O lume uimitoare pe care o simt cu ochii, nu am cum să spun că o văd ci că o simt cu ochii, ea mișună împrejurul meu... O lume a culorilor, complet neclară privirii și însuflețită, oriîncotro privesc, devine viu și se mișcă... Am deodată sentimentul că ceea ce simt cu privirea sunt îngerii alegerilor mele. Nu e o lume simplă, dar mă bucură cât e de vie...
Sunt la Carpen și îi explic lui planul casei și al grădinii. Totuși, împart deliciul acestei descrieri cu o stare acută de așteptare, de tensionată așteptare.
Casa se așterne cuminte în partea de sus a micii coaste așa cum o știu. Totuși, pe măsură ce înaintez cu explicarea planului, ea apare grupată în partea dreaptă cum privești spre ea, și tot acolo, în dreapta, se unește cu grădina și cu spațiile adăugate ale acareturilor și șoprului formînd un edificiu compact. Grădina completează acest complex, mărindu-l, lărgindu-l și creind senzația că privești o bucată de drob printr-o lentilă măritoare. E plăcut, dar poate chiar tensiunea emoției a făcut ca lucrurile să se lege astfel, bucățile de Carpen să se lieze așa, ca într-un compact cozonac.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu