marți, 29 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 13

 - Măi ăsta, măi Moishe, spune mă, tu, ia explică…
 - Iote-mă! Genie in the Lamp. Domnu’ scriitor, nici nu știi cum e să te bucuri de plăcerea ubicuității. Dar nu te grăbi, ai o eternitate în față. Deci, ia să vedem ce zice băiatul ăsta. Zice că ar trebui să mergem la culcare cu toții, nu măi Kontogouris? Și mâine e o zi.
 - Adică și mâine e o noapte…
 - Aha, ce-am mai râs. Kontogouris, dacă mă mai bântuiți și mâine, să vezi ce regularizarea brațului Dunării îți trag, ți-l rup și ți-l îndes în cur. Sper să-ți încapă tot, să ne inunde și de săptămâna viitoare să miroasă în Sulina a moaște de pirat, apoi o să vină mitropolitul Tomisului să te pupe pe tine-n fund, să vezi ce punem de-o renaștere spiritulă. Pe urmă, te înscrie în PSD ca să votezi cu ei. Și totuși, terminăm în noaptea asta, da? Fără mâine. 
În plus, nu prea ascult Robbie Williams. E bun prostul, da’ încearcă și tu un Baker Gurvitz Army, uite, ia de-aci. Sau Freddie Mercury nah, că ăsta place la toată lumea. O muzică, ceva, băieți? Punem? Bahama mama?
 - Boierule, de ce mă iei la mișto? Chiar am venit la tine cu o treabă, poți să pricepi asta? Și uite, da, parcă aș asculta o muzică. Lasă să curgă ce-ai pus pe facebook, DREAM THEATRE.
 - Ești ironic grecule, dar sigur că punem. Uite baladele, că ți se potrivesc.
În fond, să știi că am dreptate. Ce-ți pasă mă, ție? Pe aici, pe la noi, tot ce poți spera e o nouă zi. Pe care o începi prin a te teme în fiecare noapte.
 - De-aia stai în scaunul tău bâțâitor și te legeni într-una. Altă treabă n-ai, decât s-o aștepți. Știi că vine, hai că știi. La mine, deja este. Una nouă și deja veșnică, nicio dimineață și nicio seară în plus, doar eu și ziua. Ce să mai aștept? Și ce să mai sper?
 - Speranța mea e că o să-mi spui tu până la urmă. De ce-ai venit, în fond?
 - Ca să scrii despre ea. Despre Gelsomina. Știi ce frumoasă era?
 - Poate nu era chiar așa frumoasă, boierule. Eu, Moishe Goldberg am fost numit să depun mărturie despre tot ce îndrugă prostul ăsta și despre tot ce urmează a fi împlinit în povestea lui. Am să-ți spun și de ce…
 - Ia să-i spui. Să spui și unde ai dat-o-n bară de bou ce ești. De ce-ai ajuns în situația asta…
 - Băi-băi, ia, pe rând, ca la seminar. Grecule, întâi tu. De ce crede evreul că nu era chiar așa de frumoasă. Mă, tu ai visat…
 - Nici asta nu mai știu. Când ești băgat cu totul într-o chestie ca asta, singurul care decide dacă e vis sau nu, ești doar tu însuți. În orice caz, tot ce ai de făcut când treci granița dincoace e să-ți miști curul și să rezolvi situația.
 - Eu, Moishe, pot să precizez că nu putem preciza nimic. Dar pot să mă jur că ți-a dat-o pe aia cu Louise Brooks; am intrarea la aproape o pagină după replica asta, așa e convenția. Vezi că tot se ține minte ceva și pe lumea ailalată. Cue -urile. Dar tot nu putem ști dacă ce povestește ăsta e chiar așa sau dacă e așa cum ar fi dorit el să fie. Pe aici, granița asta se cam încurcă…
 - Moishe, lasă-mă să spun, că era rândul meu, da? Mereu am crezut că lumea pe care ți-o dorești e de fapt lumea ta. Cea adevărată. Sau cea care contează. Într-acolo mergi. Băi, și mergi și nu te mai oprești până-n mormânt. Și tot ce-ți poți dori uneori e s-o dai în bară cu grație. Ascultă vorbele mele, bancherule, viața e ceea ce vrei atunci când lucrurile se petrec altfel decât te aștepți. Toți morții știu asta...
(to be continued)

duminică, 27 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 12

Nu există timp, îți amintești? Așa că am șters tabla și am redus scena la secunda zero, atunci când am zărit-o după colțul casei, după ce o auzisem cântând. Și am declarat că așa vreau eu să fiu fericit. Cu fata frumoasă.
Dacă era frumoasă? Cred că era, nu știu, nu mai știu. Trebuie să fi fost. Ți-am spus, de ce să te mint, pe aici detaliile nu se conservă, memoria le dizolvă. Cred că memoria e cel mai bun solvent, spală tot. Adică, tot ce nu contează. Ce rețin e sufletul ei cuminte care a efectuat trei piruete plutind și s-a așezat frumos lângă al meu. Și așa ar fi trebuit să rămână. De atunci am știut-o.
Semăna cu Louise Brooks în A Girl In Every Port, dacă vrei un reper, da îmi amintesc asta. Și să nu crezi…
- …că nu l-ai văzut. Te cred. Tot de pe facebook?
- Ah, nu mă întrerupe… “Îmi cer mii de scuze, domnișoară, că vă întrerup, am zis eu galant ca Lamartine. Nu vă cereți”, a zis ea, "ar fi invers proporțional cu graviatea daunei".
 Mă intimida. De parcă ieșisem de după un colț, de după o casă, de sub o masă și mă uitam la mine. Mă contemplam. Mă priveam de sus. Mă patronam. Nu eram beat, că nu-mi amintesc să fi băut atunci. Nu-i stingeam pe ăia la cărți, beat. Știi cum e să fii tu, ăla care se uită la tine de sus? Printre gene? Adică, nu eu, nu eu așa cum sunt. Că eu sunt urât. Eu, da’ altfel. Pricepi? Pricepi ceva?
Ochi ca ai ei mai văzusem eu, chiar mai frumoși, dar felul cum se uita cu ei, gândul din spate… Gândul ăsta eram eu. Ochii ăia eram eu. Și mă întrebam ca prostul unde-i văzusem, unde văzusem uitătura asta care părea că mă cunoaște bine, mai bine decât aș putea eu. Eh, boierule, astea sunt lucruri pe care înțelegi abia după ce mori. Ea mă privea din altă parte, un loc unde aveam să ajung într-o zi și să știu.
Am luat-o încet. Am început așa: am început cu o depărtare. Am așezat-o între noi. Mai întâi fizic, pentru că simțeam că mă sufoc atunci, pe loc. Am spus bună seara și m-am târât în cușca lui Parparia. Maimuța și-a făcut loc între perne dar n-a dormit.
În balconul ăla părea că sunt eu. Dar mint, mă, nu eram eu, era mult mai mult ca eu, erau doi, trei eu, de parcă puiasem, de parcă erau trei capete din care ieșeau trei șiruri de gânduri diferite, de parcă puteam să scriu, dacă mă apucam atunci, un roman cu mai multe personaje.
 Zile întregi de atunci îmi venea mai ușor s-o ocolesc decât să mă apropii. De aproape mă stingherea. De departe, mă uscam ca peștele ăla sărat atârnat de grindă pentru malasoalcă… și cu el atârna spânzurat, nefericitul, și gândul meu din cap, gândul meu pentru ea, rămas de-acuma singur în tot capu-mi, și nici ăla nu-mi aparținea pe de-a-ntregul. Îl pierdeam...
 - Ești confuz. Ce pierdeai, capul, gândul, femeia...? Și cum să pierzi ceva ce nu-i al tău? Am mai pus întrebarea asta undeva, într-o carte…
 - Știu unde. Oricum, nu te mai deranja să te răsfoiești și să te citezi. Pot și singur să dau paginile. Măi ăsta, măi Moishe, spune mă tu, ia explică…
 - Iote-mă! Domnu’ scriitor, nici nu știi cum e să te bucuri de plăcerea ubicuității. Dar nu te grăbi, ai o eternitate în față. Deci,...
(to be continued)

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 11

(...) Așa s-au ales vreo sută de miri cu mirese de pe corăbii, după regula simplă a comerțului: văzut-plăcut-cumpărat. Și s-au căsătorit la scurt timp, după tranzacție.
Nevastă la vapor…
 - Ca și cum ai zice înghețată pe băț. Bănuiesc că bagi povestea asta ca să spui și ce-a urmat, că vi s-a părut o idee bună ca afacere, asta cu nevestele, și-ați mai tocmit și alte vapoare cu muieri, că bărbații, porci, au vrut mai multe neveste - după moda turcească din teritoriu, că fomeile mai vechi  s-au mâniat pe alea noi și-au pus foc caselor de lemn din Sulina. E veche istoria. Tu cu ce te-ai ales? Ai plătit pe vreuna? Pare convenabil.
- Știi care e prețul, boierule? Prețul e să trăiești între lumi, ca mine. Dacă ție ți-o conveni, n-am ce-ți zice…
  Într-o seară după dezgheț, se făcuse negură bine de-acuma, era sus un ciot de lună, lumină cât să văd pe unde merg. La colțul hotelului lui Kamberi, niște proști pe care-i jupuisem la cărți. Mi-am tras jungherul, nu era loc de stat pe gânduri. Mi s-a făcut frică, știi? Trei în fața mea, pe vreo patru îi simțeam în ceafă… Și-atunci, un glas, un tril, un ceva ce nu mai auzisem. Apa când curge ea printre nuferii aia de când eram copil, dacă era, și tot n-avea glas mai frumos. O sirenă, zic, asta e. O sirenă. Băieții, am clipit din ochi o dată și nu mai erau acolo. Dispăruseră toți. Poate se căraseră văzând că nu suntem singuri. Poate că nici nu fuseseră. Poate doar mi se păruse. Așa că m-am concentrat și am trecut de colțul casei. În balconul hotelului, o femeie.
Ea. Ea cântând.
Să întâlnești o fată ca ea în momentul ăla e super-clipa de grație. Ca un condamnat la moarte care așteaptă să cadă barda și în secunda aia e anunțat frumos că i se comută pedeapsa, e trimis în exil forțat la Veneția, e ca o pânză de Kandinski, ca tușă indigo într-o mare de bej, ca Modigliani lângă Jeanne Hebuterne, ca Charlot când cade în cur în Luminile Rampei, ca Robbie Williams cântând Love Supreme, e Cărtărescu rămas în viață la 99 de ani numai să-i dea ăia premiul Nobel și când i-l dau, înduioșați de soarta literaturii române mioritic-virgine și profund nelaureate, precum și a martirilor ei însângerați, îl cedează răpus lui Manolescu la 120, ia-l mă tu, vindecă-te de prostată…
 - Băi, mă lași? Poți redeveni cât de cât coerent? Sau măcar lizibil…
 - Iartă-mă, ți-ai lăsat facebooku’ deschis. Cred că știi că nu mă pot abține…
 - Așa, urmărește-mă. Poate-ți fac și cont.
 - … E ca atunci când un bancher a decis că e mai important să-și deschidă cont pe facebook. Sau conturi. - Pe astea pot să ți-le și piratez, dacă-mi permiți o glumă. - În fine, ai înțeles ideea…
Nu există timp, măi omule, există doar o planetă șuie care se dă huța sub picioare pe muzica Gelsominei. Prin urmare, tremuram și eu, tremura și ea cu ochii la mine. Tremura și cânta. Mă remarcase, o privea o specie de maimuță cu fălcile clefăid cleaf, cleaf, pe scurt, un prost care stă și se uită la o fată frumoasă. Știi cum e? Te-ai uitat la o fată frumoasă, nu? Exact așa e.
Nu, nu există timp, există doar o undă caldă în care înoți în cercuri ca un electron fascinat stereotip de nucleu. Există valuri de muzică și note fără sens. Unele, doar unele au noimă pentru tine, și cu alea rezonezi, să zicem. Deci, nu există timp, ai înțeles, da? Prin urmare, nu știu cât am stat încremenit așa s-o ascult. Când apele se întețesc,/ Și când nu mai ai unde să fugi/ Nici măcar de tine însuți… cânta ea.
Când o vedeam pe ea, mă vedeam pe mine, nu știu cum. Când o spun, pare un căcat de poezie, dar în realitate, sufletul ăla al ei parcă îmi povestea ceva. Despre depărtări care se apropie, despre spații curbe, despre linii ondulate, despre o regăsire și despre, nu știu, că n-am prea înțeles, vorbea pe șoptite… O fi fost cântec sau vrun tâmpit de manual de fizică cuantică? Ți s-a-ntâmplat vreodată? Să nu mai faci diferența? Confuzie totală. Cunoști sentimentul?
Femeia asta era femeia mea. Și dacă nu era, trebuia să fie.
Și-am mai stat, și ne-am mai chiorît unul la altul…
La urmă, nu mai era nicio Gelsomină acolo. Nu mai eram nici eu. Erau numai două semne de întrebare. Care se formulau mut. Gen, unde ceapa mă-tii ai fost până acum? Prin urmare, trecuse atâta timp că a avut loc și prima ceartă. Adică, în loc să dau cu căciula în câini de bucurie că există, ce, puteam s-o și cert, nu? Era a mea, nu? Mă comportam pueril.
 - Te comporți pueril, mi-a explicat în gând.
Când întâlnești o fată ca ea, devii mai deștept. Așa deodată.
 - Da, dar sunt mai deștept. Am vorbele la mine dacă vreau. De fapt, sunt un puștan care nu știe să se bucure. Un copil care n-a găsit o bicicletă, un pui de cățel singur, etc, i-am răspuns pe loc, tot în gând...
(to be continued)

duminică, 20 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 10

   ... Ca ciupercile au apărut birouri, prăvălii, bodegi. Pe urmă au apărut evreii. Au apărut și casele lor de comerț. Aștia făceau comerț ciucure, toți la un loc, nu ca grecii, câte unul, câte unul, singurel cu pizda mă-sii. Boul de Moishe a apărut cu frati-su Menachem, un pămpălău…
 - Căcăciosule, m-ai chemat?
 - Te arătași mă, și tu?  Întoarce-te și vino când ai intrarea ca personaj. Nu e momentul tău acuma.
   Perdeaua se tulbură în spate, Ștefan se tulbură și el, frisonul intră și ieși înapoi pe geam. Nu-i plăcea. Își aminti iar că noaptea nu e pentru oameni.
- Aveți teambuilding în hotelul ăsta?
- Just ignore, sir… Cum pomenești pe câte unul, cum apare moț pe fereastră, parcă ți-am mai zis. În fine.
   În tavernă, eu din spate și cu Parparia - fața mea el era - alegeam și plăteam muncitorii din port, făceam aci socoteli, planuri, combinații de comerț pe fluviu și pe mare pentru vapoare, șlepuri, elevatoare, proiecte de procese maritime complicate, salvare și abordaj, eram stăpâni pe toate ațele comerțului și puneam la cale toate loviturile din zona portului, alea de noapte mai ales. Vezi, Sulina ajunsese porto franco. Comerțul se făcea fără vamă, dar de-adevăratelea ieșea din contrabandă. Da, făceam cu Parparia contrabandă, eram înțeleși cu agentul de vamă și cu doi oameni, cu Temistocle și cu Stavropol, santinele de amândouă malurile.
Aveam un barcaz, Ahile Laurids, o vechitură făcută din corpul unui vapor înecat. Ascultă vorba mea bancherule, salvarea vapoarelor înămolite rămâne până la urmă cea mai tare afacere. Care căpitan voia să se umple de bani, vorbea cu noi, își ducea singur vasul pe uscat sau îl îneca și el cum îl ducea capul și pe urmă apăream noi de pe Ahile și-l salvam. Banii de asigurare erau destui. Societățile plăteau întodeauna, și nu-mi băteam capul că Westcott sau Johnston or să dea vreodată faliment. Au plătit până i-am adus la disperare, din nou toți se întrebau cine e Kontoguris și unde stă ascuns…
Și totuși lipsea ceva. Lipseau femeile. Două trei, erau acolo în cârciumă pentru cine plătea. Mai erau vreo zece în toată Sulina. Eu aveam pe una Sevasta, era bună, avea ceva arțag în ea, hotărâsem s-o țin, că alta mai tare-n buci oricum nu găsisem pe acolo.
Nu uita că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, a fost clădită de bărbați. Dar ăștia, ca să pună osul la treabă, au nevoie de câte una care să-i trimită de-acasă de urâtă ce e. Sau de rea. Altfel, nu se mai scoală din pat dimineața, stau acolo și dorm. Se taie între ei și se îmbată în cârciuma lui Parparia.
Ei, și ne-am vorbit între noi și cu câțiva căpitani de vapoare să tocmim un bastiment de femei, să-l aducem în port și fiecare să-și aleagă câte un bărbat. Să rămână al ei. Așa mi s-a părut cinstit, altfel, muierea nu stă dacă nu alege ea. Bărbatul plătea. Ca întotdeauna.
Așa s-au ales vreo sută de miri cu mirese de pe corăbii, după regula simplă a comerțului: văzut-plăcut-cumpărat. Și s-au căsătorit la scurt timp, după tranzacție.
(to be continued)

vineri, 18 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 9

... Rămăsese așa un mister cine-i piratul Kontogouris. Eu eram, buey, eu eram...
Știam, de la bun început am știut că Hartley și Stokes - șeful mare, și Comisiunea or să caute cu orice preț să influențeze, să aducă situațiunea la gurile Dunării în favoarea exclusivă a acelor Mari Puteri. Dar mai întâi de toate, a Angliei care sugea cele mai grase ponturi din afacerea asta internațională. De când cu marea foamete a cartofului din Irlanda, de-atunci s-au gândit că vor grâu pe Dunăre; au fost primii care au renunțat la taxele de comerț, pentru că nimic nu mișcă pe lumea asta fără un interes. Crezi că nu mai puteau ei de greul nostru… Dacă mai rămânea câte ceva pe margine, bine, atunci spoiala aia putea să fie în folosul ăstor biete așezări omenești, și în folosul oamenilor scurși pe aici ca toate depunerile pe care fluviul le cărase cu el. Le lipseau atât de multe că oamenii ăștia se învățaseră să trăiască și fără ei. Eu i-am învățat să trăiască pe seama lor.
Tot ce poți face de acum îți faci singur, cu mâna ta, mi-am zis.
   Suntem la răscrucea tuturor căilor de comerț ale lumii, așa se fornăiau grașii ăia de marinari englezi. Dar puteam să-i îmbătăm turtă, puteam să le dăm comorile Orientului la preț de câțiva bumăști galonul de tărie, până cădeau sub masă și când nu mai aveau cu ce plăti, ne dădeau cămașa de pe ei. Dădeau tot, lăsau hainele și cizmele amanet. Pe urmă, în chiloți se întorceau la corabie și mai aduceau capete de funii, cupru, cutii de tinichea, orice chiștoc, și dacă îi găseam vreo trebunță prin cârciumă, Parparia le mai împingea pe gât câteva păhărele de vise.
Pe aici, cum murea unul, venea marangozul, tâmplarul măh, știi tu, tot la careva dintre ai noștri după scândură. Pe post de sicriu făcea o ladă de scânduri așa, ca în filmele alea western spaghetti. Obiceiul se mai păstrează și azi la Mila 23… Și să nu crezi că nu le-am văzut.
- Ce? Western spaghetti?
- Într-o eternitate sau două, am avut timp să trec și pe la cinematograful de pe faleză, uită-te și tu ce-a mai rămas din el. Nu vreau să vorbesc despre asta…
   I-am chelit așa tare de bani că într-un an ne-am construit vreo 20 de mahoane din alea cu fund dublu. Vasele astea mici, cu fundul plat, cărau grâul de la șlepuri și de la vasele de pe fluviu în bocaporții corăbiilor mari din rada portului care nu puteau înainta pe Dunăre de nisip, încă nedragat. Fix cum scria Cunnigham ăla. Așa că furam cuminte de la ei atât de mult între alea două funduri ale mahoanei că ne-ajungea să săturăm două familii de amărâți de pe-aici la un singur transport. Așa, degeaba…
A mers vreo doi ani. Dar șenalul navigabil se adâncea, vapoarele acostau acum la chei direct de pe canal, au mărit și portul, mahoanele nu mai trebuiau…
   Știi cum se face comerțul, bancherule? Tot de la hoți pornește. Tot grecul știe că banul vine de pe apă, grecii pe apă s-au născut, știa el Ulisse ăla al dumitale…
   Altul era de-acuma portul. În fiecare dimineață, o învălmășeală de căpiat de cutere, de vapoare și de barje, unele descărcau pește, altele descărcau grâne, supraveghetorii și vătafii de hamali înjurau și împărțeau ghionturi cărătorilor încovoiați de poveri, unii îmbibați de apa care șiroia din târnele de răchită puse-n cap, cu pielea pe obraji și pe umeri plină de solzi, sclipeau de zici că erau bucăți din soare, sirene, povești. Mi-erau dragi. De-aia iubesc eu poveștile.
   Să zicem că afacerile s-au diversificat. Kamberi a venit și și-a construit hotel, Comisia și-a înălțat la doi pași palatul de pe chei pe care-l vezi azi. Ca ciupercile au apărut birouri, prăvălii, bodegi. Pe urmă au apărut evreii. Au apărut și casele lor de comerț. Aștia făceau comerț ciucure, toți la un loc, nu ca grecii, câte unul, câte unul, singurel cu pizda mă-sii. Boul de Moishe a apărut cu frati-su Menachem, un pămpălău…
(to be continued)

vineri, 4 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 8

   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou, am găsit o copie a unei scrisori a lui Cunningham, vice-consulul englez la Galați, scria că „în decembrie 1855 (deci cu trei luni în urmă, înainte de îngheț), în timpul unei furtuni la gura Sulinei (aflasem de furtuna asta la Istambul), 24 de nave şi 60 de şlepuri au eşuat ori s-au scufundat şi aproape 300 de oameni au pierit; în general anual se numără aici 61 de naufragii la mia de vase care încearcă să intre pe fluviu. O mare parte din vasele de transport maritim rămân în fața gurilor Dunării iar grânele se transbordează cu ajutorul șlepurilor sau al barjelor. Nu e nici o mirare că asigurarea la riscuri a unor asemenea transporturi costă mai mult ca oriunde şi primul gând care îţi vine în minte la Constantinopol, după ce se anunţă vreo furtună în Marea Neagră, e să te întrebi câte nave se vor pierde şi câte vieţi costă furtuna.
E imposibilă o navigaţie internaţională adecvată pe acest braţ al Dunării adânc de 9-11 picioare engleze (adică 2,745 – 3,355 metri) brăzdat însă de insuliţe şi bancuri de nisip.
Un vas britanic sau austriac ce transportă 1000 de quarteri de grâne are un pescaj de aproximativ 13  picioare – 3,965 metri nn. –  uneori mai mare, arareori mai mic.
Unul care transportă 1500 quarteri are un pescaj de 15 picioare, iar unul care transportă 2000 de quarteri, un pescaj de 16 sau 17 picioare; astfel încât se poate spune că nici un vas care merge direct în Anglia, nu iese de pe fluviu fără a plăti pentru operaţiunea de alimbare.
Cam tot pe atunci (1849 - ăsta făcea aci o evocare) am înţeles că era intenţia autorităţilor locale (rusești, atunci) să stabilească un tarif pentru operaţiunile de transbord ale vaselor, tarif fix în funcţie de capacitatea gabarei. Dar costul de alimbare nu reprezintă singurul rău; există riscul de a se pierde vasul şi încărcătura şi să crească costul asigurării.
 Atunci când un vas soseşte în faţa Barei de la Sulina şi solicită gabare pentru a depăşi Bara, dacă marea este montată el trebuie să rămână în larg; şi după ce a ancorat în faţa Barei, dacă se porneşte vântul, vasul trebuie să ridice ancora sau să o fileze şi să ţină piept mării dacă poate, altminteri va ajunge să eşueze pe ţărm. (Aici am zâmbit prima oară.)
Acelaşi lucru se întâmplă la ieşire; după ce a descărcat destulă marfă în gabare, vasele şi gabarele aşteaptă pe fluviu o ocazie favorabilă de a trece Bara şi după ce ies, vasul ancorează dincolo de ea în larg, începându-se reîncărcarea mărfii; dar dacă se porneşte un vânt puternic, vasul trebuie să înceapă a naviga, abandonându-şi o parte din încărcătura ce poate fi încă în gabare; gabarele la rândul lor încearcă să se întoarcă pe fluviu, dar adeseori naufragiază sau, dacă sunt salvate, încărcătura aflată la bordul lor trebuie vândută la un preţ foarte mic la Sulina.”
Tot ce citeam din scrisoarea ăstuia mă făcea să cred că am dreptul să mor de râs. Le știam așa de bine toate câte erau aci. Nu din cifre, nu din rapoarte, ci din instinct - de câte ori nu fusesem de față când tata tocmise manevre de descărcare ori de salvare, câștiga bani grei de la proștii ăia. Cuvintele scrisorii rotunjeau damfuri din fumul unui timp, să zicem că se cheamă copilărie, care nu era nici departe și nici nu fusese a unui copil. Eu nu fusesem niciodată copil, nu-mi amintesc să fi fost. Fusesem fiul unui om spânzurat de englezi de catargul velei gabier într-o primăvară ruginită. Și nimeni din Comisie nu știa asta. Nu știa cum e să pleci ca să te întorci. Să te întorci cu un anotimp de nisip pe umeri și cu un pumn de nisip în gât, pe care l-ai stors bine între fălci zece ani.
   Acum eram aici cu funcție de pilot clasa I la Comisie, pilotam vapoare pe Dunăre între Sulina și Galați, cu manta de ploaie de pânză ceruită, stăteam la cârmă toată ziua pe postul meu de la comanda vasului, ori călare pe pilotină, iar seara întocmeam devize de lucrări pentru Hartley. Firește că știam tot ce mișcă. În acte, mă chema Byron. Da, așa născocisem, nu râde ca un  măgar, chiar la Byron lordul mă gândem. Așa că rămăsese un mister cine-i banditul Kontogouris…
(to be continued)

marți, 1 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 7

   Comisiunea și-a găsit sediu administrativ la Galați, oraș cu pretenții de nobleță, de port al occidentului, însă eu peste puțină vreme m-am pomenit la Sulina, într-o mică recunoaștere care s-a prelungit. Vezi, și eu am fost funcționar…
   La Sulina era ianuarie, iarnă. Știi cum e la Sulina, iarna, boierule? Iarna când vânturile din sud încetează, când crivățul, vântul stepei, vântul dinspre ruși le ia locul și nu pe furiș, nu, ci într-o bătălie vâscoasă, gemută, cu furtuni care duc tainul de suflete în fundul apelor a doua oară anul acela - prima oară a fost primăvara, curenții se schimbă și suflă curând gheață peste pomi, peste casele din lemn și peste bălțile din spatele lor, pe grinduri și sub ele. Apa e lucie, pomii, albi, apa mării, neagră. Într-un târziu crusta de gheață cuprinde tot țărmul. Apoi Dunărea îngheață bocnă, acum e doar un cearcăn vânăt, pe margine sălciile leșină și le curge zăpadă din cap. Subțire ca o lamă, ca un solz de pește, lumină albă a Sulinei de omăt taie porția de cer cu o bucată de pământ uscată, separă viață de moarte, pe a fi de a nu mai vrea, stele de oameni, și uneori, tot ce-ți dorești e să poți muri în somn și să uiți, să uiți… N-am avut plăcerea.
  Sulina e izolată aproape trei luni de-acuma, oamenii rămân închiși aici, pământul așezării devine insulă. Drumuri pe uscat nu sunt. Un singur punct, de care norii trag și-l suie și-l lungesc câteva picioare în sus: vechiul far, farul rușilor. Sub el, doar o întindere velină, albă cum e cadranul unui ceas din care timpul și-a șters numerele și orele și-a fugit, s-a ascuns în ghețuri. Eu am rămas aici. Închis. Ca insecta aia mică în chilimbarul ei.
   Ți-am zis că aveam o poftă nebună să schimb lumea. Drept care, am intrat în taverna lui Parparia pe chei, unde scria cu vopsea verde “De-ale gurii”, m-am descheiat la prohab și am zis, “Una mare pentru doamna” uneia cu niște buze groase care se hlizea la mine din fața tejghelei. I-a plăcut asta. La început n-a prea înțeles, pe urmă râdea de nu se mai oprea. Stai să vezi după, ce-o să mai râzi.
   Mai întâi am umplut toate gurile. Și le-am îndestulat. Pe urmă, am pus-o să-l cheme pe Parparia. L-am recunoscut, da. Mult nu trecuse, cât să fi fost, zece, doisprezece ani. Behăia cu drag, măgarul, de câte ori mă vedea. A behăit și acum. I-am povestit tot, tot ce nu știa. Așa am început iar la Sulina. Cu Parparia. Am croit planuri, am ghicit bine despre cum aveau să fie toate peste câțiva ani, am aranjat pas cu pas întoarcerea mea, două luni cât am stat închis acolo asta am făcut.
   Cu Dunărea înghețată, totuși Hartley n-a stat degeaba. Toată luna a făcut socoteli pentru măsurătorile pe care urma să le cântărească în primăvară. Planul lui era să construiască niște jetele, niște diguri perpendiculare pe malul mării, împinse către larg la gurile de vărsare ale fluviului, asta la Sulina. La început se gândea și la celălat braț, la Sf. Gherorghe, dar mai târziu și-a urmat gândul să râmână doar pe Sulina. Însă mai întâi, înainte de a porni lucrările propriu-zise, voia măsuri ca să îmbunătățească pe moment navigația. Așa că după dezgheț, s-au adus două dragi, una la Sulina și una la grindul Argagni ca să sape burta Dunării. Vezi tu, când a preluat Hartley postul, situația Dunării la vărsare era nasoală rău. Rușii au făcut tot ce puteau pentru a nu începe nici o lucrare de curățare a fundului fluviului de aluviuni, iar transportul comercial pe canalul Sulina era de fapt jaf la drunul mare. Comercianții englezi - englezii erau favorizați pe comerțul cu grâu în zonă - se găseau în față cu o mare chestie: vasele lor erau de-alea noi, cu burți mari și aveau un pescaj pe măsură. Iar fundul apei nu era prea departe, apa la Sulina era mică. Acest lucru l-a adus de fapt pe Hartley la Dunăre.
   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou...
(to be continued)