miercuri, 28 septembrie 2016

Ștefan și piratul, 2

- Măi… Tu te cam plictisești. Ia pune mâna și caută ce cauți tu pe-aici.
- Toată lumea știe că mă plictisesc, Moishe. De o sută de ani mă plictisesc. Am fost la Șefu’, am avut conversații în privat - doar știi asta - mi-a mai înlesnit altă sută de ani ca să mai caut (a fost un drăguț la faza asta). Caut și mă plictisesc.
- Atunci, nu te mai plictisi, grecule. Caută și nu te plictisi, ca să găsești. Toată viața te-ai întrecut în povești. Talent nemuritor, nene, ca toți grecii tăi, mai ales ca Homer ăla al vostru… Uneori stam și mă minunam de unde știi tu să întorci vorbele așa. Să minți Comisiunea cu cele mai tâmpite povești despre ce voiau ei să creadă, în loc de ce făceai tu de fapt. Unde ți-a dispărut entuziasmul? Caută și tu oameni care seamănă cu ăla care ai fost… Și roagă-i să te ajute. Să scrie odată povestea aia și să plecăm de-aici. Ne-o ajunge și nouă atâta ședere rătăciți în transcriere. Șefu’ a zis că numai cuvântul ne mai scoate din asta.
- De o sută de ani fac așa. Am găsit?
- Pe ăla de stă rezemat colo de balustardă l-ai încercat? Adineaori am trecut pe sub balconul lui de la hotel…
- Ah, ăla. Ăla care seara, stă de vorbă cu lumea? Acum a căzut pe gânduri (Hei, ai mai spus asta. De vreo două ori. Te plictisești?).
- Păi, tocmai de-aia. Să faci omului o vizită când cade pe gânduri înseamnă…
- Să te duci invitat. Regula numărul 1 a Cimitirului Comisiunii Europene a Dunării.
- Regula numărul 1 în împărăția cerurilor, grecule. Șterge-o de aici în treaba ta, până nu mă plictisesc eu…

   Ștefan numără oi, sprijinit cu fruntea de parapet. E gata să adoarmă, poghircit așa, când ajunge în sfârșit, la ultima… Ultima pare să fie una neagră. Oaia foșnește în spatele perdelei, tușește de două ori, își drege glasul ca la teatru, apoi ridică tonul și invocă muza:
Tu, care seara stai de vorbă cu lumea…
Ai mai zis asta. Te plictisești?
Deci, mă urmărești?
Zi-i…
My name is Gheorghios…
‘Ai nu mă-nebuni…  Te dai poliglotta. Așa și? Cu ce problemă pe la noi?
…Gheorghios Kontogouris. Mă lași să termin?
Eu nu te las?
Fă un mic efort și nu mai întrerupe oamenii care vin pe la tine în vizită.
Ești om?
Am fost. Poate că mai vreau o dată. Poate, un fel de om… Un fel de om care vrea ca tu să scrii…
   Aici, Kontogouris se foi nemulțumit.  
Ce faci? De fapt, chiar contam că o să mă întrerupi. Nu-mi găsesc așa ușor cuvintele. Prin cimitir, alt prost care să stea de vorbă cu mine timp de o sută de ani, în afară de Goldberg n-am mai găsit, așa că uite, lipsa exercițiului se simte. Nu sunt ca tine, să stau seara de vorbă cu lumea.
Băi, te repeți. Asta la teatru se cheamă bâlbă. Sau burtă.
    Kontogouris rămase cu privirea (dacă se poate spune astfel despre o fantomă) ațintită la burta lui Ștefan. Burta lui Ștefan privi și ea privirea, apoi se închise în sine. Deveni burtică.
Continuă, te rog.
Vreau să scrii despre Gelsomina mea…
Ce nume de corabie. Cine e Gelsomina asta?
Să-ți spun cine nu e. Nu e o persoană sobră. Are doar două variante: râde sau plânge. Deci, e serioasă. - Așa cum copiii sunt serioși. Și crede-mă pe mine, copiii sunt cele mai serioase ființe de pe lume -  pentru că sunt cinstiți. Ca îngerii…
Ce poet ești, bre, grecule. Homer în persoană. Deci, e femeie? Băi, n-am timp. M-am apucat să scriu, ceva, altceva. Despre una. Alta. Altă femeie, altă poveste. Și până nu termin…
Atunci, să scrii despre una ca și când ai scrie despre alta. Ce contează? Doar scrie. Gelsomina  mea e fata cea mai frumoasă din lume. Nu pentru că o vrei, ci pentru că este.
Îmi place cum gândești, ești croit pe pozitiv, hihihi…
Știu că-ți place, ți-am citit Scrisorile alea, hihihi.
Băi, fugi de-aici, am ajuns și pe la voi?
Ajunge la noi tot ce se scrie. Totuși, nici măcar eu n-am timp de toți adormiții. Uite, pe Manolescu nu l-am citit. Trebuie să fii destul de viu ca să distrezi morții.
Pe Manolescu nu-l citește nimeni.
Da, nici Vii nici Morții. (Kontogouris se opri și-ii făcu semn cu ochiul).
Ce mă, ai citit-o și pe-asta? Se face teatru și pe la voi pe-acolo?
Vezi că se scrie “și-i” Cu doi i. Nu cu trei. Tot ce știu e că pe la noi se face bine gramatică.
Băi, ești obraznic. Dar… Dacă mai stai pe-aici și-mi corectezi erori de scriere - pentru că vezi, sunt inevitabile, când bați în taste se strecoară întotdeauna - poate te ajut…
De exemplu, ai de gând să pui odată liniile alea de dialog? Am trecut de preliminarii, s-a stabilit că purtăm efectiv conversația asta. Avem deja o relație oficială, nu te mai codi.
(to be continued...)

marți, 27 septembrie 2016

Vis, 27 septembrie, Craiova

Ațipesc din nou, e dimineață deja.
Ileana G. trece pe la mine și-mi dă câteva idei pentru un proiect, eu stau undeva în București sau alt oraș care oricum, in vis nu seamănă cu niciunul cunoscut. Mersesem pe jos prin acel oraș, până pe străzi îndepărtate, aproape de marginile lui, uneori mergeam împreună cu ea și continuam să ne plimbăm până ajungeam la mine acasă, discutând de ale noastre.
Acum sunt un moment singură și încep să scot diverse de prin sertare. Nu-mi vine să cred ce lucruri strânsesem în câțiva ani doar, de stat în casa aceea, și vârâsem acolo, apoi uitasem de ele. Folosem doar câte o farfurie sau câte un cuțit, purtam doar câte o pereche de cerecei, una pe care mi se pusese mie pata și uite, uite ce găsesc aici, ce minuni de care nici eu nu mai știam, zici că am dat peste lada de zestre.
Apare și Ileana, din nou, eu, grăbită nu știu cu ce s-o servesc mai repede, mai sunt și într-o mică pană de idei cu proiectul și mai ales, cu ce mai am eu de făcut în afară de el, cu scrierea unor povești, îmi spuneam că de-o vreme bătusem pasul pe loc. Vreau să am timp fizic și timp de alt gen pentru toate, vreau, vreau asta. Ileana pare că are timp. Uite, zice, stai, nu te mai agita pentru că eu mă așez aici, și-o să rămân pe la tine, poate mă mut aici o vreme. Sunt bucuroasă acum, o parte din panică mi s-a dus. Apoi, descoperă împreună cu mine tot ce se mai află prin burta bufetului, prin biroul de lemn, pe raftul de jos, în spatele ușilor mai dosnice ale dulapurilor, apar toate astea ca ciupercile după ploaie, lucruri scumpe, lucrate cu finețe, cumpărate de mine în timp din magazine din acelea șic gen Zara Home sau din magazine cu porțelanuri tip Provence, pilote și huse lucioase de mătase, unele roz cu dantele, veselă de masă, bijuterii, cercei de argint din filigran strălucitor, un lux plin de farmec.
Acum mă plimb prin fața curților vecine, cineva pe care cunoscusem, o fată, se vântură prin pomi, face escalade, se joacă, nu știu ce face, trec de curtea ei, aud o bufnitură, niște crengi rupte, mă întorc urgent, n-o văd, o strig, ce-i cu ea? Îmi răspunde de undeva că e în regulă, plec. Mai departe, pe lângă garduri joase, toate curțile sunt pline de iarbă și de pomi, ca niște livezi mici sălbăticite, o plăcere, cum e și verdele lor sclipitor. E și Ileana pe acolo, într-una din spatele gărduțului și, în timp ce mă sprijin de un pom, cineva cunoscut, un prieten care ne ajută pe noi, vine cu o chisea și-mi dă să gust ceva dintr-o linguriță pe care o scosese din borcanul mic, mmmm, zic (și acum simt gustul acela pe limbă), e dulceață de nuci verzi, ce bun!
(Ce chestie, de când n-am mai mâncat! Cred că visul îmi repetă o amintire de demult, când găsisem prin debaraua cu bunătăți a mamei, uitat pe acolo, un borcan cu dulceață de nuci verzi, încă așa de bun…)

joi, 22 septembrie 2016

Ștefan și piratul

  Seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. De obicei, cu cin’se numerește. Doar nu credeți cumva că Ștefan nu are altă treabă. Are, ca noi toți. Credeți că n-are și el serviciu și stă și bălărește toată ziua? Are, ca noi toți. Mă rog…
Ehei, soarta lumii întregi stă așezată pe umerii lui Ștefan. El știe asta. Vrea asta.
Dar seara, ei bine, seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. Sistematic. Programatic.
  Astă seară, stă pe balcon la Sulina în port, cu buza lipită de parapetul umed și pare tare căzut pe gânduri. N-are cum să stea de vorbă cu vreunul, pentru că a căzut pe gânduri. Când cazi pe gânduri nu stai de vorbă, clar? Nimeni nu pare destul de deștept să încalce regula asta. E regula lui. Da, da, e chiar la Sulina. La Sulina, plouă și când nu plouă. Azi plouă de-a binelea, de exemplu. Șiruri de intemperii stau o vreme agățate de stinghia balustradei, apoi își dau drumul în gol, acum au nimerit capul unui gură-cască repede trecător pe sub balcon. În seara Sulinei, pe faleză chiar și aerul ar fi foarte curat, primenit de tăvălugul Dunării, dacă n-ar fi înțesat de fumul gros ieșind din burta navei poliției de frontieră care face rondul. Ar mai fi și câteva cârduri de pelicani aliniate pe raftul de jos din holul hotelului, lipite pe două teancuri de vederi "Vizitați Delta Dunării”...

  Moishe Goldberg doarme cu gura întredeschisă. Peste gard, în parcela dedicată ortodocșilor, piratul grec Kontogouris i-ar trimite o piatră peste ureche, ce-o fi făcut tâmpitul de evreu azi noapte de doarme ca prostul?
  Când plouă, oamenii sunt mai tăcuți, medită Kontogouris. Ai zice că respectă natura. În realitate, ar băga nasul în pernă dacă ar avea timp. Și n-au. Hihihi, oamenii. Ceea ce el și cu Moishe nu mai erau demult, cântări fără părere de rău grecul. Cimitirul tace în urma gândului lui Kontogouris, pentru că îl aprobă. Ca întotdeauna de când se află aici. Și se cam află de ceva vreme.
- Mai citești, chiromantule? Ia scoal...
- În ce moaștele lui Caragață vrei să-ți mai citesc acu'? Ți-au legat ăia liniile în cruce, plumbuitule... Goldberg trase de mâini în sus, trăgea tare ca să se întindă.
- Neam de neamul tău nu s-a ocupat de asemenea prostii, îl întărâta Kontogouris. A mai văzut careva unul ca tine puricând în palmă? Ori în stele… Cai verzi pe pereți.
- Da' ca tine a mai văzut, măi? Cum o fi să-ți zică lumea pirat... Și tu n-ai pus călcâiul în baltă toată viața.
- Adică ce? Voiai să pășesc pe apă ca să mă respecte ca pirat? Ăla de mergea pe apă era altceva. N-ai auzit tu de el...
- Nu, măi, idiotule. Nu El. Eu zic de tine. Cum o fi să pui felinare în coarnele boului pe timp de noapte, să ieși pe plajă în nisip, felinarele se clatină și omul de pe corabie crede că altă corabie îi face lui semne. Și îl ademenești și el se tăvălește în nisip cu velier cu tot... Om ești tu? Ce pirat e ăsta de face așa?
- Unul deștept, Moishe, unul deștept… Da’ cine ți-a zis ție că n-am pus piciorul în baltă toată viața?
- Măi…
(to be continued)

marți, 20 septembrie 2016

Vis, 17 septembrie, București

   În “spațiul Carpen”, la fântână, în curte. E o variantă onirică a zonei fântânii. Este ce știu că era, însă încins în pasta aurie a luminii. Adică știu că sunt “la noi”, dar percep și mai familiar și mai atașant totul decât realitatea trăită când eram copil (și de care, printr-o minune îmi amintesc foarte bine trează). E lumea aceea a mea și totuși e mai mult decât ea. Iată, nu sunt copil acum. Fântâna e de-a dreptul îngropată în omăt curat, bogat, ghizdurile la fel. Absolut totul e alb și neatins. Bănuiesc că găleata cu care scot apă, lăsată în fântână, are calotă de gheață ca un capac peste ea. Da, mă apuc să o trag afară învârtind roata cu frânghie de metal și așa e. Opune foarte puțină rezistență și se ridică la nivelul brațelor mele cu o căciulă de gheață și zăpadă. Mamă, mamă, o strig pe bunică-mea, Sanda. Adu-mi repede canta să torn apă proaspătă. Știu că nu se mișcă așa de repede cât aș vrea, și-o să mă țină prea mult blocată de fântână, așa că o stric pe mămica (Mira). Apar amândouă și-mi pun canta s-o umplu. Beau cu poftă dintr-o cană, pe urmă îmi torn și-n pet-ul din care beam înainte, că se golise. E așa de bună. E limpede și are o unduire aurie, poartă în ea lumina aia… Ce apă bună, zic. E rece și nu mă deranjează. Acum bag de seamă că nu e defel așa de rece cât mă așteptasem.
   Alt vis, însă tot în zona asta de aur. Ileana G. vorbește cu bărbatul ei la telefon (Bg.?). Apoi ridică ochii și-l vede drept în față. Venise de unde fusese plecat la lucru, într-o deplasare, pe teren, etc. El zâmbește, vrusese să-i vadă mutrița când îi face mica farsă programată astfel. E un tip introvertit, ironic, calm. Ei doi comunică puțin, cu voce joasă și blândă, ca și cum te-ai îndepărta în loc să te apropii, ca și cum ai putea să te desparți vorbind în tonuri moi, fără vreo durere. Sunt departe, cu toate că-s unul în fața altuia. Cred că venise acasă pentru una din ultimele dăți…