Cheia

  E cald, insuportabil, e caniculă și așa rămâne pe mai multe, mult prea multe zile. Am nevoie de o cheie de la terasă. Terasa se află imediat deasupra apartamentului meu. Tot acolo, deasupra căsuței liftului, la etajul de deasupra - ultimul, se află și camera administratorului de scară. Care are, ca fiecare, un program de lucru. Afișat la intrarea în bloc. Hai să întrebăm administratorul despre cheie. Mama se oferă:
- Hai că vin eu pe la tine când știu sigur că are omul program și îl întreb.
Adică ieri. Mama apare pe la 12.00 la prînz. Urcă. Nu e. Ia liftul până jos și consultă programul afișat la intrare.
- Iulia, știi că și-a schimbat programul, nu coincide cu ce notasem eu, e aici abia mâine, venii degeaba, mai bine îl sunam la telefon! (!!!) (păi da, are și el telefon de lucru, ca tot omul angajat).
Azi. Urc scările. Nu mai iau liftul. Ajung la etajul meu. Ora 18.05. Mă întâlnesc cu un moșulică pleoștit cu mustăți de molie, ce tocmai coboară de la camera administratorului (cea de deasupra, vă amintiți). Dumneavoastră sunteți administratorul? Nu, nu sunt eu, e acolo un băiat, vorbiți cu el.
Cum intru în apartament, cum îi telefonez mamei.
- Mamă, ai zis că îl suni pe om, acum e la lucru.
- Hai că-l sun.
Peste 5 minute.
- Iulia, nu răspunde.
- Nu înțeleg, moșulică a zis că e acolo.
- Hai că îl mai sun. Nu, nu răspunde.
- Lasă că urc eu sub un pretext, mă suni tu apoi și ți-l dau la telefon.
Urc. Lacătul la camera administratorului e pus și închis! (!!!)
- Mamă, nu e nimeni aici, nu înțeleg nimic. Moșulică a zis că e.
- Ce moșulică?
Îi povestesc. Apoi,
- Uite, știi ce, las-o baltă, oricum voiam să vin eu pe la voi, rezolvăm altădată.
Ies ca să plec la ai mei. Sunt pe coridor în fața liftului. Întorc capul spre ghenă și văd prin ușa de sticlă cum plouă clămpănind. Deci a început ploaia, ia te uită, minune! Apăs butonul liftului aflat în dreapta ghenei. Aproape în aceeași secundă, ușa lui se deschide: moșulică! Iese, dă să închidă ușa, apoi se gândește și o ține deschisă ca să intru eu. Stau gânditoare privind pe geamul din stânga, al ghenei: - Lăsați, mai stau. Moșulică face stânga împrejur și urcă la loc în lift. Hait! Ușa se închide. Mă răzgândesc. Cobor pe scări un etaj. Liftul se oprește la etajul de dedesubt. Exact în fața mea. Se deschide ușa, coboară moșulică. Mă uit pe geamul ghenei exact ca mai sus. Aflată și ea fix ca cea de deasupra, în stânga. Se uită și el. Ușa ghenei e deschisă, așa că ies în micul balcon. Gânditoare. Moșulică bombănește silențios și absurd îndărătul meu, rămas în pragul micului balcon. Tot drege ceva la mărunțelul lui telefon de buzunar. Stau două minte și ies din ghenă. Urc scările din nou în apartamentul meu. Îl las pe molie lângă ghenă. Deschid, intru, închid, o sun pe mama. Între timp mă uit pe vizor. Mișcarea browniană a lui moșulică se face simțită și la etajul acesta, apăruse în capul scărilor și studia furiș ușa mea până la care mai avea vreo zece pași de mers. Și se retrage înapoi pe scări. Îi povestesc mamei între hohote de râs. Auzi mamă, e posibil ca oamenii să se tâmpească din căldură? Cine e personajul? Sunt aproape convinsă că ăsta e administratorul. Chiar, cum arată?
-Nu știu cum arată, că e cineva numit de curînd, de luna trecută, doar am vorbit cu el la telefon, dar nu l-am întâlnit nicioadată.
Dacă ies acum pe coridor? Asta ar forța oare molia să-și decline identitatea? Ia să mai stau... Aici s-a făcut iarăși cald. Mă mai uit o dată pe vizor. Acalmie și penumbră.
Mister. Dacă nu aș ști absolut sigur că am scris asta eu, aș crede că am citit-o la Dino Buzatti. Vă asigur că e autentică sută la sută. Mă pregătesc să ies pe coridor. Tocmai s-a oprit ploaia. Ghiciți pe cine mă aștept să întâlnesc? Mă tem.