miercuri, 21 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 19, ultima parte

(..) Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
- Eu sunt tu…?
- Extended version. E și un cântec “We are the faces of all who came before…” Tu ești eu. Sunt la fel de viu ca tine. Poate mai viu. Adevărat, nu mai locuiesc un corp, dar sunt mai viu ca tine care nu ți-l cunoști pe al tău nici după atâția ani împreună. Te-am văzut eu că cum stai pe mal și ți-e frică să te arunci în apă să înoți. Să nu-ți fie niciodată frică de moarte. E un nou început. Să nu-ți fie niciodată frică de un nou început - e o mică moarte, dar are și avantaje…
Povestea asta e a ta. Povestea ta când nu mai ai ce să-ți dorești - când nu mai ai ce să-ți dorești, ți-ai dori să-ți mai fi dorit măcar un pic mai mult odată, ca să să schimbe situația. Să se lipească stelele.
- Pe asta n-am înțeles-o.
- Dar o înțelesesei, știu… Pe scurt, scrie despre ea ca și cum ai scrie despre tine.
Apoi ridică totul la pătrat, la cub, la mult mai mult decât atât și trăiește-o. Apoi scrie-o și dă-i un alt final. Rescrie ultima parte, căci a fost greșită. Moishe o regretă. A rămas cu mine, a plătit preț de două vieți să mă ajute s-o găsim… Ne-am iertat.
- Ne-am iertat.
- Regretă.
- Regret.
După ce finalul va fi altul, eu și ea ne vom revedea. Mai precis, vom fi la fel cum eram și vom urma de unde rămăsesem înainte ca greșeala să se strecoare. Eu vin din viitorul care a creat un trecut, hei, amintește-ți, timpul măsurabil nu e relevant. De fapt nu timpul trece, materia trece. Pe asta o s-o înțelegi pe pielea ta mai târziu, mult mai târziu decât te-aștepți, în vremea când expresia pe pielea ta nu-și va mai găsi noima. Spiritual, suntem unici și asta nu trece. Suntem un pachet de sensuri care determină materia să ne genereze. “Noi, cei de pe Tleilax, considerăm că în Univers există doar un insațiabil apetit de materie. Energia este singurul solid autentic. Și energia învață. Ascultă vorbele mele, Prințesă: energia învață! Asta numim noi putere”. Ți-am băgat un citat din preferații mei. După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că e și preferatul tău, unul din ei.
- Frank.
- Herbert… Adevărata misiune e a spiritului. E ca pe un banc de lucru: gândul e modelul, gândul modelează. Intenția creează. Iar gândul e cuvântul. Cuvântul lui Moșu’, dar mai ales, cuvântul care scrie. Ascultă vorbele mele, cărțile scriu universul, bancherule. Iar universul nu are umor. Dacă ai sarcasm cu el, are sarcasm cu tine, așa că zi exact ce vrei să zici dacă vrei o execuție bună. Să zicem că vin din viitor și-ți spun, scrie-mă! Scrie-mă cu tot ce-ți dorești tu și o să ți se întâmple. Trăiește-mă, atunci ea apare, căci o cheamă contextul. Apare cum a apărut Galateea.
Pentru că povestea lumii nu e despre cât e ea de adevărată, e despre cât de tare poți să crezi în ea. Dacă ți-o poți imagina, înseamnă că există. Dacă o poți mirosi, înseamnă că e vie. Dacă o poți pipăi, înseamnă că se trezește din nou. Așa apare Galateea…
Ștefan se uită o clipă la geamul vânăt de vălătucii dimineții. Se sprijini de tâmplă.
- Mai vrei un citat? Ah, dar îl știi deja. Uite:
"Știi?
Mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt... Îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple... nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste... “
- Și tu ești pueril.
- Mă descurc.
- Dar m-ai chemat chiar tu! La pagina 80. În plus, stai seara de vorbă cu lumea, te-am găsit ușor…

Nu mai știu ce-a făcut Ștefan. Probabil, și-a luat perna și-a dat cu ea în perete. Dar Kontogouris trecuse. Trecuse…
A doua zi nu și-a mai amintit nimic.
Nu fi bou, s-a rezolvat, i-a transmis mai târziu Kontogouris printr-o telegramă. Povestea s-a scris. Cineva cred că mă iubește. Și nici nu trebuie să fie foarte sus, acolo. Ea e aici, cu mine.
P. S. Dormi degeaba, visul e la mine. Mi-a zis mie Vasilievici.
P.P.S. Și el e aici, cu mine. Hihihi.

Dedic aceasta bunicii mele Sanda, mama, pentru că așa i-am spus eu întotdeauna, mama. Minunată povestitoare. Ea e dincolo acum.
Mică, dacă voia să se dea bine pe lângă mine, mă striga de prin curte: Iulioară, ia vino, ia… Când am pășit prima oară în Sulina (vorba vine, că doar nu era să pășesc pe apă, sau cine știe…) primul lucru pe care l-am văzut a fost o barcă pe care cineva o botezase Filioara. Make sense…

marți, 20 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 18

...controlori de trafic suntem. Suntem lumea văzută de sus, din zeppelinul uriaș al cărților care scriu despre lume. Știi cum e să privești lumea din turnul de cotrol? Obiectele zburătoare sunt monitorizate pentru ca cerul să rămână frecventabil, știi nu? Când iubire e, cartea trece. În plus, știi ce frumos se vede de sus? Phoai…
- Adică tu nu dai bani pe cărți…
- Eu sunt din zonă, amigo. Singura pretenție legitimă pe care o poate emite un scriitor e să-l citesc, nu să-l cumpăr. Mie literatura mi se oferă.
Ei, și un pic mai încolo, după ceva practică în bibliotecă, am priceput cum stă treaba, iaca, am ajuns la rădăcina lucrurilor, la adevărul vieții. Al vieții mele, că pentru viața mea m-am coborât eu în infernul cotidian, în loc să stau sus la căldurică, m-am coborât ca să mi-o reiau: nu exiști până când nu te scrie cineva.
Cineva m-a scris greșit și m-a scris dinainte să se nască, pentru că stricto sensu timpul nu e relevant. Cineva din față răstoarnă toate piesele de domino. Nu contează că am trăit înaintea lui, m-a scris oricum din viitor. Desigur, din viitorul măsurabil. Nu din timp, căci din timp vin eu. Și degeaba i-am făcut vizite, degeaba l-am bătut la cap, ce urma să fie scris a rămas scris. Și scris fiind, mi-a întrors viața. Dacă vrei, voi utiliza expresia m-a postdeterminat, deși sună ca un căcat într-o pădure de brazi…
Iar ea… Ea. Știam că se ascunde în paginile unei cărți. Și că așteaptă s-o găsesc. Ca să fim împreună trebuie ca cineva să ne fi scris; să ne fi scris împreună. Literarmente. Din păcate, ce există redactat până astăzi e doar un caz de malfunction. Adică, unul a scris despre mine doar trei fraze trunchiate, iar pe ea a sărit-o din proiect cu totul. Ca și când n-ar fi fost.
- Cine, mă, Jean Bart?
- La pagina 191. Verifică și tu. Nu e nicio Gelsomină acolo. Și nu e nicăieri în Europolis. Iar ăsta a murit împăcat la gândul că a scris despre mine, ține-mă că iar m-apucă nervii…
- După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că te-ai luat și de el, i-ai făcut vizită împreună cu ăstălaltu… Ați făcut circ și la om în casă, cum ați făcut pe-aici?
- Ce să fac boierule, dacă l-a apucat deromantizarea și ironia tocmai când a ajuns la personajul meu? Nu mă contrazice, că m-am interesat. Am intrat pe la revista “Viața românescă”, am cercetat arhiva, în fine oamenii ăia s-au distanțat în opinii. Bart, ce l-o fi apucat să se rupă de ei, să se izoleze, să creadă că e mai sculă dacă ia distanță de curentul romantic… Și mai ales, ce vină am eu că sunt personaj romantic, ăsta sunt, așa m-a făcut pe mine mama, pe unde-o mai fi și ea, că n-am întâlnit-o nici până azi. Până nu mă consacră cineva ca personaj romantic, nici n-am vreo șansă s-o văd. Nici pe ea, nici pe Gelsomina. Nici toată familia mea de eroi reprezentativi ai curentului. Ăsta e adevărul. Meu. La Bart sunt o grămadă de lucruri în foile alea pe care tot eu i le-am povestit. Pe urmă a luat-o pe coclauri, povestea mea a scris-o de capul lui, m-a pierdut. Trebuie să mă scrie cineva ca lumea și pe mine. Altfel, Gelsomina rămâne pierdută.
- Trebuie să fie ceva cu multă iubire, bancherule, știi tu, ca să potolim nebunul…
- Bancherule, ai scris multe cărți din astea. Iubirea, smart ass, iubirea e sentimentul acela, you know… sentimentul acela care schimbă vieți. Pe a ta cu a mea, de exemplu, pe a mea cu a Gelsominei, pe a ei cu… ei, pe a ei n-o mai schimbă cu nimeni, o lasă așa că-i perfectă, uite, le schimbă între ele și le face respirabile. Poate, poate că eu sunt tu, mai știi? Sau poate sunt doar gândul pe care-l refuzi. Paragraful la care se renunță la tipar pentru că pare cețos și de fapt acolo ești, doar acolo ești. Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
(to be continued)

joi, 15 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 17

- Aveam 33 de ani. And you may say I’m a dreamer…
- But you’re not the only one. Am venit după tine la foarte mică distanță. Doi ani. Pentru că ne lega un destin. Un destin de-ăla de să-ți tragi palme, nu să le citești. Am murit de boală, m-am curățat repede. Moishe Goldberg l-a urmat pe boul bălții ăsta, pe marele Kontogouris în împărăția cerurilor parcată momentan puțin mai aproape de pământ, știi tu, pe peticul ăla aproape de plajă, cum treci de pensiunea Bibanul literat. Cum am mierlit-o, Șeful ăl mare ne-a chemat la raport, ne-a întrebat ce poftim noi acuma. Primul a luat cuvântul pulă ăsta și-a zis c-o vrea pe Gelsomina lui. Pe urmă m-a întrebat pe mine de ce i-am spus ăstuia prostii, iar eu m-am bâlbăit. Moșul era de-o blândețe de-aia, dumnezeiască, nu-ș de ce m-am bâlbâit eu acolo, mi-a explicat că m-am lăsat cuprins de frică și că frica mă separă de adevăr, i-am replicat în apărarea mea că adevărul e valoros, dar un zvon bine plasat e neprețuit. Cert e că la final am fost îndrumat, dovedind eu, citez, un simț al umorului suprasolicitant precum și plăcerea de a citi de pe te miri ce, către marea bibliotecă interimară de la etajul 7. Ce să stau ca curugras zi de vară până-n seară pe-aci, ia să fac niște fișe de lectură. Și să-l iau și pe prost cu mine. Cam asta. Case closed.
- Și Gelsomina, Kontogouris? Ce-ai făcut cu ea?
- Eh boierule, pe Gelsomina n-am mai văzut-o. Am continuat s-o caut, ca să înțeleg ce putere a făcut să nu ne întâlnim și-aici, măcar aici for ever. Ce mână a scris-o pe ea trebuie că m-o fi scris și pe mine. Am strigat-o Moșului, l-am implorat să mă ajute, mi-a zâmbit, mi-a spus că asta e ușor și că o s-o rezolv. Adică tot eu o s-o rezolv, că așa e cinstit - doar am jucat o mână cinstită. Că m-am lăsat cuprins de frică și că frica mă separă de adevăr. Chestii de-astea. Le mai auzi câteodată pe la televizor. Mă, să știi că nu mint ăia. În fine, mi-a dat timp, mult timp. Ca să mă mai liniștesc la creierii capului, m-a desemnat la Departamentul Decedați cu Nevoi Speciale. Mi-a dat biblioteca pe mână și m-a îndemnat să mă regăsesc printre cuvinte. Ceea ce cauți te caută, m-a încurajat. Așa am ajuns împreună cu Moishe controlori de trafic.
- Trafic?
- Trafic literar. Tot ce scrieți ajunge la noi. Filăm, triem, adnotăm, memorăm, retrimitem la sursă. Admitem ce merită, trimitem la retopit ce nu.
- Critici literari? hihi.
- Nu, controlori de trafic. Suntem lumea văzută de sus, din zeppelinul uriaș al cărților care scriu despre lume. Știi cum e să privești lumea din turnul de cotrol? Obiectele zburătoare sunt monitorizate pentru ca cerul să rămână frecventabil, știi nu? Știi și ce frumos se vede de sus? Phoai…
- Adică tu nu dai bani pe cărți…
- Eu sunt din zonă, amigo. Singura pretenție legitimă pe care o poate emite un scriitor e să-l citesc, nu să-l cumpăr. Mie literatura mi se oferă.

joi, 8 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 16

- Puteai să crezi în ce e scris, reiau. De la asta până la interesul pentru literatură nu e decât un pas. Puteai să crezi în metafora scrisului în palmă care e și ea un semnificant, cum e cuvântul în relație cu textul, relația dintre semnificant și conceptul-semnificat la care trimite, adică relația dintre parte și întreg…
- Frumos, bine că-mi faci intrarea în literatură printr-o semiotică mincinoasă, mai exact după ce mi-ai futut toate sensurile. Poți să crezi cât ești de ipocrit?
- Nu iubești cu adevărat pe cineva, măi amigo dacă nu-l trădezi măcar o dată, am citit-o la bancher într-o carte, știi tu. Tot o metaforă e și asta… Te-am iubit, de-aia.
- Ok boierule, ăsta e chiar more and more retard. Totuși, undeva boul are dreptate. Ai observat cum merg lucrurile pe plajă la Sulina? Ce se întâmplă într-un punct al litoralului are ecou undeva. Dacă într-o parte crește pământul, în alta se corodează malul, curenții lucrează mereu. Așa e și cu metaforele astea. Pericolele eludate prin metafore vor începe să cânte mai periculos în alt loc - așa am citit eu într-o poezie (scrisă de un sârb care a ajuns cu noi pe Malul celălalt; cam pe atunci am început să mă ocup cu analiza pe text). Și grozav ce mai cântă și ce mai sapă chestia. Pe ascuns sapă. Mi-era frică, da. Nu știi ce e dincolo. E frica de necunoscut, aia e, a îmbolnăvit multe minți. Din frică unii îl măsoară - de necunoscut zic, îl bat în ore, minute, secunde, pun stavile cerului, fac hărți, lipesc nume pe fenomene fictive diverse și au mereu explicații pentru ceea ce îi sperie prea tare ca să o recunoască; ăștia se dau oameni de știință. Alții tot din frică, nu. Nu măsoară, nu cercetează, doar aleargă să pupe moaște. Tot din frică. Nu, mă Moishe, nu pupam moaște (nici nu sunt în biserica aia), căutam un dram de lumină. Ce căutam și în Gelsomina, ce aducea ea cu sine, cred că ținea de mecanica ei îngerească, și poate că era un înger, mai știi? Că n-am apucat să aflu. Căutam în lumina asta o parte idilică a vieții care vouă vă lipsește. Nu te bucura, boierule, partea idilică e și o parte care te compune, o parte importantă, nu te bucura că îți lipsește. Mai bine caut-o…

Am luat-o pe femeia mea de mână și i-am spus: Mă bucur că ești. Toată viața mea se bucură că exiști, de când am apucat să te cunosc. Ești inima mea caldă (Da, buey, știu că sună cheesy, dar când o trăiești e altceva). Am rugat-o să vină în fața icoanei și să fie soția mea. Urma să ne vedem după prânz acolo. Cu ea nu-mi era frică de necunoscut, cu ea nu.
În ziua aia am murit. Pe ea mi-au luat-o și mi-au înecat-o în mare. Așa cum îneca tata vapoare demult. Eu învățasem să le salvez. Pe ea nu, pe ea nu… Pe când pleca ea, în același minut, unul m-a împușcat în ceafă. Ca în filmele americane, ca în western spaghetti, pe strada mare, strada 1. La Strada. Pe lângă mine alunecau casele de lemn, doi sau trei pui ogârjiți de găină, o vacă de lapte care păștea dintr-o salcie (probabil e vaca eternă, vară de vară o văd de-atunci la Sulina pe faleză când mă plimb noaptea), pe urmă iar casele, gardurile, toate se trăgeau în urmă încet, într-un sunet cenușiu, lung, hârșâit, legat într-o pastă de zece note țicnite de acordeon. Da, obiectele sunt cap de linie. Asta e o treime dintr-o idee. Pentru celelate două trebuia să fiu deștept… Îți amintești? Pe asta tu ai zis-o, boierule.
- Asta cu obiectele? Unde?
- La pagina 350, într-o telegramă. Nu, pentru celelalte două treimi nu trebuie să fii deștept, trebuie să fii doar mort. Oricum, telegramele sunt cimitirul gândurilor; pe alea rebutate le pui repede în telegrame unde ele mor și ajung la noi. Pe lumea ailaltă gândul se trezește, noaptea el se trezește. Obiectele sunt cap de linie, restul de două treimi e spirit și într-un fel da, când ești mort te deștepți. Când visezi și când mori te deștepți în altă parte. Iar spiritul vorbește, ascultă vorbele mele boierule, spiritul vorbește. Just listen!
Ei da, oferta de stele s-a cam închis în ziua aia. Și uneori, tot ce-ți poți dori e să mori fără să te mai întorci pe partea ailaltă. Adică fără să sforăi în timp ce ești mort. Adică tot ce-ți poți dori e să nu ajungi în situația mea.
Din Gelsomina am mai apucat să văd un punct. Apoi o virgulă. Apoi o aripă. Apoi un zbor, iar de atunci n-am mai văzut un altul. De atunci.
- Și cine te-a împușcat, Zorro? Ai aflat?
- Nu știu cine, care a fost, nu mi s-a îngăduit să aflu când am ajuns pe lumea astălaltă. Pentru că nici n-am cerut asta. Pentru că am cerut altceva, mai important. Da, or fi fost oamenii lui Hartley, copoii Comisiei, or fi aflat că jucam dublu - oricum, inima mea e mulțumită, nu jucam pentru interesul meu. Or fi fost poate alții care voiau să-mi ia locul, ori să se îmbogățească în numele lor și nu ca să-i ajute pe oropsiții lumii, habar n-am. Nu-mi bat capul cu asta. Am murit pentru că ceva, o putere a tras de manetă, a acționat un piston: frica, viața mea toată sau ceea ce era scris într-un loc unde cineva n-a crezut în mine. E legea atracției, ceea ce cauți, te caută, o să-ți povestesc mai încolo.
Aveam 33 de ani. And you may say I’m a dreamer…
- But you’re not the only one. Am venit după tine la foarte mică distanță. Doi ani. Pentru că ne lega un destin. Un destin de-ăla, să-ți dai palme, nu să le citești. Am murit de boală, m-am curățat repede…
(to be continued)

luni, 5 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 15

Kontogouris:
- De ce-ai făcut căcatul ăsta, nu pricep, de două sute de ani tot nu pricep cum de-ai putut să fii așa de bou să-mi faci așa ceva, să-mi spui minciuni…
- Nu mi se mai părea ești cel mai tare. Mă temeam c-o să vină de nicăieri unul, o să-ți ia maul și-o să fie el cel mai tare. Voiam să te impulsionez.
- Nu e important cât de tare sunt ci pe cine ajută asta.
- Erai cam absent. Nu erai destul de creativ.
- Tocmai am spus că eram.
- Ce, absent sau creativ?
- Moishe, tu n-ai mă, creierii la tine când vorbim, tu-i lași agățați în cuier…
- Măi, da’ de ce? Da’ de ce că mănânci tu căcat vrei să-mi dai și mie, măi?
- Ba mănânci tu, cu polonicul mănânci. Îți mai iei și la pachet acasă. Spune de ce? Ce te-a apucat să faci pe chiromantul? Știi că dacă spui o prostie ca asta asta îi legi omului viața.
- Cred că mi-era frică să mor singur.
- Și mai crezi că pentru mine era o adevărată plăcere…
- Să mor dacă știu de ce. Sorry, să mă mai nasc o dată, dacă știu de ce.
- Da, nu știe bineînțeles. Toată istoria omenirii s-a scris din fapte gratuite…
- În plus, o aveai pe Sevasta…
- Băi vuvuzelă, Sevasta și găsit pe altul care s-o plătească exact de a doua zi. No offense, da? (-Așa mi-a zis ea, no offense, da?) Auzi, o aveam pe Sevasta! Aveam o pulă… Folosesc aici cuvântul în sens literar, da?
- Kontogouris - iartă-mă că intervin în timp ce vă certați ca doi cretini - cuvântul ăsta nu se folosește niciodată în sens literar, mă… A scris tomuri de literatură, kilograme de tratate și eseuri, biblioteci întregi de poezie, fără să aibă o secundă sens literar. Cultural, da. Îngrașă cultural și artistic Terra de mii de ani, a pus bazele semioticii, i-a bătut pe turci la Rovine, l-a făcut pe Eminescu normal și pe Creangă celebru și n-am timp să enumăr aici câte perspective axiologice erup din el, ok? Dar nu mai crede vreodată că are vreun sens literar. Dacă n-ai vorbi din perspectiva unei fantome, ai ști. Continuă, te rog, aveam o pulă…
- Aveam, da.
- Și?
- Și nimic.
- Cum? Nimic, nimic?
- Mneah… Adevărul e că nu prea mă bucuram că mor. Nu mă simțeam grozav. Îmi băgasem bine-n cap asta, cum zice boul. Și mi-am adus aminte: tot ce faci de acum, îți faci cu mâna ta. Ironic, nu? 
Mă gândeam că aceeași putere care ține stelele-n cer și la care mă rog eu în fața Maicii Domnului Myrtidiottissa din Biserica Greacă de pe strada a-II-a poate să mă ajute și pe mine în chestia asta. Mă gândeam că nu-i e prea greu. Mă gândeam. Bineînțeles, trebuie s-o și crezi.

- Adevărul e că ce minune e aia de ți-o faci cu mâna ta. Mai bine pupi niște moaște.

- Băi Moishe, așa te-a învățat pe tine la sinagogă Mosca Coplanov ăla al vostru cum e cu credința? Ești liber să crezi în ceva, nu? Mi-am sacrificat viața pentru asta…
- N-ai umor, măi. Și apoi, Mosca ăla a fost epitrop la sinagogă abia după ce-am murit eu măi pulă, hihihi… Dar e bine că ți-ai amintit în sens artistic că puteai să crezi în ceva. Puteai să crezi în ce e scris.
- Boierule, you may say this guy is in love with you. Cu toate că e just a little retard. E și ușor progresist, după cum vezi. Un progresist care citește în palmă…
- Puteai să crezi în ce e scris, reiau. De la asta până la intresul pentru literatură nu e decât un pas. Puteai să crezi în metafora scrisului în palmă care e și ea un semnificant, cum e cuvântul în relație cu textul, relația dintre semnificant și conceptul-semnificat la care trimite, adică relația dintre parte și întreg…
(to be continued)

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Ștefan și piratul 14

...Ascultă vorbele mele, bancherule, viața e ceea ce vrei atunci când lucrurile se petrec altfel decât te aștepți. Toți morții știu asta.
Să-ți povestesc. De asta sunt aici, să-ți povestesc… Moishe era angajat de-o agenție maritimă, furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau acolo, shiphandler. Agenția era de fapt a lui și a lui frati-său. Ne-am împrietenit repede, arareori vezi un evreu ca el, într-o ureche. Când întâlnești un evreu filotim, mai degrabă socotești că e lovit de dambla, că e nebun sau beat. Nu, mă, ăsta era treaz. Dacă aveam câteodată pe masă la Parparia ceai englezesc, cafea turcească, sau bomboane rusești, sau vin de Malaga, sau țigări egiptene, rahat de Syria, portocale de Jaffa, sau vermut italienesc, de la el erau. Era de treabă, l-am mirosit că era, pe mine nu mă păcălesc oamenii. Într-o seară stăteam amândoi la o mastică de Hios și povesteam. Gelsomina se învârtea pe acolo, se angajase cameristă la hotelul lui Kamberi și stătea cu noi seara uneori, când termina treaba. Pur și simplu mă inspira, cu ea eram mai creativ. O întrebam adesea ce ar face ea dacă ar trebui să dea cutare lovitură în port sau cutare spargere. Apoi, cum să împartă banii și câte guri de hrănit mai rămâneau în Sulina. În hotel trăgeau căpitanii de vase cât timp nava era la cheu, mă informa despre fiecare ca eu să-mi calculez următoarea mișcare. Și uite așa, pe la jumătatea vieții (așa credeam atunci, că n-aveam de unde să știu) m-am ales cu mândra. Mă pupam cu ea pe sub sălcii ca un puștan și pe sub stelele din curtea casei lui Parparia. O așteptam în fața scărilor hotelului s-o scot la plimbare cu barca, îmbrăcat frumos ca Byron pentru ochii lucrătorilor CED care spionau tot timpul. “Nu mă mai mângâia pe burtă” îi spuneam după ce termina de coborât scările. “Nu am cum să nu fac asta” îmi spunea. “Da’mi vine să te fut, ai înnebunit?”, îi spuneam. “Nu ai cum să nu faci asta”, îmi râdea. Bine, când o să ne prindă ăștia, să te văd ce-o să mai râzi”. Nu mai râdea. Nici nu se plângea. Ne plimbam pe acolo. Râdea iar. Plângea ușor din lucruri mici. Era vie, era copilăroasă. Nu-mi reproșa niciodată nimic, deși vorbea mult și-și ținea mereu inima pe limbă. Și gesticula cu mînuțele alea. Nu că era deșteaptă - era și asta - dar avea un sens al lucrurilor, al lumii, așa cum eu nu-l știam, și era dispusă să mi-l ofere mie. Sau cel puțin așa credeam. Mă îndrăgosteam de ea. Îmi venea tare greu să nu-i spun c-o iubesc…
- Și de ce nu i-ai spus?
- Păi știi, îți ia câteva minute s-o spui și-o viață întreagă s-o trăiești. Întreagă, bacherule, întreagă! Poate de aia nu se grăbește nimeni, nici s-o spună, nici s-o trăiască.
- Da sigur, mai bine o moare. Uite, de aia bancherule, de aia i-am luat boului palma în mâini în seara aia și i-am citit din ea. Pentru că nu se grăbea nicăieri. Pierdea timpul pe-acolo și devenise neglijent.
- Cum, i-ai luat palma în mâini? Știi să citești în palmă? Ești evreu, care evreu citește în palmă?
- Sunt atipic, n-ai înțeles? Terminați amândoi odată cu observația asta!
- Și?
- Și am văzut bine unde se duc liniile, unde se înoadă, unde se scurg. Iubirea asta era din aia de se lipesc stelele-n cer…
- Și?
- Și i-am spus altceva. I-am spus c-o să moară și să-și bage bine-n cap asta.
- Și mai ce, ia zi, și mai ce?
- Și că Gelsomina o să se mărite cu altul…
- De ce-ai făcut căcatul ăsta, nu pricep, de două sute de ani tot nu pricep cum de-ai putut să fii așa de bou să-mi faci așa ceva, să-mi spui minciuni…
(to be continued)

marți, 29 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 13

 - Măi ăsta, măi Moishe, spune mă, tu, ia explică…
 - Iote-mă! Genie in the Lamp. Domnu’ scriitor, nici nu știi cum e să te bucuri de plăcerea ubicuității. Dar nu te grăbi, ai o eternitate în față. Deci, ia să vedem ce zice băiatul ăsta. Zice că ar trebui să mergem la culcare cu toții, nu măi Kontogouris? Și mâine e o zi.
 - Adică și mâine e o noapte…
 - Aha, ce-am mai râs. Kontogouris, dacă mă mai bântuiți și mâine, să vezi ce regularizarea brațului Dunării îți trag, ți-l rup și ți-l îndes în cur. Sper să-ți încapă tot, să ne inunde și de săptămâna viitoare să miroasă în Sulina a moaște de pirat, apoi o să vină mitropolitul Tomisului să te pupe pe tine-n fund, să vezi ce punem de-o renaștere spiritulă. Pe urmă, te înscrie în PSD ca să votezi cu ei. Și totuși, terminăm în noaptea asta, da? Fără mâine. 
În plus, nu prea ascult Robbie Williams. E bun prostul, da’ încearcă și tu un Baker Gurvitz Army, uite, ia de-aci. Sau Freddie Mercury nah, că ăsta place la toată lumea. O muzică, ceva, băieți? Punem? Bahama mama?
 - Boierule, de ce mă iei la mișto? Chiar am venit la tine cu o treabă, poți să pricepi asta? Și uite, da, parcă aș asculta o muzică. Lasă să curgă ce-ai pus pe facebook, DREAM THEATRE.
 - Ești ironic grecule, dar sigur că punem. Uite baladele, că ți se potrivesc.
În fond, să știi că am dreptate. Ce-ți pasă mă, ție? Pe aici, pe la noi, tot ce poți spera e o nouă zi. Pe care o începi prin a te teme în fiecare noapte.
 - De-aia stai în scaunul tău bâțâitor și te legeni într-una. Altă treabă n-ai, decât s-o aștepți. Știi că vine, hai că știi. La mine, deja este. Una nouă și deja veșnică, nicio dimineață și nicio seară în plus, doar eu și ziua. Ce să mai aștept? Și ce să mai sper?
 - Speranța mea e că o să-mi spui tu până la urmă. De ce-ai venit, în fond?
 - Ca să scrii despre ea. Despre Gelsomina. Știi ce frumoasă era?
 - Poate nu era chiar așa frumoasă, boierule. Eu, Moishe Goldberg am fost numit să depun mărturie despre tot ce îndrugă prostul ăsta și despre tot ce urmează a fi împlinit în povestea lui. Am să-ți spun și de ce…
 - Ia să-i spui. Să spui și unde ai dat-o-n bară de bou ce ești. De ce-ai ajuns în situația asta…
 - Băi-băi, ia, pe rând, ca la seminar. Grecule, întâi tu. De ce crede evreul că nu era chiar așa de frumoasă. Mă, tu ai visat…
 - Nici asta nu mai știu. Când ești băgat cu totul într-o chestie ca asta, singurul care decide dacă e vis sau nu, ești doar tu însuți. În orice caz, tot ce ai de făcut când treci granița dincoace e să-ți miști curul și să rezolvi situația.
 - Eu, Moishe, pot să precizez că nu putem preciza nimic. Dar pot să mă jur că ți-a dat-o pe aia cu Louise Brooks; am intrarea la aproape o pagină după replica asta, așa e convenția. Vezi că tot se ține minte ceva și pe lumea ailalată. Cue -urile. Dar tot nu putem ști dacă ce povestește ăsta e chiar așa sau dacă e așa cum ar fi dorit el să fie. Pe aici, granița asta se cam încurcă…
 - Moishe, lasă-mă să spun, că era rândul meu, da? Mereu am crezut că lumea pe care ți-o dorești e de fapt lumea ta. Cea adevărată. Sau cea care contează. Într-acolo mergi. Băi, și mergi și nu te mai oprești până-n mormânt. Și tot ce-ți poți dori uneori e s-o dai în bară cu grație. Ascultă vorbele mele, bancherule, viața e ceea ce vrei atunci când lucrurile se petrec altfel decât te aștepți. Toți morții știu asta...
(to be continued)

duminică, 27 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 12

Nu există timp, îți amintești? Așa că am șters tabla și am redus scena la secunda zero, atunci când am zărit-o după colțul casei, după ce o auzisem cântând. Și am declarat că așa vreau eu să fiu fericit. Cu fata frumoasă.
Dacă era frumoasă? Cred că era, nu știu, nu mai știu. Trebuie să fi fost. Ți-am spus, de ce să te mint, pe aici detaliile nu se conservă, memoria le dizolvă. Cred că memoria e cel mai bun solvent, spală tot. Adică, tot ce nu contează. Ce rețin e sufletul ei cuminte care a efectuat trei piruete plutind și s-a așezat frumos lângă al meu. Și așa ar fi trebuit să rămână. De atunci am știut-o.
Semăna cu Louise Brooks în A Girl In Every Port, dacă vrei un reper, da îmi amintesc asta. Și să nu crezi…
- …că nu l-ai văzut. Te cred. Tot de pe facebook?
- Ah, nu mă întrerupe… “Îmi cer mii de scuze, domnișoară, că vă întrerup, am zis eu galant ca Lamartine. Nu vă cereți”, a zis ea, "ar fi invers proporțional cu graviatea daunei".
 Mă intimida. De parcă ieșisem de după un colț, de după o casă, de sub o masă și mă uitam la mine. Mă contemplam. Mă priveam de sus. Mă patronam. Nu eram beat, că nu-mi amintesc să fi băut atunci. Nu-i stingeam pe ăia la cărți, beat. Știi cum e să fii tu, ăla care se uită la tine de sus? Printre gene? Adică, nu eu, nu eu așa cum sunt. Că eu sunt urât. Eu, da’ altfel. Pricepi? Pricepi ceva?
Ochi ca ai ei mai văzusem eu, chiar mai frumoși, dar felul cum se uita cu ei, gândul din spate… Gândul ăsta eram eu. Ochii ăia eram eu. Și mă întrebam ca prostul unde-i văzusem, unde văzusem uitătura asta care părea că mă cunoaște bine, mai bine decât aș putea eu. Eh, boierule, astea sunt lucruri pe care înțelegi abia după ce mori. Ea mă privea din altă parte, un loc unde aveam să ajung într-o zi și să știu.
Am luat-o încet. Am început așa: am început cu o depărtare. Am așezat-o între noi. Mai întâi fizic, pentru că simțeam că mă sufoc atunci, pe loc. Am spus bună seara și m-am târât în cușca lui Parparia. Maimuța și-a făcut loc între perne dar n-a dormit.
În balconul ăla părea că sunt eu. Dar mint, mă, nu eram eu, era mult mai mult ca eu, erau doi, trei eu, de parcă puiasem, de parcă erau trei capete din care ieșeau trei șiruri de gânduri diferite, de parcă puteam să scriu, dacă mă apucam atunci, un roman cu mai multe personaje.
 Zile întregi de atunci îmi venea mai ușor s-o ocolesc decât să mă apropii. De aproape mă stingherea. De departe, mă uscam ca peștele ăla sărat atârnat de grindă pentru malasoalcă… și cu el atârna spânzurat, nefericitul, și gândul meu din cap, gândul meu pentru ea, rămas de-acuma singur în tot capu-mi, și nici ăla nu-mi aparținea pe de-a-ntregul. Îl pierdeam...
 - Ești confuz. Ce pierdeai, capul, gândul, femeia...? Și cum să pierzi ceva ce nu-i al tău? Am mai pus întrebarea asta undeva, într-o carte…
 - Știu unde. Oricum, nu te mai deranja să te răsfoiești și să te citezi. Pot și singur să dau paginile. Măi ăsta, măi Moishe, spune mă tu, ia explică…
 - Iote-mă! Domnu’ scriitor, nici nu știi cum e să te bucuri de plăcerea ubicuității. Dar nu te grăbi, ai o eternitate în față. Deci,...
(to be continued)

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 11

(...) Așa s-au ales vreo sută de miri cu mirese de pe corăbii, după regula simplă a comerțului: văzut-plăcut-cumpărat. Și s-au căsătorit la scurt timp, după tranzacție.
Nevastă la vapor…
 - Ca și cum ai zice înghețată pe băț. Bănuiesc că bagi povestea asta ca să spui și ce-a urmat, că vi s-a părut o idee bună ca afacere, asta cu nevestele, și-ați mai tocmit și alte vapoare cu muieri, că bărbații, porci, au vrut mai multe neveste - după moda turcească din teritoriu, că fomeile mai vechi  s-au mâniat pe alea noi și-au pus foc caselor de lemn din Sulina. E veche istoria. Tu cu ce te-ai ales? Ai plătit pe vreuna? Pare convenabil.
- Știi care e prețul, boierule? Prețul e să trăiești între lumi, ca mine. Dacă ție ți-o conveni, n-am ce-ți zice…
  Într-o seară după dezgheț, se făcuse negură bine de-acuma, era sus un ciot de lună, lumină cât să văd pe unde merg. La colțul hotelului lui Kamberi, niște proști pe care-i jupuisem la cărți. Mi-am tras jungherul, nu era loc de stat pe gânduri. Mi s-a făcut frică, știi? Trei în fața mea, pe vreo patru îi simțeam în ceafă… Și-atunci, un glas, un tril, un ceva ce nu mai auzisem. Apa când curge ea printre nuferii aia de când eram copil, dacă era, și tot n-avea glas mai frumos. O sirenă, zic, asta e. O sirenă. Băieții, am clipit din ochi o dată și nu mai erau acolo. Dispăruseră toți. Poate se căraseră văzând că nu suntem singuri. Poate că nici nu fuseseră. Poate doar mi se păruse. Așa că m-am concentrat și am trecut de colțul casei. În balconul hotelului, o femeie.
Ea. Ea cântând.
Să întâlnești o fată ca ea în momentul ăla e super-clipa de grație. Ca un condamnat la moarte care așteaptă să cadă barda și în secunda aia e anunțat frumos că i se comută pedeapsa, e trimis în exil forțat la Veneția, e ca o pânză de Kandinski, ca tușă indigo într-o mare de bej, ca Modigliani lângă Jeanne Hebuterne, ca Charlot când cade în cur în Luminile Rampei, ca Robbie Williams cântând Love Supreme, e Cărtărescu rămas în viață la 99 de ani numai să-i dea ăia premiul Nobel și când i-l dau, înduioșați de soarta literaturii române mioritic-virgine și profund nelaureate, precum și a martirilor ei însângerați, îl cedează răpus lui Manolescu la 120, ia-l mă tu, vindecă-te de prostată…
 - Băi, mă lași? Poți redeveni cât de cât coerent? Sau măcar lizibil…
 - Iartă-mă, ți-ai lăsat facebooku’ deschis. Cred că știi că nu mă pot abține…
 - Așa, urmărește-mă. Poate-ți fac și cont.
 - … E ca atunci când un bancher a decis că e mai important să-și deschidă cont pe facebook. Sau conturi. - Pe astea pot să ți-le și piratez, dacă-mi permiți o glumă. - În fine, ai înțeles ideea…
Nu există timp, măi omule, există doar o planetă șuie care se dă huța sub picioare pe muzica Gelsominei. Prin urmare, tremuram și eu, tremura și ea cu ochii la mine. Tremura și cânta. Mă remarcase, o privea o specie de maimuță cu fălcile clefăid cleaf, cleaf, pe scurt, un prost care stă și se uită la o fată frumoasă. Știi cum e? Te-ai uitat la o fată frumoasă, nu? Exact așa e.
Nu, nu există timp, există doar o undă caldă în care înoți în cercuri ca un electron fascinat stereotip de nucleu. Există valuri de muzică și note fără sens. Unele, doar unele au noimă pentru tine, și cu alea rezonezi, să zicem. Deci, nu există timp, ai înțeles, da? Prin urmare, nu știu cât am stat încremenit așa s-o ascult. Când apele se întețesc,/ Și când nu mai ai unde să fugi/ Nici măcar de tine însuți… cânta ea.
Când o vedeam pe ea, mă vedeam pe mine, nu știu cum. Când o spun, pare un căcat de poezie, dar în realitate, sufletul ăla al ei parcă îmi povestea ceva. Despre depărtări care se apropie, despre spații curbe, despre linii ondulate, despre o regăsire și despre, nu știu, că n-am prea înțeles, vorbea pe șoptite… O fi fost cântec sau vrun tâmpit de manual de fizică cuantică? Ți s-a-ntâmplat vreodată? Să nu mai faci diferența? Confuzie totală. Cunoști sentimentul?
Femeia asta era femeia mea. Și dacă nu era, trebuia să fie.
Și-am mai stat, și ne-am mai chiorît unul la altul…
La urmă, nu mai era nicio Gelsomină acolo. Nu mai eram nici eu. Erau numai două semne de întrebare. Care se formulau mut. Gen, unde ceapa mă-tii ai fost până acum? Prin urmare, trecuse atâta timp că a avut loc și prima ceartă. Adică, în loc să dau cu căciula în câini de bucurie că există, ce, puteam s-o și cert, nu? Era a mea, nu? Mă comportam pueril.
 - Te comporți pueril, mi-a explicat în gând.
Când întâlnești o fată ca ea, devii mai deștept. Așa deodată.
 - Da, dar sunt mai deștept. Am vorbele la mine dacă vreau. De fapt, sunt un puștan care nu știe să se bucure. Un copil care n-a găsit o bicicletă, un pui de cățel singur, etc, i-am răspuns pe loc, tot în gând...
(to be continued)

duminică, 20 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 10

   ... Ca ciupercile au apărut birouri, prăvălii, bodegi. Pe urmă au apărut evreii. Au apărut și casele lor de comerț. Aștia făceau comerț ciucure, toți la un loc, nu ca grecii, câte unul, câte unul, singurel cu pizda mă-sii. Boul de Moishe a apărut cu frati-su Menachem, un pămpălău…
 - Căcăciosule, m-ai chemat?
 - Te arătași mă, și tu?  Întoarce-te și vino când ai intrarea ca personaj. Nu e momentul tău acuma.
   Perdeaua se tulbură în spate, Ștefan se tulbură și el, frisonul intră și ieși înapoi pe geam. Nu-i plăcea. Își aminti iar că noaptea nu e pentru oameni.
- Aveți teambuilding în hotelul ăsta?
- Just ignore, sir… Cum pomenești pe câte unul, cum apare moț pe fereastră, parcă ți-am mai zis. În fine.
   În tavernă, eu din spate și cu Parparia - fața mea el era - alegeam și plăteam muncitorii din port, făceam aci socoteli, planuri, combinații de comerț pe fluviu și pe mare pentru vapoare, șlepuri, elevatoare, proiecte de procese maritime complicate, salvare și abordaj, eram stăpâni pe toate ațele comerțului și puneam la cale toate loviturile din zona portului, alea de noapte mai ales. Vezi, Sulina ajunsese porto franco. Comerțul se făcea fără vamă, dar de-adevăratelea ieșea din contrabandă. Da, făceam cu Parparia contrabandă, eram înțeleși cu agentul de vamă și cu doi oameni, cu Temistocle și cu Stavropol, santinele de amândouă malurile.
Aveam un barcaz, Ahile Laurids, o vechitură făcută din corpul unui vapor înecat. Ascultă vorba mea bancherule, salvarea vapoarelor înămolite rămâne până la urmă cea mai tare afacere. Care căpitan voia să se umple de bani, vorbea cu noi, își ducea singur vasul pe uscat sau îl îneca și el cum îl ducea capul și pe urmă apăream noi de pe Ahile și-l salvam. Banii de asigurare erau destui. Societățile plăteau întodeauna, și nu-mi băteam capul că Westcott sau Johnston or să dea vreodată faliment. Au plătit până i-am adus la disperare, din nou toți se întrebau cine e Kontoguris și unde stă ascuns…
Și totuși lipsea ceva. Lipseau femeile. Două trei, erau acolo în cârciumă pentru cine plătea. Mai erau vreo zece în toată Sulina. Eu aveam pe una Sevasta, era bună, avea ceva arțag în ea, hotărâsem s-o țin, că alta mai tare-n buci oricum nu găsisem pe acolo.
Nu uita că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, a fost clădită de bărbați. Dar ăștia, ca să pună osul la treabă, au nevoie de câte una care să-i trimită de-acasă de urâtă ce e. Sau de rea. Altfel, nu se mai scoală din pat dimineața, stau acolo și dorm. Se taie între ei și se îmbată în cârciuma lui Parparia.
Ei, și ne-am vorbit între noi și cu câțiva căpitani de vapoare să tocmim un bastiment de femei, să-l aducem în port și fiecare să-și aleagă câte un bărbat. Să rămână al ei. Așa mi s-a părut cinstit, altfel, muierea nu stă dacă nu alege ea. Bărbatul plătea. Ca întotdeauna.
Așa s-au ales vreo sută de miri cu mirese de pe corăbii, după regula simplă a comerțului: văzut-plăcut-cumpărat. Și s-au căsătorit la scurt timp, după tranzacție.
(to be continued)

vineri, 18 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 9

... Rămăsese așa un mister cine-i piratul Kontogouris. Eu eram, buey, eu eram...
Știam, de la bun început am știut că Hartley și Stokes - șeful mare, și Comisiunea or să caute cu orice preț să influențeze, să aducă situațiunea la gurile Dunării în favoarea exclusivă a acelor Mari Puteri. Dar mai întâi de toate, a Angliei care sugea cele mai grase ponturi din afacerea asta internațională. De când cu marea foamete a cartofului din Irlanda, de-atunci s-au gândit că vor grâu pe Dunăre; au fost primii care au renunțat la taxele de comerț, pentru că nimic nu mișcă pe lumea asta fără un interes. Crezi că nu mai puteau ei de greul nostru… Dacă mai rămânea câte ceva pe margine, bine, atunci spoiala aia putea să fie în folosul ăstor biete așezări omenești, și în folosul oamenilor scurși pe aici ca toate depunerile pe care fluviul le cărase cu el. Le lipseau atât de multe că oamenii ăștia se învățaseră să trăiască și fără ei. Eu i-am învățat să trăiască pe seama lor.
Tot ce poți face de acum îți faci singur, cu mâna ta, mi-am zis.
   Suntem la răscrucea tuturor căilor de comerț ale lumii, așa se fornăiau grașii ăia de marinari englezi. Dar puteam să-i îmbătăm turtă, puteam să le dăm comorile Orientului la preț de câțiva bumăști galonul de tărie, până cădeau sub masă și când nu mai aveau cu ce plăti, ne dădeau cămașa de pe ei. Dădeau tot, lăsau hainele și cizmele amanet. Pe urmă, în chiloți se întorceau la corabie și mai aduceau capete de funii, cupru, cutii de tinichea, orice chiștoc, și dacă îi găseam vreo trebunță prin cârciumă, Parparia le mai împingea pe gât câteva păhărele de vise.
Pe aici, cum murea unul, venea marangozul, tâmplarul măh, știi tu, tot la careva dintre ai noștri după scândură. Pe post de sicriu făcea o ladă de scânduri așa, ca în filmele alea western spaghetti. Obiceiul se mai păstrează și azi la Mila 23… Și să nu crezi că nu le-am văzut.
- Ce? Western spaghetti?
- Într-o eternitate sau două, am avut timp să trec și pe la cinematograful de pe faleză, uită-te și tu ce-a mai rămas din el. Nu vreau să vorbesc despre asta…
   I-am chelit așa tare de bani că într-un an ne-am construit vreo 20 de mahoane din alea cu fund dublu. Vasele astea mici, cu fundul plat, cărau grâul de la șlepuri și de la vasele de pe fluviu în bocaporții corăbiilor mari din rada portului care nu puteau înainta pe Dunăre de nisip, încă nedragat. Fix cum scria Cunnigham ăla. Așa că furam cuminte de la ei atât de mult între alea două funduri ale mahoanei că ne-ajungea să săturăm două familii de amărâți de pe-aici la un singur transport. Așa, degeaba…
A mers vreo doi ani. Dar șenalul navigabil se adâncea, vapoarele acostau acum la chei direct de pe canal, au mărit și portul, mahoanele nu mai trebuiau…
   Știi cum se face comerțul, bancherule? Tot de la hoți pornește. Tot grecul știe că banul vine de pe apă, grecii pe apă s-au născut, știa el Ulisse ăla al dumitale…
   Altul era de-acuma portul. În fiecare dimineață, o învălmășeală de căpiat de cutere, de vapoare și de barje, unele descărcau pește, altele descărcau grâne, supraveghetorii și vătafii de hamali înjurau și împărțeau ghionturi cărătorilor încovoiați de poveri, unii îmbibați de apa care șiroia din târnele de răchită puse-n cap, cu pielea pe obraji și pe umeri plină de solzi, sclipeau de zici că erau bucăți din soare, sirene, povești. Mi-erau dragi. De-aia iubesc eu poveștile.
   Să zicem că afacerile s-au diversificat. Kamberi a venit și și-a construit hotel, Comisia și-a înălțat la doi pași palatul de pe chei pe care-l vezi azi. Ca ciupercile au apărut birouri, prăvălii, bodegi. Pe urmă au apărut evreii. Au apărut și casele lor de comerț. Aștia făceau comerț ciucure, toți la un loc, nu ca grecii, câte unul, câte unul, singurel cu pizda mă-sii. Boul de Moishe a apărut cu frati-su Menachem, un pămpălău…
(to be continued)

vineri, 4 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 8

   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou, am găsit o copie a unei scrisori a lui Cunningham, vice-consulul englez la Galați, scria că „în decembrie 1855 (deci cu trei luni în urmă, înainte de îngheț), în timpul unei furtuni la gura Sulinei (aflasem de furtuna asta la Istambul), 24 de nave şi 60 de şlepuri au eşuat ori s-au scufundat şi aproape 300 de oameni au pierit; în general anual se numără aici 61 de naufragii la mia de vase care încearcă să intre pe fluviu. O mare parte din vasele de transport maritim rămân în fața gurilor Dunării iar grânele se transbordează cu ajutorul șlepurilor sau al barjelor. Nu e nici o mirare că asigurarea la riscuri a unor asemenea transporturi costă mai mult ca oriunde şi primul gând care îţi vine în minte la Constantinopol, după ce se anunţă vreo furtună în Marea Neagră, e să te întrebi câte nave se vor pierde şi câte vieţi costă furtuna.
E imposibilă o navigaţie internaţională adecvată pe acest braţ al Dunării adânc de 9-11 picioare engleze (adică 2,745 – 3,355 metri) brăzdat însă de insuliţe şi bancuri de nisip.
Un vas britanic sau austriac ce transportă 1000 de quarteri de grâne are un pescaj de aproximativ 13  picioare – 3,965 metri nn. –  uneori mai mare, arareori mai mic.
Unul care transportă 1500 quarteri are un pescaj de 15 picioare, iar unul care transportă 2000 de quarteri, un pescaj de 16 sau 17 picioare; astfel încât se poate spune că nici un vas care merge direct în Anglia, nu iese de pe fluviu fără a plăti pentru operaţiunea de alimbare.
Cam tot pe atunci (1849 - ăsta făcea aci o evocare) am înţeles că era intenţia autorităţilor locale (rusești, atunci) să stabilească un tarif pentru operaţiunile de transbord ale vaselor, tarif fix în funcţie de capacitatea gabarei. Dar costul de alimbare nu reprezintă singurul rău; există riscul de a se pierde vasul şi încărcătura şi să crească costul asigurării.
 Atunci când un vas soseşte în faţa Barei de la Sulina şi solicită gabare pentru a depăşi Bara, dacă marea este montată el trebuie să rămână în larg; şi după ce a ancorat în faţa Barei, dacă se porneşte vântul, vasul trebuie să ridice ancora sau să o fileze şi să ţină piept mării dacă poate, altminteri va ajunge să eşueze pe ţărm. (Aici am zâmbit prima oară.)
Acelaşi lucru se întâmplă la ieşire; după ce a descărcat destulă marfă în gabare, vasele şi gabarele aşteaptă pe fluviu o ocazie favorabilă de a trece Bara şi după ce ies, vasul ancorează dincolo de ea în larg, începându-se reîncărcarea mărfii; dar dacă se porneşte un vânt puternic, vasul trebuie să înceapă a naviga, abandonându-şi o parte din încărcătura ce poate fi încă în gabare; gabarele la rândul lor încearcă să se întoarcă pe fluviu, dar adeseori naufragiază sau, dacă sunt salvate, încărcătura aflată la bordul lor trebuie vândută la un preţ foarte mic la Sulina.”
Tot ce citeam din scrisoarea ăstuia mă făcea să cred că am dreptul să mor de râs. Le știam așa de bine toate câte erau aci. Nu din cifre, nu din rapoarte, ci din instinct - de câte ori nu fusesem de față când tata tocmise manevre de descărcare ori de salvare, câștiga bani grei de la proștii ăia. Cuvintele scrisorii rotunjeau damfuri din fumul unui timp, să zicem că se cheamă copilărie, care nu era nici departe și nici nu fusese a unui copil. Eu nu fusesem niciodată copil, nu-mi amintesc să fi fost. Fusesem fiul unui om spânzurat de englezi de catargul velei gabier într-o primăvară ruginită. Și nimeni din Comisie nu știa asta. Nu știa cum e să pleci ca să te întorci. Să te întorci cu un anotimp de nisip pe umeri și cu un pumn de nisip în gât, pe care l-ai stors bine între fălci zece ani.
   Acum eram aici cu funcție de pilot clasa I la Comisie, pilotam vapoare pe Dunăre între Sulina și Galați, cu manta de ploaie de pânză ceruită, stăteam la cârmă toată ziua pe postul meu de la comanda vasului, ori călare pe pilotină, iar seara întocmeam devize de lucrări pentru Hartley. Firește că știam tot ce mișcă. În acte, mă chema Byron. Da, așa născocisem, nu râde ca un  măgar, chiar la Byron lordul mă gândem. Așa că rămăsese un mister cine-i banditul Kontogouris…
(to be continued)

marți, 1 noiembrie 2016

Ștefan și piratul, 7

   Comisiunea și-a găsit sediu administrativ la Galați, oraș cu pretenții de nobleță, de port al occidentului, însă eu peste puțină vreme m-am pomenit la Sulina, într-o mică recunoaștere care s-a prelungit. Vezi, și eu am fost funcționar…
   La Sulina era ianuarie, iarnă. Știi cum e la Sulina, iarna, boierule? Iarna când vânturile din sud încetează, când crivățul, vântul stepei, vântul dinspre ruși le ia locul și nu pe furiș, nu, ci într-o bătălie vâscoasă, gemută, cu furtuni care duc tainul de suflete în fundul apelor a doua oară anul acela - prima oară a fost primăvara, curenții se schimbă și suflă curând gheață peste pomi, peste casele din lemn și peste bălțile din spatele lor, pe grinduri și sub ele. Apa e lucie, pomii, albi, apa mării, neagră. Într-un târziu crusta de gheață cuprinde tot țărmul. Apoi Dunărea îngheață bocnă, acum e doar un cearcăn vânăt, pe margine sălciile leșină și le curge zăpadă din cap. Subțire ca o lamă, ca un solz de pește, lumină albă a Sulinei de omăt taie porția de cer cu o bucată de pământ uscată, separă viață de moarte, pe a fi de a nu mai vrea, stele de oameni, și uneori, tot ce-ți dorești e să poți muri în somn și să uiți, să uiți… N-am avut plăcerea.
  Sulina e izolată aproape trei luni de-acuma, oamenii rămân închiși aici, pământul așezării devine insulă. Drumuri pe uscat nu sunt. Un singur punct, de care norii trag și-l suie și-l lungesc câteva picioare în sus: vechiul far, farul rușilor. Sub el, doar o întindere velină, albă cum e cadranul unui ceas din care timpul și-a șters numerele și orele și-a fugit, s-a ascuns în ghețuri. Eu am rămas aici. Închis. Ca insecta aia mică în chilimbarul ei.
   Ți-am zis că aveam o poftă nebună să schimb lumea. Drept care, am intrat în taverna lui Parparia pe chei, unde scria cu vopsea verde “De-ale gurii”, m-am descheiat la prohab și am zis, “Una mare pentru doamna” uneia cu niște buze groase care se hlizea la mine din fața tejghelei. I-a plăcut asta. La început n-a prea înțeles, pe urmă râdea de nu se mai oprea. Stai să vezi după, ce-o să mai râzi.
   Mai întâi am umplut toate gurile. Și le-am îndestulat. Pe urmă, am pus-o să-l cheme pe Parparia. L-am recunoscut, da. Mult nu trecuse, cât să fi fost, zece, doisprezece ani. Behăia cu drag, măgarul, de câte ori mă vedea. A behăit și acum. I-am povestit tot, tot ce nu știa. Așa am început iar la Sulina. Cu Parparia. Am croit planuri, am ghicit bine despre cum aveau să fie toate peste câțiva ani, am aranjat pas cu pas întoarcerea mea, două luni cât am stat închis acolo asta am făcut.
   Cu Dunărea înghețată, totuși Hartley n-a stat degeaba. Toată luna a făcut socoteli pentru măsurătorile pe care urma să le cântărească în primăvară. Planul lui era să construiască niște jetele, niște diguri perpendiculare pe malul mării, împinse către larg la gurile de vărsare ale fluviului, asta la Sulina. La început se gândea și la celălat braț, la Sf. Gherorghe, dar mai târziu și-a urmat gândul să râmână doar pe Sulina. Însă mai întâi, înainte de a porni lucrările propriu-zise, voia măsuri ca să îmbunătățească pe moment navigația. Așa că după dezgheț, s-au adus două dragi, una la Sulina și una la grindul Argagni ca să sape burta Dunării. Vezi tu, când a preluat Hartley postul, situația Dunării la vărsare era nasoală rău. Rușii au făcut tot ce puteau pentru a nu începe nici o lucrare de curățare a fundului fluviului de aluviuni, iar transportul comercial pe canalul Sulina era de fapt jaf la drunul mare. Comercianții englezi - englezii erau favorizați pe comerțul cu grâu în zonă - se găseau în față cu o mare chestie: vasele lor erau de-alea noi, cu burți mari și aveau un pescaj pe măsură. Iar fundul apei nu era prea departe, apa la Sulina era mică. Acest lucru l-a adus de fapt pe Hartley la Dunăre.
   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou...
(to be continued)

duminică, 30 octombrie 2016

Vis, 29 octombrie, dimineață, București

  Un perete foarte alb. Din el, cu el, cu tencuiala ori cu cărămida lui perfect albă mi se hrănesc personajele care se ițesc unul câte unul, colorate, în contur, pline apoi , din inima acestui perete, panoplie, galerie, ce-o fi...

luni, 24 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 6

- Așa, să-ți spun mai departe… Ți-e somn, te plictisesc? Caști?
- Nu știu, Kontogouris, voiam să dorm și eu noaptea asta. Nu dorm prea mult în ultima vreme. Nopțile pe pământ nu sunt pentru oameni, ca să-ți dau un citat de la mine. Iar tu mă cam sperii… Mai durează?
- Unde te grăbești, boierule? Una dintre regulile scrierii creative e să-i dai cititorului un personaj cu care să se identifice. Poate mă lași să mă etalez. Poate e vrunul care vrea să fie eu…
- Alta dintre regulile scrierii creative zice că fiecare personaj trebuie să vrea ceva. Personajul meu voia să stau singur noaptea asta. Ceea ce nu e chiar în interesul personajului tău, de fapt îi dăunează.
- Ușurel… N-ai mâine serviciu sau de-astea, nu?
- Locuiesc în Tulcea. Care prost vine în Sulina cu treabă?
- Cu ce te ocupi, Ștefan?
- Am mai răspuns la întrebarea asta. O formulase o fată drăguță, nu un pirat grec urât și fantomă. E o carte pe care-am scris-o de curând, citește acolo, vezi și tu, pula mea, identifică-te cu vreunul, nu știu…
- Aha, partea aia în care înghesui istorii în propria ta persoană. Da știu, am văzut. Ceea ce, de fapt, personajului meu nu-i dăunează deloc. Chiar deloc. Altceva zic. Cu ce te ocupi peste zi? Director de bancă, nu?
- Nu văd legătura. Auzi, mă Homer, frunzărești ceva conturi? Dai vreo spargere? Mă, tu vrei bani. Sau mă vrei pe mine? Faci vreun cal troian, ceva?
- ‘Aide, bancherule. Nu că m-ar interesa căcaturile voastre corporatiste. Le am pe ale mele. Da' barem n-oi fi și tu Troia, să nu deschizi poarta nici măcar pentru o poveste bună.
Ascultă…
Am apărut înapoi la Sulina cu o pereche de cuțite primite cadou de la Lamartine, un salariu de funcționar CED❊ și cu 19 ani în buzunar. Am venit împreună cu Hartley pe care ăștia de la Paris l-au numit inginer șef de lucrări la brațul Dunării.
Și cu o poftă nebună să schimb lumea.

❊ Comisia Europeană a Dunării, organism internațional constituit în 1865 în urma Tratatului de Pace de la Paris. La Galați, și-a început activitatea la 4 noiembrie

(to be continued)

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Vis, 22 octombrie, București

  Cu mama (Mira) într-un trip, pare că am merge în urma unui lung șir de oameni. Mama umblă încet, așa că eu merg ce merg și mă întorc după ea, mai odihnim, o mai aștept, iar plecăm, și tot așa. Intru într-un spațiu dichisit, ceva creat cu artă, cum îi urmez eu astfel pe cei din față. Deasupra noastră, un cordon de păsări migratoare, dar mă uit mai bine și nu, nu e asta, ci, într-o organizare necunoscută și misterioasă, plutește de fapt plafonul unei galerii formidabile, poate Capela Sixtină, ca un stol de păsări care migrează spre sud. Parcă nu se mai termină, a acoperit tot cerul de deasupra cu fresca imensă care curge separată pe registre pictate al căror număr continuă și continuă. E o lucrare barocă în care alergă caii furtunoși ai lui Leonardo din Bătălia de la Anghiari (ăia recuperați de Rubens), separați de grinzi învelite în stuc cu ornamente aurii și cu încrustații, flori, arabescuri. Sunt topită, e emoție pur și simplu. Vreau, da vreau, să-i arăt mamei, mă întorc la ea cu ochii pe sus, dar ea e tot la capătul cozii și pentru asta trebuie să trec printr-un șir de alte galerii, în timp ce organizarea misterioasă a plafonului migrator fuge pe deasupra mea mai repede decât înaintez eu printre pereți pe aici pe jos. Ajung la ea gâfâind, hei, zic, vino încoace că de acolo nu vezi nimic, o iau de mână, uite, privește deasupra, repede… Ultimele cadre cu ultimii cai zboară acuma peste noi. Mama e uimită, e fericită chiar și așa, mulțumită cu ultimele imagini, ca într-un film în care mai prinzi patru secunde și cade genericul, îl citești și pe ăsta și știi ce tare trebuie să fi fost, ce film, dom’le!
   Altul, sunt într-o casă mare în vizită la Piticugras, eu cu mama (Mira), în trecere pe acolo să-l felictăm de ziua lui. Spațiul de primire se desfășoară în sufrageria de la Carpen și în jurul ei. Piticu, dulce și moale cum e el, nu știi dacă râde sau dacă e trist sub masca lui de vată glumeață, nu știi dacă a băut o baniță de vodcă sau un pahar. În fine, e plăcut, mama râde, ne îndreptăm încet spre coridorul de ieșire, hotărâsem să rămânem doar puțin și ne apropiem de ușă. Holul e cel din apartamentul nostru de la Gară, acolo îl iau pe Piticu de după gât și-i spun, uită-te diseară pe cer, e ploaie de stele, de meteoriți, nu Perseidele, cum le spune mă, Priamidele, nimeresc eu cuvântul (de fapt a chiar a fost asta aseară, real, Orionidele, crecă nu le-a văzut nimeni că a fost nor). Înainte să plecăm, o las pe mama cu Piticu să-și ia la revedere în fața ușii cam o o juma de oră, cum faci când pleci de la oameni din vizită, stai mai mult la ușă decât la masă. Între timp eu mă duc să bântui puțin pe sus, la etaj, să văd și eu cum e casa asta nouă. Piticu o cumpărase de curând, este fostul Muzeu de artă, palatul Jean Mihail, l-a cumpărat așa cum e, n-a mai stat să-l redecoreze, păi era și păcat. Săli cu tablouri, plafoane pictate, coridoare strălucitoare, aur pe tocării, tapiserii, fotolii de mătase, o bogăție scânteietoare și cu gust, un fel de Petrodvoreț mai mic. Intru în șirul de toalete puse la fiecare etaj pe aceeași direcție, cum fuseseră ele amenajate de arhitect special pentru de muzeu. Mă întâlnesc cu mama într-una din săli ca să ieșim în stradă. Strada - cu fațade deștept reamenajate, cum vezi în Centrul Vechi, numai că nu suntem în nici un centru, ci o periferie mai șmecheră. În dreapta trec pe lângă un tablou. Mă uit atentă dar rapid, o privire revuistică așa, cum înregistrezi ceva din fugă, nu am timp să-l bag pe tot în venă chiar acum, căci ne grăbim nu știu unde. Știi ce e cu tabloul ăsta, o întreb. Hehe, ce poveste. Ai văzut că stăteau o mulțime de oameni în fața lui, acolo în curticică unde era expus, da? Ei, oamenii ăia sunt strânși acolo demult. Am de gând să merg și eu într-o zi. Tipul pe care l-ai văzut în ramă stând la catedră e chiar Bacovia. Bacovia, ai văzut, pictează un tablou, un tabolu în tablou adică. Șmecheria e că la fiecare expoziție, tabloul pictat de Bacovia e altul, e convenția hotărâtă de custode. Iar esența picturii e o șaradă jucată de actorii pe care i-ai văzut strânși în curte, o improvizație, o poveste care trebuie să aibă de fiecare dată început, cuprins și final, ca la școală, dar resorturi și coerența și logica unei opere de artă. Trebuie de asemenea să fie scurt, concis, cât să încapă într-un tablou. Într-un tablou în tablou. Biletele se pun în vânzare cu multe zile în avans, în casa din spatele curții, Vlad Dr. se ocupă. A dezvoltat un întreg marketing în jurul tabloului ăstauia, tot el îi cheamă pe actorii de la teatru sau pe studenți, iar ăștia lucrează o săptămână întreagă doar pentru o improvizație. Genial, nu?


joi, 13 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 5

- N-ai o țigară?
- Nu fumez. Doar iau ca și tine de pe la alții, de pomană...
Ce mă, nici mort nu te lași?
- Măi boierule, pe aici, totul e un fel de fum. Pe aici, țigara e poezie în fum. De asta trageți din ea ca disperații. Vă umpleți piepturile cu baloturi de fum și sperați să ajungeți într-un suflet la noi, în partea asta…
Când m-am apucat de fumat eram în Burgas. E și aci o poveste. Beam mastică la o masă. O femeie cu părul roșu s-a aplecat peste mine și m-a tras după ea. Sus în cameră, m-a apucat în brațe, m-a învelit cu lenea ei surâzătoare cum e fumul de havană, mi l-a suflat în gură când mă săruta… Și-a desfăcut buzele, a scos un șarpe de limbă și mi l-a mestecat în gât. Acum miroseam amândoi a fum. Femeile, fie sunt roșcate, fie sunt urâte, dar asta roșcată fuma ca un vapor. Cred că m-a pregătit de moarte, cine știe, că n-am mai respirat mult timp după ce s-a descolăcit de pe mine.
Problema e că nu-mi mai aduc aminte de carnea ei; o fi fost moale și albă ca aluatul de pâine, o fi fost ca tăciunele, cine mai știe. Problema e că nu-mi aduc aminte dacă m-am culcat c-o femeie sau dacă am făcut poștă un pumn de tutun aprins. Poate doar am fumat. Cam așa e pe lumea astălaltă. Îți amintești numai fumul.
Fumul îndoit cu emoțiile simple. Cu alea, clipele când inima îți bate altfel, când se grăbește, când nu-și mai respectă pasul ei moderat de inimă. Fie uită să-l mai bată, fie-l bate cu putere. Când se încurcă, când se oprește, când sare peste ritm. Când sare peste reguli și peste ceasuri. Doar pe alea le ții minte aici. Secundele când te îndrăgostești. Și alea când îți pasă.
Că veni vorba… Într-o zi, când ăi vrea, să-mi dai de pomană o țigară. Da’ să-i faci cruce, ca să fie primit. Să spui așa, “asta e pentru Gheorghios, care a murit și-a mai iubit…”
(to be continued)

marți, 11 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 4

... Amiralul ăsta Parker m-a dat la Robert’s College, un colegiu cu ifose din Istambul unde toată lumea a crezut că sunt fiul unei surori a lui, măritată în Pera cu un grec bogat, vice-consul britanic la Stambul. În vacanțe chiar mergeam cu ei la Terapia. Ambasada englezilor își avea acolo reședința de vară; în timpul caniculei, în saloanele ei largi, cu perne moi, se putea cât de cât respira; în aer, răcoritoare, briza Bosforului, la o azvârlitură de băț - bărci și tot felul de corăbioare plutind pe apele încinse. Seara, baluri cu doamne îmbujorate pline de aurării cu nestemate atârnate de gâturile lor cărnoase, cu ofițeri de la bastimentele staționare ale Marilor Puteri, cu foșgăială colorată a întregii lumi diplomatice în activitate leneșă, de vară. Frumoase vacanțe. Îl ajutam câteodată pe vicele cu niște lucrări simple de cancelarie și mai ales la traduceri; mă pricepeam la traduceri: poceam o englezească levantină destul de bunișoară, grecește știam de acasă, iar mai târziu mi-a folosit și că brodeam ceva românește de prin părțile Sulinei. Așa a trecut și Războiul Crimeii, și așa l-am cunoscut într-o după-amiază pe inginerul Hartley când a trecut trei zile prin ambasadă. Venea direct de la Sevastopol, orașul căzuse. Cu Charles Hartley m-am reîntâlnit la puțină vreme, la Congresul de pace de la Paris, vice-consului mă adusese cu el să-l ajut. Acolo l-am cunoscut pe Lamartine, dacă îți vine să crezi. Pentru că mie nu mi-a venit la început. Era încă activ în ministerul de externe pe atunci. A fost, până a murit. Eram mort după poeziile lui, citisem o mulțime, acelea care circulau pe atunci în fascicule împreună cu ziarele, ajunse din Franța pe mesele noastre din Pera. Am ajuns să-i povestesc de tata și de aventurile cu pirați de la gurile Dunării. După Byron, cred că a fost al doilea care a scris pe subiect. Dar ăsta chiar că s-a uitat în gura mea când povesteam, dat în paștele mă-si-ii gagiul. Păcat că nu ne-am mai întâlnit și pe lumea asta. Adică, astălaltă. Și, la o adică, la ce mi-ar mai folosi mie acuma?
În sfârșit, aceste mari puteri pășteau demult momentul când să-și curețe drumurile de comerț prin Orient și pe Marea Neagră. Acum că scăpaseră de ruși la Dunăre, puteau liniștiți. Își puteau lejer desface piețe în tot sudul Europei în dauna dominației rusești. Îi încurca numai Dunărea, cam înnămolită pe gurile ei de vărsare. Așa că au aruncat cu titlu provizoriu o comisie la Galați și o echipă de ingineri în frunte cu Hartley. E prima demonstrație europeană despre cât de durabil poate fi provizoratul. O veșnicie. Al doilea exemplu sunt eu. Dar asta mai încolo…
(to be continued)

joi, 6 octombrie 2016

Două vise, 5 octombrie, Craiova

Mama (Mira) pleacă până-n oraș și mă lasă în dormitor - camera mea - în pat, e către seară, e ziua mea și eu frec menta prin casă. Tata se fâțîie prin baie și nici nu-i trece prin cap să-mi spună La mulți ani. Apar o droaie de reporteri cu camere de filmat, multe flash-uri, multă gălăgie, se vor bate pe știri mondene cu mine acum că m-au prins acasă, sub motiv că e ziua mea. Mă enervează un pic că lui taică-meu nu-i vine odată să-mi zică La mulți ani, ce chestie, poate nici nu-și aduce aminte, poate e sub condiția unei boli de nervi, sau n-are chef. Mă duc până în bucătărie (care e poziționată în vis unde în realitate e sufrageria) unde ajung în timp ce citesc povestea unui tip care a pus pe roate o afacere împreună cu prietenii lui și a făcut bani frumoși din ea. Se povestește - e vocea povestitorului, chiar o aud în timp ce-mi tai dintr-o chiflă lunguiață graham o jumătate și o ung cu unt - că a început prin a pune în punga aceea de pâine din care scosesem eu chifla câte un cântar, asta după ce clientul se prezintă la casă cu toate bonurile cum că a cumpărat timp de un an de la firma lor chifle din astea. Și în alte pungi, alte premii, constituind fiecare câte un ingredient al afacerii respective. Strângînd toate pungile astea cu bonusuri, câțiva clienți vor asambla la rândul lor temelia unei noi afaceri de același gen, după ce se vor întâlni unii cu alții și după ce vor fi umplut deja buzunarele firmei mamă timp de un an. Succesul noii afaceri devine garantat. Eu sunt încântată de acest reportaj. Ca și cum aș fi fost unul din inițiatorii acestei mărețe lovituri. Sau țepe.
Mama vine de unde plecase, nici nu știu dacă-mi spune La mulți ani, eu îi dau raportul cam ce făcusem cât lipsise (ce chestie!!!), pe urmă mă pune să mă îmbrac să mergem până la spital, unde e programată cu niște analize de diabet. Același spital. (În toate visele mele apare acest șablon de spital, cu scara lui din dos pe care adesea o folosesc studenții la practică, cu mățăria de coridoare de prin spatele clădirii imense și cu scări pe la cucurigu suspendate, îl știu pe dinafară, doar că nu corespunde nici unei realități. În absolut toate visele îl asimilez unui singur gând, și asta fără să-mi bat capul, ah zic, e Spitalul 1 din Craiova. Să fie coincidență faptul că, real, m-am născut în spitalul ăsta?). În fine, suntem pe casa scării din dos, cu liftul lui din stânga care nu vine niciodată când îl chemi, sunt cam enervată pe mama și o chem după mine să urcăm primele trepte. Pe porțiunea asta de spațiu între etaje sunt două trepte mai abrupte acolo unde scara face un cot, iar acum, pentru că mama nu s-a grăbit, trebuie să le fac loc să coboare unor asistente sau studente ce-or fi, grăbite, ah, uite cum aștept și după astea, întorc capul s-o caut din ochi pe mama rămasă în spate, ea tocmai apasă butonul liftului. Haide, îi zic, lasă-l. Chiar atunci, ușa lui se deschide și iată, prindem liftul. Țopăi înăuntru. Liftiera îmi zâmbește, stai zice, s-o așteptăm pe doamna. Mă mai uit o dată la mama, stă în fața ușii trăgând dintr-o țigară; în loc s-o arunce repede, pufăie fără treabă în timp ce consimte ca noi toți s-o așteptăm pe ea. Găsesc asta din cale-afară, îmi dau ochii peste cap de nervi, liftiera caută să mă împace, eu îi spun că sunt alții care, ca mine altădată, apasă descurajați butonul unui lift care nu mai vine; mă uit pleoștită la toate tastele alea pe perete, care luminează. Ea nu se supără (e o tipă simpatică, moaca unei actrițe americane pe care am văzut-o des în roluri secundare - cameo parts- flegmatică), ba, după ce ușile liftului se închid în sfârșit pentru că mama a binevoit să-și termine țigara și-a intrat, spune că e foarte bine că am așteptat-o pe doamna, pentru că aici nimeni nu se grăbește cu adevărat. Sunt mofluză.
Alt vis, după ce adorm din nou către dimineață, cu mine, cu mama, cu Ileana G. și cu mama ei, ne plimbăm pe la marginile uni oraș, Craiova cred, dar așa cum arată el mereu în vise - un târg de case frumoase ca pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Case frumoase sunt și aici la periferie. Povestim, vorbim o mulțime, la un moment dat ne oprim în fața unei cutii cu chestii de cusut, nasturi, ațe, papiote, chicușuri. Ileana îmi ia taiorul din pânză subțire pe care îl purtam (port un deux pieces de fapt, drăguț) și-o văd cum meșterește la el. Mi-l dă înapoi foarte repede, îi cususe un guleraș de dantelă cu niște nasturi strălucitori din cristal cu care se închide în față, pe gât. Ce ideee drăguță zic. Și chiar că vine bine așa (o dată, când eram foarte mică, tanti Cati, profesoara mea de desen, mi-a făcut un guleraș pe care eu îl adoram, îi ziceam guler de contesă). Ne continuăm plimbarea, apoi ajungem acasă (la ea?). E un spațiu aici, “acasă”,  asemănător unghiului din care privesc camera de la hotel Ibis atunci când îmi amintesc despre ea.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 3

Ștefan se foia și nu știa ce să zică.
- Nu știu ce să zic. Mă ajuți puțin cu dialogul ăsta?
- Atunci, hai să-ți povestesc, făcu Kontogouris… Și e mai bine s-o iau de la început.
   Am crescut în baltă. Primele mele amintiri sunt cu niște valuri de papură care se zbicesc în fața mea într-o rafală de vânt, eu stau sub o răchită bătrână, și tata, care mă ia în fugă de acolo - nu mai știu, începea furtuna… Nu mi-am cunoscut mama, tata mi-a spus că a murit foarte curând după ce m-am născut eu, de tuse. Mai țin minte o cameră frumoasă cu ferestre mari și-o femeie care-mi zâmbea. N-am uitat niciodată zâmbetul ăsta, pentru că aveam să-l caut mai apoi înadins, de-ar fi fost să cotrobăi toată viața ca să-l găsesc și să fie numai al meu. Ei, și l-am găsit, dar asta e mult mai încolo. Tata mi-a spus o dată că m-a crescut o femeie din oraș. Nu știu ce oraș, poate că era Tulcea. Nu mi-a zis și de ce m-a luat de la ea.  M-a dus cu el în vârtejul nisipurillor plajei iar noaptea, târziu, după ce tata și ai lui își făceau partea, veneam într-o tavernă soioasă, unde adormeam pe o bancă în spatele tejghelei. M-a luat împreună cu toți din bandă, primele jafuri în care m-a băgat și pe mine cred că le-am trăit de pe la 8-9 ani. Am aflat mult mai târziu că era exact vârsta când copiii din familiile înstărite începeau școala. Asta a fost școala mea. O bandă de greci și de maltezi care, așa cum am înțeles mai târziu, era de fapt stăpână la Gurile Dunării au fost profesorii mei. Între ei, tata. Cu felinare aprinse la coarnele boilor, atrăgeam noaptea vasele, înămolindu-le pe bancurile de nisip. Le jefuiam sub cuvânt că voiam să le salvăm. De altfel, știi toate astea dacă te-ai întâlnit cu profesorul de istorie al Sulinei. Le spune mereu fiecărui grup de vizitatori în cimitir.
Într-o dimineață, o canonieră engleză apăru în vederea coastei, îmi amintesc bine ziua aia, am avut un fior când tata ne-a spus asta cu ocheanul la ochi. Poate că a fost prima mea presimțire, cine știe, poate atunci am început să simt cum simte un lup de mare pericolul. Un tip tânăr, ofițer, am aflat că era fiul amiralului Parker, a coborât după câteva ore împreună c-o patrulă de marinari acolo, pe chei, către care o luasem și eu la fugă și mă ascundeam prin mulțimea de gură cască, ieșiți ca la comandă de prin măruntaiele așezării omenești de lângă Dunăre. Pentru siguranța navigației, cică și împotriva grecilor tatălui meu se făcuse anume această escadră a Levantului ca să facă poliția mărilor din Orient. Numai că foarte curând, ofițerul fu lovit de un glonț de pușcă. Vezi, eu le spuneam alor mei toate locurile unde se găsea omul ăsta. L-au nimerit ușor.
Pe tata l-a dat în gât unul, Iani Kostaki, care mai târziu a crăpat de holeră la Constantinopol, odată cu el și pofta mea de a-i tăia beregata… Englezii se răzbunară, prefăcând satul în cenușă într-un bombardament ca la carte, iar  pe tata l-au spânzurat în vârful catargului, aproape fără să-l mai judece. Așa se făcea atunci cu toți pirații prinși. Nimeni nu mi-a dat voie să plâng.
Amiralul Parker m-a luat cu el către Constantinopol. Încet-încet s-a atașat de mine, poate că îi era dor de copilul lui, cine știe.
(to be continued)

miercuri, 28 septembrie 2016

Ștefan și piratul, 2

- Măi… Tu te cam plictisești. Ia pune mâna și caută ce cauți tu pe-aici.
- Toată lumea știe că mă plictisesc, Moishe. De o sută de ani mă plictisesc. Am fost la Șefu’, am avut conversații în privat - doar știi asta - mi-a mai înlesnit altă sută de ani ca să mai caut (a fost un drăguț la faza asta). Caut și mă plictisesc.
- Atunci, nu te mai plictisi, grecule. Caută și nu te plictisi, ca să găsești. Toată viața te-ai întrecut în povești. Talent nemuritor, nene, ca toți grecii tăi, mai ales ca Homer ăla al vostru… Uneori stam și mă minunam de unde știi tu să întorci vorbele așa. Să minți Comisiunea cu cele mai tâmpite povești despre ce voiau ei să creadă, în loc de ce făceai tu de fapt. Unde ți-a dispărut entuziasmul? Caută și tu oameni care seamănă cu ăla care ai fost… Și roagă-i să te ajute. Să scrie odată povestea aia și să plecăm de-aici. Ne-o ajunge și nouă atâta ședere rătăciți în transcriere. Șefu’ a zis că numai cuvântul ne mai scoate din asta.
- De o sută de ani fac așa. Am găsit?
- Pe ăla de stă rezemat colo de balustardă l-ai încercat? Adineaori am trecut pe sub balconul lui de la hotel…
- Ah, ăla. Ăla care seara, stă de vorbă cu lumea? Acum a căzut pe gânduri (Hei, ai mai spus asta. De vreo două ori. Te plictisești?).
- Păi, tocmai de-aia. Să faci omului o vizită când cade pe gânduri înseamnă…
- Să te duci invitat. Regula numărul 1 a Cimitirului Comisiunii Europene a Dunării.
- Regula numărul 1 în împărăția cerurilor, grecule. Șterge-o de aici în treaba ta, până nu mă plictisesc eu…

   Ștefan numără oi, sprijinit cu fruntea de parapet. E gata să adoarmă, poghircit așa, când ajunge în sfârșit, la ultima… Ultima pare să fie una neagră. Oaia foșnește în spatele perdelei, tușește de două ori, își drege glasul ca la teatru, apoi ridică tonul și invocă muza:
Tu, care seara stai de vorbă cu lumea…
Ai mai zis asta. Te plictisești?
Deci, mă urmărești?
Zi-i…
My name is Gheorghios…
‘Ai nu mă-nebuni…  Te dai poliglotta. Așa și? Cu ce problemă pe la noi?
…Gheorghios Kontogouris. Mă lași să termin?
Eu nu te las?
Fă un mic efort și nu mai întrerupe oamenii care vin pe la tine în vizită.
Ești om?
Am fost. Poate că mai vreau o dată. Poate, un fel de om… Un fel de om care vrea ca tu să scrii…
   Aici, Kontogouris se foi nemulțumit.  
Ce faci? De fapt, chiar contam că o să mă întrerupi. Nu-mi găsesc așa ușor cuvintele. Prin cimitir, alt prost care să stea de vorbă cu mine timp de o sută de ani, în afară de Goldberg n-am mai găsit, așa că uite, lipsa exercițiului se simte. Nu sunt ca tine, să stau seara de vorbă cu lumea.
Băi, te repeți. Asta la teatru se cheamă bâlbă. Sau burtă.
    Kontogouris rămase cu privirea (dacă se poate spune astfel despre o fantomă) ațintită la burta lui Ștefan. Burta lui Ștefan privi și ea privirea, apoi se închise în sine. Deveni burtică.
Continuă, te rog.
Vreau să scrii despre Gelsomina mea…
Ce nume de corabie. Cine e Gelsomina asta?
Să-ți spun cine nu e. Nu e o persoană sobră. Are doar două variante: râde sau plânge. Deci, e serioasă. - Așa cum copiii sunt serioși. Și crede-mă pe mine, copiii sunt cele mai serioase ființe de pe lume -  pentru că sunt cinstiți. Ca îngerii…
Ce poet ești, bre, grecule. Homer în persoană. Deci, e femeie? Băi, n-am timp. M-am apucat să scriu, ceva, altceva. Despre una. Alta. Altă femeie, altă poveste. Și până nu termin…
Atunci, să scrii despre una ca și când ai scrie despre alta. Ce contează? Doar scrie. Gelsomina  mea e fata cea mai frumoasă din lume. Nu pentru că o vrei, ci pentru că este.
Îmi place cum gândești, ești croit pe pozitiv, hihihi…
Știu că-ți place, ți-am citit Scrisorile alea, hihihi.
Băi, fugi de-aici, am ajuns și pe la voi?
Ajunge la noi tot ce se scrie. Totuși, nici măcar eu n-am timp de toți adormiții. Uite, pe Manolescu nu l-am citit. Trebuie să fii destul de viu ca să distrezi morții.
Pe Manolescu nu-l citește nimeni.
Da, nici Vii nici Morții. (Kontogouris se opri și-ii făcu semn cu ochiul).
Ce mă, ai citit-o și pe-asta? Se face teatru și pe la voi pe-acolo?
Vezi că se scrie “și-i” Cu doi i. Nu cu trei. Tot ce știu e că pe la noi se face bine gramatică.
Băi, ești obraznic. Dar… Dacă mai stai pe-aici și-mi corectezi erori de scriere - pentru că vezi, sunt inevitabile, când bați în taste se strecoară întotdeauna - poate te ajut…
De exemplu, ai de gând să pui odată liniile alea de dialog? Am trecut de preliminarii, s-a stabilit că purtăm efectiv conversația asta. Avem deja o relație oficială, nu te mai codi.
(to be continued...)

marți, 27 septembrie 2016

Vis, 27 septembrie, Craiova

Ațipesc din nou, e dimineață deja.
Ileana G. trece pe la mine și-mi dă câteva idei pentru un proiect, eu stau undeva în București sau alt oraș care oricum, in vis nu seamănă cu niciunul cunoscut. Mersesem pe jos prin acel oraș, până pe străzi îndepărtate, aproape de marginile lui, uneori mergeam împreună cu ea și continuam să ne plimbăm până ajungeam la mine acasă, discutând de ale noastre.
Acum sunt un moment singură și încep să scot diverse de prin sertare. Nu-mi vine să cred ce lucruri strânsesem în câțiva ani doar, de stat în casa aceea, și vârâsem acolo, apoi uitasem de ele. Folosem doar câte o farfurie sau câte un cuțit, purtam doar câte o pereche de cerecei, una pe care mi se pusese mie pata și uite, uite ce găsesc aici, ce minuni de care nici eu nu mai știam, zici că am dat peste lada de zestre.
Apare și Ileana, din nou, eu, grăbită nu știu cu ce s-o servesc mai repede, mai sunt și într-o mică pană de idei cu proiectul și mai ales, cu ce mai am eu de făcut în afară de el, cu scrierea unor povești, îmi spuneam că de-o vreme bătusem pasul pe loc. Vreau să am timp fizic și timp de alt gen pentru toate, vreau, vreau asta. Ileana pare că are timp. Uite, zice, stai, nu te mai agita pentru că eu mă așez aici, și-o să rămân pe la tine, poate mă mut aici o vreme. Sunt bucuroasă acum, o parte din panică mi s-a dus. Apoi, descoperă împreună cu mine tot ce se mai află prin burta bufetului, prin biroul de lemn, pe raftul de jos, în spatele ușilor mai dosnice ale dulapurilor, apar toate astea ca ciupercile după ploaie, lucruri scumpe, lucrate cu finețe, cumpărate de mine în timp din magazine din acelea șic gen Zara Home sau din magazine cu porțelanuri tip Provence, pilote și huse lucioase de mătase, unele roz cu dantele, veselă de masă, bijuterii, cercei de argint din filigran strălucitor, un lux plin de farmec.
Acum mă plimb prin fața curților vecine, cineva pe care cunoscusem, o fată, se vântură prin pomi, face escalade, se joacă, nu știu ce face, trec de curtea ei, aud o bufnitură, niște crengi rupte, mă întorc urgent, n-o văd, o strig, ce-i cu ea? Îmi răspunde de undeva că e în regulă, plec. Mai departe, pe lângă garduri joase, toate curțile sunt pline de iarbă și de pomi, ca niște livezi mici sălbăticite, o plăcere, cum e și verdele lor sclipitor. E și Ileana pe acolo, într-una din spatele gărduțului și, în timp ce mă sprijin de un pom, cineva cunoscut, un prieten care ne ajută pe noi, vine cu o chisea și-mi dă să gust ceva dintr-o linguriță pe care o scosese din borcanul mic, mmmm, zic (și acum simt gustul acela pe limbă), e dulceață de nuci verzi, ce bun!
(Ce chestie, de când n-am mai mâncat! Cred că visul îmi repetă o amintire de demult, când găsisem prin debaraua cu bunătăți a mamei, uitat pe acolo, un borcan cu dulceață de nuci verzi, încă așa de bun…)

joi, 22 septembrie 2016

Ștefan și piratul

  Seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. De obicei, cu cin’se numerește. Doar nu credeți cumva că Ștefan nu are altă treabă. Are, ca noi toți. Credeți că n-are și el serviciu și stă și bălărește toată ziua? Are, ca noi toți. Mă rog…
Ehei, soarta lumii întregi stă așezată pe umerii lui Ștefan. El știe asta. Vrea asta.
Dar seara, ei bine, seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. Sistematic. Programatic.
  Astă seară, stă pe balcon la Sulina în port, cu buza lipită de parapetul umed și pare tare căzut pe gânduri. N-are cum să stea de vorbă cu vreunul, pentru că a căzut pe gânduri. Când cazi pe gânduri nu stai de vorbă, clar? Nimeni nu pare destul de deștept să încalce regula asta. E regula lui. Da, da, e chiar la Sulina. La Sulina, plouă și când nu plouă. Azi plouă de-a binelea, de exemplu. Șiruri de intemperii stau o vreme agățate de stinghia balustradei, apoi își dau drumul în gol, acum au nimerit capul unui gură-cască repede trecător pe sub balcon. În seara Sulinei, pe faleză chiar și aerul ar fi foarte curat, primenit de tăvălugul Dunării, dacă n-ar fi înțesat de fumul gros ieșind din burta navei poliției de frontieră care face rondul. Ar mai fi și câteva cârduri de pelicani aliniate pe raftul de jos din holul hotelului, lipite pe două teancuri de vederi "Vizitați Delta Dunării”...

  Moishe Goldberg doarme cu gura întredeschisă. Peste gard, în parcela dedicată ortodocșilor, piratul grec Kontogouris i-ar trimite o piatră peste ureche, ce-o fi făcut tâmpitul de evreu azi noapte de doarme ca prostul?
  Când plouă, oamenii sunt mai tăcuți, medită Kontogouris. Ai zice că respectă natura. În realitate, ar băga nasul în pernă dacă ar avea timp. Și n-au. Hihihi, oamenii. Ceea ce el și cu Moishe nu mai erau demult, cântări fără părere de rău grecul. Cimitirul tace în urma gândului lui Kontogouris, pentru că îl aprobă. Ca întotdeauna de când se află aici. Și se cam află de ceva vreme.
- Mai citești, chiromantule? Ia scoal...
- În ce moaștele lui Caragață vrei să-ți mai citesc acu'? Ți-au legat ăia liniile în cruce, plumbuitule... Goldberg trase de mâini în sus, trăgea tare ca să se întindă.
- Neam de neamul tău nu s-a ocupat de asemenea prostii, îl întărâta Kontogouris. A mai văzut careva unul ca tine puricând în palmă? Ori în stele… Cai verzi pe pereți.
- Da' ca tine a mai văzut, măi? Cum o fi să-ți zică lumea pirat... Și tu n-ai pus călcâiul în baltă toată viața.
- Adică ce? Voiai să pășesc pe apă ca să mă respecte ca pirat? Ăla de mergea pe apă era altceva. N-ai auzit tu de el...
- Nu, măi, idiotule. Nu El. Eu zic de tine. Cum o fi să pui felinare în coarnele boului pe timp de noapte, să ieși pe plajă în nisip, felinarele se clatină și omul de pe corabie crede că altă corabie îi face lui semne. Și îl ademenești și el se tăvălește în nisip cu velier cu tot... Om ești tu? Ce pirat e ăsta de face așa?
- Unul deștept, Moishe, unul deștept… Da’ cine ți-a zis ție că n-am pus piciorul în baltă toată viața?
- Măi…
(to be continued)

marți, 20 septembrie 2016

Vis, 17 septembrie, București

   În “spațiul Carpen”, la fântână, în curte. E o variantă onirică a zonei fântânii. Este ce știu că era, însă încins în pasta aurie a luminii. Adică știu că sunt “la noi”, dar percep și mai familiar și mai atașant totul decât realitatea trăită când eram copil (și de care, printr-o minune îmi amintesc foarte bine trează). E lumea aceea a mea și totuși e mai mult decât ea. Iată, nu sunt copil acum. Fântâna e de-a dreptul îngropată în omăt curat, bogat, ghizdurile la fel. Absolut totul e alb și neatins. Bănuiesc că găleata cu care scot apă, lăsată în fântână, are calotă de gheață ca un capac peste ea. Da, mă apuc să o trag afară învârtind roata cu frânghie de metal și așa e. Opune foarte puțină rezistență și se ridică la nivelul brațelor mele cu o căciulă de gheață și zăpadă. Mamă, mamă, o strig pe bunică-mea, Sanda. Adu-mi repede canta să torn apă proaspătă. Știu că nu se mișcă așa de repede cât aș vrea, și-o să mă țină prea mult blocată de fântână, așa că o stric pe mămica (Mira). Apar amândouă și-mi pun canta s-o umplu. Beau cu poftă dintr-o cană, pe urmă îmi torn și-n pet-ul din care beam înainte, că se golise. E așa de bună. E limpede și are o unduire aurie, poartă în ea lumina aia… Ce apă bună, zic. E rece și nu mă deranjează. Acum bag de seamă că nu e defel așa de rece cât mă așteptasem.
   Alt vis, însă tot în zona asta de aur. Ileana G. vorbește cu bărbatul ei la telefon (Bg.?). Apoi ridică ochii și-l vede drept în față. Venise de unde fusese plecat la lucru, într-o deplasare, pe teren, etc. El zâmbește, vrusese să-i vadă mutrița când îi face mica farsă programată astfel. E un tip introvertit, ironic, calm. Ei doi comunică puțin, cu voce joasă și blândă, ca și cum te-ai îndepărta în loc să te apropii, ca și cum ai putea să te desparți vorbind în tonuri moi, fără vreo durere. Sunt departe, cu toate că-s unul în fața altuia. Cred că venise acasă pentru una din ultimele dăți…

miercuri, 31 august 2016

Miss Scout, 8, final

“(…) Cei care pleacă își amintesc într-una de trecut. Bat perpetue comparații, cum era, cum este… Cei care rămân, orbesc de strălucirea trecutului. Ei nu trăiesc, glorifică. Ei nu construiesc, sapă. Șantierul arheologic e specialitatea celui care rămâne acasă. De la atâta praf, orbesc, nu trăiesc. Există și reversul, cealaltă specie de “rămas acasă” - dar asta nu e decât un derivat din prima: cel care înjură. Tot de la praf, îți spun eu. Pe ăștia, praful îi îneacă, tușesc și pretind că se sufocă. Oricum ar fi unii sau ceilalți, pur și simplu le scapă soluția. Poate că trebuie să pleci un pic ca să vezi mai bine. Dar pe urmă, să te întorci. Nu ca să mori. Să te întorci ca să trăiești. Cumva, la un loc cu toți și cu toate. Să faci pace ca să te apuci din nou. Și iar să faci pace. Și iar să te apuci, dar de acolo de unde le-ai lăsat.
  Mă ierți că arunc cu pedanterii de duduie plecată la oraș așa niște vorbe siropoase peste gard. Puteam să spun simplu, te iubesc, și să închei. Da, era chiar mai bine. Doamne, Atticus, știi de când ne cunoaștem că îmi place să fac divagații enervant de lungi. Și ne cunoaștem cam de multicel. Sper că știi și cu cine semăn.
Ne vedem miercuri, când ajung acasă.
Te pup,
                                                                                                                                    Jean Louise

                                                             
                                                                      Domnule Grămescu,

  Sunt fericită că o editură din afară vrea să-mi publice cartea într-o limbă străină, și chiar este prima propunere în discuție. Și tot probabil este că veți stabili, sau ați stabilit deja, toate detaliie cu editura mamă, J.B. Lippincott Company, mie revenindu-mi meritul micuț de a vă acorda doar un formal și pe deplin onorific acord de publicare pe care iată, mi-l depun în aceste rânduri.
  Vă mulțumesc pentru acel simpatic review despre țara dumneavoastră în care cartea mea va fi un musafir atât de plăcut răsfățat. Știu într-adevăr, puține despre România. Sau RPR? Am zis bine? Dar nu puține par să fie problemele acolo. Vă pot liniști cu gândul că nicăieri n-au fost vreodată mai multe probleme ca la tine în casă. Nu știu ce proverb e ăsta, dar sună ca și cum ar fi unul. Aici la noi sunt un sac și-o căruță, adică nici mai puține, nici mai multe ca dincoace, la dumneavoastră. Mă rezum doar la acest scurt comentariu, după cum spuneați este probabil că această scrisoare va fi deschisă și de alte degete…
  Cât despre felul cum îmi lăudați cartea, da, sunt măgulită. Mă simt îmbujorată parcugînd rândurile în care spuneți că maniera mea de scriere aparține genului Southern Gothic. Adevărat? Acum aflu…Sunteți din nou, primul care se pronunță în acest fel, mărturisesc că nu știam că există un gen ca ăsta. Sau, l-ați inventat doar pentru mine? Vă reamintesc că sunt îmbujorată deja… Iar acum, fiindcă tot ați dat vestea, o grămadă de publicații se vor bate să mă înghesuie într-o definiție care sună atât de trăsnit, pe cât sună gestul cu care trântești un sertar într-o arhivă, hihihi… și praful se ridică deasupra.
  După secvența îmbujorată, urmează imediat secvența uimită. Pentru că nu prea știu cum s-o iau.
1. Am scris o carte atât de umilă și de pierdută între particulele prafului cosmic încât s-ar stinge de la sine dacă nu ar fi agățată de coada cometei numite genul Southern Gothic. Fiind mică și singură, ar trebui “încadrată” ca într-un dosar de cadre (cum spuneți că există în sistemul din țara dumneavoastră) ca să poată fi cât de cât comfortabil livrată posterității.
2. Am scris o carte atât de mare încât declanșează curente literare. Știți cum se spune, mai bine țineți geamul închis, altfel vă alegeți cu guturai măricel de la curente din astea.
Corolarul meu e ce spune Mary Stuart, “Je ne mérite pas ni cette excès d’honneur, ni cette indignité”…
  Vă rog, iertați-mi aceste obrăznicii. Dar sunt atât de tentante! E prima mea carte, după cum știți deja, totul este atât de nou pentru mine, încât prefer să fac gafe ursuze și stranii, cum sunt aceste rânduri ridicole pe care vi le scriu, decât să-mi refuz experiența de-a le face. Dar de mult n-am mai râs atâta…
  Am ținut mai întâi să epuizez “chestiunea” și să mă eliberez de ea, ca să pot trece, acum ușoară, la întrebările care mi-au plăcut cu adevărat. Cum am reușit să scriu?
  Ah… Primul aspect: cu concursul unui editor care mi-a devenit prieten pe viață. Cu care am trăit experiența unui perfect balans între a da și a primi. Care pare să știe cel puțin atâtea lucruri despre scrierea creativă câte știe un autor de carte serios care-i încredințează opera sa spre publicare. Nu, nu e vorba despre mine acum. E vorba despre cei cărora le-a fost “nașă” înainte a apărea eu cu un manuscris jerpelit.
  Al doilea aspect a apărut în timp. Am ajuns să descopăr că a scrie e una din cele mai dulci îndeletniciri cu care m-am întâlnit pe această planetă, nu înainte de una la care v-ați gândit deja înainte ca eu să apuc să o enumăr aici.
  Sunt fericită să scriu. Voi îndemna pe toți oamenii pe care-i voi întâlni în viață să scrie. Adică, pur și simplu, să se așeze undeva pe o idee, chiar să se așeze cu coatele pe ea și să se apuce de bătut în litere. Până nu te apuci, nu știi de ce ești în stare. Sau de unde sare iepurele. Scrie, doar scrie, doar lasă mâinile să înșire povestea, ori să bată la mașină, povestea se scrie din ritmul cu care bați litera, povestea e un timpan. Bate în el și nu te opri. Ritmul ăsta, ritmul pare să fie important. La fel cum e în muzică. Erori de scriere, punctuație, gramatică, astea sunt balistică, uită de ele. Pentru că dacă nu te apuci să tragi cu arcu’ în cur la Marcu, nu vor avea ăia ce anume să măsoare. Are cine să pună virgula sau punctul, o poți face chiar tu la final, la corectură. Dar nu te opri din scris, for God sake, nu sparge ritmul. Pare un dicteu de care te achiți, și pare fair enough.
  Voi ruga pe toți oamenii să scrie. Vă voi ruga să-i rugați s-o facă. De acolo de unde sunteți. E nevoie de cărți, e nevoie de mai multe trepte, de cât mai multe scări. Nu putem să mergem paralel cu orizontala prea multă vreme. Ne vom da mâna și vom fi mai înalți. Nu-i frumos?
Vă mulțumesc pentru fericita dumneavoastră scrisoare. Vă urez toate cele bune și de dorit."                  
                                                      Nelle (Harper) Lee
                                                                                                           
                                                                                                                                                                               

marți, 30 august 2016

Miss Scout 7

Ei îi trecuse toată supărarea. Buba aceea care ucide și-o vindecase. Iertase. Scrisese o carte. Două cărți - deși asta nu știa nimeni. Firește că lent, iertase, după truda unui roman întreg.
  Acum știa că unchiul Jack avea dreptate. Nu era nimeni acolo, în orășel, care să dea cu “silogismele” ei de-azvârlita. În schimb ea, cu mintea ei vie și proaspătă putea face acolo ceva. Putea să ajute.
“Ai fi uimită să știi câți oameni din Maycomb sunt de aceeași parte cu tine, dacă parte e cuvântul potrivit. Nu ești un caz special. Lumea e plină, din fericire, de oameni ca tine. Dar nouă aici ne trebuie mai mulți ca tine”, așa zisese atunci Doctorul Jack. Bine că-și amintise, bine că o scrisese și pe asta în carte.
  Oare Hank știuse în tot acest timp ce făcea ea în New York, în Marele Oraș? Oare în ce moment al poveștii s-a prins? Oare când i-a spus tatăl ei? Oare a aflat singur? Oare tatăl ei când a aflat? Când i-a spus calmă la cele câteva telefoane, vreo cinci în trei ani, pe care tot el i le dăduse - cu felul lui precaut și avocățesc - că are treabă? E clar că s-au prins amândoi, pe rând sau împreună. În fond, chiar Hank o îndemnase să scrie, o cunoștea atât de bine, mai bine decât se știa ea.
  Nu-ți idealiza niciodată bărbatul, spunea unchiul Jack. Pentru că vei fi etern dezamăgită. Doar privește-l cu dragoste. Doar iubește-l. Dumnezeu îți oferă bonus de la Sine, o imagine idealizată a Persoanei Sale, deci e singurul pe care-l poți idealiza dacă ți se face poftă de asta. Dar e singurul! În Luminăția Lui, îți poți permite așa ceva. În rest, uită-te la lucrurile Sale cu calm, iar ele îți vor da posibilitatea să fii realist. Cel puțin, vei fi un om echilibrat.
  Râse când își aminti de asta. O spusese pentru ființa fanatică ce fusese ea într-o altă viață. Undeva totuși, nu avea dreptate unchiul Jack, dar îl ierta pentru că nu avea el de unde să știe. Asta ar mai lipsi, să-și fi băgat nasul și-aici.
Hank chiar era de un soi cu ea. Iubește pe cine vrei, dar mărită-te cu unul de același soi cu tine… Iar în cazul ei dictonul, cam sudist, devenise un soi de instinct. Unde mai pui, că-l și iubea. Nu doar că-l iubea. Ar fi mîncat pâmântul care-o despărțea de el, ba, l-ar fi și clefăit cu poftă ca pe un “boule-de-neige” pregătit de Calpurnia în bucătăria de vară, numai să fie mai curând în brațele lui. Îi bucura inima.
  Indiferent ce conținea scrisoarea aceea, știa ce are de făcut. Avea să ia primul tren spre casă. Avea să-l iubescă atât cât putea cuprinde cu toată viața ei. Și-o să i-o și spună. Unii bărbați n-au nevoie decât de dragoste și grijă, o grijă dulce, ca să le crească aripi. Și să te ia și pe tine cu ei.
  Apucă între degete cele două scrisori. O desfăcu pe a lui Hank, o citi și izbucni în râs. Râsul ei. Abia pe urmă reîncepu să respire. Ei, da, asta era! Era tot ce ar fi putut spera să fie și nu-și îngăduise până azi.
…Îi scriu lui domnul tata. Așa vor ști amândoi că vin, o să-l trimită pe Hank la gară să mă aștepte. Ca întotdeauna. Ca întotdeauna!
  Cealaltă scrisoare era semnată Grămescu, un domn dintr-o țară ciudată, veselă și tristă despre care ea nu știa nici acum mare lucru. Domnul ăsta numit Grămescu căutase să-i facă un portet oarecare al acestei patrii, însă îi ieșise o chestie destul de difuză sau de fatalistă. Oare cum or fi de fapt românii ăștia? Tot așa cum se prezintă acest mic domn? Și-l imagină: plastron scrobit în jurul gâtului, un minuscul papion și un cap de copil întârziat în maturitate. Râse cu poftă.
  Se întinse. Apucă un măr de pe policioară, îl mușcă până la cotor, apoi își clănțăni pixul de câteva ori. Două răspunsuri. Atât o mai despărțea de noua ei viață. Atât valora acum distanța măsurabilă până la Maycomb. Și etală pe foaie scrisul ei larg, dulce, copilăros și atât de feminin că ar fi făcut pe orice grafolog interesat să se îndrăgostească pe loc:
(to be continued)

sâmbătă, 27 august 2016

Miss Scout, 4

4 mai, 1958
Desenat aseară portetul lui Scout, de fapt chestia aia cu "ce ar vrea autorul să spună aici". Și care e mai ales "ce am vrut și ce mai vreau eu să spună autorul aici". A ieșit un șablon care, aplicat peste text îmi creează o hartă după care operez eficient tăieturile. E o operație chinuitoare, știu, mereu îmi e greu să renunț la vorbe. Dar e prea mare cearșaf de text, Doamne, prea mare…
Mîine o caut pe Tallie și îi prezint versiunea mea. Până în punctul ăsta, pare acceptabilă.
5 mai, 1958
Azi... O altă zi risipită. Tallie primește textul abia mâine. But whyyyyy???
Mi-am selectat o bucată, mi-am rescris-o la mașină fără toată poezia cu sălciile de pe debarcaderul lui Finch. Pentru mă gândesc că intră sigur toată, în forma asta.
Fiecare oră trecută, fiecare minut mă trimite în urmă cu timpul. Bat darabana cu degetele pe masă... În fiecare dimineață o gură cu mulți dinți mușcă sârguincios din umăr: nu ai timp, nu ai destul timp, mai repede, trebuie și mai repede... Și așa, până seara.
Isteria asta vreau să înceteze azi. Acum! Am exact atâta timp cât am și fac exact ce vreau să fac.
6 mai, 1958
Cum era de așteptat, la faza cu tăiatul textului am dat-o în bară. Ce vreau eu iese prea lung... Ca de obicei. Spun, după ce am ținut ședința cu Tallie la telefon. Bref, cele mai importante tăieturi le voi face până mâine, ca o persoană adultă ce sunt. Stau la noapte cât oi putea, vreau să finalizez odată etapa asta. Haha! Totuși, bonus, bucățica de text pe care am operat-o eu cu mâna dibace rămâne așa cum mi-o doream.
7 mai, 1958
Mi-e atât de rău că nu pot bea nici apă. Vreau să dorm... Într-o oră corectez erori de scriere, trec pe curat și sting lumina... Abia pe curat o să-mi dau seam câte pagini de text real au rămas... Hasta la vista,  și mâine e o zi!
9 mai, 1958
Azi a trecut prietena mea Nelle pe aici. Mi-a demonstrat că degetele lui Dill trebuie să stea răsfirate... Pare să fie important.
E nostim cum gestul obosit de a prinde ibricul de coadă deasupra aragazului, alături, în bucătărie, se desface din rutină cum se scutură o crenguță de omăt. Să încerci un personaj înseamnă să fii un pic mai treaz în bucătărie: unde se așează mâna, pe ce atașezi privirea, cum se răsfânge lumina din pervaz pe pahare...
Text de puricat...
Să purici un text scris de tine e doar gestul de a lovi cu ciocanul în propria ureche, e cum ți-ai băga lingura în fundul ochiului, este să-ți pui capul în ușă și să apeși tare clanța, e cel mai tâmpit lucru care ți se poate întâmpla în viață. În plus, azi sunt ca o gloabă într-o zi de post.
Băi, ce-mi place să mă vaiet. Faza mișto, că-mi și iese.
22 mai, 1958
Corectat alt calup de 30 de pagini… Cred că m-am prins despre cum ochiul cititorului poate vedea sala de ședință. Asta înseamnă că filmul procesului - de altfel fluid și simplu - trebuie revelat altfel decât intrând cu o “cameră de filmat” direct în tribunal (revelatorul probabil este contextul poveștii lui Scout).
29 mai, 1958
Ieri pe la asfințit m-a sunat Nelle. M-a întrebat ce mai fac. Am întrebat-o ce mai face ea. Stătea în balcon, mi-a spus.
Mi-a povestit, mama ei, 90 de ani, șase luni după accidentul cerebral, are mintea unei fetițe în clasa întâi. Uneori n-are deloc. Pierde sensul cuvintelor, șirul... Asta știam. Am vizitat-o acum câteva săptămâni. A întrebat-o: Ce faci, mamă? Vrei să bei apă? I-a răspuns: Fac bine. Mă retrag.
... Pare important.
O privesc pe Nelle cum îmi vorbește din balcon ca și cum ar fi aici, lângă mine. Felul în care un om piaptănă lumina după-amiază, aplecat peste balustradă, felul cum acul unei întâmplări de o zi coase în ochiul lui o mică broderie și umbra coborând spre dreapta a plopilor de la marginea străzii perpendiculare pe strada ta e uneori tot ce poți aduce nou pe lumea asta și dincolo de ea.
Uneori, atâta trebuie să fie de ajuns. Și te mulțumești.
Luni merg la Lippincott.
(to be continued)