marți, 25 martie 2014

Vis...


  Vis lung. Remarcabilă abundența și varietatea detaliilor spațiu-timp.
Nu știu unde începe de fapt, mă "trezesc" brusc în mijlocul evenimentelor. Sunt absorbită de o persoană sau sunt chiar ea, Roxxana, devenită pe neașteptate soția satrapului celei mai întinse regiuni istorice din zonă, un mare tiran. El ajunsese peste noapte moștenitorul tronului și are o pasiune obedientă pentru mama sa, o doamnă în vârstă, albastră-cenușie, înaltă, dreaptă și care uită în mod magnific faptele și întâmplările, amestecîndu-le între ele. Soțul ei fusese un om blând ce condusese fără despotism, îi plăcuseră artele și muzica și glorifica ce simțea a fi cu adevărat frumos. Dorise soție pentru copilul lui încă mic o domniță de casă mare pe nume Horia, însă murise înainte ca acest anajament să se parafeze.
   În întunericul unui coridor, Roxxana se grăbește spre dormitorul soțului ei, om care are pentru ea sentimente puternice și greu definite, o urăște căci se simte apăsat de inteligența ei de care se folosește zilnic, însă nu-și poate refuza s-o iubescă în fond, pentru grația cu care femeia i se dăruiește.  Căci, neavând vreo altă soluție în afară de moartea pentru trădare, ea alege să îl îndrăgească; e un om brutal, îl slujește din frică... Puteam să o am în locul tău pe Horia, însă m-am pricopsit cu tine, îi spune el și îi arată o stampă purpurie comandată de tatăl lui pe care scrie cu litere cusute în aur "Glorie frumoasei Horia", cu o emblemă heraldică a casei ei în mijloc.
  O văd pe Roxxana dormind, lungă și dreaptă alături de soțul ei într-un uriaș pat în umbra camerei,  cu un capișon alb de dantelă pe cap, încă înfricoșată dar dreaptă, înainte ca evenimentele războiului și campania militară să asprească și mai mult ciudata lor viață în comun. Alături, în odaie, pare să vegheze copilul lor - poate chiar eu din nou - privind totul cu ochii mamei mele într-o ciudată empatie...
  Scenă în care înalta văduvă albastră, soacra Roxxanei, vine din curtea palatului, în drum spre odaia ei se întinde pe jos ca să se odihnească două minute. Mă minunez de lejeritatea cu care ea își permite orice, chiar și această oroare de a trece căruțele ce intră în curte, direct pe lângă părul ei răsfirat pe jos. Dar ea se ridică și se îndreaptă spre palat. 20 de minute mai târziu, va muri în patul ei în urma unui atac cerebral. Când scriu despre episodul vieții ei în Analele Curții îmi amintesc sentimentele amorțite, aproape reci pe care ea le avea pentru Roxxana. O găsea o victimă, în definitiv poate asta și fusese, o femeie sub vremuri. Și rememorez totul, totul în timp ce scriu, retrăiesc în imagini: Roxxana, mama mea...

luni, 10 martie 2014

Ev


   Nimeni nu e atât de sărac la minte, la suflet, etc, încât să nu priceapă nevoia unui om de alt om aici pe pământ și acolo în cer și aici în cer și acolo pe pământ.
toate piedicile astea sunt iluzii. nu-mi mai serviți iluziile voastre drept realitate...
stop!
cum v-aș putea crede??? sunteți proști?  da, probabil...