mă plictisesc crunt oamenii de la care nu am ce învăța. aceia care te invită să petreci în compania lor timp lung de calitate proastă. care au a-ți descoperi adevăruri mici pe bani mulți, căci timpul costă, marfă proastă împachetată lucios, bazaconii. rahat, mult rahat...
nimic nu mă deprimă pe lume. doar asta, singurul lucru care mă cutremură cu adevărat: oamenii incolori pe timpul tău - care e prețios, care atârnă pe cântar.

Vise, azi-noapte...

  Sunt într-o călătorie, deschid un blog (rezidual de aseară când am deschis și citit, spre surpriza mea cu mare proastă dispoziție, un blog al uneia) și citesc. În vis, articolul citit de mine aparține unei cunoscute, Cătă, care face acolo pe marea scriitoare de rubrici în reviste glossy pentru femei - era ceva cu sfaturi, precum și o investigație de a ei polițienească, în fine, o chestie cu mare priză la un anumit palier de populație, avînd calitatea de a fi foarte lung.
Îmi dau seama că sunt pe un vapot uriaș, un liner, Cătă funcționează și ea pe el, lucrează în corpul servitorilor, face masaj, nu mai știu... Cunosc acolo oameni din zona ei de interese, interlopi de-a dreptul de care mă cam feresc, căci mă indispun. Nimeresc într-o zi în preajma unor asemenea tipi, ba chiar sunt așezați la masa mea. Aștept, ei - după ce socializăm (eu cam în silă) pleacă, spală putina... Nu îmi place starea asta de lucruri, mă deranjează căci mi se pare lipsit de demnitate faptul că nu am ce învăța de aici, mă râcâie și nepotrivirea dintre stilul meu și această obositoare lipsă de stil. Această obositoare pierdere de timp, de altminteri. Asta mă deprimă.
...Alt vis în care tronează Vanessa Redgrave ca personaj principal. Înțeleg că ea e un maestru-învățat din clasa vampirilor (a vremurilor vechi), înțeleg că și eu - doar că mult mai tânără... Mai e acolo un tip tânăr, poate un servitor de-al ei. Acum eu și ea suntem pe coama unei coline acoperite de brazi, un relief muntos, Vanesa e într-o piscină naturală, cufundată până la gât. Nu reușește să-și amintească o formulă - o incantație, apoi reușește și mă ține cumva pe loc ca să mi-o arate, mă enervează asta pentru că eu mă grăbeam să aduc ceva din casa ei aflată în vale... Ei, incantația asta face apa să se salte în două-trei valuri iar pe ea o distrează la culme chestia. Ridic din umeri, mi se pare o prostie caraghioasă, ea poate face lucruri puternice, nu fleacuri de astea...

Anunț 2

Pe 25 septembrie 2014, manuscrisul numit CORIANTHE al cărții "Povești de gâdilat micii elefanți" (cel nou pare a fi un titlu de carte mult mai marketabil :) ) a primit număr de înregistrare la Oficiul român pentru drepturi de autor. Își așteaptă rândul...

Găsesc că e o reparație romantică după mulți ani... Pe vremea când terminam studenția la drept, mi-am luat ca lucrare de licență un titlu pe drepturi de autor (opera cinematografică și audio-vizuală). Ca să fie totul mai spectaculos, am așteptat până în ultima secundă apariția legii noi (pe atunci) 8/1996, pentru că ea interesa pe toată lumea juridică de la acea oră. Mi-a tremurat basca până am scris-o, în 3 săptămâni, amânînd într-una predarea ei. Am dus-o la registratura facultății în ultima zi...

De unde să știu eu în acea vară că, după atâția ani, legea asta îmi va mai folosi o dată...

Anunț!

Pe acest blog se găsesc începînd de astăzi câteva samplere doar, din cartea mea "Juli, o poveste de gâdilat micii elefanți".
Acest lucru este explicat de rațiuni ce țin de editarea și de promovarea ei către public.
Mulțumiri

31, În loc de "cuvânt înainte"

Motto:

"Tratați-i pe oameni ca și cum ar fi reali. Poate că și sunt."
R.W.Emerson

"Viața nu este doar durere, ci este șansa de a visa, de a iubi, de a ierta, de a vindeca tot sângele neamului.
Cântă liniștea și nu te grăbi...
Nu uita să îţi laşi inima să cânte acel cântec pe care îl auzi doar tu şi Doamne Doamne. Porţi paradisul în tine…"
("Puține lacrimi, multă bucurie")
Hrisostom Filipescu

    Ascultați!
   Într-o zi, înainte de sfârștul lui iunie, dar nu mai devreme de Sf. Ion de vară, să spunem că în zilele solstițiului, a apărut din aer și i-a cerut autoarei acestei cărți s-o urmărească mai cu luare aminte. Prin urmare, ea autoarea, habar nu are cum a scris-o, pentru că nu e scriitoare. Dacă aveți poftă să aflați ce și cum, întrebați un scriitor de profesie. Cert e că s-a distrat la culme, buchisind fără să comenteze, tot ce i-a dictat povestea. A scris la ea vreme de o lună și un pic, timp în care a mâncat o mulțime de înghețate și câteva prăjituri (astea însă, numai în week-end!), a cutreierat prin parcuri și grădini ca să o asculte mai bine, a văzut cum se schimbă lumina zilei (și ea se schimbă cam așa: pe la sfârșitul lui iunie și aproape toată luna iulie, lumina de afară e albă. Către ultimele ceasuri ale lunii care se apropie de august, lumina începe să capete o patină gălbui-aurie, a văzut ea asta când filtra totul printre gene, mijind ochii), a ascultat noaptea târziu cum se îmblânzesc stelele și a consumat un tub întreg de pastă de dinți.
   Povestea i-a mai spus: "Nici nu știi ce plăcere stă ascunsă în fiecare secundă pe care nu o deschizi doar pentru că te grăbești să treci mai departe. Pășește atunci fără grijă, căci orice clipă se îngrijește de ea însăși”.
   În cele din urmă, ea mulțumește poveștii că i s-a povestit.
   Autoarea mulțumește acum părinților ei. Le dedică această carte.
    Ea mulțumește tuturor oamenilor pe care i-a cunoscut în viață; creatori de artă mulți dintre ei. Pictori, muzicieni, autori de literatură, vizionari. Pentru că ei au ajutat-o pas cu pas să scrie cartea asta. Le-o dedică.
     Mulțumește că printre ei, se află unul magic. Întotdeauna e unul de-ăsta, magic. El. Când îl întâlniți, să-l lăudați. Nici măcar nu știe că e magic. Îi bucură inima, și ea abia acum a găsit cuvinte potrivite să i-o spună. I-o dedică.

V - 30, BELIEVE AGAIN

    EI, BINE...
... Vestea bună e că există și un "ei, bine" cu care abia așteptăm să punem lucrurile la punct. Căci există un punct de pornire și există întotdeauna un punct de recunoaștere. Unii îi spun final, dar nu, nu e. E doar un punct de recunoaștere a punctului de pornire, vă spun eu.
  Iar vestea cu adevărat bună e că autoarea acestei cărți e topită după filmele americane, alea în care pe pagina de generic apare în dreapta o fereastră, și prin fereastra asta vezi toată distribuția cum râde și se bucură, iar oamenii ăștia nostimi se stropesc cu pistoale pline cu limonadă într-o mare nebunie petrecăreață.
  Mai jos de nebunia petrecăreață începe să scrie într-o casetă, de la autorii filmului citire, ce activitate au avut toți ăștia din film în următorii 20 de ani. Sau mai mult.
Păi, să vedem,
   Juli a rămas să povestească în continuare pe ton moderat ce a pățit ea într-o zi de vară pe Corianthe tuturor celor dispuși s-o creadă. Și povestind așa, a înțeles cel mai simplu lucru din lume. Cel pe care, ca orice lucru simplu de pe lume, n-ai cum să-l înțelegi din prima: acela că adevăratele povești se întâmplă în timp real. Ele au nevoie doar de participare. Și de dedicație. Asta dacă nu dorește cumva să sufere de halucinații, așa cum a văzut ea prin casele altor oameni, în care ei înghesuie regrete și panseuri larmoaiante din vremuri de odinoară.
1) Probabil nu știți ce înseamnă larmoaiante. Sfatul meu e să căutați în dicționar. De câte ori întâlniți un cuvânt pe care nu îl cunoașteți, luați dicționarul și răsfoiți cu încredere până găsiți. Întotdeauna există în casă un dicționar.
2) Se vede treaba că în vremurile de odinioară de care vorbim mai sus, acești oameni nu se simțeau prea bine, că altfel nu le-ar regreta. Și mai ales, nu și-ar refuza să le trăiască din nou. Pentru că timpul nu e altceva decât o coajă de portocală tăiată într-o singură spirală de pe fructul cu pricina, în care ce făceai odată, poți face la fel de bine și astăzi și în vecii vecilor. Asta doar dacă ți-o dorești.
Sau dacă a fi fericit e exact ceea ce-ți dorești.
  Apoi, a aflat că toți copiii sunt niște ființe de lumină prin care viața cântă și dansează în fiecare zi și se cade să fie recunoscători pentru asta.
  A petrecut vacanțe minunate.
  A primit o păpușă Mozart cadou, atunci când mămica ei s-a întors dintr-o vizită de la Sans Souci. N-a avut Eulalii, dar a descoperit că Barbie o plictisește îngrozitor. O apuca moțăiala numai când o privea. Și-a amintit că nu ai de ce să vrei să primești totul de-a gata, altfel, ce farmec ar mai avea toată povestea...
  A aflat ceea ce-și dorea.
  Continuă să o facă.

   Carmen și-a luat finally licența în psihologie și s-a așezat la casa ei. În viață, ea interpretează un rol mult mai însemnat decât a făcut-o în această carte. Oamenii îi mulțumesc pentru asta.

   Philippe dispare fără urmă, după cum spuneam. Pesemne că undeva, în colțul inimii lui anonime i-a mai rămas o singură viață de pisică, prin care el urmărește toată treaba asta cu noi din raiul pisicilor. De pe Corianthe, precis de pe Corianthe.

   DallE face servicii de curierat în puținele dimensiuni percepute și în câteva din celelalte, mai rar vizitate de intuiție. Uneori, oamenii îl întâlnesc dintr-un defect permanent numit empatie (ei, nu e defect, vezi de trebă!). Trece drept cel mai popular autor de cărți de comedie după ce a publicat pe Trafalmadore ultima sa producție, "Enciclopedia spațiilor deformate de timp și a timpilor deformați în spațiu, într-o viziune pur elastică și profund sonoră", cu adnotări și comentarii de Santiago del Campo. La propria lansare de carte, toate dimensiunile invitate au murit de râs.
Apoi, au înviat.
Apoi, l-au crezut.

   Geppetto ... Ei bine (iarăși, ei bine!), Geppetto reprezintă în această carte inefabilul. Prezența inefabilului în orice carte din lume este după cum bine știți că de fapt, nu știți. Adică, inexplicabilă. Așa că, despre el puteți să credeți absolut orice. Pur și simplu, e de ajuns să aruncați o privire printre gard în curtea de alături. Îl găsiți acolo oricând, dormitează mare și sastisit la umbra vișinului și, din când în când, îi lovește  trunchiul cu coada în căutarea singurei muște rătăcite fără interese din
zonă. Veți ști atunci că totul are legătură cu totul și se explică. Așa merge inefabilul...

   Firește deci, că Steve Howe a intrat în posesia sintetizatorului respectiv. Dovadă mai bună că a scos, împreună cu câțiva de la Yes, un album nou luna asta, ce mai vreți? L-a numit Heaven and Earth. E o veselie de album în care el folosește la un moment dat cuvântul "cred", parcă...
Îl recomandăm.
So,
                                                     


                                                          THE END. HAPPY
                                                     
             NOT HAPPY END. VERRY HAPPY! END VERRY HAPPY!
                                                VERY, VERRY HAPPY END
     




                                                                                                                   



                                                                         31 iulie 2014, București

IV - 29, "I'LL BE BACK"

   Strănută. Când se întâmplă, seara târziu, să vii din sus de undeva și calci pe el apăsat, pământul pădurii are ceva răcoros. Însă ferm și cumsecade. Și împăciuitor. Ca și cum bătrânul și duiosul tău beagle ți se gudură așa, deoadată și țanțoș pe la picioare, iar prispa de pe care a sărit să te întâmpine e departe, departe... Tălpile sandalelor erau moi, simți pietricele și câteva rădăcini de copac. Da, stejarii... Undeva în noapte, gemea cumpăna unei fântâni. Se uită cu atenție, ochii îi mijeau. O văzu deslușindu-se către asfințit, lângă dunga cerului, peste pomii prăvălindu-se la vale din tăietura costișei. Mai încolo, călătoreau pălăriile de pirați cu toți dinții stricați ale lanului de floarea soarelui, dar el se afla mult dincolo de liziera pădurii. Așadar se afla cocoțată pe dîmbul molcom dintre doi pomi, adică pe ridicătura aia ca o bubiță din creștetul pământului în jurul căreia cresc niște făpturi pletoase cu ramuri. O rădăcină i se prinse de bareta sandalei. În spatele ei, o cucuvea bătu din aripi și se puse pe țipat. Și țipă, și țipă, și... Come on. Era destul de detașată de situație. Ca să fim cu totul sinceri, nu prea dădea ea doi bani pe efectele astea de atmosferă; dar le punem în descriere neapărat aici pentru peisaj, ei îi plăcea mult peisajul, mai ales peisajul acela! Și felul cum mirosea dragul de peisaj, și frunzișul, foindu-se de parcă o adulmeca, avea totul un aer grozav de firesc și de la locul lui, încât cumva se simțea înviorată.
De fapt, se simțea ca și cum o casă îi făcea cu mâna din zare, o anumită casă cu un anumit cerc expectativ în jurul ei, care poartă în toate împrejurările și în toate timpurile (sau dimensiunile), numele de acasă. Ochii îi mijeau... Oh, asta am mai spus. Se gândea că ar putea să mai repete unele chestii ca să vă țină puțin ocupați, în timp ce ea și-ar fi făcut cât de cât ordine în gânduri.
Își aminti atunci că se făcuse cam târziu și că ai ei puteau să o certe. Ori chiar să se supere de-a binelea. Și că oamenii mari sunt în stare de multe boacăne, pe care le fac în primul rând față de ei înșiși, atunci când gândesc prea mult și se joacă prea puțin. Ar putea să facă și una și alta, și mai ales, în același timp, asta puteau sigur. Le-ar mai rămâne vreme pe urmă și de-o prăjitură, de-o înghețată, orice acolo, cât să fie un pic drăguți cu ei. Și să și ierte un pic. Ce dacă stătuse cam mult gură cască pe afară? Era vacanță, nu? Era vară. În fond, ce i se putea întâmpla? În afară că un-cal-albastru-să-o salveze-dintre-fălcile-unei-făpturi-neconvingătoare-care-era-fratele-alteia-și-mai ciudate-ca-el-și-împreună-cu-Steve-Howe-să-atingă-vămile-văzduhului-până-dincolo- de-Trafalmadore-în-constelația-Pleiadelor-unde-urcă-elefanții-pe-scara-de-ametist-și-unde-se-simțea-la-fel-de-acasă-ca-și-aici. Ba bine că nu! Și cum să spui așa ceva? Te crede cineva? Tata? Sau mama? Oh...
  Un balaur moale i se răsuci pe pulpe.
 - Philipppe!!!! Golanule... Ai absolvit academia? Îl aruncă în aer de două ori și-l strânse repede la piept, ah, ce dor îi fusese de blănița asta șuie cu cap de mâț, prostul, prostul, cât o speriase atunci când îl văzuse jos, sub copaci, mic și singur...
 - Ce ți-a zis nenea ăla, hm? Ce ți-a zis? Și tu, ce i-ai răspuns? Râse. Își imagină cum că totuși, poate vorbiseră frumos între ei, cu replici inteligente de la unul la altul, cu "Arta conversației" de Ileana Vulpescu în buzunar (îți trebuie ditamai buzunarele, dar hai, fie) și că, de cele mai multe ori, o vorbă drăguță te face să câștigi timp prețios în loc să îl pierzi, eviți în felul ăsta ocoluri mari.
  Poate așa rezolvase Philippe situația, de vreme ce se mai afla încă printre cei vii. Pe moment n-avea cum să afle, prietenul ei de pe pământ era emoționat... Mai că plângea de bucurie la ea în brațe.
- Grozavă zi, mulțumi ea în șoaptă, uitîndu-se în sus, printre crengi, cu frunzele foșnind deasupra și cu stelele făcînd asta puțin mai încolo. Luna era la locul său, caldă ca o ceașcă de mămăliguță cu smântână și i se făcu o foame, și era atât de fericită între pomii ei, cu Philippe al ei, cu pădurea Santiago și cu lanurile – tot ale ei - de floarea soarelui, cu satul care nu știu ce migoroșea el acolo după perdeaua de stejari, se pregătea de culcare desigur, dincoace de pîcla nopții, încât își spuse că viața pare să fie un lung șir de solstiții de vară care se revarsă ca frișca peste niște vacanțe mari cât feliile de tort pe farfurioarele lor, și că o să mănânce cât mai multe asemenea farfurioare și asta, fără să se îngrașe vreodată. Apoi o să le înfășoare pe o mână, brățările astea vesele și zornăitoare, mereu o să le poarte după ea. Așa cum ți se înfășoară într-o noapte de vară de degetele picioarelor o rădăcină de pom sau poate bareta unei sandale, și nu ți se mai dezlipește de acolo niciodată în veci. Pentru că o să țină bine minte asta.
  Capul lui DallE apăru într-un ochi de lună, iar ochiul clipi și o bucată de astru se adânci în el, apoi pleoapa se închise peste orbita unei bufnițe aflate deodată acolo sus, pe ramura cea mai de sus a trunchiului de care se sprijini alene, mijindu-și privirea. (Asta cu mijitul pare piesa de rezistență, Așa că Juli contează pe ea).
  Ce-și putea dori mai mult? Deja își dorea totul. Își luă frumos bicicleta de la marginea pădurii – stătea așa, zevzeaca, rezemată de un stejar - și plecă spre casă. Se mai gândi pe drum că dacă va avea vreodată încă o păpușă, va fi puțin probabil să o cheme Eulalia... Ce avea cu numele ăsta?
 
  Am mai putea spune că a două zi s-a trezit din somn cu bucata de rază între dinți, că a clefăit puțin din ea și că nu și-a mai amintit nimic pe urmă, adică un final din ăla, cum vezi în cărți cu efecte pe rotund, iar cititorul va închide cartea și va spune, ah, tipa a visat, deci toată cartea asta alandala a fost un vis de-al ei, ce chestie, eu puteam să zic mai multe la faza asta, mai are de lucrat la fantezie, etc. Banal, nu? Și atunci, un întreg cor ad-hoc pe Corianthe ar începe să râdă sănătos și stratificat pe voci a capella uitându-se la noi, și chiar ar fi de râsul lumii! Ar fi păcat, nu-i așa, să le dăm ocazia. Nu s-ar mai isprăvi niciodată, făcînd ecouri de la o galaxie la alta în spirale rococo, să ne știe tot târgul. Deci, nu.
  Prin urmare, vă rog onorabil, cu pălăria cu pene în mână așa, cum face un cavaler când și-a terminat menestrelul sub fereastra frumoasei, să își închipuie fiecare ce dorește vis-a-vis de tot ce s-a petrecut pe aici. În final, nu avem final.
Continuarea e la voi.
Așa a fost întotdeauna...