Vis, 17 septembrie, București

   În “spațiul Carpen”, la fântână, în curte. E o variantă onirică a zonei fântânii. Este ce știu că era, însă încins în pasta aurie a luminii. Adică știu că sunt “la noi”, dar percep și mai familiar și mai atașant totul decât realitatea trăită când eram copil (și de care, printr-o minune îmi amintesc foarte bine trează). E lumea aceea a mea și totuși e mai mult decât ea. Iată, nu sunt copil acum. Fântâna e de-a dreptul îngropată în omăt curat, bogat, ghizdurile la fel. Absolut totul e alb și neatins. Bănuiesc că găleata cu care scot apă, lăsată în fântână, are calotă de gheață ca un capac peste ea. Da, mă apuc să o trag afară învârtind roata cu frânghie de metal și așa e. Opune foarte puțină rezistență și se ridică la nivelul brațelor mele cu o căciulă de gheață și zăpadă. Mamă, mamă, o strig pe bunică-mea, Sanda. Adu-mi repede canta să torn apă proaspătă. Știu că nu se mișcă așa de repede cât aș vrea, și-o să mă țină prea mult blocată de fântână, așa că o stric pe mămica (Mira). Apar amândouă și-mi pun canta s-o umplu. Beau cu poftă dintr-o cană, pe urmă îmi torn și-n pet-ul din care beam înainte, că se golise. E așa de bună. E limpede și are o unduire aurie, poartă în ea lumina aia… Ce apă bună, zic. E rece și nu mă deranjează. Acum bag de seamă că nu e defel așa de rece cât mă așteptasem.
   Alt vis, însă tot în zona asta de aur. Ileana G. vorbește cu bărbatul ei la telefon (Bg.?). Apoi ridică ochii și-l vede drept în față. Venise de unde fusese plecat la lucru, într-o deplasare, pe teren, etc. El zâmbește, vrusese să-i vadă mutrița când îi face mica farsă programată astfel. E un tip introvertit, ironic, calm. Ei doi comunică puțin, cu voce joasă și blândă, ca și cum te-ai îndepărta în loc să te apropii, ca și cum ai putea să te desparți vorbind în tonuri moi, fără vreo durere. Sunt departe, cu toate că-s unul în fața altuia. Cred că venise acasă pentru una din ultimele dăți…