vineri, 29 iulie 2016

Vis, 29 iulie, Craiova

  Mă culc spre dimineață după multă treabă pe care țineam s-o termin și nu mă mai așteptam să visez nimic la ora aia… În fine.
  La un țărm de mare un băiețel dă ture cu bicicleta. În vestibul (există unul, există chiar o ușă care dă spre acest spațiu cu plajă) pesoane feminine lucrătoare într-un serviciu de evidența populației (rezidual - am fost zilele trecute pe la ele în vizită, la serviciu, fostele mele colege) și-au luat obiceiul să depună fiecare câte un măr uriaș (ciudat ce mai seamănă cu dovlecii verzi, poate chiar sunt dovleci de culoarea asta, cu porțiuni lemnoase maronii în coajă). Fac lucrul ăsta ca să aibă în pauză ce ronțăi sau sub formă de bilet/cotizație ca să poată intra pe pistă cu bicicleta. Nu e nicio pistă de fapt, doar un traseu executat de fiecare cu bicicleta printre stânci, așa cum face acum și băiatul din imagine. Reușise niște ocoluri foarte îndrăznețe care se remunerează gras. El sau eu (nu mi-e clar, căci mă implic și eu fizic în visul ăsta) suntem chibițați de o voce din off sau vocea povestitorului, care e a Anielei (altă prietenă, dentistă, pe care am vizitat-o săptămâna asta la ea la serviciu) și care spune, mă încurajează: “Ce, credeai că n-o să reușești?” Cred că vorbește de looping-urile alea printre stânci.
Ies de acolo și altă dată, la altă sesiune cu bicicleta, îmi amintesc că îmi cumpărasem un măr verde să-l mănânc. Ei și, aducându-mi aminte și de protocolul cu merele din vestibul, o întreb pe colega mea care se nimerise pe acolo dacă să-l pun și pe al meu lângă alea. Da, ar fi drăguț, zice ea, dar să contezi totuși pe faptul că noi punem oricum toate câte un măr acolo, te-am putea scuti pe tine, nu ai obligații… Mă mai gândesc și la ce mere dovlecoase sunt acolo, al meu arată disproporționat, mult mai mic.
La începutul visului, pe platoul ăsta dintre stânci aterizase un avion de transport baban. Avea acum deschisă marea lui trapă și în burta barosană pot vedea de unde stau, adică din ușă, o piscină plină cu o apă verde-turcoaz tulburată de ăia care se bălăcesc acolo: un delfin, alt delfin, o balenă mai mică, un pui de crocodil, unul de rechin, își aruncă unii altora replici tembele și nu sunt deloc cuminți, mă prind că sunt scăpați din desene animate. Sunt scandalagii. Unul din ei face un salt negljent și văd cum piscina se apleacă într-o parte, pe urmă din ce în ce mai mult. Se răstoarnă și se rostogolește cu o singură rotire câțiva metri mai încoace, chiar în fața întrării în avion, pe plajă. Unul din ei zice na, vezi ce făcuși, nu te mai astâmperi. Ăla îi răspunde, nu știu ce-i răspunde, se încinge o ceartă de film cu italieni/comedie cu mafioți de Hollywood. În cală rămăsese multă apă vărsată, așa de multă că unii preferă să se întoarcă să înoate acolo. În timpu-ăsta ceva ca un bolovan foarte mare se apropie din spatele stâncilor prin/pe sub nisipul plajei și se proptește un minut de buza piscinei. Apoi se scutrură de nisip și își face vânt în apă ca să stropească pe toată lumea. El e alt defin scandalagiu pe care ăștia îl cunoșteau doar din auzite, azi îl întâlnesc și ei prima oară.

miercuri, 13 iulie 2016

Scottie și mașina de scris, 3

...
Duminincă pe la prânz sună Bert. Scott bătea tare în taste și încerca un final pentru povestirea cu cafeneaua.
- Hei, Scottie, îți amintești prânzul pe care l-am luat cu gașca atunci, la Le Grand Vatel la Paris? Tu și cu mine, Hem, Lorraine, Wolfie…
   Îi părea bine că irlandezul era în toane bune. Îi părea bine și de ce auzea, de coincidența gândului. De fapt, ce i-o fi venit să-l caute duminica. Bănuia că o să afle în cele din urmă, băgă de seamă că Bertie avea chef de taină. Vorbiră cam jumătate de oră. Între timp Louise, care suise scările încurajată de vocea lui Scott la telefon, băgă capul pe ușă și-l pofti la masă. Scott îi făcu semn să-l aștepte. Încheie cu Bert cel în toane bune; care azi nu-l mai întrebase când îi trimite manuscrisul.
   Se  întinse tare de-i pocniră oasele, veni lângă birou... Privi pe fereastră din spate gazonul grădinii, apoi pomii hașurați de raze ca mătasea, apoi la ziua care se culcase pieziș peste toate astea. Se așeză la mașină și scrise.  
   Despre nenumăratele mese greblate cu whiskey-ul acela măreț și recunoscător ca o catedrală în Montmartre, Tullamore Dew, despre Hem, despre prieteni și despre prietenie, despre multe nopți cărora le veneau în ajutor și mai multe pe urmă, despre diminețile prelungi și încercănate, despre aroma pe care o răspândea dincolo de marginile cupei lichidul scurs dintr-o sticlă de Veuve Cliquot, despre Veuve Cliquot, despre alte văduve. Despre bolurile în care se îmboldeau mogâldețe de icre de manciuria și ciorchini de caviar, despre pudra coaptă, rozalie, pe care o șoptea pe cerul gurii felia aburindă de pâine prăjită. Despre a fi beat și neputința de a fi altfel când ești tânăr iar Parisul te vrea. În timp ce patria te expatriază. Despre anii nebuni și despre cei pierduți.
   Se temea de schimbare. O voia în cazul altora, ba chiar o pretindea moral, dar se temea el însuși de ea. Ce i-ar putea aduce lui schimbarea? Și până la urmă, de ce? Privea uneori cerul în nopțile cu lună nouă și nota că toate stelele încă mai sunt la locul lor în tărie și asta-l liniștea. Toate bune, își zicea. Și voia să rămână în felul ăsta toate, numai pentru el. Era mulțumit. Și mai dădea pe gât o sticlă cu vin și încă una, sperând că lucrurile se vor solidifica așa în chihlimbar, cu zilele lor de aur, într-un prezent continuu în care el era tânăr, iar ei toți toți erau tot așa. Și erau împreună. Se simțea bine, amorțit în uterul zemos care-l proteja, iar tot ce-l înconjura era vin și frenezie. Și scrise despre asta. Că va fi într-o zi oarecare ridicat din locul acesta și purtat în altul pe brațele gloriei, că demonul verde al amiezii o să-l ducă departe de-acolo pe aripi, fără ca el să facă nimic… Iar femeia visurilor lui va veni și-l va culege simplu, în timp ce el el nu va ridica un deget s-o ajute. Nici pe ea, nici pe alții. Mai scrise despre cum urca tiptil de-a lungul pereților camerei parfumul croassantelor scoase atunci din cuptor în patiseria din colț, dar dimineața răcoroasă era prea devreme, întotdeauna prea devreme, într-un timp în care lucrurile rămâneau fără să mai fie nevoie să se întoarcă. Prea fragede. Prea moi. Și despre cât suntem de fragili.
   Melanolice, degetele băteau, degetele frământau, rupeau bucăți de cocă. Remington-ul negru păcură era un toaster strălucitor, era un tartor al toasterelor, scrâșnind și murmurând în timp ce cocea cuvinte, șiruri de cuvinte crocante, pudrate, învelite cu unt sau cu miezul de pandișpan. Deodată, cuvintele se rumeniră. Se ridicară din tăvile ca neaua, acolo unde le le rânduise mașina de gătit, o luară în cercuri deșirate în sus și năvăliră pe fereastră afară. Stătură agățate o vreme de ramurile teiului, bătură din palmele lor de făină, dansară cu piciorușele lor step și charleston. Refuzau să se frângă. Dar aroma, aroma luase în primire grădina, aroma lor de miez de soare copt bătu peste obraji strugurii din vie care se sparseră, fermentară pe loc și se scurseră în sticle, apoi pulsând, aroma nouă a vinului luă cu asalt palatul gurii unui tip care ridicase revolverul, care voia mai mult. Îi îndesă în orbite întregul ceas de ceață al amiezii, iar el mai înghiți o viață. De încă una mai avea nevoie.
   Afară, apa se scurgea caldă în jgheab din robinetul grădinii, la fel și lumina. Louise dădu iar fuga la etajul de deasupra, aburul mâncărurilor udate cu vin din cel care secase imperii o ridică singur ca un lift. (Altfel, e greu de spus că ar fi putut literalmante să “dea fuga”, silueta ei ponderală n-avea cum să angajeze cine știe ce viteză. Eh, gravitația, obișnuia să spună, glumea și ea, cine știe de unde auzise asta).
   Îl găsi pe Scott în aceeași postură ca deunăzi.
- Domnu’ Scott…! Domnu’ Scott…! Vârful arătătorului se blocase în spasmul acelei crize pe tasta s și o bătea în neștire preț de paisprezece rânduri. Îi luă blând capul în brațe, apoi mâinile, îi frecă palmele, bietul de el, precis a amorțit.
- Louise, șopti ușurel, e gata masa?
   Dacă nu i-ar fi tremurat în halul ăsta degetele, ar fi zis că-i sfârâiau. Îl ustura și tâmpla, pesemne locul unde se sprijinise cu capul de birou.
(to be continued)

duminică, 10 iulie 2016

Vise, 10 iulie, București

  “When you're in love with Amy/Amy is in love with you”, transcriu eu în vis în timp ce le cânt, niște versuri dintr-un șlagăr al lui Dean Martin (sigur, versurile sunt altfel, dar eu așa le “aud”). Îmi venise în cap cântecul atunci când îmi luasem caietul ca să-mi transcriu visul cu Amy pe care-l visasem ceva mai devreme, repede, până nu-l uit. Dar tocmai când voiam să scriu visul cu Amy, ridic ochii și, pe ecranul televizorului din fața patului - sunt deodată în dormitorul copilăriei - începuse un film alb-negru pe care, în timp ce privesc, îl asociez cu “Vacanță la Roma”. Pe când mă zgâiam în caiet, văzusem cu coada ochiului niște litere foarte cinematografic scrise pe ceva ce părea un generic, albe pe fond negru, anunțau regia unui anume William Whyler White. Apoi îmi băgasem nasul în caiet ca să scriu visul, ca, după trei minute, să mă uit iar. Hai să verific dacă e "Vacanță la Roma", și aștept câteva cadre. Da, ăsta pare să fie. Aceste cadre sunt: o tipă - care în film joacă rolul guvernantei (aici e foarte tânără, o recunosc pe actriță pe care se pare că o văzusem de curând, mult mai vârstnică), iese bezmetică din casă  -un căsoi- căci o pierduse pe ea, pe Audrey, și pleacă în urmărire (ce urmărește nu știu, de vreme ce ea zice c-o pierduse). După doică fuge un individ tânăr, negricios, cu față de indian și cu înclinații melodioase, ca oricare indian dintr-un musicall, un fel de băiat în casă, bun și generos. Acum ei doi sunt pe capota unui autobuz, ba nu, pe o trăsură, pe coviltirul ei. În timp ce trăsura aleargă, ei cântă. El sare pe trotuar, ea îl urmează. Continuă la braț și încheie cântarea în ușa muzeului. În muzeu se face că dispăruse Audrey. Parcă o văd, seara (acum e către dimineață) cum se furișează ea pe o ferestruică aici, în penumbra pereților joși ai încăperii, penumbră obținută dintr-un bec instalat artistic (adică un reflector) afară, în platoul de filmare, el aruncă raze limitate și obține un efect de mister eficient pe trupul lui Audrey… Deci, doica îl roagă pe cel pe care-l găsește în spatele ușii, pe custodele muzeului s-o ajute. Îi spune că a găsit în odaia prințesei o cheie și că e sigură că e de la una din ușile de acces în muzeu, numai că Audrey, în grabă, pare c-o uitase. Custodele scoate un vârf de cuțit (oare de ce nu ia cheia de la doica?), îl meșterește în broască, ușa se deschide cu un clic, iar acuma spune că s-a folosit așa de mult cheia aia până s-a uzat broasca (aha!). Nu știu de ce spune el așa, pentru că acel clic mi-a plăcut la nebunie, sunetul e unul proaspăt, fresh, de yală tânără.
Înauntru, o podea ca un platou cu denivelări intenționate pe modelul deal-vale, deal-vale, peste care fusese aplicat un strat de mozaic verzui. Totul vrea să închipuie că muzeul e un muzeu de egiptologie. La un moment dat, în spate, funcționare drăguțe cu fuste scurte, cloș, funcționare ale muzeului, pătrund în încăpere pe ușa principală, ca o boare a dimineții de afară cu soare etern, soare de cinema (Ah, deci e deja dimineață, fetele vin la serviciu! Ce repede a trecut timpul. Sunt sigură că totul începuse undeva în toiul nopții când doica pornise în urmărire).
În dreapta unghiului subiectiv al obiectivului (pot să zic în dreapta mea, că e tot aia, eu sunt cea care privește la film) e o statuie în bronz a unui tip îmbrăcat în civil, haine de stradă, orășenești din bronz. Mă întorc după ce făcusem câțiva pași în față - sau aparatul de filmat se întoarce și ia în cadru complet statuia. Unghiul subiectiv se fixează pe plan-detaliu și observ că cineva scrisese deasupra șoldului statuii: “Răutatea ei l-a făcut să nu se piardă. Cu cealaltă, cea drăguță, devenise lunar” .
Haha… Sunt convinsă că Audrey mâzgălise. În loc să-i deseneze mustăți, mă gândesc. Dau să urc scările din laterala statuii și mă trezesc.
După ce mă trezesc, transcriu și visul cu Amy. Nimic interesant, decât doar că mi-am amintit în somn de colegele mele de la “buletine” și de o fată de acolo pe care o cheamă Amy, Amelica. Plus niște felii de pizza, pe una din ele bucătăreasa turnase un topping de frișcă și mult zahăr, n-am înțeles-o pe asta…


vineri, 8 iulie 2016

Scottie și mașina de scris

      Mâinile i se arcuiră în zbor, își împreunară acolo degetele cu nerăbdare, coborâră ca o ploaie controlată peste tastele mașinii de scris și executară un text de 700 de cuvinte. În numai câteva minute. În numai câteva minute de scris povestea, pămânul și pomii din fața casei se scuturau de muzica proaspătă care picurase peste ele dintr-un cer măiastru care era aproape identic cu cerul de deasupra orășelulului Tarleton unde Scottie se refugiase peste vară…

- Paștele mă-sii, Scottie, mai aștept mult după manuscrisul ăla? Mi l-ai promis săptămâna asta! Vocea lui Bertram schelălăia cu timbrul ei ruginit la capătul firului. Bertram Cartridge era editor coordonator la Collier’s. Când se enerva, stropii de salivă mitraliau peretele din fața telefonului în jerbe de dialect irlandez și se întâlneau cu ciudă pe barbă în jos cu prima transpirație a dimineții aceleiea de vară intensă care îngropase New York-ul până peste cap în aburi de briză sărată.
   Scena se petrecuse acum două zile, aproape imediat ce Scott sosise în Tarleton. Tocmai își despachetase Remington-ul nou nouț. Eh, Remington-ul… Îl primise de curând de ziua lui. Cadoul nu era defel întâmplător.  Pentru că și-l făcuse tot el, după ce-l contemplase timp de două săptămâni zilnic prin sticla vitrinei înstelate a magazinului Bloom. Seară de seară derula un fel de ritual, se umfla în pene gândindu-se că e un obsedat ce dă târcoale obiectului obsesiei înainte de a și-l oferi cu delicii. Sosea în fața magazinului, cobora din taxi, se sprijinea de marginea stângă a colțului placat cu cărămidă aparentă și privea. Îi plăcea să-l admire cum strălucea acolo în culoarea lui negru-păcură ca un Ford dement care avea să zboare fără strop de benzină, cu rezervorul numai vise, pe străzile prăfuite ale unui oraș aproape identic cu cel în care el se va refugia peste vară.
… Cu cinci zile înainte de ziua lui, telefonase la Tarleton. Conacul gemuse sub greutatea soneriei. De parcă era o talangă.
- Louise, te rog să pregătești casa, o rugase el pe servitoarea care se târâse pe coridoarele încinse ale vilei și pe sub enormele ei bucle de păpușă, ca să răspundă în cele din urmă la telefonul agățat în perete. Sosesc miercuri, săptămâna asta. Mulțumesc.
    … Cu mâinile îmbrățișând cutia - sau sipetul - în care se odihnea maiestoasa lui jucărie neagră păcură, Scott se aruncase în purpuriul lui Chevrolet și făcuse o lungă călătorie la casa lui de vacanță azurie din Tarleton. Iată, ajunse acum pe aleea cu pietriș din fața casei, scrâșnind din roți pe sub sicomorii care-și uneau ramurile într-un plafon compact deasupra capului, ca burta verzuie a unei broaște țestoase. Dimineața unui cer fericit se ghicea în petele pe care le auncau nori mici cât burtica unei vrăbii în iarba tunsă a gazonului. Avea să scrie toată vara, așa promisese. Deși știa că Bertram avea să-l sâcâie cel puțin o dată pe săptămâna la telefonul acela blestemat ca să, Dumnezeu știe ca să ce… Pentru că așa era Bertram.
Avea să-și toarne un singur pahar de scotch târziu după-amiaza și avea să-l bea ca pe un medicament și nu altfel, unul pe zi, așa promisese. Și se va ține de cuvânt, întotdeauna se ținea. Deși știa că Louise avea să-l pândească pe la ușă, că avea să-și facă de lucru prin biroul lui, că-i va arunca priviri de reproș câte cinci minute zilnic, pentru că va găsi unicul pahar gol din încăpere și sticla din cristal de Boemia cu încrustații doar un milimetru mai goală, da, le va găsi... Pentru că așa era ea, o bătrână servitoare bănuitoare și devotată.
... (to be continued :) )

duminică, 3 iulie 2016

Vise, 3 iulie, Craiova

   Tocmai intru pe o ușă împreună cu un om care mi-e apropiat, rudă, un fel de părinte, am o anumită sfială față de el. Nu suntem prea avuți, de fapt primisem un colț mai mare de pâine amândoi, iar eu, înainte să trecem pragul, rup din bucata asta mai multe bucățele. Pâinea nu pare proaspătă, bine că n-a apucat să se strice. Încă mai are o moliciune de pâine ținută sub ștergar, ferită cu grijă. Îmi păstrez câteva bucăți; pe celelalte, plus bucata principală, cea mai mare i le dau lui. Intrăm și-mi zice că sunt un copil bun. Milos. Dar eu încă simt o timiditate față de el, de parcă crescusem, mă făcusem mărișoară într-un timp care s-a copt în urmă, un timp fără condiții clare, devenisem un fel de fată, femeie, și-mi era greu să înoptez în aceeași odaie cu el. Nu știu cum, dar pâinea aceea puțină ajunsese bine la amândoi, ne simțim sătui. Îndestulați.
… O parte a casei de la Carpen, partea de sus, etajul de sus, și grajdurile - la fel, etajul superior, cel în care sunt  cuibarele.
… Într-o cameră cu mine e un bărbat tânăr, un fel de băietan (am văzut odată acum câțiva ani într-un fim cu un taxi turbat, un actor francez îndesat, puternic, foarte tânăr care întrunește deplin în mintea mea numele ăsta de băietan, el pare să semene cu persoana din această cameră). Mă duc în patul de lângă patul lui să mă culc. Două paturi sunt în camera aceea, o idee depărtate unul de altul, o cameră de hotel după cum arată, sau după cum o simt. Căci nu prea arată nicicum, e nedefinită. Pare că el se interesează de mine, dacă am mâncat, dacă mă poate ajuta cu ceva, ce carte e aia cu coperți tari și mari cât o tăblie de masă cu care mă dusesem în pat. Și altele. Vorbim, trece un pic timpul și încet, foarte încet, de parcă aș veni de undeva iar imaginea se deslușește treptat din lumină și depărtare, înțeleg (nu știu cum lumina înțelegerii poate pătrunde așa de difuz în noi uneori), din ce în ce mai bine înțeleg că omul ăsta, care aș vrea să rămână cu mine, aici, în camera asta sau aiurea, lângă care aș vrea să stau și eu mai tot timpul, adică mereu de fapt, sau pe aproape oricum, e el. E ideea de el conținută în sine. E dragul meu. Și eu nu-l cunoscusem. Nu-l văzusem deodată întreg, nu-l văzusem de la început… Dar e el.