joi, 26 ianuarie 2017

Vis de după-amiază, 25 ianuarie, București

   Mă gândesc ce mișto ar fi să existe pe youtube, și eu să-l găsesc, un videoclip-comedie-desen animat… Ca în vise, găsesc exact ce vreau - sau ceea ce-mi imaginez că vreau în timp ce caut frunzărind youtube-le, practic ce caut și ce găsesc e fix același lucru și se generează instant, și imediat îl pun pe facebook. Da, e ceva de tot râsul - pentru că e mișto -  un motan care parodiază un anumit anotimp, îl reprezintă. Reprezintă vara plus vacanța, are niște ochelari fumurii de soare, e caraghios și e dulce. Îl însoțește în cuplet o pisică șuie și foarte elastică&elegantă - ca orice pisică, și care în film simbolizează iarna. E o pisică aristocrată. Ea suie niște trepte cu grație, le coboară tot pe alea din capriciu, se alintă, își face de cap, banditul o privește, e topit. Dar de topit se topește ea, deodată; zăpada care e de fapt șuia devine subit o băltuță sticloasă. Pentru că îi venise vremea, afară e primăvară, ba nu, e direct vară, ea e acum ochiul de baltă în care se oglindește prostul ăsta ca într-o piscină, cu un cocktail lângă urechi, în timp ce chirăie o piesă rock și dă din cur.

marți, 17 ianuarie 2017

Vise, 17 ianuarie, București

Flash-uri dintr-un vis mai mare. Mă trezesc des din cauza tusei, ațipesc și visul se continuă. Legat, mozaicul ar arăta cam așa:
E o planetă rurală, cam cum e comuna Carpen, județ Dolj, vara, plină de praf și rudimentară. Ori poate doar simplă, simplă până la plăcută, pentru că nu-ți dă bătăi de cap și măsuri de prevedere. Cred că sunt detașată aici într-un fel de vacanță lucrativă: asist, într-un spațiu vast, gen palatul sporturilor sau opera din Sydney, la lucrările unei comisii care astăzi, în prima zi, sunt doar de recunoaștere, de discuții libere între noi. E pe final. Ziua, și ea pe final. Încet, soarele trece spre asfințit prin dreptul unor inele care ar fi inelele olimpice dacă ar fi chiar inele, dar nu sunt, sunt niște linii șifonate, contorsionate închise, mari, în număr mai mare de cinci, deh, or fi mai multe continente sau oamenii de aici fac pur și simplu lucrurile în felul lor. Sau soarele ăsta modifică aspectul liniar.
Totul e nostim, oamenii - naivi, lucrările se prelungesc puțin din cauza glumelor inocente pe care și le aruncă continuat de la unul la altul. Acum, gata, suntem liberi, ies cu Anca V. - colega mea de școală, liceu, facultate (ah, am uitat s-o sun de Sf. Ion!), aici totul e în regim de tabără în aer liber. Baia împreună cu toaletele sunt în spatele unor rogojini, dar ușa prezintă musai o cheie pe care Anca mi-o încredințează ca pe ochii din cap. Poate că mă repet, dar aici oamenii sunt simpli și e obligatoriu să le fie puternic menajate scrupulele. În primul rând, toți bărbații sunt șoferi sau muncitori zilieri, iar femeile nu pot fi altceva - pentru că ar fi de neconceput - decât supraveghetoare ori cel mult muncitoare în fabrică. De aceea să ne baricadăm în baie ca să nu fim văzute când ne spălăm e o obligație. O ajut pe Anca să iasă din încăperea de rogojini, o încuiem, ies pe un câmp prăfos în pantă, o coastă mărginită de iarbă uscată, după ce trec de liziera unor copaci, soarele  e încă sus dar e dulce, scapătă… Privesc cum coboară coasta, încet de tot, în ralanti un camion, merge, merge, se apleacă pe o parte la fel de încet și în ralanti, până când atinge pământul și se oprește în praf. Mă apropii. Omul coboară, înjură moderat, e asudat și murdar , socotește puțin, începe să deșurubeze motorul și o bujie tacticos, vorbind cu sine. Mă vede coborînd drumul, se miră și acum vorbim. Mă întreabă dacă sunt supravegehetoare ceva pe acolo, că nu m-a mai văzut, nu, nu sunt supraveghetoare, sunt cu tabăra aceea a comisiei, particip la lucrări, sunt detașată - dacă știe el… Cum detașată? Așa, detașată; de pe planeta vecină. Nu pare să știe el destule lucruri, dar mă aprobă neîncetat. Privim camionul. Îl admir în gând câtă răbdare are cu asemenea prostii de mașini.
   Mai e ceva. Pe la mijlocul nopții, înainte de “mozaic”… Aproape un vis de avertizare. Visam la întâmplare flash-uri amestecate. Mesajul e de e deveni conștientă că mă trezesc în vis în același spațiu și timp, același loc. Ca într-o realitate paralelă, continuată.

duminică, 15 ianuarie 2017

CORIANTHE, 20, Alte detalii tehnice...

      O lăcustă mică se prinse de nasul lui Steve. O goni. Îl gâdila. Vietatea o porni spre ceea ce nu se vede de departe... Avusese grijă să prindă nasul cu câteva linii străvezii, așa că tânărul muzician se ridică pe negândite și porni spre ceea ce nu se vede de departe.
Fata și DallE se luară după el. Așa ajunseră, pe negândite, lângă Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu.
- De ce Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu are formă de ochi?,observă Juli pe cale intuitivă.
- Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, cu forma și conținutul ei de ochi, privește astfel mai ușor luna Astarhe, soarele și Ceea ce este mai pre-sus de ele. După cum știi deja, chiar și ea reflectă exact ceea ce vede. Mai întâi, se uită cu luare aminte la aceștia, apoi pornește preparativele pentru următorea recoltă de pești din ochiul ei. Peștii înoată ce înoată în Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, dar în cele din urmă alunecă prin sistemul alexandrin de priză directă, fix în inima pământeanului luat la mișto pentru viziunile sale gotic flamboaiante cu pești, în genul lui George Grigorescu. Dar mai sunt și alții...
- De ce Alexandrină?
- De la Alexander von Humboldt care s-a uitat prea mult la ea. În final, și marea s-a uitat la el.
Juli descoperi, pe malul ochiului, în depărtare, un om cu aspect ușor obosit. Stătea pe margine plimbîndu-se, dar mai ales căuta în jos printre micile valuri de pe coastă și, în general, se ducea venind.
- Ia te uită, un om aici!? Cine e?
- E Eminescu... Într-o dimineață de vară, un tânăr a scris în teza lui de bacalaureat la limba și literatura română, cu o siguranță uimitoare: "Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest, nu știm ce meserie avea". Remarcabil. Replica asta o să facă istorie, ai să vezi.
Ei, și așa s-a trezit Eminescu, pescuitor de perle pe Corianthe. Te rog să transmiți copilului când îl întâlnești, că s-a aflat ce meserie practică Eminescu în rest...
Adevărat îți spun, știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine. Istoria băiatului e ilustrarea exactă a acestei zicale, foarte populară la noi pe Trafalmadore.
- Știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine...
- Da. Cum crezi că m-am ales eu cu cele două perechi de penițe arămii?
Nu, nu m-am născut cu ele. Stăteam într-o zi de veghe pe Corianthe, ai mei mă trimiseseră într-o misiune de recunoaștere, prospecții geologice, în fine, aveam de făcut o mulțime de chestii. Pe atunci picioarele îmi erau erau nesfârșite. De asta conaționalii mei mă puneau să le fac diverse servicii ce presupun ubicuitatea. Oh, crede-mă, era desul de obositor. Așa că m-am așezat cam cinci minute terestre pe gânduri, pe ce altceva puteam să m-așez? Deodată, mă pomenesc că-mi cresc
la capătul picioarelor care nu mi se terminau nicăieri, niște minunății de culoare arămie, un fel de scântei.
Atunci am știut prima oară că vei avea nevoie de mine. Și că într-o zi vei scrie o carte. Că îmi vei cere să te ajut. Te-ai gândit. Deci, m-ai gândit. În plus, m-am ales și cu o meserie frumoasă pe Trafalmadore... Așa merg lucrurile.
Dar, mai ales, adăugă, am aflat că dacă dorești să călătorești în infinit, nu poți să pornești de nicăieri. Îți trebuie un început. Sau niște rădăcini. E singurul "trebuie"care funcționează în Univers. Restul nu au nici o importanță. Dacă nu ar fi acest singur "trebuie" valabil în Univers, cuvântul ar merita să fie trimis în ‘recicle bin’.