Recunosc, mie mi-a venit. M-am trezit brusc, am privit scurt fereastra, era închisă, impulsul complet rațional de a trece prin..., o durere anonimă (ce n-are cum să dureze), și gata...
Fiind un tip onest de umanitate, consemnez.
După ce mi-am administrat-o conătiincios toata noaptea, de-a lungul și de-a latul patului meu, port și acum starea de goliciune în pîntec corespunzatoare: e vorba de un sentiment de culoare gri-metal și de consistență laptoasă. Din zona plexului solar, el se prelinge în josul tibiilor prin călcâie și, în scurt timp, va contamina întreaga anatomie a podelelor, toți pereții casei pe urmă, recompunînd umed, o celula de viață complet moartă. Dacă celula va reține programul, probabil că mi-l va retransmite mâine, ori poate peste o săptămînă...
... ca să aerisesc, voi deschide imediat fereastra și ciclul gesturilor fatale se reia...
Probabil că titlul cel bun ar fi fost azi, Ce faci când vrei să te sinucizi?
Nimic. Nimic nu faci. E important sa rețineti asta.
E bine să râmîneți într-o pozitie cât mai țeapănă, ocupind un punct fix. Marcați-l cu vîrful degetului mare de la picior. Dacă va aflati suspendat în pat in momentul accidentului de gîndire, marcați-l cu călcâiul lui Achile.
Pasul nr. 1. Aoleu! Pasul numarul 1 nu există, de vreme ce am stabilit că indicația din regie era Rămâneți pe loc! Proba:
... să ne înțelegem, sunt genul vital de abordare a propriei existențe, în consecință sunt îndragostită de moarte, așa cum sunt complet îndrăgostită de viața de calitate - și nu am, în mod normal, nici o problemă cu asta. Cele doua consecințe proprii coexistă drăgăstos și absolut.
Gîndul că trebuie să am răbdare (pînă la momentul oportunei mele morți din mila Domnului) a fost cea mai proastă idee azi-noapte... ATENȚIE! nu utilizțti asta! Gîndul că "Să avem puțintică rabdare" nu ține. Nu, nu veți avea răbdare, pentru că tocmai de lipsa răbdarii veți face dovada atunci...
(Încă mai tremur. Degetele mele tot mai au asta în sînge...)
Deci, săriți peste pasul numărul 1.
Nu! Nu săriți! -
Poftim, înghițiți în sec pasul numărul 1. (De aici, golul în pîntec survenit ulterior, și pe care l-am descris deja în amanunt).
Chestiunea nr. 2
Apelați la gesticulația uzuală a corpului dumneavoastră. Respirați. - e o posibilitate. Nu vă descriu aici cum să sufli în pungă, pentru că nu veți găsi niciodată vreo pungă atunci când veți avea cu adevărat nevoie de una. Pur și simplu, uitați de pungă - altfel, vă veți aminti necorespunzător de prima parte a discuției noastre unde se vorbeste despre răbdare, și veți intra pe teren accidentat cu cădere de corpuri grele la sol . Din nou!
Ceea ce vreau să aduc aminte în această chestiune e apelul la condiția normalului. Am aflat azi că Alecu Paleologu în detenție își arborase batista de acasă în buzunarul de la piept - ca rapel la obișnuitul vieții din care cobora. Își adusese cu el pe țărmul celalat un contur de umanitate înmiresmată și logică; o ocheadă, o scurtă verificare și o re-luare în stăpînire a extremităților ființei lui de elită... Contextul lui - "A la recherche du..."- era peisajul insulei, însă el nu-l conștientiza ca pe o insulă. Ci, ca pe raportarea la every day-ul lui care, întîmplător, era elita romanească mondenă și corectă politic.
Nu-mi amintesc de vreo dată anume când Alecu Paleologu a vrut să moară. Iată resortul!
Concluzie:
- Nu vă îmbălsamțti cu regrete.
- Depistati gesticulația aflată în relație curată cu normalul, forma corectă a corpului raportat la context:
e noapte - somn;
e zi - poate ți-e foame, ori poate ți-e sete. În aceste două minimale cazuri, mimica cea corectă nu e să sari pe geam și să fuți nervii cititorilor tăi (cum va fac acush), ci să iei măsurile care se impun. Astfel! (heee, n-o să vă învaț eu acuma cum e să mânînci, ori cum e cu băutul, ori cum e cu... (asta, Da! mai ales asta! știti și singuri. Singuri? hm... ))
Tema impusă (cam ca la alcoolocii anonimi) este a urmări acele formate de emisiuni/filme horror/cărți care cultivă gestionarea responsabilă a fricii. Nu dau exemple, e o chestiune de gust.
