miercuri, 31 august 2016

Miss Scout, 8, final

“(…) Cei care pleacă își amintesc într-una de trecut. Bat perpetue comparații, cum era, cum este… Cei care rămân, orbesc de strălucirea trecutului. Ei nu trăiesc, glorifică. Ei nu construiesc, sapă. Șantierul arheologic e specialitatea celui care rămâne acasă. De la atâta praf, orbesc, nu trăiesc. Există și reversul, cealaltă specie de “rămas acasă” - dar asta nu e decât un derivat din prima: cel care înjură. Tot de la praf, îți spun eu. Pe ăștia, praful îi îneacă, tușesc și pretind că se sufocă. Oricum ar fi unii sau ceilalți, pur și simplu le scapă soluția. Poate că trebuie să pleci un pic ca să vezi mai bine. Dar pe urmă, să te întorci. Nu ca să mori. Să te întorci ca să trăiești. Cumva, la un loc cu toți și cu toate. Să faci pace ca să te apuci din nou. Și iar să faci pace. Și iar să te apuci, dar de acolo de unde le-ai lăsat.
  Mă ierți că arunc cu pedanterii de duduie plecată la oraș așa niște vorbe siropoase peste gard. Puteam să spun simplu, te iubesc, și să închei. Da, era chiar mai bine. Doamne, Atticus, știi de când ne cunoaștem că îmi place să fac divagații enervant de lungi. Și ne cunoaștem cam de multicel. Sper că știi și cu cine semăn.
Ne vedem miercuri, când ajung acasă.
Te pup,
                                                                                                                                    Jean Louise

                                                             
                                                                      Domnule Grămescu,

  Sunt fericită că o editură din afară vrea să-mi publice cartea într-o limbă străină, și chiar este prima propunere în discuție. Și tot probabil este că veți stabili, sau ați stabilit deja, toate detaliie cu editura mamă, J.B. Lippincott Company, mie revenindu-mi meritul micuț de a vă acorda doar un formal și pe deplin onorific acord de publicare pe care iată, mi-l depun în aceste rânduri.
  Vă mulțumesc pentru acel simpatic review despre țara dumneavoastră în care cartea mea va fi un musafir atât de plăcut răsfățat. Știu într-adevăr, puține despre România. Sau RPR? Am zis bine? Dar nu puține par să fie problemele acolo. Vă pot liniști cu gândul că nicăieri n-au fost vreodată mai multe probleme ca la tine în casă. Nu știu ce proverb e ăsta, dar sună ca și cum ar fi unul. Aici la noi sunt un sac și-o căruță, adică nici mai puține, nici mai multe ca dincoace, la dumneavoastră. Mă rezum doar la acest scurt comentariu, după cum spuneați este probabil că această scrisoare va fi deschisă și de alte degete…
  Cât despre felul cum îmi lăudați cartea, da, sunt măgulită. Mă simt îmbujorată parcugînd rândurile în care spuneți că maniera mea de scriere aparține genului Southern Gothic. Adevărat? Acum aflu…Sunteți din nou, primul care se pronunță în acest fel, mărturisesc că nu știam că există un gen ca ăsta. Sau, l-ați inventat doar pentru mine? Vă reamintesc că sunt îmbujorată deja… Iar acum, fiindcă tot ați dat vestea, o grămadă de publicații se vor bate să mă înghesuie într-o definiție care sună atât de trăsnit, pe cât sună gestul cu care trântești un sertar într-o arhivă, hihihi… și praful se ridică deasupra.
  După secvența îmbujorată, urmează imediat secvența uimită. Pentru că nu prea știu cum s-o iau.
1. Am scris o carte atât de umilă și de pierdută între particulele prafului cosmic încât s-ar stinge de la sine dacă nu ar fi agățată de coada cometei numite genul Southern Gothic. Fiind mică și singură, ar trebui “încadrată” ca într-un dosar de cadre (cum spuneți că există în sistemul din țara dumneavoastră) ca să poată fi cât de cât comfortabil livrată posterității.
2. Am scris o carte atât de mare încât declanșează curente literare. Știți cum se spune, mai bine țineți geamul închis, altfel vă alegeți cu guturai măricel de la curente din astea.
Corolarul meu e ce spune Mary Stuart, “Je ne mérite pas ni cette excès d’honneur, ni cette indignité”…
  Vă rog, iertați-mi aceste obrăznicii. Dar sunt atât de tentante! E prima mea carte, după cum știți deja, totul este atât de nou pentru mine, încât prefer să fac gafe ursuze și stranii, cum sunt aceste rânduri ridicole pe care vi le scriu, decât să-mi refuz experiența de-a le face. Dar de mult n-am mai râs atâta…
  Am ținut mai întâi să epuizez “chestiunea” și să mă eliberez de ea, ca să pot trece, acum ușoară, la întrebările care mi-au plăcut cu adevărat. Cum am reușit să scriu?
  Ah… Primul aspect: cu concursul unui editor care mi-a devenit prieten pe viață. Cu care am trăit experiența unui perfect balans între a da și a primi. Care pare să știe cel puțin atâtea lucruri despre scrierea creativă câte știe un autor de carte serios care-i încredințează opera sa spre publicare. Nu, nu e vorba despre mine acum. E vorba despre cei cărora le-a fost “nașă” înainte a apărea eu cu un manuscris jerpelit.
  Al doilea aspect a apărut în timp. Am ajuns să descopăr că a scrie e una din cele mai dulci îndeletniciri cu care m-am întâlnit pe această planetă, nu înainte de una la care v-ați gândit deja înainte ca eu să apuc să o enumăr aici.
  Sunt fericită să scriu. Voi îndemna pe toți oamenii pe care-i voi întâlni în viață să scrie. Adică, pur și simplu, să se așeze undeva pe o idee, chiar să se așeze cu coatele pe ea și să se apuce de bătut în litere. Până nu te apuci, nu știi de ce ești în stare. Sau de unde sare iepurele. Scrie, doar scrie, doar lasă mâinile să înșire povestea, ori să bată la mașină, povestea se scrie din ritmul cu care bați litera, povestea e un timpan. Bate în el și nu te opri. Ritmul ăsta, ritmul pare să fie important. La fel cum e în muzică. Erori de scriere, punctuație, gramatică, astea sunt balistică, uită de ele. Pentru că dacă nu te apuci să tragi cu arcu’ în cur la Marcu, nu vor avea ăia ce anume să măsoare. Are cine să pună virgula sau punctul, o poți face chiar tu la final, la corectură. Dar nu te opri din scris, for God sake, nu sparge ritmul. Pare un dicteu de care te achiți, și pare fair enough.
  Voi ruga pe toți oamenii să scrie. Vă voi ruga să-i rugați s-o facă. De acolo de unde sunteți. E nevoie de cărți, e nevoie de mai multe trepte, de cât mai multe scări. Nu putem să mergem paralel cu orizontala prea multă vreme. Ne vom da mâna și vom fi mai înalți. Nu-i frumos?
Vă mulțumesc pentru fericita dumneavoastră scrisoare. Vă urez toate cele bune și de dorit."                  
                                                      Nelle (Harper) Lee
                                                                                                           
                                                                                                                                                                               

marți, 30 august 2016

Miss Scout 7

   Ei îi trecuse toată supărarea. Buba aceea care ucide și-o vindecase. Iertase. Scrisese o carte. Două cărți - deși asta nu știa nimeni. Firește că lent, iertase, după truda unui roman întreg.
   Acum știa că unchiul Jack avea dreptate. Nu era nimeni acolo, în orășel, care să dea cu “silogismele” ei de-azvârlita. În schimb ea, cu mintea ei vie și proaspătă putea face acolo ceva. Putea să ajute.
  “Ai fi uimită să știi câți oameni din Maycomb sunt de aceeași parte cu tine, dacă parte e cuvântul potrivit. Nu ești un caz special. Lumea e plină, din fericire, de oameni ca tine. Dar nouă aici ne trebuie mai mulți ca tine”, așa zisese atunci Doctorul Jack. Bine că-și amintise, bine că o scrisese și pe asta în carte.
   Oare Hank știuse în tot acest timp ce făcea ea în New York, în Marele Oraș? Oare în ce moment al poveștii s-a prins? Oare când i-a spus tatăl ei? Oare a aflat singur? Oare tatăl ei când a aflat? Atunci când i-a spus calmă la cele câteva telefoane, vreo cinci în trei ani - pe care tot el i le dăduse cu felul lui precaut și avocățesc, că are treabă? E clar că s-au prins amândoi, pe rând sau împreună. În fond, chiar Hank o îndemnase să scrie, o cunoștea atât de bine, mai bine decât se știa ea.
   Nu-ți idealiza niciodată bărbatul, spunea unchiul Jack. Pentru că vei fi etern dezamăgită. Doar privește-l cu dragoste. Doar iubește-l. Dumnezeu îți oferă bonus de la Sine, o imagine idealizată a Persoanei Sale - deci e singurul pe care-l poți idealiza dacă ți se face poftă de asta. Dar e singurul! În Luminăția Lui, îți poți permite așa ceva. În rest, uită-te la creaturile Sale cu calm, iar ele îți vor da posibilitatea să fii realist. Cel puțin vei fi un om echilibrat.
   Râse când își aminti de asta. O spusese pentru ființa fanatică ce fusese ea într-o altă viață. Undeva totuși, nu avea dreptate unchiul Jack, dar îl ierta pentru că nu avea el de unde să știe. Asta ar mai lipsi, să-și fi băgat nasul și-aici.
   Hank chiar era de un soi cu ea. Iubește pe cine vrei, dar mărită-te cu unul de același soi cu tine… Iar în cazul ei dictonul - cam sudist, devenise un soi de instinct. Unde mai pui, că-l și iubea.  
   Nu doar că-l iubea. Ar fi mîncat pâmântul care-o despărțea de el, ba, l-ar fi și clefăit cu poftă ca pe un “boule-de-neige” pregătit de Calpurnia în bucătăria de vară, numai să fie mai curând în brațele lui. Îi bucura inima. Iubirea e întovărășire, asta-i era clar. Ca iubirea moleculelor de apă. Își repetă asta.
  Indiferent ce conținea scrisoarea aceea, știa ce are de făcut. Avea să ia primul tren spre casă. Avea să-l iubescă atât cât putea cuprinde cu toată viața ei. Și-o să i-o și spună. Unii bărbați n-au nevoie decât de dragoste și grijă, o grijă dulce, ca să le crească aripi. Și să te ia și pe tine cu ei.
   Apucă între degete cele două scrisori. O desfăcu pe a lui Hank, o citi și izbucni în râs. Râsul ei. Abia pe urmă reîncepu să respire. Ei, da, asta era! Era tot ce ar fi putut spera să fie și nu-și îngăduise până azi.
 …Îi scriu lui domnul tata. Așa vor ști amândoi că vin, o să-l trimită pe Hank la gară, o să mă aștepte… Ca întotdeauna. Ca întotdeauna!
   Cealaltă scrisoare era semnată Grămescu, un domn dintr-o țară ciudată, veselă și tristă despre care ea nu știa nici acum mare lucru. Domnul ăsta numit Grămescu căutase să-i facă un portet oarecare al acestei patrii, însă îi ieșise o chestie destul de difuză sau de fatalistă. Oare cum or fi de fapt românii ăștia? Tot așa cum se prezintă acest mic domn? Și-l imagină: plastron scrobit în jurul gâtului, un minuscul papion și un cap de copil întârziat în maturitate. Râse cu poftă.
   Se întinse. Apucă un măr de pe policioară, îl mușcă până la cotor, apoi își clănțăni pixul de câteva ori. Două răspunsuri. Doar atât o mai despărțea de noua ei viață. Atât valora acum distanța măsurabilă până la Maycomb. Și etală pe foaie scrisul ei larg, dulce, copilăros și atât de feminin că ar fi făcut pe orice grafolog interesat să se îndrăgostească pe loc:
(to be continued)

sâmbătă, 27 august 2016

Miss Scout, 4

4 mai, 1958
   Desenat aseară portetul lui Scout, de fapt chestia aia cu "ce ar vrea autorul să spună aici". Și care e mai ales "ce am vrut și ce mai vreau eu să spună autorul aici". A ieșit un șablon care, aplicat peste text îmi creează o hartă după care operez eficient tăieturile. E o operație chinuitoare, știu, mereu îmi e greu să renunț la vorbe. Dar e prea mare cearșaf de text, Doamne, prea mare…
Mîine o caut pe Tallie și îi prezint versiunea mea. Până în punctul ăsta, pare acceptabilă.
5 mai, 1958
   Azi... O altă zi risipită. Tallie primește textul abia mâine. But whyyyyy???
   Mi-am selectat o bucată, mi-am rescris-o la mașină fără toată poezia cu sălciile de pe debarcaderul lui Finch. Deoarece mă gândesc că intră sigur toată, în forma asta.
   Fiecare oră trecută, fiecare minut mă trimite în urmă cu timpul. Bat darabana cu degetele pe masă... În fiecare dimineață o gură cu mulți dinți mușcă sârguincios din umăr: nu ai timp, nu ai destul timp, mai repede, trebuie și mai repede... Și așa, până seara.
   Isteria asta vreau să înceteze azi. Acum! Am exact atâta timp cât am și fac exact ce vreau să fac!

6 mai, 1958
   Cum era de așteptat, la faza cu tăiatul textului am dat-o în bară. Ce vreau eu iese prea lung... Ca de obicei. Spun, după ce am ținut ședința cu Tallie la telefon. Bref, cele mai importante tăieturi le voi face până mâine, ca o persoană adultă ce sunt. Stau la noapte cât oi putea, vreau să finalizez odată etapa asta. Haha! Totuși, bonus, bucățica de text pe care am operat-o eu cu mâna dibace rămâne așa cum mi-o doream.

7 mai, 1958
   Mi-e atât de rău că nu pot bea nici apă. Vreau să dorm... Într-o oră corectez erori de scriere, trec pe curat și sting lumina... Abia pe curat o să-mi dau seama câte pagini de text real au rămas... Hasta la vista, și mâine e o zi!

9 mai, 1958
   Azi a trecut prietena mea Nelle pe aici. Mi-a demonstrat că degetele lui Dill trebuie să stea răsfirate... Pare să fie important.
   E nostim cum gestul obosit de a prinde ibricul de coadă deasupra aragazului, alături, în bucătărie, se desface din rutină cum se scutură o crenguță de omăt. Să încerci un personaj înseamnă să fii un pic mai treaz în bucătărie: unde se așează mâna, pe ce atașezi privirea, cum se răsfânge lumina din pervaz pe pahare...
   Text de puricat...
Să purici un text scris de tine e doar gestul de a lovi cu ciocanul în propria ureche, e cum ți-ai băga lingura în fundul ochiului, este să-ți pui capul în ușă și să apeși tare clanța, e cel mai tâmpit lucru care ți se poate întâmpla în viață. În plus, azi sunt ca o gloabă într-o zi de post.
Băi, ce-mi place să mă vaiet. Faza mișto, că-mi și iese.

22 mai, 1958
   Corectat alt calup de 30 de pagini… Cred că m-am prins despre cum ochiul cititorului poate vedea sala de ședință. Asta înseamnă că filmul procesului - de altfel fluid și simplu - trebuie revelat altfel decât intrând cu o “cameră de filmat” direct în tribunal (revelatorul probabil este contextul poveștii lui Scout).

29 mai, 1958
   Ieri pe la asfințit m-a sunat Nelle. M-a întrebat ce mai fac. Am întrebat-o ce mai face ea. Stătea în balcon, mi-a spus.
   Mi-a povestit, mama ei, 90 de ani, șase luni după accidentul cerebral, are mintea unei fetițe în clasa întâi. Uneori n-are deloc. Pierde sensul cuvintelor, șirul... Asta știam. Am vizitat-o acum câteva săptămâni. A întrebat-o: Ce faci, mamă? Vrei să bei apă? I-a răspuns: Fac bine. Mă retrag.
... Pare important.
   O privesc pe Nelle cum îmi vorbește din balcon ca și cum ar fi aici, lângă mine. Felul în care un om piaptănă lumina după-amiază, aplecat peste balustradă, felul cum acul unei întâmplări de o zi coase în ochiul lui o mică broderie și umbra coborând spre dreapta a plopilor de la marginea străzii perpendiculare pe strada ta e uneori tot ce poți aduce nou pe lumea asta și dincolo de ea.
   Uneori, atâta trebuie să fie de ajuns. Și te mulțumești.
   Luni merg la Lippincott.
(to be continued)

joi, 18 august 2016

Miss Scout

   Erau zilele acelea când iarba izbucnea dintre pavele, iar ea se oprea din când în când să-și scoată vreun mărăcine ghemuit în inima micilor ei balerini. Purta o pereche, albaștri, din piele moale, care cochetau cu toate pietricelele, așchiile și tulpinile uscate ale potecilor pe care și le alegea către după-amiază, când se mai domolea arșița pe sub stejarii din Central Park. Va trebui să le schimbe cu sandalele care o și așteptau, puse la ușă, pregătite gata. Se trânti în iarbă. Era caldă. Dâmbul pe care nimerise o făcea să creadă că stă lungită pe spinarea unei oi, așa era de curbat, că pietricelele și rădăcinile uscate sunt vertebrele… Ei , asta-i… Ce comparații nimerea! Îi era dor de acasă, e clar, altfel n-ar bălări cu mintea aiureli ca astea. Oare cât era de când… Ziua aceea, când pur și simplu se ridicase și-l lăsase pe Hank cu gura căscată. Își dăduseră întâlnire ca să ia masa pe terasa restaurantului Hotelului Maycomb. Stăteau pe scaunele alea cromate, în jurul feței de masă care se răsucea frumos la colțuri.
- Ești egoistă.
- Nu, nu sunt.
- Ba da.
- Termină, Hank. Nu sunt o ființă egoistă. De obicei, lucrul ăsta îl spui cuiva atunci când așa ești tu. Și când așa ești tu, vezi asta la toți.
- Vrei să spui că văd numai paiul din ochii tăi, în timp ce… Da, mi-ai mai spus.
- Și ești primul care știe că nu sunt așa. Ah, de ce vorbim despre asta?
- Poate reușesc să te sâcâi destul ca să-mi spui ce-ai de gând.
- Nu e locul meu aici. Asta am. M-am certat cu tata. M-am împăcat cu tata. Am fost prințesa balaur, am vărsat flăcări. Sunteți amândoi în aceeași barcă. Sunt pe cale să fac același lucru și cu tine. În fine, vreau să mă pun laolaltă cu mintea mea, am nevoie de mai mult timp. Vreau să văd bine. Sau poate că e locul meu aici. Nu știu. S-au întâmplat prea multe. Între astea multe, am de reglat conturi în capul meu și cu tine. Pentru că ești parte din locul ăsta și ești o mare parte din mine. Din ceea ce eu sunt aici. De fapt, din ceea ce sunt eu peste tot. Mă definești. Și această definiție a mea mi s-a întors împotrivă și stă să-mi sară în față.
Își îndesă în gură și mai mulți creveți prăjiți.
- Vorbești tare și cu gura plină, râse de ea Hank.
- Și ce?
- Invitații hotelului au ce privi.
- Sunt convinsă că au și altă treabă. Sau dacă n-au, atunci exact atîta merită.
   Se înfierbântase de nervi. Încordarea ultimelor zile ajunsese la limită. Mai era și căldura insuportabilă a lui iulie care acum îi cocea în nări. Se ridicase și plecase. Se trântise în mașină, trecuse pe acasă, își aruncase bagajul pe bancheta din spate, ura și la gară.
   Ești fanatică, i-a zis unchiul Jack. Una mică, dar ești. Ei bine, dacă rămâneam locului n-aș mai fi fost doar una mică. Sau n-aș mai fi fost deloc. Și nimic. Domnișoara Nimeni, ca fetele acelea. Veșnicele Optimiste, domnișoarele nimeni. Eșantionul ăsta fanatic trebuie prezervat. Avea să-și dea seama mai târziu cum anume…
  Se întorsese la New York încărcată ca o albină turbată de toată nebunia acelei veri. Venise în sud pentru două săptămâni de vacanță, în schimb rămăsese numai trei zile. În trei zile dărâmase un regat și detronase un zeu. Zeul se dusese cuminte la el acasă și își luase locul printre oameni. Zeul fusese tatăl ei. Nu-l mai adora ca pe un zeu. Doar îl iubea.
  Începea să se întunece. Rămase să viseze așa, cu ochii deschiși, uite că s-a făcut târziu. S-a mai nimerit și lună nouă azi. Deasupra. Exact. Lipsește luna asta nouă, n-o să vezi luna cu adevărat nouă deasupra niciodată, stă ascunsă, asta cât timp e prematură. În schimb, există o recoltă sănătoasă de stele. Ridică piciorul. Îl puse pe boltă și desenă cu degetul mare Ursa mare. Era un joc de când era ea mică, îi plăcea. Îi era dor de acasă, îi era dor de toată Alabama, îi era dor de creatura recalcitrantă și impulsivă care fusese ea până acum șaisprezece ani, aia care nu ieșea din salopetă și care răspundea la numele de Scout.
(to be continued...)                                                                                                        


vineri, 5 august 2016

Scottie și mașina de scris, 5- final

...
   Scrise despre cât de caldă era ea în nopți ca aceasta, despre viteza cu care pulsa una din vene deasupra pleoapei stângi fâcând-o să-și mijească ochii, cum i se umezeau buzele când spunea “iubesc”, cum îi strălucea fruntea de parcă se mutase acolo luna. Despre cum apărea și dispărea. Iar el încă nu îndrăznise s-o oprească. Ce avea să fie el nu știa. Voia doar să triumfe povestea. Despre oameni puternici. Și grei. Ca zeii. Despre puterea de a căra în spate povești de ceară a unui tip care ar fi reușit la o adică să și zboare – dacă i-ar fi trecut cumva prin cap - și despre cum ele se topeau la soare. Despre cât suntem de fragili. Scrise asta. În numai câteva minute. Adică, după ce mâinile i se arcuiseră în zbor și coborâseră cu degetele vibrând, ca o ploaie controlată peste tastele mașinii. În numai câteva minute de scris povestea, solul terestru se acoperi de muzica proaspătă care picurase peste el din cerul pe care Scottie și-l promisese demult, tare demult. Nouă corăbii aduceau la mal sunetele înalte, nouă pe cele joase, alta trase după ea luna rotundă și sărată, iar alta, trosnind de plină ce era, vărsă toată cerneala în cer.
Remington-ul negru păcură e-acum un Steinway ca o inimă de abanos și se avântă deodată în largul mării de muzică. Freamătă ca briza clapele lui, de pe fiecare clipește câte-o notă limpede prinsă de degetul care-o descoperă pe sub ritmul înnebunit al unei improvizații, iar limpezimea ei cheamă o altă notă apoasă lângă ea, și tot astfel, plasa lucie de culoare sidefiu turcoaz e pe rând ridicată de lună și de cele câteva constelații în trecere peste parcul vilei… Apele albastre ale tuturor concertelor pentru pian de pe pământ și din cer, plus câteva note acidulate ale unei partituri de jazz atârnau acum între ramuri la fereastră. O parte din ele se scurseră pe flori. Iarba se înroură. Puteai simți cum aerul se dizolvă pe loc în energia fiecărei note, în timp ce polii pământului o aruncă pe rând, de la nord la sud și de la sud la nord. Lumea întreagă apăru camuflată de sunete. Lumea întreagă putu să audă și să vadă peste noapte orașe muzicale comasate deasupra cercului polar, aurora boreală din anul acela. Lumea întreagă auzi. Și văzu. Observă că era frumoasă. O lume bună.
   …Obosit, pianul mușcă din gâtul zilei și-o lăsă să sece. Mareea se retrase în cer. Lăsă în urmă stelele mici, aici jos, pe nisip. Fredonară degetele. Scott adormi.
   La câteva mile mai departe, omul cu revolver căscă în noapte. Căscând, înghiți. Se cără singur în peștera lui. Și trase bolovanul.

  Spuma desenase cafelei urechi de iepuraș. Louise o turnă în ceașca pregătită pentru Scott și, încercând să se dezmorțescă, făcu câțiva pași prin cameră. Aici la parter trebuie să fie oleacă mai răcoare ca sus, în birou. E o dimineață frumoasă, se gândi. Deschise fereastra spre grădină. Roua era și ea acolo și depunea peste aer și lucruri un fel de intenție declarată de început de lume, după sfârșitul glorios al oricărei seri de dinaintea ei. Dar o boare electrică plutea în jurul petalelor și al firelor de iarbă, ceva ce Louise califică a fi o chestie cu totul nouă, pentru că ea nu mai simțise așa ceva până azi. Unele flori de azalee din curte încă mai regrupau fragmente dintr-un adaggietto, dacă ți-ar fi trecut prin cap să le miroși. Rupse câteva. Așa, se pomeni urcând la etaj cu cafeaua, până în biroul lui Scottie. Avea de gând să i le aducă acolo, chiar la nasul lui, într-o vază mica pe care-o așeza mereu lângă peretele din spate.  Încercă doi pași de dans, înaintând așa pe trepte, pe ritm, cu brațele pline de daruri.
   Nimeni în birou, gândi. Ideea i se păru lipsită de sens, deci o reluă. Nimeni în birou, spuse cu voce tare. În fața ferestrei deschise, perdeaua se ridica din când în când ca să coboare înapoi. În afară de asta, nici un semn, de nicăieri. Totuși, prezența magnetică a unei pete negre de intensitatea păcurii îi atrase privirea. Zbârnăia pe colțul acela de masă pe ultimele acorduri din “Take The A Train”. Furtuna magnetică de azi noapte naște aliterații, ar fi putut gândi cineva care nu era Louise, pentru că Louise nu era educată să emită gânduri de-astea, nu avea școală și nu știa pe dinafară decât bucătăria vilei coloniale a lui Scottie. Fusese azi-noapte o furtună de sunete, înțelegea și ea atâta lucru, nebunia aceea care-o ținuse trează numai s-o asculte. Mașina de scris tot se mai încăpățâna să ciugulească de pe taste niște note răzlețe. Ca din inerția ritmului. Apoi se înecă, se propti pe una din litere și-o capsă de vreo cincizeci de ori în gol. Litera A. Punct în care Louise nu mai pricepu chiar nimic.
- Domnu’ Scott…! Domnu’ Scott…
   Lumina bătea și ea tot în gol, Scott nu era nicăieri, putea să și jure că nu era, putea să jure și că, totuși, nu plecase nicăieri… Doar se foise pe palier în fața ușii lui toată noaptea, știa că e acolo, îl auzea de afară, auzea o muzică de neînțeles cum ieșea dincoace tot și toate, de parcă o transpirau pereții. Apoi ea coborâse doar câteva minute în grădină, atât. Unde putea să dispară? Doar nu se topise?
   Telefonul sună deodată. Tresări. Se apropie de policioară și săltă receptorul.
- Unde e Scott? Dă-mi-l la telefon, răcnea Bert.
- Nu știu unde e. Nu-i aici. Nu știu… Louise plângea. Dispăruse fără niciun înțeles, așa cum fără înțeles păreau să fie toate poveștile lumii.
- În fine, nu mă interesează prea mult în clipa asta. Pe Bert îl enerva mâțâiala femeii. Vreau manuscrisul! Știi să împachetezi și să trimiți un manuscris aici, la New York? Sau mai bine, știi cum arată un manuscris?
   Se apropie de birou. Pe masă, lângă Remington-ul negru păcură erau rânduite unele peste altele coli albe pentru scris. Fuseseră atinse cândva, le observă, aveau colțul un pic ridicat, cineva le prinsese între degete și le trăsese, ori poate le scosese din ceva ce antrenase peste ele o presiune trecătoare. Păreau electrizate, se lipeau una de alta de pacă s-ar feri, așa cum fac frunzele mimozelor, de impudoarea cu care cineva le-ar fi putut desface. Sau răsfoi. Dar ele știau că nu existau motive pe lume ca cineva să le răsfoiască, pentru că erau albe și pure, fără urmă de de cerneală, de scris, de stratul urban pe care o civilizație avansată îl ridica zilnic, ceas de ceas, peste ele. Erau rasa primitivă și pură, de sclave albe supuse samavolnic expansiunii coloniale a negrilor - o civilizație prolifică și necruțătoare ridicată din cerneală. Acum erau din nou libere. Și nimeni nu știa să spună care putere de pe lumea asta le dezrobise. Nici Louise.
- Mă tem că nu aveți un manuscris, răspunse ea. Nu există un manuscris. Ce există e doar un braț de foi albe care șade acum pe birou la dânsul. Lângă mașina aia neagră.
- Care mașină?
- Mașina cu care scria.
   Trânti telefonul în nasul confuz al lui Bert. Era amărâtă. Apoi - singura impolitețe pe care o comise în toată viața ei dedicată serviciului în casa cea mare - trânti și ușa unei camere în care nu se mai afla nimeni. Vântul ridică perdeaua prin fereastra deschisă. Doborî de pe birou un șir necuprins de coli. Un șir de coli de scris albe, netede, ușoare ca prima zăpadă depusă anul ăsta peste Washington Square.