duminică, 30 martie 2008

Despre spumos si comercial cu actorul Nicolae Poghirc


Pe monitorul din foaierul TNC mor sub ochii mei două vise: al lui Romeo şi al Julietei sale. Spectatorii aplaudă şi le învie cu apă vie pentru ca actorii, tăiaţi din carnea visului şi iertaţi de vina de-a muri în fiecare seară să se poată întoarece cuminţi în culise.

- Nicu, dacă eşti prea obosit, te întreb mâine.
N.P.- Lasă-mă 10 minute să mă schimb şi întreabă-mă azi.
- Cum e să joci Shakespeare la greu? Azi "Romeo şi Julieta", mîine "Măsură pentru măsură"...
N.P.- Shakespeare e autorul pe care l-am jucat cel mai mult. Sunt norocos. E o bucurie un rol în piesele lui, e generos cu actorii- actor va fi fost şi el- e generos cu scena, pentru că are multe răsturnări de situaţie, ştii doar... Am început cu roluri de mică întindere şi am jucat cel puţin în 7 piese: "Henric al 6-lea", "Visul unei nopti de vară", "Regele Lear", "Îmblânzirea scorpiei", "Timon din Atena", "A 12-a noapte", "Măsură pentru măsură", "Romeo şi Julieta"- Sunt chiar 8.
- Deci de opt ori Shakespeare şi de doua ori Shakespeare şi Silviu Purcărete: "A 12-a noapte" şi "Măsură pentru măsură". Eu mi-am luat un obicei de la ultima montare a TNC - "Măsură ..." : când iau un interviu cuiva din teatru, îl întreb cum a fost, cum e să joci la Purcărete?
N.P.- Purcărete e un tip răbdător cu oamenii cu care lucrează, fără ca asta să excludă exigenţa; la fel ca domnul Shakespeare, e generos cu actorii, comunică bine şi îi înţelege. Ne e drag felul în care "citeşte" el textul, pentru spectacol , nu bate pe detaliu la întâmplare ci mai degrabă merge le esenţe.
E întotdeauna aşteptat cu drag la Craiova. Şi motivul meu personal pentru care abia aştept să se întoarcă e legat de proiectul independent pe care l-am plănuit împreună când ne-am despărţit...
- Eşti misterios, sau ai de gând să-mi spui mai departe?
N.P.- Sunt superstiţios. N-am de gând să-ţi mai povestesc despre asta pentru că e vorba de un lucru foarte drag şi n-are să se mai întâmple dacă vorbim..
Hai să-ţi mai zic una de-a mea: nu-mi schimb niciodată cureaua de la un spectacol la altul. Aşa se face că am pastrat o curea de 10 ani şi o folosesc întotdeauna când îmi permite scena.
Ştiu că vrei să ţi le înşir acuma repede pe toate, dar gata, nici să nu te gândeşti. - Tot din superstiţie...
- Bine. Ce ţi s-a părut ţie personal a fi o supriză de data asta la Purcărete şi lucrul la "Măsură pentru măsură"?
N.P.- Surpriza vine din textul ales pentru spectacolul pe care şi l-a propus: faptul că e uimitor cât e de actual şi potrivit societăţii româneşti de acum, căreia îi lipseşte puterea legii, iar mesajul lui se transmite clar de pe scenă. Cei care vin la teatru şi ştiu să asculte, să privească, înţeleg asta. Vreau să-ţi spun că e anormal ce seîintâmplă pe la noi, e sălbatic şi la întamplare, se fură peste tot, însăşi omenia locuitorilor acestor pământuri respiră din greu un aer nesănătos. Poate de asta oamenii fug ca nebunii în străinătate, pustiesc satele, îşi lasă copii singuri ca să meargă în Spania la căpşuni ori în Italia la muncă prost plătită, dar infinit mai bănoasă ca pe aici. Emigrăm masiv, aşa cum plecau irlandezii în America viselor lor acum un secol. Dar asta e istorie, iar la noi se petrece acum. Totuşi e trist în lume...
- Dacă te întreb acum despre proiectele tale independente legate de teatru, terminăm sigur cu tristeţea. Spune-mi ce mai coci?
N.P.- N-am să-ţi spun ce gânduri mai am, pentru că ne lovim iarăşi de superstiţia numărul unu. Aşa că nu vorbesc niciodată despre ce am în plan să fac ca să nu-mi omor gândurile din faşă. Dar cred cu tărie în proiectele particulare, pentru că aşa văd viitorul teatrului.
Problema de fond a teatrului în Romania e din două puncte: întâi sistemul învechit şi, în al doilea rând, lipsa spaţiilor de cultură. Underground-ul sau caffe-theatre, cum vrei să-i zici, e foarte bine că există şi e o soluţie, dar nu e singura. Există strada - strada e generoasă - şi mai sunt atâtea locuri care rămân neluate în circuitul public al culturii. Ştii cum e Theatre du Soleil. Ariane Mnuskine a făcut acolo acum 50 de ani un teatru cu toate acareturile lui dintr-un depozit de muniţie nimerit la periferia Parisului. Şi ghici ce s-a întâmplat? Au apărut în puţin timp, alte patru teatre pe lângă el. Cernoziomul bun, pe-acolo, rodnic. La noi acasă, din acelaşi tip de spaţii facem orice. Orice altceva. E problema celor care activează în domeniu, de la cei din ministere, până la slujbaşii de pe scenă, nu sunt tenace, nu sunt visători, rămân blocaţi în eterna problemă a banilor şi uită că nici un Mecena nu investeşte din start în ceva ce-i rămâne necunoscut, ceva ce nu-i e făcut cunoscut de noi, ăştia care slujim teatrul şi putem veni cu propuneri felurite.
- Şi în ipoteza asta, a unei mulţimi de proiecte independente, crezi că se vor înghesui oamenii să vadă teatru?
N.P.- Cred că da . Oamenii îşi doresc teatru. Am rămas uimit când, de zilele Craiovei, aproape că au rupt uşile sălii de spectacol; voiau să-şi vadă vedetele, să se distreze în acelaşi timp, să se bucure. Şi teatru se poate face pe toate categoriile, pe toate gusturile, pe stradă, în scenă, în caffe-bar, în biblioteci, oriunde există plăcerea jocului.
- Ştiu că ţi-ai împlinit de curând un vis. A fost să fie la Brăila un proiect al tău mai vechi.
N.P.- A fost la Brăila după ce s-a concretizat, adică s-a jucat, mai întâi la Râmnicu Vâlcea şi la Craiova. E vorba de "Amintiri din copilărie", un spectacol foarte drag. Partea cea mai frumoasă a fost, de data asta, că, într-un teatru cu istorie cum e "Maria Filotti" din Brăila, eu am adus în scenă un spectacol cu 1/2 din distribuţie formată din elevi ai Liceului e Artă din oraş, e adevărat, toţi la clasa de actorie. Nu-ţi mai spun că şi rolul principal l-a jucat o fată de clasa a 9-a. Când i-am spus directoarei că am de gând să aduc în scenă copii m-a privit aşa...şi a ridicat din umeri şi sincer, puţini au crezut atunci că va ieşi din asta o chestie onorabilă. Şi totuşi, cu toate deplasările mele Craiova-Brăila, cu toţi scepticii care dădeau târcoale, premiera a ieşit la ora fixată şi toţi puştii au intrat în scenă cu aplauze, alături de actori fabuloşi din Brăila (îl amintesc doar pe Mircea Valentin). Am dat şansa unor tineri să facă ce-şi doresc şi păstrez speranţa că vor fi măcar actori ai teatrului românesc, dacă nu mari actori.
- Concluzia mea la final e că cine vrea să apară la televizor în spoturi publicitare trebuie întâi să rămână pe scenă şi să joace toată viaşa numai Shakespeare. Îmi amintesc şi acum de tine în reclama cu fabrica de creioane. Era un rol mic, dar actorul e mare.
N.P.- E nostim cum ceva de la care nu speri nimic în prima fază, se poate transforma în felul ăsta. La câte castinguri am fost (şi la câte mă mai duc şi astăzi) fără să fiu ales, fără ca cineva să mă vadă în filmul ăsta al lor. Reclamele sunt o chestie spumoasă dar parşivă. Îţi aduc beneficii de imagine nejustificat de mari într-un timp foarte scurt, în vreme ce munca pe scenă îţi ia o viaţă, şi se întâmplă ca lumea să treacă pe lângă tine pe stradă fără să clipească, fără să ştie că tu eşti unul din ăia de la teatru.
Eu n-am să trec niciodată în CV că am făcut reclame şi rămân ingrat la adresa lor, pentru că reclama ţine de zona strictă a comercialului, chiar dacă se foloseşte de mijloace actoriceşti.

Trec pe lângă monitorul din foaier. E mult de când omul de la TEHNIC l-a oprit, atunci când a stins şi luminile din sală. Scena e goală. Trăiască scena!
Vivat Las Vegas!



Articol apărut în ziarul "Înainte"Craiova,31 martie 2008

vineri, 21 martie 2008

Valeriu Dogaru - interviu




Trei arii frumoase din My Fair Lady
Asculta mai multe audio Muzica »


În foaierul TNC, mai precis în holul de regrupare - un fel de acvariu cu vedere la stradă, în care fiinţe foarte transparente foşnesc colorat din aripi înainte de intrarea în scenă - domnul Valeriu Dogaru aşteaptă între două spectacole. E marţi, şi la 19.30 intră în " D'ale carnavalului". Avem, prin urmare, o oră de stat la taclale.
- Un spectacol semanat de Purcarete la Craiova e ca Balul de cristal: lumea intreaba, vorbeste, vrea sa stie, se mira. Cum a fost reintalnirea de data asta, dupa atatia ani?
V.D.- Suntem prieteni, eu cu Silviu. Si am mai avut si bucuria si norocul sa joc in toate spectacolele lui: roluri mari, importante. De data asta m-a sunat de la Paris sa ma intrebe daca vreau sa joc un rolisor, pt. ca are de gand sa monteze la Craiova. M-am bucurat...
Silviu e un geniu trasnit. E greu cu el, pt ca trebuie sa-i cunosti stilul ca sa poti reusi aceeasi lungime de unda.. Fiindca, daca nu o poti obtine, el nu te da afara din spectacol, dar iti micsoreaza rolul. E un geniu manipulator si - aici e partea geniala - omul cand pleaca acasa de la spectacol nu se mai minuneaza ca a vazut actori intrand pe fereastra in loc de usa , scobindu-se in nas, vorbind intr-un fel...licentios. El creeaza un spatiu Purcarete, un univers al lui, in care piesele componente, si care in sine apartin logicii absurde (de exemplu, gesturi absurde), se articuleaza firesc si cumva gratios in in angrenaj.
- Ati reusit in "Fedra" lui Purcarete un Tezeu de exceptie.
V.D.- Si aici e o poveste. Cand au inceput repetitiile, m-a luat deoparte si mi-a spus: "Ica, nu te supara, nu prea am ce sa-ti dau sa faci. Tezeu e al lui Ilie (Gheorghe), nici nu l-as da altcuiva, o sa intri in spectacol, daca vrei, cu ceva acolo, gasim..."
Dupa vreo 30 de spectacole (si premiera la Viena), l-a chemat pe Ilie la Nottingham sa joace Prospero in "Furtuna" montat de el. Noi trebuia sa plecam cu "Fedra" la Gibelina, turneul era antamat, nu se putea anula, asa ca trebuia sa fie cineva Tezeu peste noapte. Am fost eu. Si prima mea repetitie cu "Fedra" a fost in fata publucului, in momentul spectacolului. A fost o seara extrordinara, pt. ca dupa aplauze inima mi-a cedat, am cazut in culise, a urmat o mare zapaceala, colega mea, Mirela Cioaba ma tinea de mana pan' sa se gaseasca o masina sa ma duca la spital, o auzeam spunand: "Mai Ica, ce frumos, tie iti bate inima si-n palma", si in sfarsit masina a venit, am ajuns la spital - din varful muntelui de unde eram noi, cel mai apropiat era la 100 de kilometri. Aci' imi amintesc, am descopeit un baiat destept, un doctor care facuse un stagiu pe la noi, pe la Turda, care mi-a explicat ca avusesem de fapt o cadere de potasiu.
Cam dupa vreo 20 de spectacole cu mine ca Tezeu, mi-a dat Silviu telefon de la Barcelona si am auzit atunci cea mai frumoasa cronica teatrala din viata mea ( venind de la un regizor tare zgarcit in laude): "Mai, nu am ce sa-ti reprosez. Ba da, sa-ti lasi izmenele alea mai jos."
- Ceva regrete la 70 de ani?
V.D.- Da, si uneori e OK sa ai, pt. ca, dintre toate, unele chiar rodesc in bine.
O nemultumire ar fi ca si eu, si multi colegi din generatia mea nu mai suntem "bine vazuti" in scena. Imi vine sa cred ca nu mai interesam. De-o vreme, joc rolisoare, si parca-parca sunt dat la o parte, desi ma simt vital si bine in pielea mea. Stii ce se spune, nu exista roluri mici, exista actori mici. Dar tot adevarat e ca nici un actor nu a ajuns mare facand figuratie.
Asa am inceput lucrul cu "Paracliserul": eu cu copilul meu genial (Lia Dogaru, fiica actorului), care face regia spectacolului, supervizeaza lumina, sunetul, in fine, trateaza piesa lui Sorescu intr-o maniera noua, desi te-ai fi asteptat sa se ocupe numai de scenografie. Daca citeste ce-am zis despre ea se va sucari, o cunosc, dar vreau neaparat sa scriu pe afis ca ea e autoarea spectacolului. Revin, si-ti spun: ca sa ma vindec de necaz, l-am ales pe Sorescu, pentru ca l-am iubit de cand, tanar fiind, i-am citit prima carte, "Singur printre poeti"- atunci aparuse si mi-a fost de ajuns ca sa nu-l mai pierd din ochi toata viata. Are o putere fantastica in premonitie: si-a cantarit moartea in "Paracliserul", pe langa alte zeci de chestii pe care le-a "ghicit" in scrierile lui.
- Si daca faceti "Paracliserul" o sa va vindecati de toate regretele?
V.D.- Ar mai fi cateva de care ma voi desparti la timpul potrivit, dar pot sa ti le spun.
E prea multa obscenitate peste tot: cinema, televizor, teatru, presa, cultura in final, de parca artistii sau ce-or fi, ar cauta o alta estetica: a uratului-grosier, a mudarului... Noi astilalti care incercam cealalta fata a lunii, asta care se vede frumos, noi, ce sa facem, sa ne impuscam? Am ajuns sa stau cu copilul meu in sala de spectacol si sa-mi fie rusine de ce aud si vad. Se face fronda fata de frumos. Noi am invatat la scoala ca prin arta trebuie sa distrezi, dar sa si educi. Pai, cum sa-i spun eu unui tanar pe strada :Nu vorbi asa urat, sau nu-l scuipa pe colegul tau, cata vreme el imi poate raspunde linistit: Pai tu aseara pe scena, ce faceai?
Pote si asta e un motiv ca lumea nu mai vine la teatru. Poate, sau poate nu, si uite-asa ajungem la alt sertar cu regrete. Poate oamenii sunt furiosi pe teatru, sau poate nu li se mai pare "cool" sa vina in sala. Noroc cu biletele vandute prin scoli: la al treila spectacol cu "Masura pentru masura", s-a umplut teatrul de copii de clasa a 5-a, si tot asa, toate spectacolele TNC au public de copii aproape imediat dupa premiera, indiferent de varsta sau de piesa, uite-asa la intamplare. Bietii parinti, cred ca s-au saturat sa le cumpere bilete la teatru. Aproape ca voiam sa incep "Paracliserul" cu replica: "Nu mai vine nimeni..", dar prea suna ca in bancul ala in care lipsesc intotdeauna ailalti.
Si-ar mai fi o nemultumire - personala. Cand m-am insurat asta-vara ( nu ma intelege gresit, asta e un lucru cu adevarat bun, asta si fata mea sunt singurele doua lucruri bune pe care le mai am de cand a murit, in '95, prima mea nevasta), deci, cand m-am insurat a doua oara, i-am spus domnului Solomon, care ne-a facut oficiile la primarie ca urmeaza sa cunune doi boschetari. Si chiar asa e, fara gluma: nevasta-mea are si ea copii care stau la ea acasa, iar eu, dupa 45 de ani cheltuiti pe scena, 115 ori 120 de roluri jucate (n-am stat niciodata sa le numar, asa am citit undeva) si multe alte "boli profesionale", n-am nici masina si n-am nici casa, ca apartamentul in care locuiam, l-am facut pe numele fetii mele, eu nu mai figurez nicaieri. L-am rugat atunci pe domnul primar sa ne dea o garsoniera cu chirie, ne-a zis ca da, l-am mai vizitat la birou o data sa-i aduc aminte, dar mi-au spus ca e ocupat si nu m-a primit. A uitat.
M-am intors aproape de unde am plecat. Era o vreme cand scoteam 7 premiere pe an si n-aveam nici casa nici masa, dar barem eram tanar, acum nici tanar nu mai sunt, nici 7 premiere nu mai joc, nici macar casa nu mai am...
- Poata ca nu, dar - "Sunt cel mai frumos din orasul acesta". Circula printre noi poezia asta, nici nu-mi vine in cap a cui e, de fapt repetam nebuneste primul vers, ne place, ne obsedeaza. Cum e, maestre, sa fii "Cel mai frumos..."?
V.D.- Foarte bine. Nici nu conteaza ce faci pe scandura, poti sa fii genial, sa se cutremure sala de geniu, daca ai nenorocul sa te fi nascut frumos, a doua zi tot asta auzi: Mai Ica, ce frumos erai ma aseara pe scena. (Indiferent unde te trezesti a doua zi).
Alaltaieri, pe strada, pur si simplu alerga dupa mine un domn cam de varsta mea. Cand, in sfarsit ma prinde, se pierde de emotiune, si duios, si tremurator ma intreaba: Domnul Valeriu Dogaru? - Da. - Dumneavoastra...ati fost, sunteti cel mai frumos june-prim pe care l-am vazut in viata mea. - Aide dom'le, de fost oi fi fost, da' la 70 de ani, nici dintii in gura nu mai sunt ai mei.
- Inteleg ca aici ispravim nemultumirile.
V.D.- Da, nu mai am. Nici macar ca nu mi-am facut buletin de Bucuresti cand asta era o moda, si nu regret nici ca Bucurestiul pare ca nu m-a vrut pe mine.
E o chestie asta, intre Bucuresti si actorii din provincie. Nu conteaza ca luasem premii importante la Brasov pe care bucurestenii nu le primisera (jucam ceva de Dario Fo-"Moartea accidentala a unui rebel" in care aveam 5 roluri cu (pre)schimbarea in scena in fata publicului, nu in culise); nu mai conteaza ca am facut turnee cu teatrul asta prin toata lumea. Cel putin eu nu am avut sansa in Bucuresti. O singura data, cand era Ciulei la Teatrul Municipal, el m-a vrut intr-un spectacol, si nici Ciulei, nici Dominic Stanca - asta era secretar literar acolo - n-au reusit sa infranga sistemul. "-Draga, mi s-a spus, daca nu ai casa si buletin de Bucuresti, nu te putem distribui la noi, oricat as vrea".
La 33 de ani - varsta crucificabila - am jucat Tudor Vladimirescu la Vlad Mugur. Dar Vlad a fugit putin dincolo si cu el dusa a fost si sansa mea sa ma mai impun in Bucuresti.
Cat e ceasul? Aoleu, trebuie sa-mi gasesc repede mustata pentru "D'ale...", unde-o fi, si intru in zece minute. Scuza-ma. Ti-ajunge cat ai scris acolo?

O fi de-ajuns?
Sunt in posesia unui mic pachet cu bijuterii. Si asta ma face atenta. Daca nu le asez cum e bine in vitrina, s-ar putea ca lumina dureroasa ce curge prin ele sa nu mai binecuvanteze frumoasa fata a lumii.
- Asa cum ar trebui -


articol aparut in ziarul "Inainte" Craiova,24 martie 2008

marți, 18 martie 2008

Vlad Drăgulescu - interviu


Theatre-caffe "Play" sau grădina inocenţilor
Interviu cu actorul Vlad Drăgulescu



Dean Martin - That's Amore
Asculta mai multe audio Muzica »


Fumul ţigării albeşte nasul lui Buster Keaton. Vlad scrumează pe tavă, iar sepia din spatele lui se prelinge scurt în colaj: Keaton surade de pe stâlpul cafenelei "Play". Asta e de bine. Cred.
Băiatul tace.
- Spune-mi povestea. De ce suntem aici. De ce "Play"?
V.- Pentru că marile spirite se întâlnesc. Glumesc. Play, pentru că asta e primul loc stabil, primul stabiliment să zic, unde am jucat, joc, după ce am teminat facultatea. Sunt actor, ma simt actor, dar dacă mă întreabă cineva pe stradă, mi-e aiurea să spun ce sunt şi câte sute de roluri n-am jucat până acum.
- Gloria prea devreme?
V.- N-aş zice aşa. E mult spus.
- Totuşi, lumea te-a văzut de multe ori jucând "Un bărbat şi mai multe femei". Oamenii pleacă fericiţi după spectacol şi te iubesc. Pe tine şi pe Edit (Mag), desigur. Cum aţi ajuns la piesa asta?
V.- A fost ideea lui Edit, iar textul a devenit repede pretext să ne jucăm. Trebuie să ştii că piesa nu are ordinea asta în scriitură, tablourile se succed altfel, dar aşa ne-a venit, împărţirea şi ordinea asta ni s-au potrivit mai firesc, iar Raluca (Păun, regia) ne-a suportat cu drag (sper). Am repetat cam 2 săptămâni şi îţi spun, oricând şi oricât ne simţim bine în echipa asta.
- Spectacolul ăsta nu e doar o întamplare fericită şi atât. Pare că tu ţi-ai luat destinul în mâini, ca sa ma exprim... aşa, mai demult.
v.- În anul 2 de facultate, după ce am consultat situaţia teatrelor din ţară, am cântărit cam ce şanse avem/n-avem noi să ne angajăm într-un teatru profesionist după şcoală, am creat "Asociaţia I.S. Drăgulescu". Am încercat să-mi dau mie şi să dau colegilor mei în aceeasi măsură posibilitatea reală să joace, să aiba un "acoperiş", să creez trambuline către teatrul de scenă.
- Tu ai încercat şi o alta trambulină. Spune-mi cum a fost astă-vară la Festivalul Tânarului Actor de la Mangalia?
V.- A fost dulce-amar.
Dulce, pt. că a fost efectiv prima oară când jucam, după facultate pe o scenă profesinistă şi tot dulce pentru că mi-am dat seama ce fericit mă fac aplauzele, mai ales ale unor oameni complet necunoscuţi cum erau acolo, unde nu ştiam pe nimeni: nici pe membrii juriului, nici pe critici, nici prieteni în sală, nimeni-nimeni. Şi touşi, mi-au strigat "Bravo!", iar unul din ei a scris despre mine ca sunt ultimil nedreptăţit al galei festivalului. N-am fost rău defel, pesemne, dar juriul nu m-a văzut în rolul laureatului. Înţelegi care ar fi partea amară.
- Ce-ai jucat?
V.- Păi, am intrat ultimul în preselecţie, şi am jucat vreo 25 de minute un colaj făcut de mine. Am început cu moartea lui Mercutio din "Romeo şi Julieta", a urmat trecerea printr-un moment de jonglerie pe textul din "Angajare de clovn" de Vişniec, apoi o pantomimă, tot de-a mea în care joc împreună cu o haină ce devine personaj însufleţit şi, utimul, monolgul obligatoriu care de data asta s-a numit la Mangalia, "Dex 305". E de fapt un text făcut de cineva din toate cuvintele de la pagina 305 a Dicţionarului Explicativ şi care trebuie să capete un sens în context. Fiecare şi-a construit propriul sens, propria direcţie a textului. Culmea e că juriul a fost încântat (mi s-a spus) de interpretarea mea şi a unei colege, dar, răsplata... n-a mai fost.
- Care e relaţia ta cu Teatrul Naţional din Craiva?
V.- Cu TNC am o relaţie de colaborare şi bună vecinătate. Unul din spectacolele "Asociaţiei" şi la care sunt producător, adică "Aplauzele le iau mâine"(regia o semnează actorul Cătălin Băicuş) are contract cu teatrul pe doi ani. În prima fază, spectacolul, unul neconvenţional, primul de genul ăsta in Craiova, a avut o viaţăa de theatre caffe. Într-o seară, l-am invitat pe domnul director Cornişteanu să ne vadă, ne-a plăcut şi am bătut palma.
- Parcă ai dat concurs în toamnă la TNC.
V.- Mi-aduc aminte ce rău mi-a fost. Şi-mi aduc bine aminte şi mi se face şi mai rău. Nu vreau să mă scuz, dar n-a fost într-un ceas bun atunci. Nici textul n-a fost alegerea cea mai fericită a mea, nimic n-a mers...
- O neşansă aduce mai mereu o mare felie de noroc. Ce ţi s-a întâmplat bun de atunci?
V.- Cred că a fost să se întample "Un bărbat şi mai multe femei". Povestea asta chiar mă face fericit. Încerc uneori să rezerv două-trei locuri penru câţiva prieteni şi să nu mai găsesc scaune, oamenii vin mulţi şi sper să mai vină, nu pentru mine, nu sunt un nume, să vină ca să vadă teatru. În zilele noastre problema ar fi că teatrul nu mai are public. Să dam lumii spectacole cât mai bine făcute şi atunci teatrul o să-şi (re)găseasca publicul.
- Văd scrise pe manifestul "Asociaţiei" o mulţime de proiecte. Ar mai fi vreunul pe care nu l-ai scris acolo?
V.- Ar fi, dar...parcă n-aş vorbi foarte mult despre asta ca să rămână totuşi o surpriză.
- Totuşi...
V.- Premiera şi câteva spectacole vor fi tot în Play, peste două săptămâni. E vorba de un spectacol-dans pe care l-am gândit în două personaje: eu şi colega mea Ruxi Chelaru, care termină facultatea anul ăsta şi pe care o admir. Are o plastică a corpului şi capacitatea motrică mult peste obişnuitul unui student la actorie, fie el şi în ultimul an.
Mă întorc şi îţi spun că se cheamă "Metamorfoze" şi îl repetăm de puţin timp.
- "Metemorfoze"? Ca ale lui Ovidiu?
V.- Ei, tot despre iubire e vorba, ca la Ovidiu, cum zici tu. E, dacă ar fi să povestesc, istoria relaţiei dintre un magician şi asistenta lui, care începe ca aceea dintre creator şi creatie şi continuă a la Pygmalion, cu o poveste de iubire. Piesa nu porneşte de la un text, ci de la ideea mea despre dragoste: o cutie, ca a Pandorei pe care o deschizi, arzi s-o deschizi - şi, surpriză! Habar n-ai ce iese de acolo: "Metamorfoze"!
Ca şi spectacolul de teatru văzut ca un corp în sine. Iese într-un fel în premieră, apoi îşi trăieşte viaţa şi se transformă, se maturizează cu fiecare "reprezentaţie", pe fiecare scenă pe care îl joci.
- Chiar aşa, încotro ai de gând s-o apuci cu astea două premiere?
V.- "Metamorfoze", ca şi "Un bărbat şi mai multe femei" va rămâne o vreme în Play, după care o să plecăm în turneu prin ţară.
- Succes! Săptămâna trecută, domnul director Voicu de la Teatrul "Luni" de la Green Hours vorbea frumos despre tine. Pare-se, eşti bine venit
V.- Mulţumesc.

I see a little silhouette... Scaramouche, Scaramouche...Şi băiatul de aur se strecoară printre coloanele din Play şi se topeşte fermecător peste colaje.





Apărut în "Înainte"- Craiova, Luni, 17 martie 2008

duminică, 16 martie 2008

Alfred Rece - interviu





Deep Blue Something-Breakfast At Tiffany's
Asculta mai multe audio Muzica »

Alfred Rece si Africa de la Ciutura

Alfred Rece are un atelier cald. Si o soba fierbinte care duduie cand intru.Nu e chiar un atelier. E un loc unde cativa "studenti" se aduna sa lucreze din simpla placere: Scoala de Arte "Cornetti", sala de grafica. Fredi nu mai are atelier. Dar asta e alta poveste...
-Iti mai aduci aminte cand mi-ai dat doua scoicute: un drac de mare si un inger?
F.-Da.
-Mai ai din astea?
F.-Nu. Ti-am dat ce aveam mai bun.
-Nu fi poltron.
F.-Dar mai am catea ceva din suita de motive.Am acasa un peste uscat.
Hai sa-ti sun povestea. Plecasem intr-o zi cu masina la intamplare, pe coclauri. Pe langa Ciutura, drumuri arse ca-n Africa, pene de cauciuc, praf, uscaciune si, pe undeva, asfintitul. Cam in vremea asta am intalnit cateva case prapadite, aruncate pe camp si o familie de oameni mai tristi si decat mine. Am intrat in vorba, i-am intrebat daca n-au macar niste peste sa-mi dea si mie. "-Am 3, raspunde omul, ne pregateam sa-i punem in oala, da' ia-i dumneata". Mi-au placut cum aratau in lumina aia si, dupa ce i-am adus acasa, am inceput sa curat de solzi unul din ei. Jumatate curatat a ramas pana in ziua de azi, pentru ca asa, partial "preparat" l-am folosit model intr-o lucrare.
Pe altul l-am dezghiocat si am folosit capul lui,spintecat pe grumaz cum ar veni, in alta lucrare. Am capul de peste si acum, aici in dulap. Nu ti-l arat, ca miroase crunt.
-Ai un desen meticulos, de detaliu. O fi realista tusa ta sau, cum s-ar clasifica?
F.-Daca mi-ar fi spus cineva in facultate ca la 37 de ani o sa pictez figurativ, il luam la bataie. Toata viata am pictat in dulcele stil modern. Dupa ce am luptat sa spun si eu ceva cu orice pret si sa fiu musai avangardist, am ajuns sa vreau sa spun ceva, in orice forma ar fi, numai sa spun ceva care sa nu fie minciuna, pentru numele lui Dumnezeu...

Un mar. De atat am nevoie. Un mar care sa fie pefect.

F.-In fond, s-a facut absolut tot. Iar noi,crezand ca vrem sa facem arta avangardista, repetam anii '20. Ce sa mai vorbim de arta conceptuala sau de arta instalationista. Hai sa-ti dau un exemplu de arta conceptuala.
Un tip se urca in tren, in vagonul de clasa a 3-a si spune ca va traversa timp de sapte zile Rusia, scriind zilnic intr-un jurnal. Aranjeaza cu presa, vin cu el reporteri, il fotografiaza si-l filmeaza zi de zi cum scrie, cum doarme, cum maninca. Si individul asta, incepand cu prima zi a calatoriei, isi scoate din geanta o placuta din alama, si-o aseaza sub picioare si scrie, si scrie...Spre seara, isi desface placuta pe care, in urma unui gen de oxidare, ii ramasese impregnata forma talpilor, si-o pune inapoi in geanta. A doua zi scoate alta, a treia zi la fel, a patra, si tot asa, pana in a 7 zi, continua asa scrie si sa stea pe placute.
La incheierea excursiei, coboara din tren si, in orasul in care se nimerise, isi pregateste repejor vernisajul, pt. ca omul era artist, daca n-ai inteles.
La venisaj, aceiasi reporteri infiorati, decopera o masa pe care statea asezat deja celebrul jurnal, inconjurata de suave placute, 7 la numar, cu picioarele maestrului. El se apropie de masa cu o sticluta de gaz, da foc jurnalului ca, mai virtos acum, sa fie intrebat de asistenta: "Dar vai, maestre, cum, si jurnalul, ce-ati scris in jurnal o saptamana intreaga?" "-Ei, asta, domnii mei, ma tem ca nu se va sti niciodata!".
Asa ca, intelege si tu ce-ti place din asta, asa cum fiecare a inteles la vremea aceea ce a vrut: ca arta e efemera, perisabila, ca talpile profetului, ca cifra 7 e fatidica, etc...Si gandeste-te ca asta se petrecea in anii '80. Mi-e frica sa ma intreb ce mai face maestrul...
Mie mi-ar ajunge sa pictez un mar. Atat. Stii cum zicea fizicianul ala genial: toata informatia ramane stocata intr-o gaura de
vierme. Ma gandesc ca daca un mar e pictat dumnezeieste, toata dumnezeirea asta va fi si ea stocata cumva in gaura asta
neagra.Vezi, in cazul asta nici nu conteaza cum e pictat marul -simbolist sau abstract, daca e desenat rotund, patrat, sau triunghi. Trebuie sa pictezi ca sa fii atemporal. Sa pictezi cum a scris Mozart, cu ochii la Dumnezeu.- El care a repetat toata viata ca n-a compus nimic, ca e doar un medium in relatie cu ce-i mai sus.
- Acum esti neoplatonic si Fra Angelico. Te si vad pictand altare albastre si aurii in Perugia ca Beato.Ori esti doar indragostit de mere.
F.-Sa stii, maestrii, cum e Angelico si altii chiar, duceau o viata curata ( Fra Angelico a fost staret la San Marco) si tot asa si lucrau: curat. Mergeau prin viata senini. Stiau ca n-au facut erori sau orori. Pretios-sentimental, sau nu, ce conteaza? Poate ca latura asta de inger, pe cred ca o avem fiecare, ar trebui activata ca sa avem acces la creatia divina care, in mod neoplatonician cum zici tu, e adevarata creatie. Si da, e adevarat cu merele. Morandi (Giorgio, n. a.) ajunsese sa picteze numai sticle, gituri de sticle si cioburi. Eu de ce n-as picta toata viata numai mere?
- In stil figurativ, desigur.
F.- Nu conteaza. Faci un mar sau tragi o linie - o singura linie sa ramana dupa mine, sau un singur mar.Dar sa fie perfect.

Grupul "Crinul" si caderea in lume

- Spune-mi de grupul "Crinul". Cum v-ati strans?
F.- Grupul "Crinul" a fost acum 1000 de ani, prin 1996. Eram tineri si frumosi in anii aia in care politicul incepuse sa ne umfle panzele tuturor, mai ales tinerilor. Crinul e simbolul monarhiei franceze, al puritatii, dar lumea ne confunda zilnic cu "Iris". "Crinul" a expus numai in Bucuresti: la Curtea Veche, la Mogosoaia, la Palatul Cantacuzino (casa Enescu), la Bancorex.Eram vesnic optimisti, existau in fiecare saptamana sponsori care ne incurajau cu bani si cu texte: "sa faceti voi ceva pentru tara asta, ca sunteti tineri si aveti norocul sa puteti transmite ceva". Dar eu am plecat in Germania - asta e alta poveste- si grupul "Crinul" s-a spart.

- Zi-mi cu Germania. Ce poveste?
F.- Matusa mea a fugit prin '78. O istorie intreaga...Unchiul meu a plecat intai si apoi a facut greva la ambasada ca sa-si scoata nevasta din tara. Mai tarziu, si cam la 2 ani o data, ea primea viza de intrare. Inchipuie-ti ce ochi cascam si cum mi se umflau narile cand isi desfacea geamantanele ei parfumate (si miroseau ca-n alta tara, si culorile din tesatura erau altfel, mai vii) si insira pe pat toate minunile alea legate in pachete si pachetele pentru noi. De copil nu-mi doream decat sa plec cu ea.
Mai tarziu, prin '87, dupa ce luasem la facultate, traversam Victoriei ca sa merg la scoala si, prin Amzei, zona asta, ma intalneam in fiecare zi cu Ceausescu care mergea spre C.C. in masina lui cu ifos. Ii vedeam intai securistii care se scurgeau imbracati civil printre oamenii astilalti din piata si parca-mi baga unghia in gat privelistea asta. Nu simteam decat ca n-am aer, ca trebuie sa ies. Dincolo.
Dupa '89, cand a venit vremea, am tulit-o. De atunci plec in fiecare an in orice tara vreau. Marea mea bucurie e ca pot sa calatoresc, sa merg prin muzee si de o mie de ori. Romanii care merg dincolo ar trebui sa se opreasca, dupa ce ies din mall, si intr-un muzeu, doua, daca n-or fi prea obositi. Gandeste-te ca muzeul de care vorbesc acopera cu capodopere nu un secol sau trei, ci vreo 10 secole.
E drept ca, de exemplu, in Germania poti trai in asa-zisa "zona a umbrei" fara sa simti ca esti intr-o tara educata. E zona in care iese animalul si isi trage prada mai grasa, apoi sambata si duminica doarme, pt. ca lunea sa o ia de la capat. Nici muzee, nici concerte. In Hoffbrauhauss, beraria unde isi citea Hitler discursurile, nu l-ai fi putut intalni pa Celibidache.
In schimb, acolo vin tirolezii care-si iau din rafturi halbele lor din portelan cu cheita, de cate 2 litri fiecare si varsa pe gat kilograme de bere.Dar daca bei 5 din astea, n-ai nimic. Te faci mai vesel, atat. Din cauza asta, eu bere in Romania nu mai pot sa beau. Parca pun otrava in ea, ma doare capul.

Sa revin, raportat la nivelul lor, de brand al adevaratei Europe ( cu muzee, concerte de gala, toata mitologia Mitteleuropei) asta pare un spatiu jos. Si totusi, in raport cu zona noastra de educatie, te simti in siguranta langa tirolezii astia veseli si unsurosi.
Una peste alta, norocul meu a fost ca am putut traversa mai multe cercuri. Unchiul meu lucra la Filarmonica din Munchen si sambata imi aducea cate un bilet de 200 de marci, cu scuze: "N-am putut, draga, sa-ti fac rost de cele mai bune locuri. Alea cu 500 de marci s-au vandut de marti."
- Si ce-ti place tie la Craiova, via Munchen? De ce revii? De ce Craiova?
F.- Aici stau. De aici sunt, cu parintii mei cu tot. In plus, nu-mi place Bucurestiul. Am stat 6 ani acolo. Trafic, isterie, iar cand iti vad numarul de Dolj, te claxoneaza pina-ti vibreaza caroseria. Apropo de ce-ti spuneam: daca te opresti pe una din autostrazile Europei Centrale, fie numai ca sa te uiti pe harta, uite asa, ca boul in mijlocul drumului, nu tipa nimeni, n-auzi nici un claxon, nimic, toata lumea se opreste in spate, asteapta, ba chiar se dau jos, iti dau tircoale masinii, poate ti s-a facut rau, poate ai nevoie de ceva: au deprinderi care te fac sa te simti om.
Iti spun, te desumfli, te strici ca un mar dupa ce vii de dincolo, clocotind de idei marete, cu capul plin de programe culturale, de " hai sa facem ceva cu tara asta". Gata, nu mai zic nimic pe tema asta.
Deci, Craiova ma calmeaza, pt. ca e un oras linistit. Cand aveam 20 de ani, zbuciumul imi folosea. Acum, pot gandi numai in liniste.

Despre distributia artei intre Leamna si Podari

- Si ai fost profesor la Liceul De Arta. De ce nu mai...
F.- N-am vrut invatamant. Nu-mi place sa fiu pindar. Aici ( la "Cornetti") fac invatamant ca la facultate, Vin "studentii" din pasiune.
-Vad ca ti-e drag, de vreme ce m-ai chemat aici si nu la atelier.

F.- Nu am atelier. E povestea cu casa retrocedata de pe "Firmilian" unde-mi daduse "Uniunea" (Artistilor Plastici, n. a.) atelier. Mi l-am raschetat, paluxat cu banii mei.
A venit un tip care s-a dat drept proprietar ( si n-avea cum sa fie, pt. ca proprietatea apartinuse demult chiar unei pictorite, Ana Petrarian, nu putea avea ea mostenitori care sa dea afara din casa artisti) si care de fapt fraierise cu bani putini pe adevaratii mostenitori ai pictoritei, ca sa ne dea pe toti afara. Eu, care sunt membru al Uniunii, n-am vazut nici o despagubire pana azi.
Marcel Voinea si presedintele Uniunii, Cristi Popa aveau atelier in parc, dar Primaria i-a dat afara si pe ei. Primarul ne-a dat spatii la Leamna ( n-ai cum sa te duci acolo fara masina) si-n centru, pe Fratii Buzesti, insa cu asta s-a razgandit si ne-a spus sa mergem la Podari, in cladirea spitalului de nebuni, ca noi suntem vaccinati si nu se ia. M-as fi dus la Leamna- tot in cladirea unui spital ne-au trimis, la tebecisti- da' e un frig acolo de-ti ingheata sangele. Marcel Voinea e de la tara, sparge lemne, face focul, se descurca, eu nu ma vad facand asta...

Imi arata o pasta galben de crom, prizoniera intr-un tub de plumb, parca afumat.
F.- Tubul asta are 35 de ani, daca te intereseaza cum am inceput. Unchiul meu, profesor de romana, altul, picta din pasiune; ma tinea langa el doar lumina aia uleioasa, numai acolo unde picta el, lumina avea miros de guasa portocalie si de eter. Si ma simtea ca ma strecurasem acolo, unchiul, se oprea, isi amintea ceva, ridica pensula si ma atingea pe nas: "Auzi, iar ai facut tu o prostioara!". Poate avea chiar pasta din tubul asta pe pensula, si apoi ea treceape nasul meu. Mirosul ei ma ametea, imi placea. Mai tarziu, cand terminam un desen al meu de copil, starea asta de placere, de bucurie nu inceta sa-mi dea fiori pe spate. Era firesc ca asta trebuia sa continui sa fac.
Am intrat primul la Pictura, in '87. Si, crede-ma, am fost printre primii pe multe zone. Imi batea vantul in frunte. Si stiu ce inseamna. Acum stiu: nu inseamna nimic! Trebuie doar sa treci linia de sosire. Si cu un mar in mana...


Fredi mi-a dat un drac de mare( o vegetala uscata, mica, innegrita, care prezinta doua coarne), si o cocchilie alba, rasucita ca o coafura de inger: doua piese marine.
Ma uit la ele. Seamana cu doua zaruri.
Le mangai usor intre palme.
OK. Fredi, mana asta o joc pentru tine!




articol publicat in "Inainte"- Craiova, Nr.2, luni, 10 martie 2008

joi, 13 martie 2008

eu,juli

blog,blogging deci...