Înainte, alt vis cu spații urbane așa de familiare că nu-mi mai bat capul să le diger ca lumea, ajunsesem să mă plictisesc de ele (în realitate, nu le-am văzut în viața mea!), zone de urbanism cam punk-iste, locuite de familii prea puțin înstărite, de genul de populație orășenească plantată acolo pentru muncă. Trei copii bat mingea în rondul de trandafiri răriți din fața micii catedrale de cărămidă, un fel de biserică catolică de cartier mai mărișoară, ca o hală. Priveliștea acestor copii îmi dă un fior de repulsie plictisită, căci îmi imaginez numaidecât cum mingea aceea depășește în continuu conturul rondului, iar jocul e permanent întrerupt, ciuntit...

P.S. pe plicul în care farmacista mi-a învelit azi cele 7 pastile antihistaminice găsesc scris: 'rețeaua privată de sănătate REGINA MARIA'. Să mor de râs...
Caut înt-un mic dicționar: alergia, ca expresie spirituală, reprezintă consecința nemulțumirilor vis a vis de anumite persoane și de lumea înconjurătoare, iar nasul reprezintă intuiţia şi cunoaşterea de sine. Și că toate crizele alergice de rinită, etc. sunt semnale ale corpului care-ţi spun că nu este bine să te laşi afectat de anumite emoții. Și, per ansamblu, așa cum citesc eu visul ăsta înseamnă că mă vindec, hehehe...