Ștefan și piratul, 8

   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou, am găsit o copie a unei scrisori a lui Cunningham, vice-consulul englez la Galați, scria că „în decembrie 1855 (deci cu trei luni în urmă, înainte de îngheț), în timpul unei furtuni la gura Sulinei (aflasem de furtuna asta la Istambul), 24 de nave şi 60 de şlepuri au eşuat ori s-au scufundat şi aproape 300 de oameni au pierit; în general anual se numără aici 61 de naufragii la mia de vase care încearcă să intre pe fluviu. O mare parte din vasele de transport maritim rămân în fața gurilor Dunării iar grânele se transbordează cu ajutorul șlepurilor sau al barjelor. Nu e nici o mirare că asigurarea la riscuri a unor asemenea transporturi costă mai mult ca oriunde şi primul gând care îţi vine în minte la Constantinopol, după ce se anunţă vreo furtună în Marea Neagră, e să te întrebi câte nave se vor pierde şi câte vieţi costă furtuna.
E imposibilă o navigaţie internaţională adecvată pe acest braţ al Dunării adânc de 9-11 picioare engleze (adică 2,745 – 3,355 metri) brăzdat însă de insuliţe şi bancuri de nisip.
Un vas britanic sau austriac ce transportă 1000 de quarteri de grâne are un pescaj de aproximativ 13  picioare – 3,965 metri nn. –  uneori mai mare, arareori mai mic.
Unul care transportă 1500 quarteri are un pescaj de 15 picioare, iar unul care transportă 2000 de quarteri, un pescaj de 16 sau 17 picioare; astfel încât se poate spune că nici un vas care merge direct în Anglia, nu iese de pe fluviu fără a plăti pentru operaţiunea de alimbare.
Cam tot pe atunci (1849 - ăsta făcea aci o evocare) am înţeles că era intenţia autorităţilor locale (rusești, atunci) să stabilească un tarif pentru operaţiunile de transbord ale vaselor, tarif fix în funcţie de capacitatea gabarei. Dar costul de alimbare nu reprezintă singurul rău; există riscul de a se pierde vasul şi încărcătura şi să crească costul asigurării.
 Atunci când un vas soseşte în faţa Barei de la Sulina şi solicită gabare pentru a depăşi Bara, dacă marea este montată el trebuie să rămână în larg; şi după ce a ancorat în faţa Barei, dacă se porneşte vântul, vasul trebuie să ridice ancora sau să o fileze şi să ţină piept mării dacă poate, altminteri va ajunge să eşueze pe ţărm. (Aici am zâmbit prima oară.)
Acelaşi lucru se întâmplă la ieşire; după ce a descărcat destulă marfă în gabare, vasele şi gabarele aşteaptă pe fluviu o ocazie favorabilă de a trece Bara şi după ce ies, vasul ancorează dincolo de ea în larg, începându-se reîncărcarea mărfii; dar dacă se porneşte un vânt puternic, vasul trebuie să înceapă a naviga, abandonându-şi o parte din încărcătura ce poate fi încă în gabare; gabarele la rândul lor încearcă să se întoarcă pe fluviu, dar adeseori naufragiază sau, dacă sunt salvate, încărcătura aflată la bordul lor trebuie vândută la un preţ foarte mic la Sulina.”
Tot ce citeam din scrisoarea ăstuia mă făcea să cred că am dreptul să mor de râs. Le știam așa de bine toate câte erau aci. Nu din cifre, nu din rapoarte, ci din instinct - de câte ori nu fusesem de față când tata tocmise manevre de descărcare ori de salvare, câștiga bani grei de la proștii ăia. Cuvintele scrisorii rotunjeau damfuri din fumul unui timp, să zicem că se cheamă copilărie, care nu era nici departe și nici nu fusese a unui copil. Eu nu fusesem niciodată copil, nu-mi amintesc să fi fost. Fusesem fiul unui om spânzurat de englezi de catargul velei gabier într-o primăvară ruginită. Și nimeni din Comisie nu știa asta. Nu știa cum e să pleci ca să te întorci. Să te întorci cu un anotimp de nisip pe umeri și cu un pumn de nisip în gât, pe care l-ai stors bine între fălci zece ani.
   Acum eram aici cu funcție de pilot clasa I la Comisie, pilotam vapoare pe Dunăre între Sulina și Galați, cu manta de ploaie de pânză ceruită, stăteam la cârmă toată ziua pe postul meu de la comanda vasului, ori călare pe pilotină, iar seara întocmeam devize de lucrări pentru Hartley. Firește că știam tot ce mișcă. În acte, mă chema Byron. Da, așa născocisem, nu râde ca un  măgar, chiar la Byron lordul mă gândem. Așa că rămăsese un mister cine-i banditul Kontogouris…
(to be continued)