marți, 24 mai 2011

Raspuns pentru utilizatorul de blog nevers la postul meu anterior

nevers, știi unde e bine să te abții de la greșeli? În bucătărie! E singurul loc unde nu se admit greșeli, pentru că ai datoria să-i hrănești pe ai tăi SĂNĂTOS! De-asta rețetele sunt redactate cu precizie și unele din ele - acelea în care cred! - trebuie respectate întocmai.

În bucătărie se dă cea mai importantă bătălie de pe pămînt și doar acolo se manifestă adevăratul eroism... Restul sunt cipsuri...

Poate că unii fac improvizații și acolo. Ei sunt numiți artiști în bucătărie. Despre ei mărturisește arta culinară și ne abatem de la subiect... Nu despre asta vreau să vorbesc aici...

Am vrut să scriu acum despre o anumită corectitudine a modestiei de a merge pe drumuri bătute (bine! :) în scopul nobil de a dărui hrană din iubire și protecție... Și da, ăsta e adevăraul eroism: sacrifici orgoliul descoperirii, de dragul condiției bune, al sănătății ălora pe care-i iubești!

duminică, 22 mai 2011

caligula... (studii 2)





A trebuit să mai cheltuiesc o seară de mai pentru un al treilea spectacol ca să pot scrie asta: într-o poezie cu formă fixă - așa cum arată construit personajul Caligula pînă în această clipă , Leoveanu tot mai are timp/chef să se joace încă puțin... să spargă migăloasa lui dantelă de gheață, să cojească statuia, ei da, să greșească. Riscă mult făcînd asta, chiar dacă riscă precum un profesionist, cu toate simțurile în priză, totuși rezultatul nu e întotdeauna cel mai izbutit exemplar Caligula, dar...

... Dar greșeala e fertilă. Stă în carnea oamenilor curajoși și poate nobili un amănunt cald și dulce ca mirosul de nou născut: promisiunea de a greși - iar greșeala lor e fertilă, greșeala lor îmbogățește Pămîntul tot, nu încurcă ci leagă rod... Îmi place să cred că artiștii au puterea asta...
Fiindcă poate că toate astea nu se arată ca un câștig imediat, poate fi sacrificată reprezentația unei seri întregi, dar povestea se rotunjește cu fiecare spectacol, iar următorul devine culmea tuturor celorlalte din urmă...
Mi-a plăcut tot ce-am văzut azi pentru că la aplauze, multe, prelungite, scena părea bogată ca pămîntul care a suportat un duel între frumoși cavaleri, doborîți toți pentru onoare. Încă mai am lacrimi pe față, atît de frumos au căzut colegii mei astăzi...
(va urma)

duminică, 15 mai 2011

Moon over Paganini



Am ajuns comod, cu zece minute înainte. M-am suit pe scenă - bine că am parte de ea, de data asta pentru că acolo instalaseră scaunele pe care cumpărasem bilet - mișto loc și ivit ulterior, căci spectacolul s-a vândut cu casa închisă și cu toate locurile din sală ocupate: Alexandru Tomescu în turneu național cu Stradivarius și cu toate cele 24 de Capricii...

... aș fi putut să rețin un singur lucru și să mă car acasă: un reflector care atîrna pe peretele dimpotrivă mă tot pleznea în moalele capului pînă când a câștigat teren și mi s-a încrustat ca un vierme în fibra optică. Nu, nu e asta, vorba Ninei Zarecinaia, pentru că am clipit de două ori - by the way, așa face un miop când devine necesar să răstoarne lumea în juma' de secundă (ce motiv mai drăguț să mă fac că mi-am uitat ochelarii acasă-n bucătărie...). Din clipa în care pleoapele mele prăfuite de fotoni au reinstalat spotul cumva în spatele barei de rezonanță a viorii, totul s-a petrecut cu repeziciune, în plin vârtej accelerat de particule: timpul s-a desprins din horă, s-a răsucit și s-a lipit ca o clătită la finalul mișcării ei de revoluție undeva pe decupajul filmului Al cincilea element (vă mai amintiți faza când echipajul ajunge pe o planetă populată ambiguu și nimerește la concertul unei dive galactice, ființa aia cu capul încununat de tentacule si sunete de toate culorile, care cântă și cântă și împerechează arpegii pînă când din pelicula filmului începe să curgă muzica împletită a cinci sisteme solare, muzica aia care începe de obicei cu respirația unei păpădii și continuă cu extrase din rotații, revoluții, evoluții și colaps...?)
Da și, pe urmă, când am clipit iarăși des, pentru că voiam să încerc o nouă corecție, m-am mai uitat o dată cu aceeași privire de toantă și am văzut grația însăși în cea mai lipsită de grație formă pe care ți-o poți imagina: forma umană - un corp de băiat aplecat peste ceva... și nici măcar nu mai conta, și nici măcar nu mai știe nimeni dacă din Tomescu mai rămăsese vreun atom Tomescu... chiar și gândul evaziv și infatuat că cineva și-ar putea dori o altă emoție și un alt conext, sau pe George Clooney traversând scena aia, de pildă :), a fost îndepărtat cu gestul cu care alungi o muscă... Nu știu nici dacă atunci, în acea secundă, pe umărul lui stâng purta un mic animal cu sudoare și puls sau dacă Orfeu fusese blocat la facerea lumii într-un mic eșantion vegetal... În același timp, pe retroproiecția video (spectacoloul beneficiază și de așa ceva: un ecran mare pe care aleargă un film compus din 24 de pași), mâinile unui lutier parcurgeau drumul invers al facerii unei viori, de la modelul din vitrină pînă la pădurea plină cu mici viori însămînțate în brazi... return to innocence.

... pe la Capriciul 20, felul în care soarta, hazardul, 301 heruvimi sau numai tehnica de execuție au decis să grupeze alămurile din visul cu numărul 2050 pe anul ăsta, ca să recompună sunetul nu al unui cimpoi (chiar dacă așa se cheamă partitura - Cimpoiul) ci - ca și numele unui brand irlandez - în 100 pipes, atunci când încercam să-mi trag palme în silent mode ca să îmi opresc o buclă de lacrimi atârnînd de ureche în jos... (încercați să identificați poziția gâtului, hai, că e logic, începusem să mă uit în sus...)

... m-am trezit de cinci minute și recitesc aiureala pe care tocmai ați parcurs-o - dacă ați parcurs-o... constat că numai despre Paganini n-am scris nimic. Vai, ce mă bucur, mergeți să-l ascultați, face sincron cu Tomescu. E singurul lucru pe care voiam să-l spun de fapt, dacă aveam bunul simț să-l spun de la început, fără să bat apa în piuă, de mâine o să ajungă și în orașul vostru... Craiova a fost abia al șaselea oraș al turneului...