Romanul Malad de Alexandru Voicescu

   Malad de Alexandru Voicescu e un mystery care se reazemă ca pe un picior de pod pe o carte - e chiar o carte în carte (și numită în poveste “Cartea Neagră a Lumii”) - așa cum erudiția autorului a căutat un punct de sprijin demn și interesant ca să se poată revela cu temei. (- da, omul chiar e un erudit, a terminat Antroplogie culturală în cadrul Facultății de Filosofie și se vede; nu așa, ca să-ți scoată ochii, stați cuminți, cartea nu numai că e ușor de citit dar e și ușor de adorat, e din aia cu poveste și cu “ abia aștept să văd ce se întâmplă mai departe”, cu urmăriri, cu fugă de la fața locului, cu îndrăgosteală și cu alunecări demențiale din locuri către alte locuri aparent fără legătură unul cu altul). Ciudat e că m-am întâlnit cu romanul ăsta în metrou, atunci când l-am deschis, viu curioasă, așa cum îl achiziționasem de la autorul ei cu dedicație scrisă nervos cu pixul. Și l-am terminat de citit tot pe șine, de data asta în tren. Între timp, am cuprins cuprinsul între marginile nopții, pentru că nu știu cum se făcea, dar o dată ce ieșeau stelele îl deschideam și eu și citeam, câteva nopți la rând, până dimineața. Demult, din copilărie n-am mai citit noaptea. Ciudat mod de sincronizare, ce să zic, așa cum îi stă bine unui mystery cu cărți. (Și “Numele Trandafirului” e un mystery cu cărți, știați? Sau e și asta…Pentru cine citește romanul lui Alex Voicescu, va vedea că trimiterea  aceasta nu-i o întâmplare). Însă, în fond, nu-i chiar atât de ciudat, pentru că scrisul te poate conecta cu anumite ritmuri, și poți chiar păți coincidențe, căci tot coincidență e și că romanul acesta se termină precum începe, adică are, cum zic studentele la filologie, structură sferică: personajul său se strecoară în ambele cazuri printr-o aglomerare de “forme umane” - în deschidere, un meeting corporate descris cu fler și cu farmec de autor; în încheiere, un aeroport - la capătul căreia o va întâlni pe ea. Deasupra ambelor intrări  - sau mai degrabă a unei intrări și a unei ieșiri din poveste - tronează șablată ferm câte o inițială. Nu, nu stă scris “Lasciate ogni speranza…” Dar e curios lucru, pentru că de-a lungul întregii pățanii (care formează corpul poveștii) cineva care se numește “celălalt eu” ( sau “tu”)  îl călăuzește pe eroul nostru exact ca Beatrice pe Dante prin Infern.
Pentru cineva ca mine care doarme mult, visează mult, ba își mai și transcrie visele, cartea asta e un regal, are de toate: glisează realități care de care mai reale în irealitatea lor, aruncă precum niște cărți de poker pe masă notații sigure care fixează decorul și atmosfera - un fel de poezie contextualizată, tăiată scurt, obiectiv, rece, ca în piatră (“sunetul orașului se reverbera estompat, prezent ca o ceartă de familie în apartamentul de deasupra” sau, “un pafum acid de plante exotice venea dinspre mica grădină, aspectul ei era disonant cu țesutul urban dimprejur, dar era familiară, primitoare”  etc. -Voicescu nu pare să aibă vreo problemă nici când descrie un decor high tech, nici când trece printr-unul medieval, aerul inspirat e propriu și unuia, și altuia, predomină detaliul, adică proprietatea și abundența detaliului e la ea acasă), are intertextualitate subtilă (v-am zis, nimic care să-ți scoată ochii cu agrafa), intercalează seducător alte povești, cum e cea a lui Bedros Petrosian, spusă chiar de el în fumul de țigară al unui pub din Praga, taie felii de istorie-medicină-genetică dizolvate în algoritmi de desenare în tehnică virtuală, toate repovestite în incinta unei biblioteci recreate din Milano și în aroma ceaiului o dată cu ele servit, are personaje multifațetate și fiecare are câte o voce, mai caldă sau mai rece (asta e mare lucru la un autor, să creeze o voce personală a personajului, vă spun eu, sunt actriță și știu imediat când autorul o găsește sau nu, pentru că asta caut eu, de fapt, caut dramaticul), câte un timbru pentru fiecare, apoi fațete de personalitate pe care fiecare și le revelează unul altuia în funcție de intercțiunea dintre ele (un personaj e “așa”, apoi vine un altul și mărturisește despre acela un alt set de trăsături și informații care îl face “altfel”, care-i modifică primului radical traseul și descrierea inițială și-l pune în valoare și pe ăsta care-l descrie, e o tehnică de roman polițist asta), are chiar și un Bibliotecar (așa, cu B mare), ba mai bagă și un ritm din ăla că nu te-ai mai opri din citit până îți faci capul franjuri și vrând nevrând îți dai un stop ca să mai bei vreun pahar de ceva, ca după Crosul Franței pe bicicletă.
Romanul lui e atât de deștept și de hoț încât începi să te întrebi dacă nu cumva acțiunea propriu-zisă e de fapt o mică hieroglifă extrasă din corpul marelui Manuscris, una pe care ochiul autorului o trezește la viață și o face să umble de nebună prin lume (doar provine din Cartea Neagră a Lumii, nu?) după ce el i-a șoptit “Ridică-te, Lazăre…”. Sau o ecuație care pulsează și dansează și execută ca un fractal piruete compunînd, la nivel formal, firul narativ, istoria propriu-zisă cu accente polițiste și aer fantasy. Sau pur și simplu, o nuielușă peste care a suflat un zeu pe când delira într-un acces de  tuse spirituală și interculturală. Și drama unui personaj purtat de colo- încoace de valurile unei erupții mai mult sau mai puțin grafice și virtuale, iar plonjeul său în vis nu face toate astea mai suportabile pentru el.
O carte e frumoasă când pare că scriitorul ei a turnat-o așa, dintr-una, când tehnica pare că nu există pentru că e foarte bine camuflată de inteligența cu care conduce firul povestirii. Și când povestirea curge și te fură cu ea, iar tu ai urma-o chiar și legat la ochi, chiar dacă te-ai da cu capul de toți pereții, tot suferi acolo împreună cu eroul ei. Așa e și cartea asta. Și contrastează puternic (eu cred că și protestează!) cu modestia de neînțeles a autorului ei pe care, dacă-l cauți pe la târgurile de carte, îl găsești stând cuminte cu fundul pe scăunel și vânzând  cărți la standul lui la Herg Benet unde e director. Așa, și dacă vii cu ochii în palme și cu capu-n sac pe acolo și nu știi ce să-ți cumperi, o să-ți arate oricare altă carte de pe raft, în afară de a lui. Și te enervezi pentru că nu înțelegi de ce. Nimeni nu știe, oricum.
Malad e romanul lui de debut. Aștept cu interes pe următorul. La care scrie în prezzzzent.
…Apropos, știți că englezescul “present” (citit așa, prezent) înseamnă și cadou (dar), nu?