duminică, 16 august 2015

Vise, 16 august

  Vis de pe la mijlocul nopții. Am scris un eseu, "Insula". L-am salvat într-un fișier în brațul meu stâng, între încheietură și cot. Acolo m-am trezit efectiv(!) scărpinîndu-mă, căci mă mușcase un țânțar în modul cel mai real în timp ce eu dormeam și visam că am scris un eseu, "Insula", pe care-l salvasem într-un fișier în brațul...


Altul către dimineață, în care eu cobor (și cred că e și mama Mira cu mine) într-una din stațiuni, poate Bușteni (sau Sinaia) și îmi dau seama singură, mă prind de asta! că autobuzul oprise în stație pe drumul meu preferat, în locul unde - îmi amintesc bine - coboram la fel, într-o după-amiază din copilărie de la unul din ștrandurile aflate în spatele unor blocuri - ca să ajung către grădinile și cvartalurile din josul străzii...
Încep să plâng de bucurie, o iau pe mama martor: îți aduci aminte? Sunt fericită. Intrăm într-un cabinet medical din această zonă iubită. Acolo un medic îmi consultă buba de lângă ochi pe care o am în urma unei operații recente și mi-o oblojește cu o bucată de plasture cauciucat negru în formă de minge. Ajustează mingiuca asta de plastilină cu un bisturiu, duă ce o lipise lângă ochi. Îmi spune că toată povestea nu e așa o mare problemă, că urmează ca eu să-mi schimb pansamentul în orașul meu și că se va vindeca foarte curând. E un tip sever, totuși pe mine binedispune nota estivală a întregii situații.

Încă unul cu o floare roz asemănătoare florii de leandru, chiar mai fragilă, ce ajunsese cumva în mâna mea și al cărei peduncul se despicase în două (ca osul acela de la piepul unei păsări, căruia îi spunem iadeș) și mie îmi plăcea asta. Urma să o ofer cuiva sau o primisem...

joi, 13 august 2015

Cheia

  E cald, insuportabil, e caniculă și așa rămâne pe mai multe, mult prea multe zile. Am nevoie de o cheie de la terasă. Terasa se află imediat deasupra apartamentului meu. Tot acolo, deasupra căsuței liftului, la etajul de deasupra - ultimul, se află și camera administratorului de scară. Care are, ca fiecare, un program de lucru. Afișat la intrarea în bloc. Hai să întrebăm administratorul despre cheie. Mama se oferă:
- Hai că vin eu pe la tine când știu sigur că are omul program și îl întreb.
Adică ieri. Mama apare pe la 12.00 la prînz. Urcă. Nu e. Ia liftul până jos și consultă programul afișat la intrare.
- Iulia, știi că și-a schimbat programul, nu coincide cu ce notasem eu, e aici abia mâine, venii degeaba, mai bine îl sunam la telefon! (!!!) (păi da, are și el telefon de lucru, ca tot omul angajat).
Azi. Urc scările. Nu mai iau liftul. Ajung la etajul meu. Ora 18.05. Mă întâlnesc cu un moșulică pleoștit cu mustăți de molie, ce tocmai coboară de la camera administratorului (cea de deasupra, vă amintiți). Dumneavoastră sunteți administratorul? Nu, nu sunt eu, e acolo un băiat, vorbiți cu el.
Cum intru în apartament, cum îi telefonez mamei.
- Mamă, ai zis că îl suni pe om, acum e la lucru.
- Hai că-l sun.
Peste 5 minute.
- Iulia, nu răspunde.
- Nu înțeleg, moșulică a zis că e acolo.
- Hai că îl mai sun. Nu, nu răspunde.
- Lasă că urc eu sub un pretext, mă suni tu apoi și ți-l dau la telefon.
Urc. Lacătul la camera administratorului e pus și închis! (!!!)
- Mamă, nu e nimeni aici, nu înțeleg nimic. Moșulică a zis că e.
- Ce moșulică?
Îi povestesc. Apoi,
- Uite, știi ce, las-o baltă, oricum voiam să vin eu pe la voi, rezolvăm altădată.
Ies ca să plec la ai mei. Sunt pe coridor în fața liftului. Întorc capul spre ghenă și văd prin ușa de sticlă cum plouă clămpănind. Deci a început ploaia, ia te uită, minune! Apăs butonul liftului aflat în dreapta ghenei. Aproape în aceeași secundă, ușa lui se deschide: moșulică! Iese, dă să închidă ușa, apoi se gândește și o ține deschisă ca să intru eu. Stau gânditoare privind pe geamul din stânga, al ghenei: - Lăsați, mai stau. Moșulică face stânga împrejur și urcă la loc în lift. Hait! Ușa se închide. Mă răzgândesc. Cobor pe scări un etaj. Liftul se oprește la etajul de dedesubt. Exact în fața mea. Se deschide ușa, coboară moșulică. Mă uit pe geamul ghenei exact ca mai sus. Aflată și ea fix ca cea de deasupra, în stânga. Se uită și el. Ușa ghenei e deschisă, așa că ies în micul balcon. Gânditoare. Moșulică bombănește silențios și absurd îndărătul meu, rămas în pragul micului balcon. Tot drege ceva la mărunțelul lui telefon de buzunar. Stau două minte și ies din ghenă. Urc scările din nou în apartamentul meu. Îl las pe molie lângă ghenă. Deschid, intru, închid, o sun pe mama. Între timp mă uit pe vizor. Mișcarea browniană a lui moșulică se face simțită și la etajul acesta, apăruse în capul scărilor și studia furiș ușa mea până la care mai avea vreo zece pași de mers. Și se retrage înapoi pe scări. Îi povestesc mamei între hohote de râs. Auzi mamă, e posibil ca oamenii să se tâmpească din căldură? Cine e personajul? Sunt aproape convinsă că ăsta e administratorul. Chiar, cum arată?
-Nu știu cum arată, că e cineva numit de curînd, de luna trecută, doar am vorbit cu el la telefon, dar nu l-am întâlnit nicioadată.
Dacă ies acum pe coridor? Asta ar forța oare molia să-și decline identitatea? Ia să mai stau... Aici s-a făcut iarăși cald. Mă mai uit o dată pe vizor. Acalmie și penumbră.
Mister. Dacă nu aș ști absolut sigur că am scris asta eu, aș crede că am citit-o la Dino Buzatti. Vă asigur că e autentică sută la sută. Mă pregătesc să ies pe coridor. Tocmai s-a oprit ploaia. Ghiciți pe cine mă aștept să întâlnesc? Mă tem.

duminică, 9 august 2015

Vis, 9 august

 Tot spre dimineață. Delfini voioși care aleargă prin valuri. Văd mai exact fragmente albastre din acești delfini, niște smalțuri de maiolică sau piese de puzzle zburdalnice și albastre, lumină...

vineri, 7 august 2015

Vis, 7 august

Spre dimineață mă aflu într-un spațiu imens, peisaj de văi și coline verzi. Cerul uriaș. Sunt împreună cu câțiva oameni. Aproape că nu înțeleg în ce dimensiune sunt - nu știu dacă îmi apare chiar noțiunea de dimensiune în vis. Ideea e că pare real. (Mă simt atât de obosită de ceva timp încât nu-mi mai dau seama noaptea că visez, în vis le iau de bune). Unul din ei e mai atent cu mine, e un băietan un pic ascuns, cu puteri mai speciale, pe care încă nu ni le-a revelat, simt însă că e ceva cu el misterios, pare că suntem acolo ca el să se antreneze, are un aer ironic. Intrăm la dreapta pe un drum de țară îngust, mărginit de tufe și de boscheți mărunți, vegetație montană pitică, lipsesc casele. Totuși înaintăm până când drumul intră într-un demisol amenajat ca o locuință, cu pereți foarte albi, uși și tocărie albastre, diverse obiecte în culori vii, un alt perete rozaliu. Îl lăsăm pe ăsta să se odihnească, eu ies și mă trântesc pe pajiștea cu iarbă perfectă, în aerul rar și înalt dintre coline. Privesc cerul. O anomalie pe care pare că parțial o înțeleg face ca eu să văd în cer imagiunea pe care cineva o are când călătorește cu avionul și privește o regiune de sus, acea machetă vie. Recunosc cizma Italiei înconjurată de apă, Mediterana, și mai ales insula unde ne aflăm de fapt, poate Sardinia. Adică privesc oglinda cerului oglindind pământul de la mare înălțime. Aproape că mă adâncesc în cer plutind cu privirea doar, toată fascinația pe care o proiectez astfel la rândul meu, se revarsă deasupra mea. Ca o călătorie care nu se mai termină...

joi, 6 august 2015

You Can Do Magic


Pe una din străduțele de piatră care urcau invariabil (și niciodată nu coborau) în Sassari, între doi palmieri și-un leandru roz stătea un anticar zi de vară până-n seară cu soarele-n cap. Finally, i-am cumpărat două LP-uri mici cu câte două songuri. 3 euro fiecare. Totuși, mi le-a lăsat la 5...
Unul din ele e ăsta, America...

luni, 3 august 2015

Been there, done that, got the T-shirt


 4 dimineața. Mă adun de pe drumuri și plec către aeroport. De trei nopți dorm cam câte trei-patru ceasuri, timp nu prea mai e. Acum 6 ore am ajuns de la Grotta di Nettuno de la Cappo Caccia. Acolo mergi fie cu vaporașul printre firidele țărmului, fie cu mașina ca să poți apoi coborî treptele care șuieră (literalmente) de pe peretele abrupt - exact ca marele zid chinezesc - până la buza mării, unde e grota. Am preferat ultima variantă. Am oprit pe drum la Porto Conte ca să văd plaja. O zi înnorată, cred că era pentru că urma nopții cu lună plină și cu flux puternic. Am mers cu picioarele în apa rece, neobișnuit de rece pentru prima zi a lui august. Dinspre capul de nord am văzut atunci cum dădea colțul o pâlnie îndepărtată, plină cu praf, cu nisip, cu ierburi uscate, apoi vântul m-a lovit în față. Un mini-ciclon s-a trezit absolut din senin în dimineața aromată a Mediteranei, m-a răsucit și mi-a umplut tricoul de nisip și de apă de mare; valuri mari pus pe fugă, m-au împins până în spatele unei bărci trase sub pini. A durat 6-7 minute în rafale puternice și a trecut mai departe. Un fenomen cum n-am mai trăit. El a alarmat toată plaja, adică pe cei câțiva gură-cască, apoi o sirenă a început să descânte. Cicale și-au văzut de treabă. Cicale e un popor de insecte care seamănă cu muștele și care urlă agățate de pini, dacă n-au pini, se duc în oricare pom, preferă însă pinii. Sunt absolut nevinovate, nu fac nici un rău și te miri ce rost au pe lumea asta, greierii măcar cântă frumos, dar astea  au țipete de cioară. Cred că o mică zeitate urlătoare s-a fragmentat într-o zi din mânia lui Zeus în milioane de particule și ele zbiară la rândul lor pe coasta Sardiniei pentru că au devenit cei mai nereușiți greieri de pe pământ.
În Grotta di Nettuno e cald, poate în replică la ziua indecisă de afară. E una din cele mai frumoase peșteri din lume, cu stalagmite ca femururi de tiranosaurus rex, și altele care formează verticale subțiri într-o orgă nesfârșit de înaltă. Ating cu podul palmei peretele, cu limba, cu dinții. O doamnă gijulie ia atribuțiile pe care normal ar fi să le aibă doar ghidul, non toccare, non toccare. O privesc. Ce știi tu... Pe un cap de calcar rotunjit, într-o laterală, observ că apa a creat un mic peisaj de pini pitici, ca un fel de camee, ca o marcă distinctă, un mis en abîme. Și peștera îl și repetă din loc în loc, la vedere. Pare straniu, dar e de fapt atât de firesc că apa (singura care păstrează memoria umanități și memoria naturii), a creat asta astfel încât mica intarsie seamănă cu cel mai obișnuit peisaj de copaci de la țărmul Mediteranei. Și revelează o unitate de concepție și de expresie, un consens care te lasă cu gura căscată, pentru că logica lui e perfectă. Există o inteligență a materiei despre care poți citi în cărți. Dar o poți vedea la fața locului numai dacă vrei. Stau nedumerită că nimeni nu observă, nu înțeleg unde se uită toți, de ce ratează ce e important. Își fac poze. Și au grijă să repete: Non toccare, non toccare... Ne orientăm către ieșire. Pe stânga undeva, scheletul din calcar al unui cardinal fără tichie stă la baza unei coloane împunse în tavan. Nici pe el nu-l vede nimeni. Sunt tristă. La o adică, îmi trece. Îi mulțumesc lui Daniel D. Marin că mi-a reușit o excursie frumoasă, bogată, cumplit de obositoare. Am văzut apoi un nuraghe - una din cele zece așezări din paleolitic aflate în nordul insulei, apoi din nou la Alghero, ca să ajungem în Sassari. Și mai apoi, pe jos pe un drum de țară cu vii și cu livezi de măslini sub soarele alb, pustiitor. Soarele iese, arde și după 25 de minute se scutură brusc o mică ploaie de un sfert de oră, asta dacă nimerești o zi imprecisă, cu meteorologie incertă. Am râs fără oprire, pentru că e singurul lucru de care sunt în stare când mor de somn și n-am cum să dorm, cred că asta e o reacție fizio-logică a mea la oboseală - altfel, sare din orice "-logică", totul e o glumă, din orice poți leșina de râs.
Avionul se ridică peste macheta Sardiniei de nord, peste plajele scobite de apa din ce în ce mai adâncă - și chiar vezi diferența de nivel prin degradeul de culoare, de la albastrul turcoaz la albastrul marin, adânc, tulburător - te gândești ce simplă e detașarea asta de la ceea e mare, imperios și te afectează - ca un nou țărm, ca o nouă viață, ca un nou pământ, Terra Nova - la ceva atât de mic, un desen din palmă, demistificat, nenecesar, definit doar prin semne, o simplă hartă. Cadrilatere de pământ care a fost arat, așezări umane mici ca niște dopuri de plută... Profit de locul meu de lângă hublou, ce noroc! Apoi, cerul deasupra, cerul dedesubt. Cerul de jos e o farfurie plină ochi cu apă curată, prin care plutește un albuș diluat de nori, și ei curg unii pe sub alții până amețești, până adormi...
Un drum în aer de două ore. La 11.47 roțile ating pământul, lin, subțire, simplu. E un avion plin de români. Pilotul anunță în microfonul de bord: 'Am aterizat pe aeroportul Otopeni, cursa Alghero-București s-a încheiat, este ora 11.48'. Nimeni n-a dat vreu semnal însă toți, absolut toți au ridicat mâinile și au aplaudat tare, limpede, fericit, ca să se știe. Am plâns. Un copil a țipat de bucurie. Cred că și dacă era în burtă la mamă-sa țipa, țipa în mă-sa. Am să țin minte toată viața acest singur fapt, că nicăieri în lumea asta cineva nu o să facă ceva asemănător. Suntem proști, bătuți în cap, atavici, dar nimeni n-o să ne poată lua asta, emoția. Iubirea.
Atunci, Cristos a zis Magdalenei: Iertate îți sunt păcatele, că mult ai iubit.