sâmbătă, 26 aprilie 2008

Interviu Tudor Gheorghe





Somewhere over the rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »


Sub lumina ploii, pe înserat, felia de peron din faţa TNC e lucioasă ca un afiş. La rampă scîrţîie pneuri, domnii invită, botinele doamnelor alunecă spre intrare.
În caz de premieră Tudor Gheorghe, nu spargeţi geamul. Pericol de electrizare.
- Ieşiţi la raport cu cîntecele Bucovinei ?
T.G.- O să ies într-adevar la raport, şi tot la Craiova, în sensul că voi face un spectacol în care dau de ştire despre cum a circulat în turneu prin ţară colecţia, de fapt selecţia mea de cântece bucovinene. Trebuie să-ţi spun că cel mai greu mi-a fost să fac selecţia asta din cele peste 400 de partituri muzicale pe care le-am găsit. Am ales numai 30, iar criteriul esenţial a fost valoarea versurilor.
E trist că noi în fiecare zi dăm drumul la radio, auzim mecanic cum curge muzica şi nu mai luăm seama la vorbe. Ai văzut că în spectacol, de multe ori atrag atenţia asupra frumuseţii unor versuri, să audă lumea cum poezii spuse de un popor de analfabeţi au calitate de miracol, par eminesciene. Ţi-aduci aminte când ziceam despre flori că ’’nu se duc, nu se usuc’’, ‘’una-n poarta raiului, /Alta-n cuibul graiului’’. Sau ‘’Cîmpule cu iarbă verde, /Nimeni umbra nu ţi-o vede /Numai păsăruicile / Răsfirînd aripele’’ ! Dac-o priveşti pe asta cumva fotografic, vezi o imagine de frumuseţe dumnezeiască, e departe de percepţia normală a unui om.
- O fi avut vreunul pe-acolo presentimentul fotografiei din satelit. Şi totusi, ‘’La margine de imperii’’ e un spectacol pretenţios, greu, n-are şarmul celui dinainte- ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’, cu şăgălnicia lui orăşenească. A fost primit la fel de public ?
T.G.- Sunt două lucruri diferite, dar lumea vine la spectacolele mele ca la o firmă garantată, participă cu atenţie, şi îşi aminteste repede că n-am păcălit niciodată. Oamenii nici nu se aşteptau, de fapt, să vină la un spectacol uşurel. Au fost încântaţi de demersul cultural şi istoric- gândeşte-te că cel mai tînăr cîntec din spectacol are 98 de ani. Dacă e să compar, Bela Bartok a început demersul lui folcloric în Transilvania pornind cu 1930, iar cel mai recent cîntec cules de mine din Bucovina e cu 30 de ani dinainte de 1930.
Că veni vorba, vreau să lămuresc un lucru: eu am ieşit de ceva timp din lumea show-biz-ului şi m-am îndreptat spre zona neagreată –zona culturii. Fac şi voi face mereu o restitutio a valorilor certe, esenţiale din cultura noastră. Am făcut-o de fapt de la început, însă intuitiv, le pipăiam din instinct. Acum fac asta programatic – nu înţelege şi didacticist, pentru că demersul meu e agreabil, se inoculează în spectacol în doze mici, servesc cultură homeoepatică. Alcătuirea spectacolului ‘’ La margine de imperii’’ e un exemplu despre ce-ţi zic.
- Şi în ce constă raportul pe care-l plănuiţi, bănuiesc curând, publicului din Craiova ?
T.G.- Se va vedea, mai întâi ce-a devenit spectacolul, pe unde s-a mai schimbat, cum s-a mai aşezat, instrumentiştii din taraf- mai prompţi- ia să-i vezi acuş cum ţipă când le dau liber la ţipuit (la primul spectacol parcă erau daţi în jujeu, mieunau ca nişte iezi). Acu’ să vezi ce curaj au!
Trecînd la lucruri serioase, vreau să spun că reacţia publicului a fost surprinzător aceeaşi în Oltenia şi-n Bucovina, cei din Tîrgovişte au primit muzica la fel ca cei din Galaţi, ceea ce mi-a confirmat că importantă nu e localizarea geografică a pieselor, ci ineditul motivelor folclorice şi valoarea muzicii. Unora nu le venea să creadă că sunt populare, dacă le asculţi cu acompaniament de pian zici că-s lieduri. Când le-a auzit prima dată Dodo (Marius Hristescu) şi a aflat că am de gând să le cînt cu taraf, s-a îmbufnat. A zis că astea sunt de făcut cu ochestră mai mult ca sigur. Şi ştiu că o să le orchestreze într-o zi, că prea i-au plăcut.
- Şi totuşi, cei din Bucovina ce-au spus de spectacolul cu muzică de pe la ei ?
T.G.- Eee, au fost la început amuzaţi de idee, că ce vin eu să le cînt cîntecele lor ? Le-am spus: ‘’Să ziceţi mulţumesc, că a ajuns la mine o carte care spune ceva ce voi n-aţi aflat pîn’ acu’.’’
La Suceava, am avut o revelaţie. După premieră, a venit la mine o bătrânică înlăcrimată şi mi-a spus (ştii că, la un moment dat în spectacol, eu anunţ cine-a cules cutatre cîntec, cine l-a cântat prima oară) : ‘’Aţi pomenit numele Evdochiei Buligă… Ştiţi cine-a fost? Evdochia Buligă a fost bunica mea’’.
Mi-au dat lacrimile. Şi stau şi mă întreb, de ce nu s-a ştiut nimic din ce-am cules eu din cartea pe care cândva, un bun prieten, Mircea Purcaru mi-a făcut-o cadou. Era editată la Viena, cu o prefaţă frumoasă în germană în care se spunea că Ministerul Culturii din Imperiu a delegat o echipă să se ocupe de culegerea folclorului Bucovinei, drept care, ca nemţii serioşi, au scris acolo cu multa atenţie : culeasă de cutărescu, în ziua de…, din zona… ş.a m. d.
În sfârşit mi-am dat răspuns la întrebare: nu se ştie nimic, fie dintr-un motiv politic, Bucovina fiind scindată jumate aici, jumate colo, fie din incompetenţa redactorilor de la departamentul de folclor din radio care, încântaţi de muzica lăutarească facilă, nu mai caută ce-i curat şi de preţ în cântecul românesc. Evdochia i-o fi cântat nepoatei ei cântecele astea, copii şi nepoţii ei trebuie să le fi ştiut şi poate le-or fi îngânat şi ei. Dar cine să-i întrebe ?
- Vă e dor de teatru ?
T.G.- Dar spectacolele mele sunt spectacole de teatru, când cânt, emoţia mea e emoţia actorului de teatru.
- Vreau să spun, vă e dor de acea convenţie de scenă ce presupune ceva mai mult decît un scaun, ca decor, plus costume, text şi joc pe scândură, pe care o numim teatru ?
T.G.- Mi-e dor să intru în scenă pe o uşă normală, să stau pe un scaun adevărat şi să vorbesc de-acolo cum m-a învăţat la şcoală profesoara mea, minunea care-a fost Eugenia Popovici, în respectul firescului şi-al adevărului pe scenă. Mi-e dor să privesc cum un om apare pe scândura asta de care spui, se aşează pe un scaun, se uită la partener, aşezat eventual pe celălalt scaun, şi oamenii îngheaţă în sală uitîndu-se la ei, văzînd concomitent expresia chipului unui actor şi vibraţiile creierului său. Asta înseamnă oameni comunicînd cu miracolul - pe scenă şi în sală.
Care va să zică, mi-e dor de specatacolul de teatru tradiţional.
- Ce-mi spuneţi despre ‘’Omul din La Mancha’’, producţia TNC în care sunteţi aşteptat să-l jucaţi pe Don Quijote ?
T.G.- Nu ştiu nici eu prea multe. Îţi aminteşti de ‘’Karamazovi’’ ? S-a jucat demult la Craiova, era un spectacol cu muzică. Eu cântam cel mai puţin dintre toţi, cel mai mult cînta Valentin Mihali. Tot cu el o să joc şi acum, el o să fie Sancho Panza şi, din nou, personajul meu o să fie cel mai puţin ‘’muzical’’.
Oricum, mai multă bătaie de cap o să aibă regizorii, pentru că va fi un spectacol foarte dificil şi montat cum a fost pe Broadway, cu instrumentiştii pe scenă (orchestra de 14 instrumente) şi muzica live.
Eu cu Dodo, fiindcă el urmează să fie dirijorul acestei premiere, o să repet partea mea la vară, la mare, la soare. Că tot ne ducem acolo cu o selecţie din cântecele interbelice pe care le ştii deja din ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’- 1 şi 2. Din cele două, o să iasă unul, iar noua selecţie o s-o facă el, că mie mi-e milă.
- Dar alte proiecte ?
T.G.- Ei, nu-ţi spun, pentru că vor fi surprize-surprize. Am multe proiecte în cap…Îţi zic doar că ma bate gândul să fac un spectacol de cântece naţionale (mi-e şi frică să zic patriotice, s-a banalizat termenul, deşi atât de frumos cuvânt e ăsta), cu fanfară militară şi Corul Reprezentativ al Armatei. Cântecele sunt cele ştiute – din repertoriul meu: ‘’Acolo unde-s nalţi stejari’’, ‘’Muică, suntem neam…’’, şi din cele de suflet ale românilor., cum e ‘’Treceau batalioane române Carpaţii’’. Jocul va fi mortal, căci voi aduce câteva, de altfel splendide, din epoca de aur, şi câteva legionare. Nu sunt gata, urmează să le aleg. Sunt versuri cu comunişti, legionari, cu români în totul, pentru că aşa şi e , ‘’Noi suntem români…’’
- Sună telefonul ?
T.G.- Da . Da, Bujică, ce mai faci, mă? – E colegul meu Bujor Macrin…

N-am aflat ce mai face Bujică, iar Tudor Gheorghe se grăbeşte înspre Băileşti, acolo unde ‘’Bietul Amza’’ îi fuse prieten bun. Şi n-am aflat încă nici cum să-i topesc numele în definiţia numelor comune (vezi Romulus Vulpescu, alt prieten drag) ca un redactor cumsecade de ziar. Şi nu l-am văzut niciodată ‘’îngenuchind, străjuit de stejari şi păzit de pietre albe, în vast amfiteatru natural’’. Dar ştiu că l-am privit prima oară în amfiteatrul liceului, când eram printr-a 11-a. Venise, invitat, să ne înveţe poezii.
Iar când va veni vremea să ‘’mă apropii de pietre’’, n-o să tac.
Promit să şuşotesc stejarilor ce crede iarba şi ce şopteşte soarele despre buna lor vecinătate cu tudor gheorghe.

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova ,nr.12, luni,19 mai 2008

miercuri, 23 aprilie 2008

Cătălin Băicuş seamănă cu Robbie Williams, dar se tratează



11 - NAT KING COLE - Walkin' My Baby Back Home
Asculta mai multe audio Muzica »


Şi ploaia cădea lovind cu unghii zemoase pereţii ceainăriei al cărei patron e coborîtor din vechea Assirie. Braţele divanului cu încrustaţii încreţesc zeci de ochi de sidef, plîngăcioşi ca ploaia prin frunze.

Şi ploaia dansa în ceşti…Şi ceaiul curgeaaaaa / Împreună cu noooooi…

C.B. – Nu te-am invitat la un vin pentru că suntem în post, iar tu trebuie să mă întrebi repejor, pentru că mă aşteaptă Clara acasă…Ia stai că sună…Ea e. Îi spun că am dus căţeii la ţară, şi pe urmă povestim…

* Cătălin, cînd te-am sunat alatăieri dimineaţă, căscai şi ziceai că eşti în Serbia. Ce visasei ?

C.B. – Dar chiar eram. În seara dinainte jucasem în premieră un spectacol cu o întreagă istorie în spate. Un tip ambiţios ne-a chemat în urmă cu ceva timp să montăm un spectacol pentru comunitatea de români din Voevodina. Trebuie să-ţi zic că, după ce Kosovo şi-a proclamat independenţa, iar Romînia n-a subscris, sîrbii iî văd pe români ca pe nişte zmei, zic ‘’român’’, zic ‘’’frate’’, pur şi simplu ne-au adorat

Ghici ce-am mîncat acolo ? Îţi mai aduci aminte de nebunia aia de ciocolată Cipirippi, pentru care am fi plătit cu toate colecţiile de abţibilduri şi poate am fi trecut şi Dunărea cînd eram copii ? Să ştii că tot aşa e de bună. Ei, acolo la Vîrşeţ, unde am fost, ne umpleam buzunarele şi mîncam în fiecare zi.

* Mă topişi. Nu puteai să nu-mi aduci aminte ? Hai, spune mai departe…

C.B. – Ei bine, aci în Voevodina, băiatul ăsta s-a gîndit la un spectacol-dramatizare după cartea lui Gabriel Chifu, ‘’Relatare despre moartea mea’’. Ne-a chemat, pe Clara şi pe mine, care ne-am trezit antrenaţi într-o chestie complicată şi chinuitoare. Regizorul de care îţi zisei mijea ochii la noi şi ne privea ca de peste dealuri (cred că nici nu ne vedea) şi noi repetam aşa la lună, şi scenele se depănau una cîte una, şi zilele treceau…’’Ce facem, Bogdan, suntem geniali din prima? Spune-ne ceva, mişcă-ne mai la dreapta ori mai spre stînga…’’ Dar el era atent la proiectoare, cum să prelucreze sunetul, muzica, la orice altceva. Am luptat singuri cu rolurile şi am descoperit sensul spectacolului de capul nostru. După premieră oamenii s-au bucurat şi spuneau că le-a plăcut, dar nu ştiu dacă aş mai putea să trec vreodată prin momentele de spaimă în care habar n-aveam ce să fac cu personajul meu.

* Deci Clara e cu tine peste tot.

C.B. – O să rîzi, dar după ce Oana Bineaţă a intrat în concediu cu bebe, în ‘’Romeo şi Julieta’’ rămăsesem fără Julieta. Aşa că în rolul ei a fost distribuită pînă la urmă Clara şi prietena mea din viaţă a devenit şi partenera mea de scenă şi de… multe scene.

* Asta seamănă cu piesa pe care-o cîntă Tudor Chirila ‘’Iubito, noi mergem pe sârmă / Păşeşte cu atenţie…Dar spune-mi, cum ai ajuns să fii Romeo la Paraskevopoulos ?

C.B. – Iniţial, Romeo era un coleg de la Bucureşti care din nu ştiu ce motive, n-a mai ajuns încoace. A venit domnul director Cornişteanu, mi-a spus că aş fi potrivit, că m-a recomandat regizorului, şi din clipa aia a început calvarul: tone de text shakespearian traduse nu în cel mai fericit mod-de învăţat pe de rost- obligaţia să slăbesc în cîteva săptămîni 10 kilograme şi repetiţii peste repetiţii.

Şi, cu toate astea, oricînd m-aş întoarce la Paraskevopoulos, e omul în care din prima clipă am avut o încredere totalî. Lucrează cu actorul cu tot sufletul şi ‘’cu tot visul lui’’. Amintirea mea despre el e cînd spunea ‘’nu fac teatru ca să fiu corect, fac teatru ca să fac greşeli, ca să pot căuta şi avea ocazia unei noi şanse, pentru că arta oferă o relaţie de libertate’’ Aşa am învăţat să-mi placă să mă joc la repetiţii, să descopăr povestea ăn joacă. Iannis ne-a dat voie să creăm cu toţii împreună, noi şi el, un spectacol.

* Şi cînd ai repetat ‘’Avarul’’ cu Bocszardi, te-ai mai jucat ?

C.B. – categoric. Nici nu mi-am imaginat cît e de minunat ca regizor, pînă n-am lucrat cu el. E genul care-şi dă cel puţin două soluţii de rezolvare, iar tu trebuie să alegi, aşa că fiecare pas pe care-l faci reprezintă propria ta responsabilitate. Te joci, dar răspunzi pentru ce alegi.

Omul nu păcălea nici o repetiţie, se întorcea cîteodata de la Tîrgu Mureş superobosit dar se implica sută la sută. Un asemenea regizor te forţează să gîndeşti, şi culmea, gîndeşti uşor, iar mai apoi lucrezi uşor ; tot ca în joacă.

* Tu eşti băiatul ăla care ne ofera la televizor ursuleţul de pluş, cutia cu ciocolată, buchetul mare de flori şi promisiunea că te gîndeşti la noi 24 de ore din 24 – nu mai ştiu ce ziceai tu pe-acolo. Cum a fost prima oară la un casting ?

C.B. – Prima dată, prima dată, am fost cu o colegă de la teatru care m-a luat cu ea s-o ajut şi să-i dau replica. M-au văzut băieţii, m-au invitat întîi pe mine să dau proba, le-a plăcut ce-a ieşit, m-au oprit pe mine şi au renunţat la ea. Bineînţeles, nu s-a supărat nimeni pentru că ştim cu toţii că în cazul probelor de film ne jucăm cu norocul. Apoi dacă lucrurile merg OK şi te integrezi în echipă, regizorii te ţin minte şi te cheamă de cîte ori se iţeşte ocazia. E greu pînă intri în industrie, pe urmă te mişti o dată cu ea.

În cazul clipului pe care l-ai pomenit, s-a implicat o bancă austriacp. Cei de la agenţiile de publicitate împreună cu reprezentantul băncii s-au adunat într-un fel de ‘’sfat al batrînilor’’ (aşa se face de obicei, asta e, ca să zic, protocolul) şi au ales actorul dintre toţi cei care dăduseră probe de casting. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi într-o reclamă şi toţi vor să meargă la sigur; dau banii, dar vor rezultate. Aşa că pe acolo nu te prea joci când filmezi.

Ironia face că ultima oară am dat-o uşor pe joacă. La ultima reclamă din serie am ajuns la Bucuresti în platou după un drum cu peripeţii, obosit, năucit şi acolo m-am trezit cu un tip lîngă mine care mă invita să mă aşez pe un scaun şi să meditez în linişte, pentru că cineva a uitat să aducă generatorul de curent. Nebunia e că asta a întârziat totul cu 5 ore, şi, pe la patru dimineaţa cînd au început filmările, eu m-am pomenit în faţa camerei silabisind’’Bucură-te de partea frumoasă a vieţii’’. La drept vorbind, există una, pentru că aşa, sfatul bătrînilor m-a ales imagine a băncii pe cîţiva ani – o chestie relativ nouă pe la noi, şi chiar am semnat un contract de exclusivitate prin care mă oblig să nu mai filmez alt gen de clipuri publicitare.

* Film ai voie sa faci ?

C.B. – La asta am liber. Şi am şi făcut. M-a sunat un domn regizor german pentru un scurt-metraj care o să participe la selecţia Festivalului de la Cannes. Mi-a făcut plăcere că m-a chemat pentru că s-a lucrat impecabil, totul a fost organizat nemţeşte ăntr-un interval de două săptămîni. Cu mine au avut treabă doar două zile în care nu s-au irosit nici cinci minute de pomană.

Primul film in care am jucat s-a întîmplat acum 4 ani şi a fost unul experimental, făcut de un regizor italian. Ăsta a ajuns în ţară, a făcut un casting la teatrul Luni de la Green Hours şi a cam rămas cu indoieli după ce s-au perindat toţi actorii şi s-au terminat vizionările. Cam atunci m-a sunat o prietenă şi mi-a povestit de el; m-a îndemnat să mă duc şi eu, totuşi. Am plecat în Bucuresti, i-am bătut omului în uşa de la teatru, a deschis, a deschis ochii mari, foarte mari :’’Hopa, tu eşti cam ce-mi trebuie, ia stai, prea semeni cu Robbie Williams, nu vreau asta , chiar nu vreau, te rad în cap şi-ţi tai o sprînceană, ori ţi-o mut pe frunte în sus, îţti dau şi cu mult fard pe ochi, ce zici, filmezi ? Şi am ramas…

* Ce gânduri ai, mai departe?

C.B. – Nu vreau nici un proiect deocamdată. Vreau liber, pauză. Nu poţi s-o ţii într-una pe acceleraţie. M-a obosit astă iarnă perioada Sărbătorilor când practic nu m-am oprit deloc: am repetat ‘’Romeo şi Julieta’’, a urmat intervalul lung de repetiţii cu Silviu Purcărete, aşa că visez la o vacanţă. Am totuşi un proiect pentru Statele Unite, dar din vară, după ce se întoarce colega Raluca Păun din Franţa.

Apoi pe perioada verii, plecăm cu teatrul în turnee, fiindcă suntem invitaţi la festivaluri: Ungaria, Polonia, de Veneţia se spunea ceva…

- Unde mai pui că incepe acuş’ Festivalul Shakespeare la noi…

C.B. – Atunci să te ţii…

- Baftă!

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, luni, 21 aprilie 2008

sâmbătă, 12 aprilie 2008

Mirelă Cioabă - interviu


Mirela Cioabă, actriţa TNC : Succesele mele m-au surprins întotdeauna, aşa că am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred că e ceva de capul meu



Buddy Holly - Maybe Baby
Asculta mai multe audio Muzica »


Astăzi, papagalul Napoleon n-are vorbele la el. Viermuieşte gălbior şi mut în colivia confortabil utilată de la etajul doi.

- Napoleon ? Ăsta-i nume de mare actor.
M.C.- Toată lumea joacă în teatrul ăsta. Domnul director Cornişteanu îl joacă pe Nikita Mihalkov în “Avarul” pe care tocmai l-ai văzut astăzi. - Chiar şi hainele, ba chiar şi banii lui Mihalkov, atunci când risipeşte bancnote în toata scena, peste capetele noastre.
- “Avarul” în regia lui Laszlo Bocszardi. Când, anul trecut, în Festivalul Shakespeare a venit Bucureştiul cu un spectacol semnat de el, a trecut un frison prin întreaga adunare, lumea a murmurat, a fost frumos aşteptat şi bine primit. Deci, cum e să joci la Bocszardi?
M.C.- Laszlo e unul din cei mai interesanţi regizori români, un vizionar. Vine cu o pregătire pe care i-a şlefuit-o şcoala ungurească, de teatru, şi dezvoltă un respect considerabil pentru autor, pentru text aşa cum l-a scris el, nu-şi propune decât să înţeleagă textul ‘’poetului’’- asş-i zicea lui Moliere. E un tip de profesionist al scenei foarte cizelat, aerul pe care-l respiră el e un aer rafinat pentru că realitatea lui Bocszardi e, fără glumă, teatrul, nici că pare să-i mai fie ceva pe pămaât la fel de real.
- Căveni vorba de poet şi de poezie, nu mi-e ruşine nici cu traducerea domnului Vulpescu, traducere care a fost preferată de regizor pentru acest spectacol. Şi tot de poezie vorbim: aţi mai scris ?
M.C.- Ei, iată întrebarea! Ştiam că o să aduci vorba. Îţi spuneam altădată că am publicat demult un volumaş de poezii.
- ‘’ Lacrima ce înconjoară casa’’, în ’90, la Scrisul Românesc.
M.C.- Da, mă doare ca n-am continuat să scriu. Sunt o fiinţă încăpăţînată şi-mi duc la bun sfârşit proiectele, dar cu poezia n-am fost consecventă. Îmi propun să revin la ea programat, cu disciplină, însă când va veni vremea…Acum nu am răgaz. Te mai cureţi de toate cele când scrii poezie, şi are altă combustie decât scena, schimbi registrele şi energiile.
- Energiile…Sunteţi o actriţă energetică şi de o teribilă vitalitate. Ce spunea domnul Cotescu, profesorul dumneavoastră depre energia asta ?
M.C.- Domnul Octavian Cotescu, Dumnezeu să-l ierte, n-o să-ţi spun ce-mi zicea mie, dacă la laude te referi, pentru că nu-mi amintesc. Dar pot să-ţi povestesc despre el că este, a fost singurul maestru în actorie şi pedagogie deopotrivă. Puţini ştiu că şi în pedagogie…A fost cel mai bun profesor posibil. E greu de presupus că se va mai naşte curând un asemenea mare dascal şi mare actor. De la el am învăţat că în teatru toate rolurile sunt principale. Pote asta m-a şi ajutat atunci când am ajuns la Petrosani cu repartiţie, imediat după IATC, şi am fost distibuită predilect în roluri de mare întindere, roluri grele. Am câştigat multă experienţă în anii ăia, pentru că partiturile mari sunt greu de susţinut, aşa că am pornit de la început cu toate motoarele turate.
- Vă puteţi lăuda, deşi ştiu că n-o faceţi niciodată, cu multe premii la festivaluri de teatru. A schimbat asta ceva pe faţa pământului sau măcar în viaţa dumneavoastră?
M.C.- Pe faţa pământului - mai rar, ce am câştigat eu…Dar în viaţa mea, mi-au adus încredere, mi-au creat obligaţii şi mai mari, şi voinţa să nu dezamăgesc. Mai important ca toate a fost premiul de debut pentru Femeia din ‘’Pluta Meduzei’’ de Sorescu. Pentru că oricât ţi l-ai dori, nu-l poţi lua decât o singură dată.
- Eu tot nu mă las cu premiile: aţi câştigat două mari de tot cu două piese ale lui D.R.Popescu : ‘’Paznicul de la depozitul de nisip’’ şi ‘’Piticul din grădina de vară ‘’, dar şi admiraţia mărturisită a autorului. Ce mai face D.R.Popescu ?
M.C.- Am mai jucat la Piteşti ‘’Bătrânul Vişan’’, o piesă scrisă de el acum 5-6 ani, un text frumos ca şi ‘’Paznicul…’’. E nu numai un scriitor de bun-gust, dar şi un om de bun-gust. După ce a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor atâţia ani în ‘’vremea aceea’’, s-a retras cu discreîie, duce o viaţă puţin orbitoare (merge la teatru, scrie – toata viaţa n-a fost nimic altceva decât scriitor) şi e unul dintre puţinii din ţara asta care nu pot fi acuzaţi de cameleonism.
- De când am venit ard să vă întreb cum e cu filmele. Cum aţi ajuns să jucaţi în primul film românesc propus pe bună dreptate în cursa premillor Oscar ?
M.C.- Nu ştiu cum e cu filmele pentru că nu am jucat decât în trei. Totul a pornit de la Porumboiu - un amor de om, care m-a văzut la castingul pentru unul din filmele lui, ‘’Visul lui Liviu’’, un scurt-metraj. Echipa m-a plăcut şi aşa am ajuns să prind un rol şi în ‘’A fost sau n-a fost’’, tot în regia lui Cornel.
Sunt alte mijloace în actoria de film; jocul are mare fineţe. Pentru ‘’Moartea domnului Lazarescu’’, repetam 6 ore la o secvenţă de un minut ca să ajungem la aceasta fineţe obligatorie, dantela de emoţii pe care-o captează pelicula, nu scena. Stăteam cu totţi, Cristi Puiu şi noi, în platou – pentru că se filmau scene de noapte – de la 5 după-amiaza pînă la 5 dimineaţa şi nu mişca nici musca decât dacă trebuia să mişte în decupaj, cu voia regizorului.
Sunt cu toţii nişte copii cu adevărat serioşi şi stăpâni pe o muncă disciplinată. Eu sunt încântată pentru că, deşi am avut apariţii aproape episodice, filmele au avut un succes imens şi nu-mi pare rău că nu sunt o actriţă de filme multe şi poate nu la fel de bune ca astea. Am jucat în cele 3 necesare.
M-am bucurat pentru succesul acestor băieţi pentru că seriozitatea lor de profesionişti l-a meritat.
- Profesorul dumneavoastră de la IATC, istoricul de artă Horia Deleanu v-a dedicat un capitol în cartea sa ‘’Elogiul scenei’’. Vă simţiţi o răsfăţată că oameni care v-au fost profesori vă consacră capitole în istoria artei?
M.C.- E adevarat că apar ăn multe cărţi de teatru, şi am cronici bune, dar mă miră…Pe mine bucuriile şi succesele mele m-au surprins întotdeauna. Am trăit într-o veşnică mirare. N-am îndrăznit eu ca fiinţă să cred ca e ceva de capul meu. Posibil să mă fi subapreciat, dar cred că ce m-a ţinut deasupra apei e tocmai faptul că succesul nu mi s-a suit la cap. Nu m-am smintit. Şi îndrăznesc să sper că îmi mai iese câte ceva.
Şi da , sunt răsfăţată : am o casă la ţară (toţi oamenii ar trebui să se retragă din când în când la o mică sihăstrie, după posibilităţi), un papagal numit Napoleon şi fac naveta la două teatre – locuiesc într-unul din ele (adică în TNC care e un spaţiu cu adevărat generos cu actorii), plus fuga la castinguri.
- SŞ cum faceţi de le cuprindeţi pe toate într-o sigură viaţă ?
M.C.- Aşa: nu-mi propun niciodată lucruri comode, şi îmi spun că ubicuitatea (pe care o folosim acum doar prin forţa gândului), e o reminiscenţă din puterile ce le-am avut toţi oamenii cândva, în timpuri inefabile. Trebuie să dăm o şansă şi inefabilului. Asta voi face eu săptămâna viitoare când mă voi duce la Bucureşti, unde m-a chemat Radu Jude la un casting. Ştii cine e ? E primul băiat de la noi care a intrat anul ăsta în selecţia oficială a Festivalului de film independent de la Sundace - fesivalul organizat de Robert Redford. Abia aştept. Nu ştiu ce-o să iasă şi ce va mai fi, dar abia aştept.


- Dacă într-o zi ar trebui să daţi o fugă pe altă planetă, ce aţi lua de aici?
M.C.- Cartea de rugăciuni, toate discurile cu Wagner şi pământul asta tot – cu bune şi rele.

Interviu apărut în ziarul ''Înainte'', Craiova, 14 aprilie 2008