Patience...

  erau pușculițele alea chinezești în formă de televizor, demult în copilărie... nu știu ce-mi veni.
fascinant găseam felul în care păreau să se joace copii aceia trei, stând pe ciuci într-un parc uriaș, necuprins. stăteam lipită de acest ecran și clătinam televizorul, speram ca restul lucrurilor pe care nu le zăream în imagine să sară peste ceva vreme din cutia aceea, pur și simplu, copilăria ca stare de tânjire, de adulmecare... a sta fascinat de ceea nu se vede.