duminică, 1 iunie 2008

Ruxandra Chelaru



Anda Calugareanu - O portocala
Asculta mai multe audio Muzica »


Ruxandra e micuţă si subţire ca o agrafă. Pe care arareori şi-o prinde în păr, astfel că atunci când joacă ori dansează, părul ei înfoiat seamănă cu o coamă de leu. Ruxi ştie şi nu se supără când citeşte ce-am scris, sigur va citi pentru că din ziua când i-am luat interviul ăsta, abia aşteptă să şi-l găsească în ziar. În sfârşit, pentru că n-a mai dat până acum un interviu, aşa că stă mică, vesela şi foarte obosită în faţa ceştii de capucino pe care şi-o descântă încetişor.
- Când te-am sunat alaltăieri, mi-ai răspuns din Iaşi. Ce adulmecai pe acolo?
R.C.- Fugisem cu trupa (adică ai mei colegi) pe la un festival de teatru. Habar n-am să-ţi spun mai multe fiindcă am ajuns, am jucat, am plecat. Nici n-am deschis bine bagajele că deja eram pe drum înapoi. Ne-am desfăcut numai recuzita pe care ne-am cărat-o singuri, fiecare cu plăsuţa lui. Domnul Boureanu care e coordonator de an ştie toate amănuntele, că el ne-a trimis acolo. Îl sunăm şi ne spune...Da...Ne-am dus la Festivalul Euro Art, organizat pentru aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentara a Iaşilor şi am jucat la teatrul...Ateneul Tătăraşi. Asta era. O.K. La revedere.
Aşa. Noi nu suntem grozav de mulţumiţi, pentru că luminile de scenă n-au prea mers, iar noi am jucat...binişor.
- Ei, nici nu dădea bine să spui că totul a fost perfect, când eşti în ultimul an de facultate şi pleci în deplasare de serviciu.
R.C.- Şcoală. Noi îi spunem şcoală. Când mă întorc acasă de la Universitate îi spun mamei să-mi pună de mâncare pentru că vin obosită de la şcoală.
- Şi cu ce spectacol aţi mers la Iaşi?
R.C.- Cu "Poveşti de familie" pe un text scris de o sârboaică laureată acum cîţiva ani cu premiul Europa pentru dramaturgie. Se numeşte - fii atentă că e complicat - Bljana Srbljanovic. (Ruxi, cred că l-am scris bine, fiindcă am intrat pe internet şi l-am copiat de acolo). Piesa asta am găsit-o împreună cu Alexandru Boureanu când căutam să facem repertoriul pentru licenţă. "Aaa, ce text mişto" am sărit eu, şi el m-a întrebat cam ce rol aş fi în stare să joc. I-am spus repede că mă văd jucînd-o pe Nadejda care e un câine, şi el a râs pentru că ştie că îmi plac rolurile mai ciudate. Apoi mi-a zis că o sa fiu Andrei. "Andrei? Un băieţel?" Când eram mai mică, îmi plăcea să fiu băieţoasă, aşa că am pornit înainte cu vitejie, şi m-am îndrăgostit din prima de personaj.
Apoi domnul Adrian Andone - care-i profesor asociat pentru anul nostru - a pus pe roate "Poveştile...", care a devenit curând, spectacolul meu de suflet.
- De ce?
R.C.- Pentru că m-a făcut să plâng. În premiera spectacolului, la scena în care Andrei îşi omoară în joacă părinţii, m-am pomenit în mijlocul unei crize de plâns că nu-mi mai reveneam. Am rezolvat cumva scena atunci, nici nu-mi mai amintesc bine cum, şi m-am hotărît să pun totul pe hârtie ca să-mi dau licenţa cu rolul ăsta. Piesa are în planul doi, şi care tinde tot timpul să devină planul unu, o Serbie roasă de război pân' la os şi bombardată de americani, aşa că îl ascult într-una pe domnul Bregovici tânguind din CD player şi încerc să mă apuc de lucrare.
- Într-o zi te-am văzut în "Poveşti de familie" pe scena de la Agronomie (sediul Departamentului de Artă Teatrală - n.a.) jucând un specatacol pe un text ca un coşmar de după-amiază (cu tot cu câine). Şi te-am văzut apoi într-o altă joacă: "Metamorfoze" în Play, montat în absenţa textului, căci e un spectacol-dans gândit de Vlad Drăgulescu. De fapt, Vlad mi-a povestit de tine cu mare drag, când am stat de vorbă acolo într-o seară.
R.C.- Seară spui. Stai să vezi cum era când îmi dădea telefon în creierii nopţii ca să mă cheme la repetiţii atunci, îndată ce începea să se golească locul. Să-ţi arăt o secvenţă de pe la trei noaptea. Ne-a filmat un prieten cu camera de pe telefon. Atunci am descoperit că ne putem agăţa de pânzele de pe scheletul ăsta de metal, ca să complicăm puţin mişcarea. Pânze de pe care avea să ma scape magnific din braţe într-una din seri, chiar în timpul spectacolului.
- "Metamorfoze" e spectacolul care se mişcă cu graţie printre catastrofe. Vlad s-a accidentat la spate, tu, văd că eşti plină de vânătăi. Cum v-aţi întîlnit voi doi?
R.C.- În al doilea semestru al anului îtâi rămăsesem fără partener la cursul de dans, aşa că eu l-am ales chiar pe colegul lui Vlad de atunci, Laurenţiu Nicu. Vlad m-a văzut în producţia de an - "Shakespeare LOVE" pe care a finalizat-o Laurenţiu şi, ce-or fi vorbit între ei, cred că m-au recomandat de la unul la altul, şi aşa m-am trezit lângă Vlad în 'Metamorfoze"
- Acel "Shakespeare LOVE" pe care l-am văzut într-o seară de Festival la workshop?
R.C.- Da, iniţial fusese un spectacol cu clasa, jucam toţi şi mixasem mai multe fragmente din piesele lui Shakespeare. În Festival a intrat numai partea cu Romeo şi Julieta, pentru că asta era tema de workshop.
- Erai Julieta din spuma mării cu părul ăsta revărsat în aer la fiecare piruetă.
R.C.- Domnul Mărgineanu a insistat. Eu mă temeam că, din mişcare, o să-mi intre în ochi şi-o să mă încurce, dar până la urmă am înţeles că a dat bine.
- Cum ai învăţat să fii atât de disciplinată când dansezi? Ai făcut balet?
R.C.- Am făcut, dar numai cînd eram în clasa a 2-a. Un an. Şi-am mai făcut iarăşi când am ajuns la facultate. Profesorilor le plăcea cum mă mişc şi după ce am început să am oarecare succese, m-am gîndit c-ar fi bine să insist.
- După ce termini cu Facultatea, adică peste trei săptămîni, ce planuri ai?
R.C.- Mai întâi, stai să văd cu licenţa. O parte din examen va fi prezentată oficial şi cu public în perioada Târgului de Artă, pe 4 şi pe 5 iunie - adică săptămîna asta- în Sala Buia de la Agronomie. Între 18 şi 21 trebuie predate lucrările, pe 24 susţinerea, stai că eu am în cap 1047 de date, dacă mai scormonesc câteva, umpli pagina.
La vară vine Gala Tînărului Actor de la Mangalia şi domnul Mărgineanu zicea să mergem cu "Romeo şi Julieta", şi tot cu asta, la Sighişoara, la Festivalul de Artă Medievală. Gina Călinoiu m-a sfătuit să iau legătura cu domnul George Ivaşcu în ideea să jucăm la teatrul lui, Metropolis, "Poveştile de familie".
Pe urmă, de văzut în ce teatru dau concurs, aş vrea să prind Craiova, îţi dai seama. Dar următorul mare stres după licenţă e să merg la Bucureşti şi să mă înscriu la un master în coregrafie. Iar pentru asta trebuie de pregatit un alt spectacol ce ar trebui inclus într-un proiect mai mare şi totul - stocat pe DVD...
Crengile din spatele gardului albastru mai respiră o briză, o undă...Şi părul ei înfoiat de vînt agaţă amintirea unui timp în care visele noastre albe şi prospăt limpezite încă mai zburătăceau la soare ca perdelele într-o casă nouă, când era dimineaţă şi fuga zilelor nebune nu reuşise să ni le dezlipească de pe feţe.
...Din ziua când am scris interviul a trecut o jumătate de vară. Ruxandra a terminat ca şefă de promoţie Secţia de actorie din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, a trecut cu succes în preselecţia Galei Tânarului Actor de la Mangalia şi a fost angajată în Teatrul "Masca" din Bucureşti, condus de actorul Mihai Mălaimare. Şi povestea continuă...

luni, 12 mai 2008

Jurnal de Festival, de să-ţi pară rău că n-ai fost la teatru

Festivalul Shakespeare la Craiova s-a terminat.
Oare de ce să v-o mai zic şi eu când poate să o spună (chiar de sâmbătă încoace) toată lumea.
Chiar aşa. De ce să mai cumpăraţi ziarul acesta, când acelaşi lucru îl puteţi afla la fel de bine din toate celelalte (care se vor deranja totuşi să scrie ceea ce scriu eu acum). Iar dacă aţi fost spectatori în festival, stiţi asta fără să v-o mai cânte, de-acuma nimeni: Festivalul s-a terminat!
Dacă n-aţi fost, eei, atunci asta e cu totul altceva: pentru că atunci, de ce v-ar mai interesa că un alt festival, între atâtea altele se termină la Craiova? Există totuşi şi a treia posibilitate: n-aţi fost, şi vreţi să migraţi în Bucureşti (lucru îndoielnic, pentru că azi e luni şi tot olteanul cuminte începe săptămâna de lucru), deoarece, puteţi afla pe această cale că acolo festivalul durează încă vreo 6 zile - adică până pe 18 mai.
În loc s-o ţin tot aşa până mă decid să închei strălucitor acest articol strălucitor, poate că mai bine ar fi, de vreme ce tot m-am apucat să scriu, să recapitulăm, barem, nişte lucruri pe care le-aţi văzut (dacă le-aţi văzut) şi le ştiţi prea bine.

Marţi, 6 mai, apare la Craiova pe scena mare trupa Teatrului Malîi din Sankt Petersburg cu "Regele Lear" al laureatului Premiului de Stat al Rusiei în 1993-Lev Dodin.
Un program de festival stă atârnat de uşile teatrului în premanenţă, ca Biblia lui Luther, dar pe care, tot timpul pe fugă, n-apuc să-l citesc atentă niciodată. Aşa că fără să ştiu nimic din ce-am scris mai sus, mă nimeresc în sala TNC - târziu şi după ce s-a stins lumina- când, pianul din stînga scenei ambalează patru mîini, un sărut pe frunte (dat de Lear bufonului cântăreţ) şi o întâmpinare în alb. Prinţesele -în alb, în alb şi Lear, şi tronul regal, aşezat cu spatele la public şi închipuit ca un atotstăpînitor, dictatorial fotoliu de regizor -tot alb. Aşa încât, împărţirea averii şi a iubirii declarate de fete tatălui tiran se va desfăşura ca o probă de casting pe acompaniament de pian-bufon, până când Cordelia recunoaşte: "Nu-mi pot răsturna inima în gură!" În schimb, asta voi face eu la final după aplauze când, în foier, trebuie să-l întrerup pe Emil Boroghină din aparteul cu Ludmila Pantajoglu: "Lev Dodin poate fi găsit?" - "Du-te în holul de regrupare".
Dodin, culmea, are timp de întrebări şi răspunsuri:
- De ce început şi final de spectacol în alb? Iar fetele lui Lear poartă alb în pemanenţă...
L.D. - Ştii că albul e culoarea tragediei. Şi-i singurul aspect cromatic ce rămâne absolut sub lumina soarelui, atunci când toate celelalte culori, arse, vor fi mutilate, decolorate, modificate. Cordelia, nici ea nu-şi schimbă substanţa, indiferent cât o va arde lumina. Celelalte două, Goneril şi Regan au parte numai de un destin tragic.
- Dar nuditatea, în partea a doua a spectacolului, în ghettoul dezmoşteniţilor, unde toţi: Kent, Tom, Gloucester, bufonul, Lear însuşi nu mai poartă nici o culoare -doar culoarea pielii lor murdărite de noroi?
L.D. - Ca omul în faţa sorţii lui, fie el rege ori măscărici. Iar destinul e bineînţeles, caracterul omului; fiecare şi-a jucat destinul conform propriei alegeri. Lear, deşi tragic, nu moare ca un tiran ci împăcat cu el, cu fata şi cu soarta lui.
Adică, "redevii ce ai pierdut şi soarta e cumva învinsă" îmi va răspunde două zile mai tîrziu pe scena mică TNC, Michael Pennington - unul din marii actori ai lui Hamlet. Pennington în recital cu "Nobile William"- joi, 8 mai.
Dac-ar fi să caut echivalentul cinematografic al acestui studiu-discurs pro domo, aş alege "Looking for Richard" de şi cu Al Pacino. E o comparţie care nu mă ajută cine ştie ce ca să-l descriu aici pe Michael Pennington: nu te pui uşor cu Pacino pe care-l ştie toată suflarea planetei, chiar şi aceea nedusă la teatru. În plus, Pennington face one-man-show, unul fin şi adorabil, căci omul are umor. Şi să descoperi că Shakespeare e porcos, xenofob şi sexist începând cu timpuria "Comedie a erorilor", mi se pare un demers de o savuroasă corectituduine, atunci când adaugă alături că mulţi proprietari de teatre din vremea aceea deţineau şi bordeluri-ca un fel de dependinţe.
Shakespeare la The Theatre, Shakespeare la The Globe pe care-l fondează în 1599 cu vechiul mobilier din vechiul Teatru, şi tic-tacul pendulei între viaţa sa uimitoare şi fraze de teatru pe care M.P. le interpretează în două şi chiar trei personaje, de unul singur. Personaje al căror autor, spune Balzac (şi-l citeaza M.P.) "sare peste sărbători, nu ţine postul Paştelui, vorbeşte urît şi inundă totul în cale ca o vegetaţie".
Pe coridor, la ieşire, un apel ratat. Sun înapoi: prietenul meu mă zoreşte în telefon - "Acuma te uiţi după Boroghină, nu-i aşa? Ce cauţi tu la teatru când Boroghină e cu mine la bere?". După cum îl cunosc, chiar nu mă mir. Dar era evident vorba de un alt Boroghină, Radu pe numele lui, şi bancul se fumează cam prea repede.

La unul din workshopuri- cel de marţi seara, Julieta din Sankt Petersburg (studentă a Academiei Teatrului de Stat), vorbeşte prin perete cu Romeo, peretele e Romeo şi ea e în stare să învie pereţii de dragul lui. Nu m-aş fi mirat să-l învie şi pe el dacă spectacolul lor studenţesc ar fi continuat până la final. Am plîns sincer de frumuseţea scenei balconului, chiar şi eu i-aş fi zis Julietei -o bucurie de actriţă- "Noapte bună, toată noaptea"
Cei de la Şcoala din Lima mi-au amintit dramatic de "Nunta însîngerată" de Lorca (chiar dacă tema de studiu era "Romeo şi Julieta"), iar Ruxi Chelaru şi-a dansat durerea - într-un spectacol coregrafic al Departamentului de Teatru Craiova- de parcă era alcătuită din spumă si dantelă.

Prin 2005 când se avansase ideea organizării unui circuit de Formula 1 în România, Kimmi Raikonnen comenta ziariştilor: "Nici o problemă, organizaţi circuitul. Noi alergăm cu plăcere acolo unde ne chemaţi".
În 2008, Robert Wilson, "unul din cei mai importanţi artişti ai planetei", cum va spune Emil Boroghină în discursul final, o trimite pe vedeta de cinema Angela Molina, dimpreună cu trupa teatrului din Sevilla pe scena TNC în ziua de 10 mai, cu o reprezentaţie off festival: "Femeia mării" de Ibsen. (Din motive pe care nu le cunoaştem, Wilson n-a putut alerga la Craiova).
În scenă: decor marin desfăşurat în spatele unu ecran de pânză subţire ce dă tabloului fără actori asperitatea unei acuarele. Ecranul se ridică şi personajele intră cu mişcări halucinante, într-o coregrafie care anunţă rezumativ onirismul spectacolului ce va să fie şi într-o nebunie vizuală cum, într-adevar, scena TNC n-a pupat până acum.
Spre final, înţelegi că show-ul e despre inexistenţa certitudinii libertăţii: "În asta constă frumuseţea ei (monologhează bărbatul). De aceea toată lumea visează să fie liberă. Libertatea e doar clipa când alegi. - Fulgerul. Sau ca scânteia care luminează în timp ce s-a şi stins". Şi ca visul surrealist al lui Dali ce guvernează fiecare gest al actorilor, dispunerea lor milimetric gândită pe scenă, decorurile, lumina (care face toţi banii) şi care-i transformă pe fiecare în porţelanuri gracile aşezate minunat într-o vitrină cu vise - sigur, vise costumate de Giorgio Armani.
Ecranul recade, ca apoi să se ridice din nou în aplauze, Angela Molina îmbraţişează publicul cu braţe lungi ca aripile pescăruşilor, şi încheie cu asta petrecerea de adio a festivalului.
După mulţumiri şi felicitări aduse spectatorilor - "contribuabililor" cum îi numise în deschiderea Festivalului "care le-a fost dedicat", Mircea Cornişteanu rămâne în scenă, ultimul. Ce urmează să mai spună după ce totul fusese acolo expus, afişat, cântat, jucat, parodiat, ricanat, persisflat, şuierat, măsurat şi cântărit, lovit, răsturnat şi recreat, râs şi plâns, povestit şi ţipat, hârşâit şi iubit?
Va spune: "La revedere", cabotin. Bravo! Şi-a gândit scena balconului.

Prin urmare: nu cumpăraţi acest ziar care vă plictiseşte cu recapitulări cultural-inutile, şi veniţi la Festival - peste 2 ani. Ori, şi mai repede, mergeţi la Bucureşti; mai prindeţi câteva ore de cultură - teatrală şi uşor cinematografică: a început Festivalul Filmului European (la Craiova, din 23 şi până pe 26 mai).

Articol apărut în Ziarul "Înainte", Craiova, 12 mai 2008

duminică, 4 mai 2008

shakespeare.........

Buletin de festival



Julie Andrews-Could-Have Danced All Night
Asculta mai multe audio Muzica »

În foaierul TNC, la 20 şi 3 minute, directorul Mircea Cornişteanu şi preşedintele CJ Dolj, Ion Prioteasa pornesc, respectiv încheie cuvântul de deschidere al Festivalului Internaţional Shakespeare la Craiova, cu începere de la 1 de mai.
Maestrul Beligan n-a venit.
Ministrul Iorgulescu al Culturii n-a ajuns.
În locul lor cuvântă Emil Boroghină care descrie travaliul săltăreţ al ivirii unui festival, şi prefectul Silviu Dumitru care-l descrie pe Emil Boroghină. Gratulaţii, şoapte, şuşoteli...

"Spectatorii sunt rugaţi să-şi ocupe locurile în sală". Mă uit cu coada ochiului spre Emil Boroghină. În limita locurilor disponibile- mi se spusese la intrare. "Haide, ţine invitaţia asta. E de un singur loc. E tot ce am", îi spune colegei Alina.
Pe genunchii lui Tibi găsesc loc liber. Heblu. Tăcere feliată în fîşii subţiri de paşii care se strecoară în scenă. 5 benzi traversează spaţiul de joc. Lângă mine un grăsuţ presimte: ''Ăştia or să joace ca pe bandă".
Şi oamenii lui Donnellan de la Cheek by Jowl au jucat- pe bandă şi dincolo de ea, aproape de sentimente şi apăsat pe toate simţurile, încât în sală puteai sparge aerul în ţăndări cu 5 degete făcute pumn, de câtă tensiune adunase. După ce lumina jumătate rece-jumătate caldă de pe cadavrul în picioare al lui Hector se stinge pe scenă, ropotesc aplauzele.- Tot pe scenă, pentru că spectacolul s-a jucat la Craiova cu publicul şi actorii pe scena mare a teatrului.
Şi tot aci, Emil Boroghină îi oferă lui Declan Donnellan trofeul Festivalului, creat de scenograful Dragoş Buhagiar.
George Banu, potrivindu-şi ritmic de trei ori ochelarii la loc pe nas, comentează:
- Donnellan e după anul 2000 pentru tezaurul operei lui Shakespeare, ceea ce a fost Peter Brook pentru anii '60. Aduce în scenă o reînnoire a comediilor, confuzia sentimentelor, a sexelor şi marea poezie a pieselor shakespeariene. Are splendidul aplomb să monteze piese rar jucate din dramaturgia lui Will - cum e acest istorico-tragi-comic "Troilus şi Cresida", care o singură dată s-a jucat şi la noi în regia lui David Esrig, pe care vă rog să-l aplaudaţi pentru că se află în public. (Aplauze.)Declan mi-a spus odată că vrea să mai scrie o carte, dar nu ştie ce nume să-i dea. Îi ofer astăzi premiul Festivalului, dar şi titlul cărţii:"În oglinda lui Shakespeare". Şi nu în ultimul rînd, reprezentantul sponsorului oficial, BCR, îi va înmîna plicul cu celalălt premiu.

Donellan:"Am învăţat ce-i umilinţa la Craiova"
"In 1994 am trecut graniţa împreună cu trupa ca să ajungem la Craiova în Festival, dar decorurile nu ne-au urmat dincoace. Chestiuni de vamă. Spectacolul, pus în scenă numai cu actori bărbaţi, s-a jucat atunci fără costume ori decoruri şi a fost un succes fenomenal. A doua zi, un critic mă bate pe umăr: 'A fost un spectacol extraordinar aseară. Ştim că mâine vor ajunge şi costumele. Dar actriţele vor sosi şi ele?' Aşa am învăţat, la Craiova, ce-i umilinţa".

În scena rămasă pustie ne întîlnim fără programare "doi pe o banda": eu şi Declan Donnellan.
- Bine aţi venit la Craiova. De data asta, umilinţa a fost îngrozitoare: aţi adus actriţele şi aţi primit şi premiul Festivalului. Iar domnul ce venise din partea sponsorului BCR nici nu mai vreau să povestesc cum v-a certat. Aşa că, lăsaţi-mă să vă strîng mîna.
D.D.- Mulţumesc.
- Două actriţe şi patru roluri feminine în spectacol. De ce?
D.D.- Din motive de siguranţă. Numai două au trecut graniţa.
- Despre dragoste se zice în spectacol. Dragostea din inima razboiului troian. Şi în două culori: grecii sunt negri, troienii în alb...
D.D.- Despre dragoste spusă cu toate săbiile, arcurile şi săgeţile posibile. Ai reţinut ce spune personajul Tersites în final: "Rana dragostei, fără de-ncetare/ Zgîndăre-ntr-una fără să omoare".
- Am reţinut şi replica lui Ahile, după uciderea lui Hector: "Lihnita spadă-mi să se culce,/ De saţ să-i ţina dumicatul dulce". Cuvinte uşor confuze în context, pentru că Ahile pare să prefere bărbaţii în spectacolul ăsta.
D.D.- De asta îţi spun că vorbim aci despre dragoste sub toate chipurile ei şi în toate modurile: amuzant, comic, trist, violent şi tragic, Pentru că teatrul permite o plajă foarte largă...
- De ce "Troilus şi Cresida" - piesă arareori jucată?
D.D.- Pentru că e un text care-mi serveşte interesele de scenă. Îţi aminteşti că pe scena dragostei dintre Troilus şi Cresida am pus lumina asfinţitului, aşa cum o vezi uneori seara reflectată pe peretele casei...Because the script is about self-destruction of love.

Vineri seara, pierzîndu-mi aparatul de fotografiat şi regăsindu-l în ultima clipă, aproape că întîrzii la spectacolul lui Peter Brook, de la Teatrul Liric. - Haideţi că începe! spune cineva la intrare.Doamne ajută! N-am întîrziat. Pe scenă, două scaune. Atât îi trebuie lui Peter Brook să-l trimită din "Fraţii Karamazov" pe "Marele Inchizitor". Acolo se aşează colegul Alex Calangiu şi Marele Bruce Myers care-l ia la întrebări, într-un spectacol în care-i vorba, pînă la urmă tot despre iubire, mai mult decât de libertate, bine şi rău.
"The Great Spirit of self-destruction, tempted You in the desert, Jesus!" (Aceleaşi vorbe, What is this???)
Un spectacol în care vorbeşte un singur om - neasemuit în vanitate, statuar, strivitor. Celălalt, tăcut, îl ascultă. Publicul, paralizat în fotolii, îl ascultă. (George Banu face ochii roată în sală. Nu ascultă. Însă preţ de numai 4 secunde, recunosc.) "Apoi prizonierul tăcut se ridică de pe scaunul său, se apropie de Marele Inchizitor, se apleacă şi-i sărută buzele vinete.- Singurul răspuns."
După aplauze, în foaier, Gina Călinoiu îmi spune că vrea să-l salute pe maestrul Myers. Ne pierdem în mulţime. Pe la statuia lui Carol din giratoriu mă întreb dacă, după un dărâmator one man show, să-l deranjez pe maestru, să nu-l deranjez...Îmi amintesc pe loc ce mă învăţase spectacolul: "Nu există crime, nu există păcate, există numai flămânzi". (Parol- aşa sună textul). Îl întreb din ochi pe Emil Boroghină- îmi confirmă să mă îndrept mai sigur spre intrarea actorilor. După cinci minute iese din cabină un bătrîn atât de simplu, de obosit...("Nu există păcate", îmi spun.-Nici milă.)
- Bună seara.
B.M. - Bună seara.
- Vă rog să mă lămuriţi câte ore staţi în cabină înainte de fiecare specatacol ca să vă concentraţi pentru cele 24 de kilograme de text?
B.M. - O jumătate de oră.Însă ieri şi astăzi am jucat spectacolul de câte două ori. - Repetiţii-şnur. Deci, în două zile am stat la cabină de patru ori câte o jumătate de oră.
- De cât timp jucaţi spectacolul?
B.M. - A împlinit trei ani. Şi încă nu s-a terminat, pentru că am de gînd să-l fac să mai trăiască ceva timp. E un spectacol frumos.
- E un spectacol electric. Bine aţi venit pe la noi.
B.M. - Mulţumesc.
Mai târziu, în "Play",după spectacolul lui VladDrăgulescu,"Metemorfoze", îl opresc pe Alex lângă o sticlă de bere.
- Cum te nimerişi pe scenă cu Chris Myers?
A.C.- El, împreună cu Emil Boroghină au făcut un casting pentru spectacolul lui Peter Brook din Festival. Domnul Boroghină i-a arătat poza mea, maestrul a vrut să mă vadă în scenă şi, cam asta a fost. Cu ceva noroc...

Toate bune, Caragiale,
Dar pe-adresa dumitale
Nu prea vin în Iaşi parale...
- Am destule...festivale!

Morala
Ce păcat că nu se poate...
Cu de toate

La ora la care scriu (şi dacă mai scriu mult, o să le dictez oamenilor în şpalt la tipografie) - Eimuntas Nekrosius cu "Macbeth" la TNC. Pentru mine, poate altă dată. Ori poate dau fuga în Festival la Bucureşti şi îl văd. Ce păcat că nu se poate/Cu de toate...

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova, luni 5 mai 2008

joi, 1 mai 2008

juli



Frank Sinatra - The girl from Ipanema
Asculta mai multe audio Muzica »



Mă numesc Iulia Popescu. N-am doar optîşpe ani, ceea ce face din ambigua inşiruire de cifre (mai apoi de numere, mai apoi de graţiose fluturări de mînă şi batistă) pe care o numim vîrstă, un fericit caz de derută controlată.
Îmi place deruta. Are mereu prospeţime. De fraged animal pîndit. Şi îmi place cum sună: eterna prospeţime a derutei. Am dat cu voioşie dovadă de derută: terminînd Dreptul, apoi Teatrul (îmi place cum gîndiţi, dar mă refer doar la secvenţa lor educativă: facultatatea), basculînd mereu între o variantă şi altă variantă de mers.
Iubesc, în schimb, versiunea dirijată a derutei şi divina intervenţie ce o guvernează: aşa că am lucrat disciplinat în radio, în presă, am jucat teatru numai pe scenă şi am încercat să nu mai navighez ca o blondă pe internet (doar prietenii ştiu de ce).
Iubesc, aşadar delirul primenit şi bine disciplinat, coerenţa (de care mă străduiesc principial să dau dovadă), concizia - care nu-mi iese şi la care sper într-o bună zi - şi oamenii care prezintă pe frunte mai multe culori vii.
Iubesc pe genialul care a scris:
Mantua me genuit, Calabria rapuere,
Tenet nunc Parthenopae, cecini pascua, rura, duces.
Pentru că reprezintă presfînta concizie coerentă de care vorbesc.
Şi îi iubesc cu răspicată admiraţie pe toţi cei care scriu: scriitori, scriitoraşi, aspiranţi, elementari.
Dumnezeu să-i ţină în dreapta lui pază!

sâmbătă, 26 aprilie 2008

Interviu Tudor Gheorghe





Somewhere over the rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »


Sub lumina ploii, pe înserat, felia de peron din faţa TNC e lucioasă ca un afiş. La rampă scîrţîie pneuri, domnii invită, botinele doamnelor alunecă spre intrare.
În caz de premieră Tudor Gheorghe, nu spargeţi geamul. Pericol de electrizare.
- Ieşiţi la raport cu cîntecele Bucovinei ?
T.G.- O să ies într-adevar la raport, şi tot la Craiova, în sensul că voi face un spectacol în care dau de ştire despre cum a circulat în turneu prin ţară colecţia, de fapt selecţia mea de cântece bucovinene. Trebuie să-ţi spun că cel mai greu mi-a fost să fac selecţia asta din cele peste 400 de partituri muzicale pe care le-am găsit. Am ales numai 30, iar criteriul esenţial a fost valoarea versurilor.
E trist că noi în fiecare zi dăm drumul la radio, auzim mecanic cum curge muzica şi nu mai luăm seama la vorbe. Ai văzut că în spectacol, de multe ori atrag atenţia asupra frumuseţii unor versuri, să audă lumea cum poezii spuse de un popor de analfabeţi au calitate de miracol, par eminesciene. Ţi-aduci aminte când ziceam despre flori că ’’nu se duc, nu se usuc’’, ‘’una-n poarta raiului, /Alta-n cuibul graiului’’. Sau ‘’Cîmpule cu iarbă verde, /Nimeni umbra nu ţi-o vede /Numai păsăruicile / Răsfirînd aripele’’ ! Dac-o priveşti pe asta cumva fotografic, vezi o imagine de frumuseţe dumnezeiască, e departe de percepţia normală a unui om.
- O fi avut vreunul pe-acolo presentimentul fotografiei din satelit. Şi totusi, ‘’La margine de imperii’’ e un spectacol pretenţios, greu, n-are şarmul celui dinainte- ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’, cu şăgălnicia lui orăşenească. A fost primit la fel de public ?
T.G.- Sunt două lucruri diferite, dar lumea vine la spectacolele mele ca la o firmă garantată, participă cu atenţie, şi îşi aminteste repede că n-am păcălit niciodată. Oamenii nici nu se aşteptau, de fapt, să vină la un spectacol uşurel. Au fost încântaţi de demersul cultural şi istoric- gândeşte-te că cel mai tînăr cîntec din spectacol are 98 de ani. Dacă e să compar, Bela Bartok a început demersul lui folcloric în Transilvania pornind cu 1930, iar cel mai recent cîntec cules de mine din Bucovina e cu 30 de ani dinainte de 1930.
Că veni vorba, vreau să lămuresc un lucru: eu am ieşit de ceva timp din lumea show-biz-ului şi m-am îndreptat spre zona neagreată –zona culturii. Fac şi voi face mereu o restitutio a valorilor certe, esenţiale din cultura noastră. Am făcut-o de fapt de la început, însă intuitiv, le pipăiam din instinct. Acum fac asta programatic – nu înţelege şi didacticist, pentru că demersul meu e agreabil, se inoculează în spectacol în doze mici, servesc cultură homeoepatică. Alcătuirea spectacolului ‘’ La margine de imperii’’ e un exemplu despre ce-ţi zic.
- Şi în ce constă raportul pe care-l plănuiţi, bănuiesc curând, publicului din Craiova ?
T.G.- Se va vedea, mai întâi ce-a devenit spectacolul, pe unde s-a mai schimbat, cum s-a mai aşezat, instrumentiştii din taraf- mai prompţi- ia să-i vezi acuş cum ţipă când le dau liber la ţipuit (la primul spectacol parcă erau daţi în jujeu, mieunau ca nişte iezi). Acu’ să vezi ce curaj au!
Trecînd la lucruri serioase, vreau să spun că reacţia publicului a fost surprinzător aceeaşi în Oltenia şi-n Bucovina, cei din Tîrgovişte au primit muzica la fel ca cei din Galaţi, ceea ce mi-a confirmat că importantă nu e localizarea geografică a pieselor, ci ineditul motivelor folclorice şi valoarea muzicii. Unora nu le venea să creadă că sunt populare, dacă le asculţi cu acompaniament de pian zici că-s lieduri. Când le-a auzit prima dată Dodo (Marius Hristescu) şi a aflat că am de gând să le cînt cu taraf, s-a îmbufnat. A zis că astea sunt de făcut cu ochestră mai mult ca sigur. Şi ştiu că o să le orchestreze într-o zi, că prea i-au plăcut.
- Şi totuşi, cei din Bucovina ce-au spus de spectacolul cu muzică de pe la ei ?
T.G.- Eee, au fost la început amuzaţi de idee, că ce vin eu să le cînt cîntecele lor ? Le-am spus: ‘’Să ziceţi mulţumesc, că a ajuns la mine o carte care spune ceva ce voi n-aţi aflat pîn’ acu’.’’
La Suceava, am avut o revelaţie. După premieră, a venit la mine o bătrânică înlăcrimată şi mi-a spus (ştii că, la un moment dat în spectacol, eu anunţ cine-a cules cutatre cîntec, cine l-a cântat prima oară) : ‘’Aţi pomenit numele Evdochiei Buligă… Ştiţi cine-a fost? Evdochia Buligă a fost bunica mea’’.
Mi-au dat lacrimile. Şi stau şi mă întreb, de ce nu s-a ştiut nimic din ce-am cules eu din cartea pe care cândva, un bun prieten, Mircea Purcaru mi-a făcut-o cadou. Era editată la Viena, cu o prefaţă frumoasă în germană în care se spunea că Ministerul Culturii din Imperiu a delegat o echipă să se ocupe de culegerea folclorului Bucovinei, drept care, ca nemţii serioşi, au scris acolo cu multa atenţie : culeasă de cutărescu, în ziua de…, din zona… ş.a m. d.
În sfârşit mi-am dat răspuns la întrebare: nu se ştie nimic, fie dintr-un motiv politic, Bucovina fiind scindată jumate aici, jumate colo, fie din incompetenţa redactorilor de la departamentul de folclor din radio care, încântaţi de muzica lăutarească facilă, nu mai caută ce-i curat şi de preţ în cântecul românesc. Evdochia i-o fi cântat nepoatei ei cântecele astea, copii şi nepoţii ei trebuie să le fi ştiut şi poate le-or fi îngânat şi ei. Dar cine să-i întrebe ?
- Vă e dor de teatru ?
T.G.- Dar spectacolele mele sunt spectacole de teatru, când cânt, emoţia mea e emoţia actorului de teatru.
- Vreau să spun, vă e dor de acea convenţie de scenă ce presupune ceva mai mult decît un scaun, ca decor, plus costume, text şi joc pe scândură, pe care o numim teatru ?
T.G.- Mi-e dor să intru în scenă pe o uşă normală, să stau pe un scaun adevărat şi să vorbesc de-acolo cum m-a învăţat la şcoală profesoara mea, minunea care-a fost Eugenia Popovici, în respectul firescului şi-al adevărului pe scenă. Mi-e dor să privesc cum un om apare pe scândura asta de care spui, se aşează pe un scaun, se uită la partener, aşezat eventual pe celălalt scaun, şi oamenii îngheaţă în sală uitîndu-se la ei, văzînd concomitent expresia chipului unui actor şi vibraţiile creierului său. Asta înseamnă oameni comunicînd cu miracolul - pe scenă şi în sală.
Care va să zică, mi-e dor de specatacolul de teatru tradiţional.
- Ce-mi spuneţi despre ‘’Omul din La Mancha’’, producţia TNC în care sunteţi aşteptat să-l jucaţi pe Don Quijote ?
T.G.- Nu ştiu nici eu prea multe. Îţi aminteşti de ‘’Karamazovi’’ ? S-a jucat demult la Craiova, era un spectacol cu muzică. Eu cântam cel mai puţin dintre toţi, cel mai mult cînta Valentin Mihali. Tot cu el o să joc şi acum, el o să fie Sancho Panza şi, din nou, personajul meu o să fie cel mai puţin ‘’muzical’’.
Oricum, mai multă bătaie de cap o să aibă regizorii, pentru că va fi un spectacol foarte dificil şi montat cum a fost pe Broadway, cu instrumentiştii pe scenă (orchestra de 14 instrumente) şi muzica live.
Eu cu Dodo, fiindcă el urmează să fie dirijorul acestei premiere, o să repet partea mea la vară, la mare, la soare. Că tot ne ducem acolo cu o selecţie din cântecele interbelice pe care le ştii deja din ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’- 1 şi 2. Din cele două, o să iasă unul, iar noua selecţie o s-o facă el, că mie mi-e milă.
- Dar alte proiecte ?
T.G.- Ei, nu-ţi spun, pentru că vor fi surprize-surprize. Am multe proiecte în cap…Îţi zic doar că ma bate gândul să fac un spectacol de cântece naţionale (mi-e şi frică să zic patriotice, s-a banalizat termenul, deşi atât de frumos cuvânt e ăsta), cu fanfară militară şi Corul Reprezentativ al Armatei. Cântecele sunt cele ştiute – din repertoriul meu: ‘’Acolo unde-s nalţi stejari’’, ‘’Muică, suntem neam…’’, şi din cele de suflet ale românilor., cum e ‘’Treceau batalioane române Carpaţii’’. Jocul va fi mortal, căci voi aduce câteva, de altfel splendide, din epoca de aur, şi câteva legionare. Nu sunt gata, urmează să le aleg. Sunt versuri cu comunişti, legionari, cu români în totul, pentru că aşa şi e , ‘’Noi suntem români…’’
- Sună telefonul ?
T.G.- Da . Da, Bujică, ce mai faci, mă? – E colegul meu Bujor Macrin…

N-am aflat ce mai face Bujică, iar Tudor Gheorghe se grăbeşte înspre Băileşti, acolo unde ‘’Bietul Amza’’ îi fuse prieten bun. Şi n-am aflat încă nici cum să-i topesc numele în definiţia numelor comune (vezi Romulus Vulpescu, alt prieten drag) ca un redactor cumsecade de ziar. Şi nu l-am văzut niciodată ‘’îngenuchind, străjuit de stejari şi păzit de pietre albe, în vast amfiteatru natural’’. Dar ştiu că l-am privit prima oară în amfiteatrul liceului, când eram printr-a 11-a. Venise, invitat, să ne înveţe poezii.
Iar când va veni vremea să ‘’mă apropii de pietre’’, n-o să tac.
Promit să şuşotesc stejarilor ce crede iarba şi ce şopteşte soarele despre buna lor vecinătate cu tudor gheorghe.

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova ,nr.12, luni,19 mai 2008

miercuri, 23 aprilie 2008

Cătălin Băicuş seamănă cu Robbie Williams, dar se tratează



11 - NAT KING COLE - Walkin' My Baby Back Home
Asculta mai multe audio Muzica »


Şi ploaia cădea lovind cu unghii zemoase pereţii ceainăriei al cărei patron e coborîtor din vechea Assirie. Braţele divanului cu încrustaţii încreţesc zeci de ochi de sidef, plîngăcioşi ca ploaia prin frunze.

Şi ploaia dansa în ceşti…Şi ceaiul curgeaaaaa / Împreună cu noooooi…

C.B. – Nu te-am invitat la un vin pentru că suntem în post, iar tu trebuie să mă întrebi repejor, pentru că mă aşteaptă Clara acasă…Ia stai că sună…Ea e. Îi spun că am dus căţeii la ţară, şi pe urmă povestim…

* Cătălin, cînd te-am sunat alatăieri dimineaţă, căscai şi ziceai că eşti în Serbia. Ce visasei ?

C.B. – Dar chiar eram. În seara dinainte jucasem în premieră un spectacol cu o întreagă istorie în spate. Un tip ambiţios ne-a chemat în urmă cu ceva timp să montăm un spectacol pentru comunitatea de români din Voevodina. Trebuie să-ţi zic că, după ce Kosovo şi-a proclamat independenţa, iar Romînia n-a subscris, sîrbii iî văd pe români ca pe nişte zmei, zic ‘’român’’, zic ‘’’frate’’, pur şi simplu ne-au adorat

Ghici ce-am mîncat acolo ? Îţi mai aduci aminte de nebunia aia de ciocolată Cipirippi, pentru care am fi plătit cu toate colecţiile de abţibilduri şi poate am fi trecut şi Dunărea cînd eram copii ? Să ştii că tot aşa e de bună. Ei, acolo la Vîrşeţ, unde am fost, ne umpleam buzunarele şi mîncam în fiecare zi.

* Mă topişi. Nu puteai să nu-mi aduci aminte ? Hai, spune mai departe…

C.B. – Ei bine, aci în Voevodina, băiatul ăsta s-a gîndit la un spectacol-dramatizare după cartea lui Gabriel Chifu, ‘’Relatare despre moartea mea’’. Ne-a chemat, pe Clara şi pe mine, care ne-am trezit antrenaţi într-o chestie complicată şi chinuitoare. Regizorul de care îţi zisei mijea ochii la noi şi ne privea ca de peste dealuri (cred că nici nu ne vedea) şi noi repetam aşa la lună, şi scenele se depănau una cîte una, şi zilele treceau…’’Ce facem, Bogdan, suntem geniali din prima? Spune-ne ceva, mişcă-ne mai la dreapta ori mai spre stînga…’’ Dar el era atent la proiectoare, cum să prelucreze sunetul, muzica, la orice altceva. Am luptat singuri cu rolurile şi am descoperit sensul spectacolului de capul nostru. După premieră oamenii s-au bucurat şi spuneau că le-a plăcut, dar nu ştiu dacă aş mai putea să trec vreodată prin momentele de spaimă în care habar n-aveam ce să fac cu personajul meu.

* Deci Clara e cu tine peste tot.

C.B. – O să rîzi, dar după ce Oana Bineaţă a intrat în concediu cu bebe, în ‘’Romeo şi Julieta’’ rămăsesem fără Julieta. Aşa că în rolul ei a fost distribuită pînă la urmă Clara şi prietena mea din viaţă a devenit şi partenera mea de scenă şi de… multe scene.

* Asta seamănă cu piesa pe care-o cîntă Tudor Chirila ‘’Iubito, noi mergem pe sârmă / Păşeşte cu atenţie…Dar spune-mi, cum ai ajuns să fii Romeo la Paraskevopoulos ?

C.B. – Iniţial, Romeo era un coleg de la Bucureşti care din nu ştiu ce motive, n-a mai ajuns încoace. A venit domnul director Cornişteanu, mi-a spus că aş fi potrivit, că m-a recomandat regizorului, şi din clipa aia a început calvarul: tone de text shakespearian traduse nu în cel mai fericit mod-de învăţat pe de rost- obligaţia să slăbesc în cîteva săptămîni 10 kilograme şi repetiţii peste repetiţii.

Şi, cu toate astea, oricînd m-aş întoarce la Paraskevopoulos, e omul în care din prima clipă am avut o încredere totalî. Lucrează cu actorul cu tot sufletul şi ‘’cu tot visul lui’’. Amintirea mea despre el e cînd spunea ‘’nu fac teatru ca să fiu corect, fac teatru ca să fac greşeli, ca să pot căuta şi avea ocazia unei noi şanse, pentru că arta oferă o relaţie de libertate’’ Aşa am învăţat să-mi placă să mă joc la repetiţii, să descopăr povestea ăn joacă. Iannis ne-a dat voie să creăm cu toţii împreună, noi şi el, un spectacol.

* Şi cînd ai repetat ‘’Avarul’’ cu Bocszardi, te-ai mai jucat ?

C.B. – categoric. Nici nu mi-am imaginat cît e de minunat ca regizor, pînă n-am lucrat cu el. E genul care-şi dă cel puţin două soluţii de rezolvare, iar tu trebuie să alegi, aşa că fiecare pas pe care-l faci reprezintă propria ta responsabilitate. Te joci, dar răspunzi pentru ce alegi.

Omul nu păcălea nici o repetiţie, se întorcea cîteodata de la Tîrgu Mureş superobosit dar se implica sută la sută. Un asemenea regizor te forţează să gîndeşti, şi culmea, gîndeşti uşor, iar mai apoi lucrezi uşor ; tot ca în joacă.

* Tu eşti băiatul ăla care ne ofera la televizor ursuleţul de pluş, cutia cu ciocolată, buchetul mare de flori şi promisiunea că te gîndeşti la noi 24 de ore din 24 – nu mai ştiu ce ziceai tu pe-acolo. Cum a fost prima oară la un casting ?

C.B. – Prima dată, prima dată, am fost cu o colegă de la teatru care m-a luat cu ea s-o ajut şi să-i dau replica. M-au văzut băieţii, m-au invitat întîi pe mine să dau proba, le-a plăcut ce-a ieşit, m-au oprit pe mine şi au renunţat la ea. Bineînţeles, nu s-a supărat nimeni pentru că ştim cu toţii că în cazul probelor de film ne jucăm cu norocul. Apoi dacă lucrurile merg OK şi te integrezi în echipă, regizorii te ţin minte şi te cheamă de cîte ori se iţeşte ocazia. E greu pînă intri în industrie, pe urmă te mişti o dată cu ea.

În cazul clipului pe care l-ai pomenit, s-a implicat o bancă austriacp. Cei de la agenţiile de publicitate împreună cu reprezentantul băncii s-au adunat într-un fel de ‘’sfat al batrînilor’’ (aşa se face de obicei, asta e, ca să zic, protocolul) şi au ales actorul dintre toţi cei care dăduseră probe de casting. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi într-o reclamă şi toţi vor să meargă la sigur; dau banii, dar vor rezultate. Aşa că pe acolo nu te prea joci când filmezi.

Ironia face că ultima oară am dat-o uşor pe joacă. La ultima reclamă din serie am ajuns la Bucuresti în platou după un drum cu peripeţii, obosit, năucit şi acolo m-am trezit cu un tip lîngă mine care mă invita să mă aşez pe un scaun şi să meditez în linişte, pentru că cineva a uitat să aducă generatorul de curent. Nebunia e că asta a întârziat totul cu 5 ore, şi, pe la patru dimineaţa cînd au început filmările, eu m-am pomenit în faţa camerei silabisind’’Bucură-te de partea frumoasă a vieţii’’. La drept vorbind, există una, pentru că aşa, sfatul bătrînilor m-a ales imagine a băncii pe cîţiva ani – o chestie relativ nouă pe la noi, şi chiar am semnat un contract de exclusivitate prin care mă oblig să nu mai filmez alt gen de clipuri publicitare.

* Film ai voie sa faci ?

C.B. – La asta am liber. Şi am şi făcut. M-a sunat un domn regizor german pentru un scurt-metraj care o să participe la selecţia Festivalului de la Cannes. Mi-a făcut plăcere că m-a chemat pentru că s-a lucrat impecabil, totul a fost organizat nemţeşte ăntr-un interval de două săptămîni. Cu mine au avut treabă doar două zile în care nu s-au irosit nici cinci minute de pomană.

Primul film in care am jucat s-a întîmplat acum 4 ani şi a fost unul experimental, făcut de un regizor italian. Ăsta a ajuns în ţară, a făcut un casting la teatrul Luni de la Green Hours şi a cam rămas cu indoieli după ce s-au perindat toţi actorii şi s-au terminat vizionările. Cam atunci m-a sunat o prietenă şi mi-a povestit de el; m-a îndemnat să mă duc şi eu, totuşi. Am plecat în Bucuresti, i-am bătut omului în uşa de la teatru, a deschis, a deschis ochii mari, foarte mari :’’Hopa, tu eşti cam ce-mi trebuie, ia stai, prea semeni cu Robbie Williams, nu vreau asta , chiar nu vreau, te rad în cap şi-ţi tai o sprînceană, ori ţi-o mut pe frunte în sus, îţti dau şi cu mult fard pe ochi, ce zici, filmezi ? Şi am ramas…

* Ce gânduri ai, mai departe?

C.B. – Nu vreau nici un proiect deocamdată. Vreau liber, pauză. Nu poţi s-o ţii într-una pe acceleraţie. M-a obosit astă iarnă perioada Sărbătorilor când practic nu m-am oprit deloc: am repetat ‘’Romeo şi Julieta’’, a urmat intervalul lung de repetiţii cu Silviu Purcărete, aşa că visez la o vacanţă. Am totuşi un proiect pentru Statele Unite, dar din vară, după ce se întoarce colega Raluca Păun din Franţa.

Apoi pe perioada verii, plecăm cu teatrul în turnee, fiindcă suntem invitaţi la festivaluri: Ungaria, Polonia, de Veneţia se spunea ceva…

- Unde mai pui că incepe acuş’ Festivalul Shakespeare la noi…

C.B. – Atunci să te ţii…

- Baftă!

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, luni, 21 aprilie 2008

sâmbătă, 12 aprilie 2008

Mirelă Cioabă - interviu


Mirela Cioabă, actriţa TNC : Succesele mele m-au surprins întotdeauna, aşa că am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred că e ceva de capul meu



Buddy Holly - Maybe Baby
Asculta mai multe audio Muzica »


Astăzi, papagalul Napoleon n-are vorbele la el. Viermuieşte gălbior şi mut în colivia confortabil utilată de la etajul doi.

- Napoleon ? Ăsta-i nume de mare actor.
M.C.- Toată lumea joacă în teatrul ăsta. Domnul director Cornişteanu îl joacă pe Nikita Mihalkov în “Avarul” pe care tocmai l-ai văzut astăzi. - Chiar şi hainele, ba chiar şi banii lui Mihalkov, atunci când risipeşte bancnote în toata scena, peste capetele noastre.
- “Avarul” în regia lui Laszlo Bocszardi. Când, anul trecut, în Festivalul Shakespeare a venit Bucureştiul cu un spectacol semnat de el, a trecut un frison prin întreaga adunare, lumea a murmurat, a fost frumos aşteptat şi bine primit. Deci, cum e să joci la Bocszardi?
M.C.- Laszlo e unul din cei mai interesanţi regizori români, un vizionar. Vine cu o pregătire pe care i-a şlefuit-o şcoala ungurească, de teatru, şi dezvoltă un respect considerabil pentru autor, pentru text aşa cum l-a scris el, nu-şi propune decât să înţeleagă textul ‘’poetului’’- asş-i zicea lui Moliere. E un tip de profesionist al scenei foarte cizelat, aerul pe care-l respiră el e un aer rafinat pentru că realitatea lui Bocszardi e, fără glumă, teatrul, nici că pare să-i mai fie ceva pe pămaât la fel de real.
- Căveni vorba de poet şi de poezie, nu mi-e ruşine nici cu traducerea domnului Vulpescu, traducere care a fost preferată de regizor pentru acest spectacol. Şi tot de poezie vorbim: aţi mai scris ?
M.C.- Ei, iată întrebarea! Ştiam că o să aduci vorba. Îţi spuneam altădată că am publicat demult un volumaş de poezii.
- ‘’ Lacrima ce înconjoară casa’’, în ’90, la Scrisul Românesc.
M.C.- Da, mă doare ca n-am continuat să scriu. Sunt o fiinţă încăpăţînată şi-mi duc la bun sfârşit proiectele, dar cu poezia n-am fost consecventă. Îmi propun să revin la ea programat, cu disciplină, însă când va veni vremea…Acum nu am răgaz. Te mai cureţi de toate cele când scrii poezie, şi are altă combustie decât scena, schimbi registrele şi energiile.
- Energiile…Sunteţi o actriţă energetică şi de o teribilă vitalitate. Ce spunea domnul Cotescu, profesorul dumneavoastră depre energia asta ?
M.C.- Domnul Octavian Cotescu, Dumnezeu să-l ierte, n-o să-ţi spun ce-mi zicea mie, dacă la laude te referi, pentru că nu-mi amintesc. Dar pot să-ţi povestesc despre el că este, a fost singurul maestru în actorie şi pedagogie deopotrivă. Puţini ştiu că şi în pedagogie…A fost cel mai bun profesor posibil. E greu de presupus că se va mai naşte curând un asemenea mare dascal şi mare actor. De la el am învăţat că în teatru toate rolurile sunt principale. Pote asta m-a şi ajutat atunci când am ajuns la Petrosani cu repartiţie, imediat după IATC, şi am fost distibuită predilect în roluri de mare întindere, roluri grele. Am câştigat multă experienţă în anii ăia, pentru că partiturile mari sunt greu de susţinut, aşa că am pornit de la început cu toate motoarele turate.
- Vă puteţi lăuda, deşi ştiu că n-o faceţi niciodată, cu multe premii la festivaluri de teatru. A schimbat asta ceva pe faţa pământului sau măcar în viaţa dumneavoastră?
M.C.- Pe faţa pământului - mai rar, ce am câştigat eu…Dar în viaţa mea, mi-au adus încredere, mi-au creat obligaţii şi mai mari, şi voinţa să nu dezamăgesc. Mai important ca toate a fost premiul de debut pentru Femeia din ‘’Pluta Meduzei’’ de Sorescu. Pentru că oricât ţi l-ai dori, nu-l poţi lua decât o singură dată.
- Eu tot nu mă las cu premiile: aţi câştigat două mari de tot cu două piese ale lui D.R.Popescu : ‘’Paznicul de la depozitul de nisip’’ şi ‘’Piticul din grădina de vară ‘’, dar şi admiraţia mărturisită a autorului. Ce mai face D.R.Popescu ?
M.C.- Am mai jucat la Piteşti ‘’Bătrânul Vişan’’, o piesă scrisă de el acum 5-6 ani, un text frumos ca şi ‘’Paznicul…’’. E nu numai un scriitor de bun-gust, dar şi un om de bun-gust. După ce a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor atâţia ani în ‘’vremea aceea’’, s-a retras cu discreîie, duce o viaţă puţin orbitoare (merge la teatru, scrie – toata viaţa n-a fost nimic altceva decât scriitor) şi e unul dintre puţinii din ţara asta care nu pot fi acuzaţi de cameleonism.
- De când am venit ard să vă întreb cum e cu filmele. Cum aţi ajuns să jucaţi în primul film românesc propus pe bună dreptate în cursa premillor Oscar ?
M.C.- Nu ştiu cum e cu filmele pentru că nu am jucat decât în trei. Totul a pornit de la Porumboiu - un amor de om, care m-a văzut la castingul pentru unul din filmele lui, ‘’Visul lui Liviu’’, un scurt-metraj. Echipa m-a plăcut şi aşa am ajuns să prind un rol şi în ‘’A fost sau n-a fost’’, tot în regia lui Cornel.
Sunt alte mijloace în actoria de film; jocul are mare fineţe. Pentru ‘’Moartea domnului Lazarescu’’, repetam 6 ore la o secvenţă de un minut ca să ajungem la aceasta fineţe obligatorie, dantela de emoţii pe care-o captează pelicula, nu scena. Stăteam cu totţi, Cristi Puiu şi noi, în platou – pentru că se filmau scene de noapte – de la 5 după-amiaza pînă la 5 dimineaţa şi nu mişca nici musca decât dacă trebuia să mişte în decupaj, cu voia regizorului.
Sunt cu toţii nişte copii cu adevărat serioşi şi stăpâni pe o muncă disciplinată. Eu sunt încântată pentru că, deşi am avut apariţii aproape episodice, filmele au avut un succes imens şi nu-mi pare rău că nu sunt o actriţă de filme multe şi poate nu la fel de bune ca astea. Am jucat în cele 3 necesare.
M-am bucurat pentru succesul acestor băieţi pentru că seriozitatea lor de profesionişti l-a meritat.
- Profesorul dumneavoastră de la IATC, istoricul de artă Horia Deleanu v-a dedicat un capitol în cartea sa ‘’Elogiul scenei’’. Vă simţiţi o răsfăţată că oameni care v-au fost profesori vă consacră capitole în istoria artei?
M.C.- E adevarat că apar ăn multe cărţi de teatru, şi am cronici bune, dar mă miră…Pe mine bucuriile şi succesele mele m-au surprins întotdeauna. Am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred ca e ceva de capul meu. Posibil să mă fi subapreciat, dar cred că ce m-a ţinut deasupra apei e tocmai faptul că succesul nu mi s-a suit la cap. Nu m-am smintit. Şi îndrăznesc să sper că îmi mai iese câte ceva.
Şi da , sunt răsfăţată : am o casă la ţară (toţi oamenii ar trebui să se retragă din când în când la o mică sihăstrie, după posibilităţi), un papagal numit Napoleon şi fac naveta la două teatre – locuiesc într-unul din ele (adică în TNC care e un spaţiu cu adevărat generos cu actorii), plus fuga la castinguri.
- SŞ cum faceţi de le cuprindeţi pe toate într-o sigură viaţă ?
M.C.- Aşa: nu-mi propun niciodată lucruri comode, şi îmi spun că ubicuitatea (pe care o folosim acum doar prin forţa gândului), e o reminiscenţă din puterile ce le-am avut toţi oamenii cândva, în timpuri inefabile. Trebuie să dăm o şansă şi inefabilului. Asta voi face eu săptămâna viitoare când mă voi duce la Bucureşti, unde m-a chemat Radu Jude la un casting. Ştii cine e ? E primul băiat de la noi care a intrat anul ăsta în selecţia oficială a Festivalului de film independent de la Sundace - fesivalul organizat de Robert Redford. Abia aştept. Nu ştiu ce-o să iasă şi ce va mai fi, dar abia aştept.


- Dacă într-o zi ar trebui să daţi o fugă pe altă planetă, ce aţi lua de aici?
M.C.- Cartea de rugăciuni, toate discurile cu Wagner şi pământul asta tot – cu bune şi rele.

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, 14 aprilie 2008

duminică, 30 martie 2008

Despre spumos si comercial cu actorul Nicolae Poghirc


Pe monitorul din foaierul TNC mor sub ochii mei două vise: al lui Romeo şi al Julietei sale. Spectatorii aplaudă şi le învie cu apă vie pentru ca actorii, tăiaţi din carnea visului şi iertaţi de vina de-a muri în fiecare seară să se poată întoarece cuminţi în culise.

- Nicu, dacă eşti prea obosit, te întreb mâine.
N.P.- Lasă-mă 10 minute să mă schimb şi întreabă-mă azi.
- Cum e să joci Shakespeare la greu? Azi "Romeo şi Julieta", mîine "Măsură pentru măsură"...
N.P.- Shakespeare e autorul pe care l-am jucat cel mai mult. Sunt norocos. E o bucurie un rol în piesele lui, e generos cu actorii- actor va fi fost şi el- e generos cu scena, pentru că are multe răsturnări de situaţie, ştii doar... Am început cu roluri de mică întindere şi am jucat cel puţin în 7 piese: "Henric al 6-lea", "Visul unei nopti de vară", "Regele Lear", "Îmblânzirea scorpiei", "Timon din Atena", "A 12-a noapte", "Măsură pentru măsură", "Romeo şi Julieta"- Sunt chiar 8.
- Deci de opt ori Shakespeare şi de doua ori Shakespeare şi Silviu Purcărete: "A 12-a noapte" şi "Măsură pentru măsură". Eu mi-am luat un obicei de la ultima montare a TNC - "Măsură ..." : când iau un interviu cuiva din teatru, îl întreb cum a fost, cum e să joci la Purcărete?
N.P.- Purcărete e un tip răbdător cu oamenii cu care lucrează, fără ca asta să excludă exigenţa; la fel ca domnul Shakespeare, e generos cu actorii, comunică bine şi îi înţelege. Ne e drag felul în care "citeşte" el textul, pentru spectacol , nu bate pe detaliu la întâmplare ci mai degrabă merge le esenţe.
E întotdeauna aşteptat cu drag la Craiova. Şi motivul meu personal pentru care abia aştept să se întoarcă e legat de proiectul independent pe care l-am plănuit împreună când ne-am despărţit...
- Eşti misterios, sau ai de gând să-mi spui mai departe?
N.P.- Sunt superstiţios. N-am de gând să-ţi mai povestesc despre asta pentru că e vorba de un lucru foarte drag şi n-are să se mai întâmple dacă vorbim..
Hai să-ţi mai zic una de-a mea: nu-mi schimb niciodată cureaua de la un spectacol la altul. Aşa se face că am pastrat o curea de 10 ani şi o folosesc întotdeauna când îmi permite scena.
Ştiu că vrei să ţi le înşir acuma repede pe toate, dar gata, nici să nu te gândeşti. - Tot din superstiţie...
- Bine. Ce ţi s-a părut ţie personal a fi o supriză de data asta la Purcărete şi lucrul la "Măsură pentru măsură"?
N.P.- Surpriza vine din textul ales pentru spectacolul pe care şi l-a propus: faptul că e uimitor cât e de actual şi potrivit societăţii româneşti de acum, căreia îi lipseşte puterea legii, iar mesajul lui se transmite clar de pe scenă. Cei care vin la teatru şi ştiu să asculte, să privească, înţeleg asta. Vreau să-ţi spun că e anormal ce seîintâmplă pe la noi, e sălbatic şi la întamplare, se fură peste tot, însăşi omenia locuitorilor acestor pământuri respiră din greu un aer nesănătos. Poate de asta oamenii fug ca nebunii în străinătate, pustiesc satele, îşi lasă copii singuri ca să meargă în Spania la căpşuni ori în Italia la muncă prost plătită, dar infinit mai bănoasă ca pe aici. Emigrăm masiv, aşa cum plecau irlandezii în America viselor lor acum un secol. Dar asta e istorie, iar la noi se petrece acum. Totuşi e trist în lume...
- Dacă te întreb acum despre proiectele tale independente legate de teatru, terminăm sigur cu tristeţea. Spune-mi ce mai coci?
N.P.- N-am să-ţi spun ce gânduri mai am, pentru că ne lovim iarăşi de superstiţia numărul unu. Aşa că nu vorbesc niciodată despre ce am în plan să fac ca să nu-mi omor gândurile din faşă. Dar cred cu tărie în proiectele particulare, pentru că aşa văd viitorul teatrului.
Problema de fond a teatrului în Romania e din două puncte: întâi sistemul învechit şi, în al doilea rând, lipsa spaţiilor de cultură. Underground-ul sau caffe-theatre, cum vrei să-i zici, e foarte bine că există şi e o soluţie, dar nu e singura. Există strada - strada e generoasă - şi mai sunt atâtea locuri care rămân neluate în circuitul public al culturii. Ştii cum e Theatre du Soleil. Ariane Mnuskine a făcut acolo acum 50 de ani un teatru cu toate acareturile lui dintr-un depozit de muniţie nimerit la periferia Parisului. Şi ghici ce s-a întâmplat? Au apărut în puţin timp, alte patru teatre pe lângă el. Cernoziomul bun, pe-acolo, rodnic. La noi acasă, din acelaşi tip de spaţii facem orice. Orice altceva. E problema celor care activează în domeniu, de la cei din ministere, până la slujbaşii de pe scenă, nu sunt tenace, nu sunt visători, rămân blocaţi în eterna problemă a banilor şi uită că nici un Mecena nu investeşte din start în ceva ce-i rămâne necunoscut, ceva ce nu-i e făcut cunoscut de noi, ăştia care slujim teatrul şi putem veni cu propuneri felurite.
- Şi în ipoteza asta, a unei mulţimi de proiecte independente, crezi că se vor înghesui oamenii să vadă teatru?
N.P.- Cred că da . Oamenii îşi doresc teatru. Am rămas uimit când, de zilele Craiovei, aproape că au rupt uşile sălii de spectacol; voiau să-şi vadă vedetele, să se distreze în acelaşi timp, să se bucure. Şi teatru se poate face pe toate categoriile, pe toate gusturile, pe stradă, în scenă, în caffe-bar, în biblioteci, oriunde există plăcerea jocului.
- Ştiu că ţi-ai împlinit de curând un vis. A fost să fie la Brăila un proiect al tău mai vechi.
N.P.- A fost la Brăila după ce s-a concretizat, adică s-a jucat, mai întâi la Râmnicu Vâlcea şi la Craiova. E vorba de "Amintiri din copilărie", un spectacol foarte drag. Partea cea mai frumoasă a fost, de data asta, că, într-un teatru cu istorie cum e "Maria Filotti" din Brăila, eu am adus în scenă un spectacol cu 1/2 din distribuţie formată din elevi ai Liceului e Artă din oraş, e adevărat, toţi la clasa de actorie. Nu-ţi mai spun că şi rolul principal l-a jucat o fată de clasa a 9-a. Când i-am spus directoarei că am de gând să aduc în scenă copii m-a privit aşa...şi a ridicat din umeri şi sincer, puţini au crezut atunci că va ieşi din asta o chestie onorabilă. Şi totuşi, cu toate deplasările mele Craiova-Brăila, cu toţi scepticii care dădeau târcoale, premiera a ieşit la ora fixată şi toţi puştii au intrat în scenă cu aplauze, alături de actori fabuloşi din Brăila (îl amintesc doar pe Mircea Valentin). Am dat şansa unor tineri să facă ce-şi doresc şi păstrez speranţa că vor fi măcar actori ai teatrului românesc, dacă nu mari actori.
- Concluzia mea la final e că cine vrea să apară la televizor în spoturi publicitare trebuie întâi să rămână pe scenă şi să joace toată viaşa numai Shakespeare. Îmi amintesc şi acum de tine în reclama cu fabrica de creioane. Era un rol mic, dar actorul e mare.
N.P.- E nostim cum ceva de la care nu speri nimic în prima fază, se poate transforma în felul ăsta. La câte castinguri am fost (şi la câte mă mai duc şi astăzi) fără să fiu ales, fără ca cineva să mă vadă în filmul ăsta al lor. Reclamele sunt o chestie spumoasă dar parşivă. Îţi aduc beneficii de imagine nejustificat de mari într-un timp foarte scurt, în vreme ce munca pe scenă îţi ia o viaţă, şi se întâmplă ca lumea să treacă pe lângă tine pe stradă fără să clipească, fără să ştie că tu eşti unul din ăia de la teatru.
Eu n-am să trec niciodată în CV că am făcut reclame şi rămân ingrat la adresa lor, pentru că reclama ţine de zona strictă a comercialului, chiar dacă se foloseşte de mijloace actoriceşti.

Trec pe lângă monitorul din foaier. E mult de când omul de la TEHNIC l-a oprit, atunci când a stins şi luminile din sală. Scena e goală. Trăiască scena!
Vivat Las Vegas!



Articol apărut în ziarul "Înainte"Craiova,31 martie 2008

vineri, 21 martie 2008

Valeriu Dogaru - interviu




Trei arii frumoase din My Fair Lady
Asculta mai multe audio Muzica »


În foaierul TNC, mai precis în holul de regrupare - un fel de acvariu cu vedere la stradă, în care fiinţe foarte transparente foşnesc colorat din aripi înainte de intrarea în scenă - domnul Valeriu Dogaru aşteaptă între două spectacole. E marţi, şi la 19.30 intră în " D'ale carnavalului". Avem, prin urmare, o oră de stat la taclale.
- Un spectacol semanat de Purcarete la Craiova e ca Balul de cristal: lumea intreaba, vorbeste, vrea sa stie, se mira. Cum a fost reintalnirea de data asta, dupa atatia ani?
V.D.- Suntem prieteni, eu cu Silviu. Si am mai avut si bucuria si norocul sa joc in toate spectacolele lui: roluri mari, importante. De data asta m-a sunat de la Paris sa ma intrebe daca vreau sa joc un rolisor, pt. ca are de gand sa monteze la Craiova. M-am bucurat...
Silviu e un geniu trasnit. E greu cu el, pt ca trebuie sa-i cunosti stilul ca sa poti reusi aceeasi lungime de unda.. Fiindca, daca nu o poti obtine, el nu te da afara din spectacol, dar iti micsoreaza rolul. E un geniu manipulator si - aici e partea geniala - omul cand pleaca acasa de la spectacol nu se mai minuneaza ca a vazut actori intrand pe fereastra in loc de usa , scobindu-se in nas, vorbind intr-un fel...licentios. El creeaza un spatiu Purcarete, un univers al lui, in care piesele componente, si care in sine apartin logicii absurde (de exemplu, gesturi absurde), se articuleaza firesc si cumva gratios in in angrenaj.
- Ati reusit in "Fedra" lui Purcarete un Tezeu de exceptie.
V.D.- Si aici e o poveste. Cand au inceput repetitiile, m-a luat deoparte si mi-a spus: "Ica, nu te supara, nu prea am ce sa-ti dau sa faci. Tezeu e al lui Ilie (Gheorghe), nici nu l-as da altcuiva, o sa intri in spectacol, daca vrei, cu ceva acolo, gasim..."
Dupa vreo 30 de spectacole (si premiera la Viena), l-a chemat pe Ilie la Nottingham sa joace Prospero in "Furtuna" montat de el. Noi trebuia sa plecam cu "Fedra" la Gibelina, turneul era antamat, nu se putea anula, asa ca trebuia sa fie cineva Tezeu peste noapte. Am fost eu. Si prima mea repetitie cu "Fedra" a fost in fata publucului, in momentul spectacolului. A fost o seara extrordinara, pt. ca dupa aplauze inima mi-a cedat, am cazut in culise, a urmat o mare zapaceala, colega mea, Mirela Cioaba ma tinea de mana pan' sa se gaseasca o masina sa ma duca la spital, o auzeam spunand: "Mai Ica, ce frumos, tie iti bate inima si-n palma", si in sfarsit masina a venit, am ajuns la spital - din varful muntelui de unde eram noi, cel mai apropiat era la 100 de kilometri. Aci' imi amintesc, am descopeit un baiat destept, un doctor care facuse un stagiu pe la noi, pe la Turda, care mi-a explicat ca avusesem de fapt o cadere de potasiu.
Cam dupa vreo 20 de spectacole cu mine ca Tezeu, mi-a dat Silviu telefon de la Barcelona si am auzit atunci cea mai frumoasa cronica teatrala din viata mea ( venind de la un regizor tare zgarcit in laude): "Mai, nu am ce sa-ti reprosez. Ba da, sa-ti lasi izmenele alea mai jos."
- Ceva regrete la 70 de ani?
V.D.- Da, si uneori e OK sa ai, pt. ca, dintre toate, unele chiar rodesc in bine.
O nemultumire ar fi ca si eu, si multi colegi din generatia mea nu mai suntem "bine vazuti" in scena. Imi vine sa cred ca nu mai interesam. De-o vreme, joc rolisoare, si parca-parca sunt dat la o parte, desi ma simt vital si bine in pielea mea. Stii ce se spune, nu exista roluri mici, exista actori mici. Dar tot adevarat e ca nici un actor nu a ajuns mare facand figuratie.
Asa am inceput lucrul cu "Paracliserul": eu cu copilul meu genial (Lia Dogaru, fiica actorului), care face regia spectacolului, supervizeaza lumina, sunetul, in fine, trateaza piesa lui Sorescu intr-o maniera noua, desi te-ai fi asteptat sa se ocupe numai de scenografie. Daca citeste ce-am zis despre ea se va sucari, o cunosc, dar vreau neaparat sa scriu pe afis ca ea e autoarea spectacolului. Revin, si-ti spun: ca sa ma vindec de necaz, l-am ales pe Sorescu, pentru ca l-am iubit de cand, tanar fiind, i-am citit prima carte, "Singur printre poeti"- atunci aparuse si mi-a fost de ajuns ca sa nu-l mai pierd din ochi toata viata. Are o putere fantastica in premonitie: si-a cantarit moartea in "Paracliserul", pe langa alte zeci de chestii pe care le-a "ghicit" in scrierile lui.
- Si daca faceti "Paracliserul" o sa va vindecati de toate regretele?
V.D.- Ar mai fi cateva de care ma voi desparti la timpul potrivit, dar pot sa ti le spun.
E prea multa obscenitate peste tot: cinema, televizor, teatru, presa, cultura in final, de parca artistii sau ce-or fi, ar cauta o alta estetica: a uratului-grosier, a mudarului... Noi astilalti care incercam cealalta fata a lunii, asta care se vede frumos, noi, ce sa facem, sa ne impuscam? Am ajuns sa stau cu copilul meu in sala de spectacol si sa-mi fie rusine de ce aud si vad. Se face fronda fata de frumos. Noi am invatat la scoala ca prin arta trebuie sa distrezi, dar sa si educi. Pai, cum sa-i spun eu unui tanar pe strada :Nu vorbi asa urat, sau nu-l scuipa pe colegul tau, cata vreme el imi poate raspunde linistit: Pai tu aseara pe scena, ce faceai?
Pote si asta e un motiv ca lumea nu mai vine la teatru. Poate, sau poate nu, si uite-asa ajungem la alt sertar cu regrete. Poate oamenii sunt furiosi pe teatru, sau poate nu li se mai pare "cool" sa vina in sala. Noroc cu biletele vandute prin scoli: la al treila spectacol cu "Masura pentru masura", s-a umplut teatrul de copii de clasa a 5-a, si tot asa, toate spectacolele TNC au public de copii aproape imediat dupa premiera, indiferent de varsta sau de piesa, uite-asa la intamplare. Bietii parinti, cred ca s-au saturat sa le cumpere bilete la teatru. Aproape ca voiam sa incep "Paracliserul" cu replica: "Nu mai vine nimeni..", dar prea suna ca in bancul ala in care lipsesc intotdeauna ailalti.
Si-ar mai fi o nemultumire - personala. Cand m-am insurat asta-vara ( nu ma intelege gresit, asta e un lucru cu adevarat bun, asta si fata mea sunt singurele doua lucruri bune pe care le mai am de cand a murit, in '95, prima mea nevasta), deci, cand m-am insurat a doua oara, i-am spus domnului Solomon, care ne-a facut oficiile la primarie ca urmeaza sa cunune doi boschetari. Si chiar asa e, fara gluma: nevasta-mea are si ea copii care stau la ea acasa, iar eu, dupa 45 de ani cheltuiti pe scena, 115 ori 120 de roluri jucate (n-am stat niciodata sa le numar, asa am citit undeva) si multe alte "boli profesionale", n-am nici masina si n-am nici casa, ca apartamentul in care locuiam, l-am facut pe numele fetii mele, eu nu mai figurez nicaieri. L-am rugat atunci pe domnul primar sa ne dea o garsoniera cu chirie, ne-a zis ca da, l-am mai vizitat la birou o data sa-i aduc aminte, dar mi-au spus ca e ocupat si nu m-a primit. A uitat.
M-am intors aproape de unde am plecat. Era o vreme cand scoteam 7 premiere pe an si n-aveam nici casa nici masa, dar barem eram tanar, acum nici tanar nu mai sunt, nici 7 premiere nu mai joc, nici macar casa nu mai am...
- Poata ca nu, dar - "Sunt cel mai frumos din orasul acesta". Circula printre noi poezia asta, nici nu-mi vine in cap a cui e, de fapt repetam nebuneste primul vers, ne place, ne obsedeaza. Cum e, maestre, sa fii "Cel mai frumos..."?
V.D.- Foarte bine. Nici nu conteaza ce faci pe scandura, poti sa fii genial, sa se cutremure sala de geniu, daca ai nenorocul sa te fi nascut frumos, a doua zi tot asta auzi: Mai Ica, ce frumos erai ma aseara pe scena. (Indiferent unde te trezesti a doua zi).
Alaltaieri, pe strada, pur si simplu alerga dupa mine un domn cam de varsta mea. Cand, in sfarsit ma prinde, se pierde de emotiune, si duios, si tremurator ma intreaba: Domnul Valeriu Dogaru? - Da. - Dumneavoastra...ati fost, sunteti cel mai frumos june-prim pe care l-am vazut in viata mea. - Aide dom'le, de fost oi fi fost, da' la 70 de ani, nici dintii in gura nu mai sunt ai mei.
- Inteleg ca aici ispravim nemultumirile.
V.D.- Da, nu mai am. Nici macar ca nu mi-am facut buletin de Bucuresti cand asta era o moda, si nu regret nici ca Bucurestiul pare ca nu m-a vrut pe mine.
E o chestie asta, intre Bucuresti si actorii din provincie. Nu conteaza ca luasem premii importante la Brasov pe care bucurestenii nu le primisera (jucam ceva de Dario Fo-"Moartea accidentala a unui rebel" in care aveam 5 roluri cu (pre)schimbarea in scena in fata publicului, nu in culise); nu mai conteaza ca am facut turnee cu teatrul asta prin toata lumea. Cel putin eu nu am avut sansa in Bucuresti. O singura data, cand era Ciulei la Teatrul Municipal, el m-a vrut intr-un spectacol, si nici Ciulei, nici Dominic Stanca - asta era secretar literar acolo - n-au reusit sa infranga sistemul. "-Draga, mi s-a spus, daca nu ai casa si buletin de Bucuresti, nu te putem distribui la noi, oricat as vrea".
La 33 de ani - varsta crucificabila - am jucat Tudor Vladimirescu la Vlad Mugur. Dar Vlad a fugit putin dincolo si cu el dusa a fost si sansa mea sa ma mai impun in Bucuresti.
Cat e ceasul? Aoleu, trebuie sa-mi gasesc repede mustata pentru "D'ale...", unde-o fi, si intru in zece minute. Scuza-ma. Ti-ajunge cat ai scris acolo?

O fi de-ajuns?
Sunt in posesia unui mic pachet cu bijuterii. Si asta ma face atenta. Daca nu le asez cum e bine in vitrina, s-ar putea ca lumina dureroasa ce curge prin ele sa nu mai binecuvanteze frumoasa fata a lumii.
- Asa cum ar trebui -


articol aparut in ziarul "Inainte" Craiova,24 martie 2008

marți, 18 martie 2008

Vlad Drăgulescu - interviu


Theatre-caffe "Play" sau grădina inocenţilor
Interviu cu actorul Vlad Drăgulescu



Dean Martin - That's Amore
Asculta mai multe audio Muzica »


Fumul ţigării albeşte nasul lui Buster Keaton. Vlad scrumează pe tavă, iar sepia din spatele lui se prelinge scurt în colaj: Keaton surade de pe stâlpul cafenelei "Play". Asta e de bine. Cred.
Băiatul tace.
- Spune-mi povestea. De ce suntem aici. De ce "Play"?
V.- Pentru că marile spirite se întâlnesc. Glumesc. Play, pentru că asta e primul loc stabil, primul stabiliment să zic, unde am jucat, joc, după ce am teminat facultatea. Sunt actor, ma simt actor, dar dacă mă întreabă cineva pe stradă, mi-e aiurea să spun ce sunt şi câte sute de roluri n-am jucat până acum.
- Gloria prea devreme?
V.- N-aş zice aşa. E mult spus.
- Totuşi, lumea te-a văzut de multe ori jucând "Un bărbat şi mai multe femei". Oamenii pleacă fericiţi după spectacol şi te iubesc. Pe tine şi pe Edit (Mag), desigur. Cum aţi ajuns la piesa asta?
V.- A fost ideea lui Edit, iar textul a devenit repede pretext să ne jucăm. Trebuie să ştii că piesa nu are ordinea asta în scriitură, tablourile se succed altfel, dar aşa ne-a venit, împărţirea şi ordinea asta ni s-au potrivit mai firesc, iar Raluca (Păun, regia) ne-a suportat cu drag (sper). Am repetat cam 2 săptămâni şi îţi spun, oricând şi oricât ne simţim bine în echipa asta.
- Spectacolul ăsta nu e doar o întamplare fericită şi atât. Pare că tu ţi-ai luat destinul în mâini, ca sa ma exprim... aşa, mai demult.
v.- În anul 2 de facultate, după ce am consultat situaţia teatrelor din ţară, am cântărit cam ce şanse avem/n-avem noi să ne angajăm într-un teatru profesionist după şcoală, am creat "Asociaţia I.S. Drăgulescu". Am încercat să-mi dau mie şi să dau colegilor mei în aceeasi măsură posibilitatea reală să joace, să aiba un "acoperiş", să creez trambuline către teatrul de scenă.
- Tu ai încercat şi o alta trambulină. Spune-mi cum a fost astă-vară la Festivalul Tânarului Actor de la Mangalia?
V.- A fost dulce-amar.
Dulce, pt. că a fost efectiv prima oară când jucam, după facultate pe o scenă profesinistă şi tot dulce pentru că mi-am dat seama ce fericit mă fac aplauzele, mai ales ale unor oameni complet necunoscuţi cum erau acolo, unde nu ştiam pe nimeni: nici pe membrii juriului, nici pe critici, nici prieteni în sală, nimeni-nimeni. Şi touşi, mi-au strigat "Bravo!", iar unul din ei a scris despre mine ca sunt ultimil nedreptăţit al galei festivalului. N-am fost rău defel, pesemne, dar juriul nu m-a văzut în rolul laureatului. Înţelegi care ar fi partea amară.
- Ce-ai jucat?
V.- Păi, am intrat ultimul în preselecţie, şi am jucat vreo 25 de minute un colaj făcut de mine. Am început cu moartea lui Mercutio din "Romeo şi Julieta", a urmat trecerea printr-un moment de jonglerie pe textul din "Angajare de clovn" de Vişniec, apoi o pantomimă, tot de-a mea în care joc împreună cu o haină ce devine personaj însufleţit şi, utimul, monolgul obligatoriu care de data asta s-a numit la Mangalia, "Dex 305". E de fapt un text făcut de cineva din toate cuvintele de la pagina 305 a Dicţionarului Explicativ şi care trebuie să capete un sens în context. Fiecare şi-a construit propriul sens, propria direcţie a textului. Culmea e că juriul a fost încântat (mi s-a spus) de interpretarea mea şi a unei colege, dar, răsplata... n-a mai fost.
- Care e relaţia ta cu Teatrul Naţional din Craiva?
V.- Cu TNC am o relaţie de colaborare şi bună vecinătate. Unul din spectacolele "Asociaţiei" şi la care sunt producător, adică "Aplauzele le iau mâine"(regia o semnează actorul Cătălin Băicuş) are contract cu teatrul pe doi ani. În prima fază, spectacolul, unul neconvenţional, primul de genul ăsta in Craiova, a avut o viaţăa de theatre caffe. Într-o seară, l-am invitat pe domnul director Cornişteanu să ne vadă, ne-a plăcut şi am bătut palma.
- Parcă ai dat concurs în toamnă la TNC.
V.- Mi-aduc aminte ce rău mi-a fost. Şi-mi aduc bine aminte şi mi se face şi mai rău. Nu vreau să mă scuz, dar n-a fost într-un ceas bun atunci. Nici textul n-a fost alegerea cea mai fericită a mea, nimic n-a mers...
- O neşansă aduce mai mereu o mare felie de noroc. Ce ţi s-a întâmplat bun de atunci?
V.- Cred că a fost să se întample "Un bărbat şi mai multe femei". Povestea asta chiar mă face fericit. Încerc uneori să rezerv două-trei locuri penru câţiva prieteni şi să nu mai găsesc scaune, oamenii vin mulţi şi sper să mai vină, nu pentru mine, nu sunt un nume, să vină ca să vadă teatru. În zilele noastre problema ar fi că teatrul nu mai are public. Să dam lumii spectacole cât mai bine făcute şi atunci teatrul o să-şi (re)găseasca publicul.
- Văd scrise pe manifestul "Asociaţiei" o mulţime de proiecte. Ar mai fi vreunul pe care nu l-ai scris acolo?
V.- Ar fi, dar...parcă n-aş vorbi foarte mult despre asta ca să rămână totuşi o surpriză.
- Totuşi...
V.- Premiera şi câteva spectacole vor fi tot în Play, peste două săptămâni. E vorba de un spectacol-dans pe care l-am gândit în două personaje: eu şi colega mea Ruxi Chelaru, care termină facultatea anul ăsta şi pe care o admir. Are o plastică a corpului şi capacitatea motrică mult peste obişnuitul unui student la actorie, fie el şi în ultimul an.
Mă întorc şi îţi spun că se cheamă "Metamorfoze" şi îl repetăm de puţin timp.
- "Metemorfoze"? Ca ale lui Ovidiu?
V.- Ei, tot despre iubire e vorba, ca la Ovidiu, cum zici tu. E, dacă ar fi să povestesc, istoria relaţiei dintre un magician şi asistenta lui, care începe ca aceea dintre creator şi creatie şi continuă a la Pygmalion, cu o poveste de iubire. Piesa nu porneşte de la un text, ci de la ideea mea despre dragoste: o cutie, ca a Pandorei pe care o deschizi, arzi s-o deschizi - şi, surpriză! Habar n-ai ce iese de acolo: "Metamorfoze"!
Ca şi spectacolul de teatru văzut ca un corp în sine. Iese într-un fel în premieră, apoi îşi trăieşte viaţa şi se transformă, se maturizează cu fiecare "reprezentaţie", pe fiecare scenă pe care îl joci.
- Chiar aşa, încotro ai de gând s-o apuci cu astea două premiere?
V.- "Metamorfoze", ca şi "Un bărbat şi mai multe femei" va rămâne o vreme în Play, după care o să plecăm în turneu prin ţară.
- Succes! Săptămâna trecută, domnul director Voicu de la Teatrul "Luni" de la Green Hours vorbea frumos despre tine. Pare-se, eşti bine venit
V.- Mulţumesc.

I see a little silhouette... Scaramouche, Scaramouche...Şi băiatul de aur se strecoară printre coloanele din Play şi se topeşte fermecător peste colaje.





Apărut în "Înainte"- Craiova, Luni, 17 martie 2008

duminică, 16 martie 2008

Alfred Rece - interviu





Deep Blue Something-Breakfast At Tiffany's
Asculta mai multe audio Muzica »

Alfred Rece si Africa de la Ciutura

Alfred Rece are un atelier cald. Si o soba fierbinte care duduie cand intru.Nu e chiar un atelier. E un loc unde cativa "studenti" se aduna sa lucreze din simpla placere: Scoala de Arte "Cornetti", sala de grafica. Fredi nu mai are atelier. Dar asta e alta poveste...
-Iti mai aduci aminte cand mi-ai dat doua scoicute: un drac de mare si un inger?
F.-Da.
-Mai ai din astea?
F.-Nu. Ti-am dat ce aveam mai bun.
-Nu fi poltron.
F.-Dar mai am catea ceva din suita de motive.Am acasa un peste uscat.
Hai sa-ti sun povestea. Plecasem intr-o zi cu masina la intamplare, pe coclauri. Pe langa Ciutura, drumuri arse ca-n Africa, pene de cauciuc, praf, uscaciune si, pe undeva, asfintitul. Cam in vremea asta am intalnit cateva case prapadite, aruncate pe camp si o familie de oameni mai tristi si decat mine. Am intrat in vorba, i-am intrebat daca n-au macar niste peste sa-mi dea si mie. "-Am 3, raspunde omul, ne pregateam sa-i punem in oala, da' ia-i dumneata". Mi-au placut cum aratau in lumina aia si, dupa ce i-am adus acasa, am inceput sa curat de solzi unul din ei. Jumatate curatat a ramas pana in ziua de azi, pentru ca asa, partial "preparat" l-am folosit model intr-o lucrare.
Pe altul l-am dezghiocat si am folosit capul lui,spintecat pe grumaz cum ar veni, in alta lucrare. Am capul de peste si acum, aici in dulap. Nu ti-l arat, ca miroase crunt.
-Ai un desen meticulos, de detaliu. O fi realista tusa ta sau, cum s-ar clasifica?
F.-Daca mi-ar fi spus cineva in facultate ca la 37 de ani o sa pictez figurativ, il luam la bataie. Toata viata am pictat in dulcele stil modern. Dupa ce am luptat sa spun si eu ceva cu orice pret si sa fiu musai avangardist, am ajuns sa vreau sa spun ceva, in orice forma ar fi, numai sa spun ceva care sa nu fie minciuna, pentru numele lui Dumnezeu...

Un mar. De atat am nevoie. Un mar care sa fie pefect.

F.-In fond, s-a facut absolut tot. Iar noi,crezand ca vrem sa facem arta avangardista, repetam anii '20. Ce sa mai vorbim de arta conceptuala sau de arta instalationista. Hai sa-ti dau un exemplu de arta conceptuala.
Un tip se urca in tren, in vagonul de clasa a 3-a si spune ca va traversa timp de sapte zile Rusia, scriind zilnic intr-un jurnal. Aranjeaza cu presa, vin cu el reporteri, il fotografiaza si-l filmeaza zi de zi cum scrie, cum doarme, cum maninca. Si individul asta, incepand cu prima zi a calatoriei, isi scoate din geanta o placuta din alama, si-o aseaza sub picioare si scrie, si scrie...Spre seara, isi desface placuta pe care, in urma unui gen de oxidare, ii ramasese impregnata forma talpilor, si-o pune inapoi in geanta. A doua zi scoate alta, a treia zi la fel, a patra, si tot asa, pana in a 7 zi, continua asa scrie si sa stea pe placute.
La incheierea excursiei, coboara din tren si, in orasul in care se nimerise, isi pregateste repejor vernisajul, pt. ca omul era artist, daca n-ai inteles.
La venisaj, aceiasi reporteri infiorati, decopera o masa pe care statea asezat deja celebrul jurnal, inconjurata de suave placute, 7 la numar, cu picioarele maestrului. El se apropie de masa cu o sticluta de gaz, da foc jurnalului ca, mai virtos acum, sa fie intrebat de asistenta: "Dar vai, maestre, cum, si jurnalul, ce-ati scris in jurnal o saptamana intreaga?" "-Ei, asta, domnii mei, ma tem ca nu se va sti niciodata!".
Asa ca, intelege si tu ce-ti place din asta, asa cum fiecare a inteles la vremea aceea ce a vrut: ca arta e efemera, perisabila, ca talpile profetului, ca cifra 7 e fatidica, etc...Si gandeste-te ca asta se petrecea in anii '80. Mi-e frica sa ma intreb ce mai face maestrul...
Mie mi-ar ajunge sa pictez un mar. Atat. Stii cum zicea fizicianul ala genial: toata informatia ramane stocata intr-o gaura de
vierme. Ma gandesc ca daca un mar e pictat dumnezeieste, toata dumnezeirea asta va fi si ea stocata cumva in gaura asta
neagra.Vezi, in cazul asta nici nu conteaza cum e pictat marul -simbolist sau abstract, daca e desenat rotund, patrat, sau triunghi. Trebuie sa pictezi ca sa fii atemporal. Sa pictezi cum a scris Mozart, cu ochii la Dumnezeu.- El care a repetat toata viata ca n-a compus nimic, ca e doar un medium in relatie cu ce-i mai sus.
- Acum esti neoplatonic si Fra Angelico. Te si vad pictand altare albastre si aurii in Perugia ca Beato.Ori esti doar indragostit de mere.
F.-Sa stii, maestrii, cum e Angelico si altii chiar, duceau o viata curata ( Fra Angelico a fost staret la San Marco) si tot asa si lucrau: curat. Mergeau prin viata senini. Stiau ca n-au facut erori sau orori. Pretios-sentimental, sau nu, ce conteaza? Poate ca latura asta de inger, pe cred ca o avem fiecare, ar trebui activata ca sa avem acces la creatia divina care, in mod neoplatonician cum zici tu, e adevarata creatie. Si da, e adevarat cu merele. Morandi (Giorgio, n. a.) ajunsese sa picteze numai sticle, gituri de sticle si cioburi. Eu de ce n-as picta toata viata numai mere?
- In stil figurativ, desigur.
F.- Nu conteaza. Faci un mar sau tragi o linie - o singura linie sa ramana dupa mine, sau un singur mar.Dar sa fie perfect.

Grupul "Crinul" si caderea in lume

- Spune-mi de grupul "Crinul". Cum v-ati strans?
F.- Grupul "Crinul" a fost acum 1000 de ani, prin 1996. Eram tineri si frumosi in anii aia in care politicul incepuse sa ne umfle panzele tuturor, mai ales tinerilor. Crinul e simbolul monarhiei franceze, al puritatii, dar lumea ne confunda zilnic cu "Iris". "Crinul" a expus numai in Bucuresti: la Curtea Veche, la Mogosoaia, la Palatul Cantacuzino (casa Enescu), la Bancorex.Eram vesnic optimisti, existau in fiecare saptamana sponsori care ne incurajau cu bani si cu texte: "sa faceti voi ceva pentru tara asta, ca sunteti tineri si aveti norocul sa puteti transmite ceva". Dar eu am plecat in Germania - asta e alta poveste- si grupul "Crinul" s-a spart.

- Zi-mi cu Germania. Ce poveste?
F.- Matusa mea a fugit prin '78. O istorie intreaga...Unchiul meu a plecat intai si apoi a facut greva la ambasada ca sa-si scoata nevasta din tara. Mai tarziu, si cam la 2 ani o data, ea primea viza de intrare. Inchipuie-ti ce ochi cascam si cum mi se umflau narile cand isi desfacea geamantanele ei parfumate (si miroseau ca-n alta tara, si culorile din tesatura erau altfel, mai vii) si insira pe pat toate minunile alea legate in pachete si pachetele pentru noi. De copil nu-mi doream decat sa plec cu ea.
Mai tarziu, prin '87, dupa ce luasem la facultate, traversam Victoriei ca sa merg la scoala si, prin Amzei, zona asta, ma intalneam in fiecare zi cu Ceausescu care mergea spre C.C. in masina lui cu ifos. Ii vedeam intai securistii care se scurgeau imbracati civil printre oamenii astilalti din piata si parca-mi baga unghia in gat privelistea asta. Nu simteam decat ca n-am aer, ca trebuie sa ies. Dincolo.
Dupa '89, cand a venit vremea, am tulit-o. De atunci plec in fiecare an in orice tara vreau. Marea mea bucurie e ca pot sa calatoresc, sa merg prin muzee si de o mie de ori. Romanii care merg dincolo ar trebui sa se opreasca, dupa ce ies din mall, si intr-un muzeu, doua, daca n-or fi prea obositi. Gandeste-te ca muzeul de care vorbesc acopera cu capodopere nu un secol sau trei, ci vreo 10 secole.
E drept ca, de exemplu, in Germania poti trai in asa-zisa "zona a umbrei" fara sa simti ca esti intr-o tara educata. E zona in care iese animalul si isi trage prada mai grasa, apoi sambata si duminica doarme, pt. ca lunea sa o ia de la capat. Nici muzee, nici concerte. In Hoffbrauhauss, beraria unde isi citea Hitler discursurile, nu l-ai fi putut intalni pa Celibidache.
In schimb, acolo vin tirolezii care-si iau din rafturi halbele lor din portelan cu cheita, de cate 2 litri fiecare si varsa pe gat kilograme de bere.Dar daca bei 5 din astea, n-ai nimic. Te faci mai vesel, atat. Din cauza asta, eu bere in Romania nu mai pot sa beau. Parca pun otrava in ea, ma doare capul.

Sa revin, raportat la nivelul lor, de brand al adevaratei Europe ( cu muzee, concerte de gala, toata mitologia Mitteleuropei) asta pare un spatiu jos. Si totusi, in raport cu zona noastra de educatie, te simti in siguranta langa tirolezii astia veseli si unsurosi.
Una peste alta, norocul meu a fost ca am putut traversa mai multe cercuri. Unchiul meu lucra la Filarmonica din Munchen si sambata imi aducea cate un bilet de 200 de marci, cu scuze: "N-am putut, draga, sa-ti fac rost de cele mai bune locuri. Alea cu 500 de marci s-au vandut de marti."
- Si ce-ti place tie la Craiova, via Munchen? De ce revii? De ce Craiova?
F.- Aici stau. De aici sunt, cu parintii mei cu tot. In plus, nu-mi place Bucurestiul. Am stat 6 ani acolo. Trafic, isterie, iar cand iti vad numarul de Dolj, te claxoneaza pina-ti vibreaza caroseria. Apropo de ce-ti spuneam: daca te opresti pe una din autostrazile Europei Centrale, fie numai ca sa te uiti pe harta, uite asa, ca boul in mijlocul drumului, nu tipa nimeni, n-auzi nici un claxon, nimic, toata lumea se opreste in spate, asteapta, ba chiar se dau jos, iti dau tircoale masinii, poate ti s-a facut rau, poate ai nevoie de ceva: au deprinderi care te fac sa te simti om.
Iti spun, te desumfli, te strici ca un mar dupa ce vii de dincolo, clocotind de idei marete, cu capul plin de programe culturale, de " hai sa facem ceva cu tara asta". Gata, nu mai zic nimic pe tema asta.
Deci, Craiova ma calmeaza, pt. ca e un oras linistit. Cand aveam 20 de ani, zbuciumul imi folosea. Acum, pot gandi numai in liniste.

Despre distributia artei intre Leamna si Podari

- Si ai fost profesor la Liceul De Arta. De ce nu mai...
F.- N-am vrut invatamant. Nu-mi place sa fiu pindar. Aici ( la "Cornetti") fac invatamant ca la facultate, Vin "studentii" din pasiune.
-Vad ca ti-e drag, de vreme ce m-ai chemat aici si nu la atelier.

F.- Nu am atelier. E povestea cu casa retrocedata de pe "Firmilian" unde-mi daduse "Uniunea" (Artistilor Plastici, n. a.) atelier. Mi l-am raschetat, paluxat cu banii mei.
A venit un tip care s-a dat drept proprietar ( si n-avea cum sa fie, pt. ca proprietatea apartinuse demult chiar unei pictorite, Ana Petrarian, nu putea avea ea mostenitori care sa dea afara din casa artisti) si care de fapt fraierise cu bani putini pe adevaratii mostenitori ai pictoritei, ca sa ne dea pe toti afara. Eu, care sunt membru al Uniunii, n-am vazut nici o despagubire pana azi.
Marcel Voinea si presedintele Uniunii, Cristi Popa aveau atelier in parc, dar Primaria i-a dat afara si pe ei. Primarul ne-a dat spatii la Leamna ( n-ai cum sa te duci acolo fara masina) si-n centru, pe Fratii Buzesti, insa cu asta s-a razgandit si ne-a spus sa mergem la Podari, in cladirea spitalului de nebuni, ca noi suntem vaccinati si nu se ia. M-as fi dus la Leamna- tot in cladirea unui spital ne-au trimis, la tebecisti- da' e un frig acolo de-ti ingheata sangele. Marcel Voinea e de la tara, sparge lemne, face focul, se descurca, eu nu ma vad facand asta...

Imi arata o pasta galben de crom, prizoniera intr-un tub de plumb, parca afumat.
F.- Tubul asta are 35 de ani, daca te intereseaza cum am inceput. Unchiul meu, profesor de romana, altul, picta din pasiune; ma tinea langa el doar lumina aia uleioasa, numai acolo unde picta el, lumina avea miros de guasa portocalie si de eter. Si ma simtea ca ma strecurasem acolo, unchiul, se oprea, isi amintea ceva, ridica pensula si ma atingea pe nas: "Auzi, iar ai facut tu o prostioara!". Poate avea chiar pasta din tubul asta pe pensula, si apoi ea treceape nasul meu. Mirosul ei ma ametea, imi placea. Mai tarziu, cand terminam un desen al meu de copil, starea asta de placere, de bucurie nu inceta sa-mi dea fiori pe spate. Era firesc ca asta trebuia sa continui sa fac.
Am intrat primul la Pictura, in '87. Si, crede-ma, am fost printre primii pe multe zone. Imi batea vantul in frunte. Si stiu ce inseamna. Acum stiu: nu inseamna nimic! Trebuie doar sa treci linia de sosire. Si cu un mar in mana...


Fredi mi-a dat un drac de mare( o vegetala uscata, mica, innegrita, care prezinta doua coarne), si o cocchilie alba, rasucita ca o coafura de inger: doua piese marine.
Ma uit la ele. Seamana cu doua zaruri.
Le mangai usor intre palme.
OK. Fredi, mana asta o joc pentru tine!




articol publicat in "Inainte"- Craiova, Nr.2, luni, 10 martie 2008

joi, 13 martie 2008

eu,juli

blog,blogging deci...