Festa di Candelieri

Dimineață urîtă, vise lungi, mă obosesc... Trompeta din magazin azi ţipă, doamne frumoase trec îmbrăcate cochet sub fereastră, toate doamnele din Sassari sunt cochete. Senzații neliniștitoare din țară. În el, depresia își scoate capul galben iarăși, ce bine știu din astea, le știu de la tata. Vreau să plîng. Doar vreau. Îmi simt ochi înfipți în carne, adînc înăuntru și ei mă dor. Cum să ajuți pe cineva care nu-și dorește să schimbe nimic? Am crezut că inima lui va merge cu mine. Că inima lui se va bucura cu mine. Mi-e rău ca un leșin, mă apasă pieptul. Ieri n-am fost la plajă. Am văzut cum dintr-o piață mică formată de străzi înguste și calcaroase așezate în pantă - și curg așa, din evul mediu - soarele roșu asfințea jos, lîngă un palmier, după un paravan de nor bineînțeles, altfel n-aș mai fi văzut niciodată nimic… Am fost la Sărbătoarea candelierilor în Chiesa S. Maria di Betlem. E un obicei sard, foarte vechi care începe zilelele astea. Un asemenea candeliere a fost ieri sfințit de canonicul regiunii și lumea festivă s-a băgat în biserica aceea mirosind ascuțit a seu și a mucegai pentru multe ore. Mă uitam la ei, mă uitam la naivitatea aproape sacră cu care venerau fiecare imagine proiectată pe pînza unui ecran, la dezvelirea candelierului au aplaudat minute întregi. La generozitatea cu care distribuiau bucăți din suflet pentru bucata aceea de lemn pe care aveau s-o poarte în procesiuni de sărbătoarea sfintei Maria – care la ei va fi pe 14, august, dar va dura două zile… la spațialitatea sufletului lor naiv care plonja pe sub arcele largi ale catedralei, apoi se lipea de pereții boltiți, la Santa Rita, la San Gavino, la noul lor sfînt Francisco Zirano, la Santa Maria pictați pe candelier, sculptați în firide... Îi priveam și începeam să cred că cei care sunt prea triști nu iubesc destul. Exaltații aceia au iubit. Mult... Oamenii s-au scurs prin ușa din dreapta celei de-a treia nave a bisericii către curtea interioară, acolo au sărbătorit cu vin, prăjituri, plăcinte sarde, bere, siropuri. Am profitat de asta ca să mă strecor prin cotloanele diocezei, prin ușile descuiate neglijent. Am rătăcit aproape două ore pînă am obosit, prin colțuri și celule joase cu gratii în pereții orbi, acum renovați în alb, cu spoturi împușcate de anul trecut în pardoseala de calcar. Oare cum era un nou recrut în sînul bisericii, oare cum privea el soarele, spărtura filiformă din zid? Iarăși am vrut să plîng. Cred că noutatea locului, surpriza mi-a înnodat ochii și n-am putut. Am rămas așa, mută. Azi sunt mută. O să merg să înot ca o mută. Mediterana consimte muţii. Pe toți.