Vise, 3 iulie, Craiova

   Tocmai intru pe o ușă împreună cu un om care mi-e apropiat, rudă, un fel de părinte, am o anumită sfială față de el. Nu suntem prea avuți, de fapt primisem un colț mai mare de pâine amândoi, iar eu, înainte să trecem pragul, rup din bucata asta mai multe bucățele. Pâinea nu pare proaspătă, bine că n-a apucat să se strice. Încă mai are o moliciune de pâine ținută sub ștergar, ferită cu grijă. Îmi păstrez câteva bucăți; pe celelalte, plus bucata principală, cea mai mare i le dau lui. Intrăm și-mi zice că sunt un copil bun. Milos. Dar eu încă simt o timiditate față de el, de parcă crescusem, mă făcusem mărișoară într-un timp care s-a copt în urmă, un timp fără condiții clare, devenisem un fel de fată, femeie, și-mi era greu să înoptez în aceeași odaie cu el. Nu știu cum, dar pâinea aceea puțină ajunsese bine la amândoi, ne simțim sătui. Îndestulați.
… O parte a casei de la Carpen, partea de sus, etajul de sus, și grajdurile - la fel, etajul superior, cel în care sunt  cuibarele.
… Într-o cameră cu mine e un bărbat tânăr, un fel de băietan (am văzut odată acum câțiva ani într-un fim cu un taxi turbat, un actor francez îndesat, puternic, foarte tânăr care întrunește deplin în mintea mea numele ăsta de băietan, el pare să semene cu persoana din această cameră). Mă duc în patul de lângă patul lui să mă culc. Două paturi sunt în camera aceea, o idee depărtate unul de altul, o cameră de hotel după cum arată, sau după cum o simt. Căci nu prea arată nicicum, e nedefinită. Pare că el se interesează de mine, dacă am mâncat, dacă mă poate ajuta cu ceva, ce carte e aia cu coperți tari și mari cât o tăblie de masă cu care mă dusesem în pat. Și altele. Vorbim, trece un pic timpul și încet, foarte încet, de parcă aș veni de undeva iar imaginea se deslușește treptat din lumină și depărtare, înțeleg (nu știu cum lumina înțelegerii poate pătrunde așa de difuz în noi uneori), din ce în ce mai bine înțeleg că omul ăsta, care aș vrea să rămână cu mine, aici, în camera asta sau aiurea, lângă care aș vrea să stau și eu mai tot timpul, adică mereu de fapt, sau pe aproape oricum, e el. E ideea de el conținută în sine. E dragul meu. Și eu nu-l cunoscusem. Nu-l văzusem deodată întreg, nu-l văzusem de la început… Dar e el.