24, Familiarități corianthine

 Juli se foia. Își aminti o întrebare mai veche. Începu:

 - Păi și... ce te faci cu copiii imperfecți? Copii care...
 - Nu există așa ceva!... În suma existențelor fiecăruia - materializată aici, în inefabil - oricine e perfect. E de-ajuns doar să îți imaginezi propria perfecțiune și gata, ești pe drum către ea... Of, explică el... Fiecare copil vine pe pământ ca să învețe câte o lecție, știi, da? În general, lecția gravitează în jurul credinței în inefabil. Fără învățarea ei, nu se pot întoarce pe Corianthe. Sau mai Sus de Corianthe.
 - Spui lucruri atât de băunitoare și de incredibile încât... îmi rămâne doar să te cred, râse Juli.
 - Asta pentru că la capătul oricărui drum de necredință se deschide unul de credință, filosofă el.
(Dalle! Nu fi așa scrobit... Dacă o să continui astfel, ne vedem nevoiți să reluăm scena cu porumbeii. Pe urmă o ștergem. Eiii....!!)
Mergeau așa, toți trei către zarea vaporoasă a Corianthei, râzînd, flecărind... Dacă te uiți mai bine, ți-e drag să privești plimbîndu-se și flecărind niște prieteni așa drăguți. Bănuim și noi, că asta e o scenă potrivită în toate dimensiunile, cunoscute sau nu. Păsări albe făceau cercuri pe cer, lumina strălucea ca într-o dimineață englezească plină de soare deasupra unui parc aparținînd universității Cambridge, când cărămizile ei bătrâne tocmai se deșteaptă din somn - imaginea englezească rămâne și se repetă în paginile acestea, pesemne că lui Juli îi e foarte dragă, nici ea nu prea știe de ce. DallE își legăna coada alene, sporovăiau despre visele lor...
Se opriră la cascada care forfotea, albă, în față. În față, e puțin spus. Juli privi în sus. Cascada se continua mult până după ce ea încetase să mai distingă ceva. Nu era o cascadă fără fund. Era o cascadă fără început. Se întinse pe iarbă. Fețișoara ei era un covoraș plin de uimiri de toate culorile.
"...Doamne mic, ridică-mă,
Şi fă-mă fericit.
Ca pe boii cu coarne nevinovate,
Ca pe câinii cu ochii de îngeri,
Ca pe nenuferi,
Ca pietrele prietenele",  îi veni atunci în minte.
... O citise scrisă de Eugen Ionescu în Elegii pentru ființe mici. Nu-i plăcea Ionescu, nu-l prea înțelegea ea, dar asta... asta îi plăcuse. Așa că nu pricepea nici de ce îi apăreau acum broboane mici de lacrimi în câte un ochi. Era sigură că și DallE le avea în câte unul, pe rând. Și Steve. Era de parcă își dădeau mărgelele apoase unul de la altul ca să le înșire pe ață, de parcă aveau lentile noi, de parcă ușor își desfăceau aripi... Cascada se vărsa în spume acidulate și surâzătoare în ochiul Mării Alexandrine de Ametist Ușor Trandafiriu.
 - Vine de sus, foarte de sus pesemne, căci nimeni nu i-a văzut vreodată capătul. Apele ochiului se regenerază astfel continuu. Poate de asta, cei care privesc înăuntrul lui capătă percepția aceeea retiniană.
Nici nu mai știm care din ei o spusese. Parcă asta ar fi important acum! Lângă mare creșteau fără nici o logică din cele cunoscute, pomi cu piersici, pomi cu mere, cu prune, cu corcodușe... Era o livadă adevărată, de nu i se vedea nici ei capătul, una așa cum avea cooperativa atunci când era ea foarte mică și se ducea acolo cu prietenii ei pe furiș, și râdeau, râdeau ca zăpăciții, ce dulci erau fructele, ce bucurie găseau acolo, prin pomi. Se cățără fuga într-un piersic, și începu să se bată cu piersici cu ceilalți. Amețiții, de ei, rămăseseră jos, sub crengi. Se încinse joaca. Poamele se spărgeau în capul Lui Steve, pe coapsa lui DallE, globuri scâteietoare de stropi dulci zburau în toate direcțiile, unele nimereau, altele cădeau în jur, pe nisip. O risipă de bucurie gălăgioasă... Casa de la Carpen, lumina difuză prin ferestrele mici cu perdeluțe de borangic, cămăruța din spate, cea cu scara spre pod - unde mama așează covata în care mestecase aluatul când, în zile de sărbătoare, cocea la cuptorul din curte, cu gutuii din fața ușii, cu mărul pitic de  lângă ei, dragostea care ieșea din pereți spre ea... toate, toate erau în joacă acolo, în clipa aceea, în nisipul de lângă mare, îi aer, în scânteierea lui; și felul cum mirosea gardul de scânduri când se încingea la soare, și daliile, uriașele ei dalii cu pălării însiropate de soare.
Nu-i trece nimănui prin cap să întrebe de ce era așa. Și își promise atunci, acolo, în clipa aceea încăpătoare cât o vacanță de vară să-și aducă aminte de ele în vecii vecilor. Amușină din nou.
 - DallE, dar aici aerul e dulce! zise ea, dîndu-i cu mere-n cap.
 - Ah, în sfârșit, ți s-au desfundat nările! Bine că s-a întâmplat în cele din urmă. Da, ăsta e aerul Corianthei, mă mir de ce nu m-ai întrebat încă... E datorat unui amestec simplu de substanțe care formează cămașa ce îmbracă planeta. Sau atmosfera ei, dacă putem spune așa, făcînd o paralelă cu Pământul. Aerul acesta e specificul locului. Când unui plământean i se face dor de Corinanthe, se apucă și coace prăjituri. Pră-ji-turi, înțelgi ce spun? Adică acelea care nu au nici o legătură cu fake-urile pe care le cumperi de la magazin învelite în plastic.
Se mai alese cu un măr între ochi. Puțin mai sus de al treilea.