miercuri, 17 decembrie 2014


așa, am făcut bradul frumos, pitic și semiecologic, l-am ancorat bine ca să nu plutească prin cameră, mă gândesc să încetez țopăiala festivă ajunsă deja în punctul culminant, astfel salvînd tavanul de la apropiata lui găurire. mă tot gândesc... există un curs despre Homer și Iliada, îl ține Th. Paleologu, începe luni. treaba sună foarte bine, iar el nu e băiat prost. sunt ambiguă din cale afară pentru că habar nu am ce să fac: să rămân singură de care-o fi prin București de amorul științei, sau să plec la Craiova și să-mi văd de treabă.
poate vreți, poate vă intereseză, se vorbește despre Ulise, Hector, Ahile, Priam, Nestor, Agamemnon, vă rog tare mult, nu mă lăsați de capul meu în grădina cunoașterii cu toți băieții ăștia :)

P.S. omul dă sâmbătă de la 12.00 o petrecere la Casa Paleologu ca să cunoască pe cursanți, să se pună cu toții de acord cu programul, poate se face și o reducere în costul cursului, inițial prețul era de 300 Lei... Str. Armenească 34

luni, 15 decembrie 2014

10 days to Christmas...


bilanț:
- nu am câștigat chiar toți banii pe care doream să-i câștig,
- nu am atins chiar toate punctele din program pe care-mi propusesem să le ating,
 - nu am revărsat maximum de scrupulozitate asupra momentelor care cereau de la mine un dram de înțelepciune sau măcar de seriozitate (mă întreb sincer dacă voi reuși asta vreodată. sau mă întreb sincer dacă la anul în vremea asta n-o să mă întreb același lucru).
dar...
- sunt sănătoasă,
- sunt în putere,
- între toți oamenii pe care puteam să-i fac fericiți, voluntar sau involuntar (slavă cerului, fac atâtea gafe!), bărbați, femei sau copii, nu mi-a scăpat, cred, niciunul.
așa că, știi, s-ar putea chiar să ies pe plus. Haleluia...

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Vis...


vis de azi noapte...
Panoramă deasupra unui supermarket. Am înțelegerea nemediată că ce se vinde în acest mare magazin nu e concret vandabil, se comercializează abstracțiuni, ceva care seamănă cu bucuria și sentimentele nobile, acelea care însoțesc sărbătorile din zona Craciunului. Privesc acea forfotă dintr-un turn de observație foarte înalt și cred că sunt undeva în Germania, fiindcă totul e mai așezat, mai cumpătat și mai obiectivat în sensul unei discipline a detașării pline de noblețe, să zicem filozofice.
Ceva tulbură acestă pace, o mică fraudă, și ea de altă natură decât concretă. E ușor detectabilă, mai ales de la distanță, în mijlocul acelei precizii germane. Încă o dată, e vorba de un supermarket atipic, ceva din cărțile lui Kant în chiar țara de origine. Urc cu un lift și niște persoane la fel de civilizate ca întreaga priveliște sporovăiesc ceva în stil business club, dar spumă de business... Totul, absolut totul e animat și viu, chiar dacă bine ordonat...

duminică, 7 decembrie 2014

Ceva lipsește...


Vreau și eu un soare mic, unde l-ați pus, vă spun mâine lu' tovarășa... !!

joi, 4 decembrie 2014

Cu o seară înainte de ajun de Moș Nicolaie...


Deci, pe scurt, eu, Smeagol, ne-am cumpărat cea mai încântătoare prostie din viața noastră. Desigur, ne-am cumpărat-o și anul trecut...
E o claie de păr amestecată cu paiete prin ea și cu luminițe la mijloc, adică părul e din sârmă aurie și are aerul că te face să crezi că el e un brad mic de pe birou.
O ființă care face tumbe prin casă, se oprește din când în când în fața lui, îl privește în extaz, apoi în adoare, pe urmă își amintește că s-a țicnit și continuă să facă tumbe. Această persoană l-a uitat aprins într-o vacanță și s-a întors la el după vreo două luni. Bradul, marfă nemțească de magazin nemțesc își vedea de treabă, ardea gazul. Ființa netrebnică l-a tras din priză și l-a mai aprins de vreo trei, patru ori, el încet, încet s-a curățat, așa că ea, fără inimă, l-a dus la ghenă. L-a mai căutat prin prăvălii atentă, cu ochii pâlpăind, mai multe luni, dar societatea de consum nu le-a permis să se întâlnească. Așa că ființa a lăcrimat acum câteva ore bune în magazinul din seara cea mai norocoasă din univers, atunci când a trecut cu el pe la casă, înfășurat în pachetul binecunosut.
Love story...

duminică, 9 noiembrie 2014

Hai cu noi în turul doi :)))


   Înțeleg că țipați după schimbare pe toate vocile, dar nu vreți să se schimbe nimic... Cam ce schimbare așteptați de la un președinte? Pe care-l instalați în loc de alt președinte. E ca și cum vrei să te lași de fumat și schimbi țigările: vogue în loc de dunhill. Cam absurd, așa-i?
   Constituțional, un președinte nu schimbă nimic. Dacă o face, își incalcă atribuțiile și încalcă legea. Deci, cărțile le face constituțional partidul care formează guvernul. Prin urmare, guvernul va conduce țara asta. Ca și până acum. N-ați vrea voi să fiți stăpâni pe țara asta? Și apoi să alegeți prin vot legal partidul care vreți să vă reprezine? În loc să vă aleagă partidul pe voi? Mereu prin minciună și dezinformare. Prin spălare sistematică pe creiere de cincizeci de ani încoace... Știu, e cam greu, nu prea ne duce mintea.
   Vreți un neamț? Există unul. Încă trăiește. A făcut pentru țara asta ce nu poate promite iohannis încă trei vieți de acum încolo.
...Acum îl încoronăm pe iohannis drept omul providențial? Și ne bosumflăm mai pe urmă că nici de data asta n-am dat peste el?
Ah, neamțul 2 nu e în ecuație? Dar cine a făcut ecuația asta? Și ce te împiedică să-l pui acum, în ecuație? Acum.
... Iată ce n-o să vă spună niciodată iohannis din țara lucrului bine făcut pe jumătate. iohannis, pentru că alegem răul cel mai mic. Dar asta e chiar de râs! Pentru că răul cel mai mic nu e binele. Nu e nici măcar binele cel mai mic. Simplu, nu e. În țara asta, schimbare nu s-a făcut niciodată cu infuzie de tei pe la nas, cu ligurița cea mică. În țara asta, schimbare se face o dată și bine. Sau nu se face deloc. Așa suntem. Nu-mi veniți cu strategiile nu știu cărui european comunitar țâfnos, că nu se potrivesc.
Dar, poate nu pentru schimbare suntem pregătiți. Poate suntem pregătiți doar pentru un nou mare fâs. Ca de obicei.
   Dacă, totuși, vreți să fiți cinstiți cu inima voastră măcar o dată, alegeți cu inima, barem ca să vedeți cum e. Lăsați rațiunile mărunte. Lăsați conjunctura fabricată de falși mesia.
   Apoi, rămâneți fermi în alegerea asta. În loc să o dați iarăși cotită. Ar cam fi momentul să schimbați cu adevărat ceva. Acum. Și duceți-o până la capăt de data asta. Nu mai lăsați treaba la jumăate ca în '89, că vine repede unul și profită.
... Auzi, deșteaptă-te române.... Deșteaptă-te, la ce???? Ca să adormi din nou? Adică, scoal de te culcă. Asta o să le spui nepoților peste câțiva ani. Că ai fi putut, dar n-ai făcut. Nimic, nimic pentru ei.
... române, asta faci de 50 de ani. Faci tot ce îți îndeasă alții pe gât ca adevăr. Apoi, te culci la loc cu botul pe labe.
 Tipic...

luni, 3 noiembrie 2014

Bilanț


  Dragi români, nu știți să pierdeți. Și nu știți să pierdeți pentru că nu știți să câșigați.
  Și nu știți să câștigați, pentru că o victorie adevărată are nevoie de timp. Dar voi vreți acuma, repede, în cinci minute, cât bateți acolo o mămăligă, sau cât citiți o carte de corina ozon... Românii preferă vodevilul, comedia de bulevard, fleacul, snaks-ul. Locul comun. Și să votăm acuș pe loc, pe fugă ce ne pică în mână ca să ne luăm de-o grijă. Esențialul le mănâncă din timp, ei se grăbesc. Se grăbesc ca să treacă pe lângă el. Se grăbesc ca să trăiască prost.
...Un salt calitativ se face în timp. Timp pentru învățare. Timp ca să pricepi pe ce lume te afli. O lecție adevărată se decantează cu sudoare, o lecție adevărată, are nevoie de ceva vreme pentru însușirea ei. Și nu se face cu ură, nu sub impulsul lui 'ba pe-a mă-tii', nu e o povestioară rușinoasă cu "noi" și "ei", "să moară, să crape...". Fiindcă suntem cu toții în căldarea asta care se cheamă istorie, sau patrie, sau cum s-o chema...
  În clipa asta nu suntem decât o nație care se urăște pe sine. Cam ce alegeri ai putea face în momentul când te urăști pe tine? Poți fi înțelept? Nu, nu poți. Când te urăști pe tine, nu știi cum să-i dezamăgești mai tare pe cei care te iubesc cu adevărat.
... În schimb, o victorie adevărată durează, are efecte în timp. Căci te schimbă pentru totdeauna. Și pentru care merită să ai răbdare.
  Din tot ce am văzut, am priceput că cea mai ușoară cale, paradoxal te îndepărtează de la destinul tău. În nici un caz nu te apropie de el. Câștigi ușor, pierzi ușor, sună cunoscut cum vine asta, așa-i?
...cam așa fu și cu alegerile.
  Iar lucrurile astea chiar se văd cu ochiul liber, vi le-ar spune și ponta dacă ar avea puțină minte. Sau interes. N-are.
  Poate aveți în vedere chestiile astea pentru turul doi și nu vă mai grăbiți ca fata mare la măritat. Și nu vă mai găsiți profeți de ocazie...
Adevăr spun vouă, mai ușor trece mortul din teleorman prin urechile lui ponta, decât un român din diaspora... hihiiiiiii

duminică, 2 noiembrie 2014

bittersweet


e pentru prima oară când a-ți invalida buletinul de vot, găsesc că e un act de patriotism asumat. un act de voință. a vrea să se facă lumină.
a doua oară, probabil că va fi la următoarea înfățișare.
căci este a vrea să o rupi cu trecutul. un trecut păgubos care durează de 50 de ani. o practică stupidă de a alege pentru că nu e altul mai bun.
dar e sigur altul mai bun. a vrea să-l descoperi e o chestiune de răbdare a ta cu tine. ca atunci când vrei să înveți. să cunoști. să vrei să știi pe ce lume ești.
e un risc? când vrei să se schimbe ceva cu adevărat e întotdeauna un risc. măcar acela că îți tremură curul fiindcă nu știi ce va fi.
fiți sinceri, ce s-a schimbat cu adevărat de la revoluție? în afară de libertatea de a ne înjosi unii pe alții în mod public. nimic. pentru asta au murit copii aceia? doar atât??

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

vis. înainte de seara de haloween


despicînd firul în patru. interesant ce am visat în noaptea de dinainte să mi se defecteze frigiderul care s-a reparat singur
... e acolo o anumită casă pe care o vizitez în trecutul ei. e destul de scarry, deși e întreagă și are pereții albi. mă sui pe scările ca de vilă, pe la unul din ultimele etaje găsesc tavanul pictat, e un tavan boltit și, când ridic din nou ochii, figura în culori închise, pătrunsă de igrasie, umedă și sediu al rândunelelor (sau lilieci, nu mi-e clar) care-și făcuseră cuib în ea, se mișcase. Apoi privesc în jur, și cei doi-trei oameni întâlniți prin fața ușilor de la diferite etaje - cred că stăteau acolo la cerșit, se prefac în urmăritori (rezidual din seara dinainte, când am văzut-o într-o fotografie pe Sigourney Weaver cu un mulaj Alien pe care-l ține tandru în brațe, într-un gest de parodie, era un mesaj cu chestia asta, că a făcut pace cu trecutul, și am râs).
alerg. îl depășesc pe primul urmăritor. vizitez apoi camera de sub asta. și de acolo pornesc alți agățători. cobor, fug pe un pod de lemn deasupra unei ape, un pod curbat, asemător celor japoneze. nu pot prinde viteză din prima și îmi spun că în acest caz e important să nu mă uit în spate, să câștig astfel timp. scap de ei unul câte unul, reușesc vag să accelerez (deși eu în vise nu prind niciodată viteză când alerg pe pământ; când mă visez în aer e altceva) totuși aici câștig cursa, cu o mare inerție, dar câștig.
... apoi, aceeași vilă sau una asemănătoare, acum, în prezent, e caldă, e un loc luminos unde se desfășoară un workshop, în același timp și loc de relaxare și unul de tratatament - din cele soft...
destul de limpede ce e cu visul ăsta... nu? prin urmare:
Aseară mi s-a oprit frigiderul. am petrecut cel mai scarry halloween pe care și-l poate dori vreun prost din bucurești. involuntar.
deci,
1) dacă vreți să fiți speriați pe bune, nu plecați nicăieri. rămâneți în apartament! veți fi mai bine reperați!
2) cred că e bine să te sperii odată zdravăn. te ajută să îți recunoști prioritățle la un nivel mult mai profund. adică, will scare the shit out of you...

miercuri, 1 octombrie 2014


mă plictisesc crunt oamenii de la care nu am ce învăța. aceia care te invită să petreci în compania lor timp lung de calitate proastă. care au a-ți descoperi adevăruri mici pe bani mulți, căci timpul costă, marfă proastă împachetată lucios, bazaconii. rahat, mult rahat...
nimic nu mă deprimă pe lume. doar asta, singurul lucru care mă cutremură cu adevărat: oamenii incolori pe timpul tău - care e prețios, care atârnă pe cântar.

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Vise, azi-noapte...

  Sunt într-o călătorie, deschid un blog (rezidual de aseară când am deschis și citit, spre surpriza mea cu mare proastă dispoziție, un blog al uneia) și citesc. În vis, articolul citit de mine aparține unei cunoscute, Cătă, care face acolo pe marea scriitoare de rubrici în reviste glossy pentru femei - era ceva cu sfaturi, precum și o investigație de a ei polițienească, în fine, o chestie cu mare priză la un anumit palier de populație, avînd calitatea de a fi foarte lung.
Îmi dau seama că sunt pe un vapot uriaș, un liner, Cătă funcționează și ea pe el, lucrează în corpul servitorilor, face masaj, nu mai știu... Cunosc acolo oameni din zona ei de interese, interlopi de-a dreptul de care mă cam feresc, căci mă indispun. Nimeresc într-o zi în preajma unor asemenea tipi, ba chiar sunt așezați la masa mea. Aștept, ei - după ce socializăm (eu cam în silă) pleacă, spală putina... Nu îmi place starea asta de lucruri, mă deranjează căci mi se pare lipsit de demnitate faptul că nu am ce învăța de aici, mă râcâie și nepotrivirea dintre stilul meu și această obositoare lipsă de stil. Această obositoare pierdere de timp, de altminteri. Asta mă deprimă.
...Alt vis în care tronează Vanessa Redgrave ca personaj principal. Înțeleg că ea e un maestru-învățat din clasa vampirilor (a vremurilor vechi), înțeleg că și eu - doar că mult mai tânără... Mai e acolo un tip tânăr, poate un servitor de-al ei. Acum eu și ea suntem pe coama unei coline acoperite de brazi, un relief muntos, Vanesa e într-o piscină naturală, cufundată până la gât. Nu reușește să-și amintească o formulă - o incantație, apoi reușește și mă ține cumva pe loc ca să mi-o arate, mă enervează asta pentru că eu mă grăbeam să aduc ceva din casa ei aflată în vale... Ei, incantația asta face apa să se salte în două-trei valuri iar pe ea o distrează la culme chestia. Ridic din umeri, mi se pare o prostie caraghioasă, ea poate face lucruri puternice, nu fleacuri de astea...

Anunț 2

Pe 25 septembrie 2014, manuscrisul numit CORIANTHE al cărții "Povești de gâdilat micii elefanți" (cel nou pare a fi un titlu de carte mult mai marketabil :) ) a primit număr de înregistrare la Oficiul român pentru drepturi de autor. Își așteaptă rândul...

Găsesc că e o reparație romantică după mulți ani... Pe vremea când terminam studenția la drept, mi-am luat ca lucrare de licență un titlu pe drepturi de autor (opera cinematografică și audio-vizuală). Ca să fie totul mai spectaculos, am așteptat până în ultima secundă apariția legii noi (pe atunci) 8/1996, pentru că ea interesa pe toată lumea juridică de la acea oră. Mi-a tremurat basca până am scris-o, în 3 săptămâni, amânînd într-una predarea ei. Am dus-o la registratura facultății în ultima zi...

De unde să știu eu în acea vară că, după atâția ani, legea asta îmi va mai folosi o dată...

joi, 11 septembrie 2014

Anunț!

Pe acest blog se găsesc începînd de astăzi câteva samplere doar, din cartea mea "Juli, o poveste de gâdilat micii elefanți".
Acest lucru este explicat de rațiuni ce țin de editarea și de promovarea ei către public.
Mulțumiri

joi, 31 iulie 2014

31, În loc de "cuvânt înainte"



Motto:

"Tratați-i pe oameni ca și cum ar fi reali. Poate că și sunt."
R.W.Emerson

"Viața nu este doar durere, ci este șansa de a visa, de a iubi, de a ierta, de a vindeca tot sângele neamului.
Cântă liniștea și nu te grăbi...
Nu uita să îţi laşi inima să cânte acel cântec pe care îl auzi doar tu şi Doamne Doamne. Porţi paradisul în tine…"
("Puține lacrimi, multă bucurie")
Hrisostom Filipescu

    Ascultați!
   Într-o zi, înainte de sfârștul lui iunie, dar nu mai devreme de Sf. Ion de vară, să spunem că în zilele solstițiului, a apărut din aer și i-a cerut autoarei acestei cărți s-o urmărească mai cu luare aminte. Prin urmare, ea autoarea, habar nu are cum a scris-o, pentru că nu e scriitoare. Dacă aveți poftă să aflați ce și cum, întrebați un scriitor de profesie. Cert e că s-a distrat la culme, buchisind fără să comenteze, tot ce i-a dictat povestea. A scris la ea vreme de o lună și un pic, timp în care a mâncat o mulțime de înghețate și câteva prăjituri (astea însă, numai în week-end!), a cutreierat prin parcuri și grădini ca să o asculte mai bine, a văzut cum se schimbă lumina zilei (și ea se schimbă cam așa: pe la sfârșitul lui iunie și aproape toată luna iulie, lumina de afară e albă. Către ultimele ceasuri ale lunii care se apropie de august, lumina începe să capete o patină gălbui-aurie, a văzut ea asta când filtra totul printre gene, mijind ochii), a ascultat noaptea târziu cum se îmblânzesc stelele și a consumat un tub întreg de pastă de dinți.
   Povestea i-a mai spus: "Nici nu știi ce plăcere stă ascunsă în fiecare secundă pe care nu o deschizi doar pentru că te grăbești să treci mai departe. Pășește atunci fără grijă, căci orice clipă se îngrijește de ea însăși”.
   În cele din urmă, ea mulțumește poveștii că i s-a povestit.
   Autoarea mulțumește acum părinților ei. Le dedică această carte.
    Ea mulțumește tuturor oamenilor pe care i-a cunoscut în viață; creatori de artă mulți dintre ei. Pictori, muzicieni, autori de literatură, vizionari. Pentru că ei au ajutat-o pas cu pas să scrie cartea asta. Le-o dedică.
     Mulțumește că printre ei, se află unul magic. Întotdeauna e unul de-ăsta, magic. El. Când îl întâlniți, să-l lăudați. Nici măcar nu știe că e magic. Îi bucură inima, și ea abia acum a găsit cuvinte potrivite să i-o spună. I-o dedică.

V - 30, BELIEVE AGAIN

    EI, BINE...
... Vestea bună e că există și un "ei, bine" cu care abia așteptăm să punem lucrurile la punct. Căci există un punct de pornire și există întotdeauna un punct de recunoaștere. Unii îi spun final, dar nu, nu e. E doar un punct de recunoaștere a punctului de pornire, vă spun eu.
  Iar vestea cu adevărat bună e că autoarea acestei cărți e topită după filmele americane, alea în care pe pagina de generic apare în dreapta o fereastră, și prin fereastra asta vezi toată distribuția cum râde și se bucură, iar oamenii ăștia nostimi se stropesc cu pistoale pline cu limonadă într-o mare nebunie petrecăreață.
  Mai jos de nebunia petrecăreață începe să scrie într-o casetă, de la autorii filmului citire, ce activitate au avut toți ăștia din film în următorii 20 de ani. Sau mai mult.
Păi, să vedem,
   Juli a rămas să povestească în continuare pe ton moderat ce a pățit ea într-o zi de vară pe Corianthe tuturor celor dispuși s-o creadă. Și povestind așa, a înțeles cel mai simplu lucru din lume. Cel pe care, ca orice lucru simplu de pe lume, n-ai cum să-l înțelegi din prima: acela că adevăratele povești se întâmplă în timp real. Ele au nevoie doar de participare. Și de dedicație. Asta dacă nu dorește cumva să sufere de halucinații, așa cum a văzut ea prin casele altor oameni, în care ei înghesuie regrete și panseuri larmoaiante din vremuri de odinoară.
1) Probabil nu știți ce înseamnă larmoaiante. Sfatul meu e să căutați în dicționar. De câte ori întâlniți un cuvânt pe care nu îl cunoașteți, luați dicționarul și răsfoiți cu încredere până găsiți. Întotdeauna există în casă un dicționar.
2) Se vede treaba că în vremurile de odinioară de care vorbim mai sus, acești oameni nu se simțeau prea bine, că altfel nu le-ar regreta. Și mai ales, nu și-ar refuza să le trăiască din nou. Pentru că timpul nu e altceva decât o coajă de portocală tăiată într-o singură spirală de pe fructul cu pricina, în care ce făceai odată, poți face la fel de bine și astăzi și în vecii vecilor. Asta doar dacă ți-o dorești.
Sau dacă a fi fericit e exact ceea ce-ți dorești.
  Apoi, a aflat că toți copiii sunt niște ființe de lumină prin care viața cântă și dansează în fiecare zi și se cade să fie recunoscători pentru asta.
  A petrecut vacanțe minunate.
  A primit o păpușă Mozart cadou, atunci când mămica ei s-a întors dintr-o vizită de la Sans Souci. N-a avut Eulalii, dar a descoperit că Barbie o plictisește îngrozitor. O apuca moțăiala numai când o privea. Și-a amintit că nu ai de ce să vrei să primești totul de-a gata, altfel, ce farmec ar mai avea toată povestea...
  A aflat ceea ce-și dorea.
  Continuă să o facă.

   Carmen și-a luat finally licența în psihologie și s-a așezat la casa ei. În viață, ea interpretează un rol mult mai însemnat decât a făcut-o în această carte. Oamenii îi mulțumesc pentru asta.

   Philippe dispare fără urmă, după cum spuneam. Pesemne că undeva, în colțul inimii lui anonime i-a mai rămas o singură viață de pisică, prin care el urmărește toată treaba asta cu noi din raiul pisicilor. De pe Corianthe, precis de pe Corianthe.

   DallE face servicii de curierat în puținele dimensiuni percepute și în câteva din celelalte, mai rar vizitate de intuiție. Uneori, oamenii îl întâlnesc dintr-un defect permanent numit empatie (ei, nu e defect, vezi de trebă!). Trece drept cel mai popular autor de cărți de comedie după ce a publicat pe Trafalmadore ultima sa producție, "Enciclopedia spațiilor deformate de timp și a timpilor deformați în spațiu, într-o viziune pur elastică și profund sonoră", cu adnotări și comentarii de Santiago del Campo. La propria lansare de carte, toate dimensiunile invitate au murit de râs.
Apoi, au înviat.
Apoi, l-au crezut.

   Geppetto ... Ei bine (iarăși, ei bine!), Geppetto reprezintă în această carte inefabilul. Prezența inefabilului în orice carte din lume este după cum bine știți că de fapt, nu știți. Adică, inexplicabilă. Așa că, despre el puteți să credeți absolut orice. Pur și simplu, e de ajuns să aruncați o privire printre gard în curtea de alături. Îl găsiți acolo oricând, dormitează mare și sastisit la umbra vișinului și, din când în când, îi lovește  trunchiul cu coada în căutarea singurei muște rătăcite fără interese din
zonă. Veți ști atunci că totul are legătură cu totul și se explică. Așa merge inefabilul...

   Firește deci, că Steve Howe a intrat în posesia sintetizatorului respectiv. Dovadă mai bună că a scos, împreună cu câțiva de la Yes, un album nou luna asta, ce mai vreți? L-a numit Heaven and Earth. E o veselie de album în care el folosește la un moment dat cuvântul "cred", parcă...
Îl recomandăm.
So,
                                                     


                                                          THE END. HAPPY
                                                     
             NOT HAPPY END. VERRY HAPPY! END VERRY HAPPY!
                                                VERY, VERRY HAPPY END
     




                                                                                                                   



                                                                         31 iulie 2014, București




miercuri, 30 iulie 2014

IV - 29, "I'LL BE BACK"

   Strănută. Când se întâmplă, seara târziu, să vii din sus de undeva și calci pe el apăsat, pământul pădurii are ceva răcoros. Însă ferm și cumsecade. Și împăciuitor. Ca și cum bătrânul și duiosul tău beagle ți se gudură așa, deoadată și țanțoș pe la picioare, iar prispa de pe care a sărit să te întâmpine e departe, departe... Tălpile sandalelor erau moi, simți pietricele și câteva rădăcini de copac. Da, stejarii... Undeva în noapte, gemea cumpăna unei fântâni. Se uită cu atenție, ochii îi mijeau. O văzu deslușindu-se către asfințit, lângă dunga cerului, peste pomii prăvălindu-se la vale din tăietura costișei. Mai încolo, călătoreau pălăriile de pirați cu toți dinții stricați ale lanului de floarea soarelui, dar el se afla mult dincolo de liziera pădurii. Așadar se afla cocoțată pe dîmbul molcom dintre doi pomi, adică pe ridicătura aia ca o bubiță din creștetul pământului în jurul căreia cresc niște făpturi pletoase cu ramuri. O rădăcină i se prinse de bareta sandalei. În spatele ei, o cucuvea bătu din aripi și se puse pe țipat. Și țipă, și țipă, și... Come on. Era destul de detașată de situație. Ca să fim cu totul sinceri, nu prea dădea ea doi bani pe efectele astea de atmosferă; dar le punem în descriere neapărat aici pentru peisaj, ei îi plăcea mult peisajul, mai ales peisajul acela! Și felul cum mirosea dragul de peisaj, și frunzișul, foindu-se de parcă o adulmeca, avea totul un aer grozav de firesc și de la locul lui, încât cumva se simțea înviorată.
De fapt, se simțea ca și cum o casă îi făcea cu mâna din zare, o anumită casă cu un anumit cerc expectativ în jurul ei, care poartă în toate împrejurările și în toate timpurile (sau dimensiunile), numele de acasă. Ochii îi mijeau... Oh, asta am mai spus. Se gândea că ar putea să mai repete unele chestii ca să vă țină puțin ocupați, în timp ce ea și-ar fi făcut cât de cât ordine în gânduri.
Își aminti atunci că se făcuse cam târziu și că ai ei puteau să o certe. Ori chiar să se supere de-a binelea. Și că oamenii mari sunt în stare de multe boacăne, pe care le fac în primul rând față de ei înșiși, atunci când gândesc prea mult și se joacă prea puțin. Ar putea să facă și una și alta, și mai ales, în același timp, asta puteau sigur. Le-ar mai rămâne vreme pe urmă și de-o prăjitură, de-o înghețată, orice acolo, cât să fie un pic drăguți cu ei. Și să și ierte un pic. Ce dacă stătuse cam mult gură cască pe afară? Era vacanță, nu? Era vară. În fond, ce i se putea întâmpla? În afară că un-cal-albastru-să-o salveze-dintre-fălcile-unei-făpturi-neconvingătoare-care-era-fratele-alteia-și-mai ciudate-ca-el-și-împreună-cu-Steve-Howe-să-atingă-vămile-văzduhului-până-dincolo- de-Trafalmadore-în-constelația-Pleiadelor-unde-urcă-elefanții-pe-scara-de-ametist-și-unde-se-simțea-la-fel-de-acasă-ca-și-aici. Ba bine că nu! Și cum să spui așa ceva? Te crede cineva? Tata? Sau mama? Oh...
  Un balaur moale i se răsuci pe pulpe.
 - Philipppe!!!! Golanule... Ai absolvit academia? Îl aruncă în aer de două ori și-l strânse repede la piept, ah, ce dor îi fusese de blănița asta șuie cu cap de mâț, prostul, prostul, cât o speriase atunci când îl văzuse jos, sub copaci, mic și singur...
 - Ce ți-a zis nenea ăla, hm? Ce ți-a zis? Și tu, ce i-ai răspuns? Râse. Își imagină cum că totuși, poate vorbiseră frumos între ei, cu replici inteligente de la unul la altul, cu "Arta conversației" de Ileana Vulpescu în buzunar (îți trebuie ditamai buzunarele, dar hai, fie) și că, de cele mai multe ori, o vorbă drăguță te face să câștigi timp prețios în loc să îl pierzi, eviți în felul ăsta ocoluri mari.
  Poate așa rezolvase Philippe situația, de vreme ce se mai afla încă printre cei vii. Pe moment n-avea cum să afle, prietenul ei de pe pământ era emoționat... Mai că plângea de bucurie la ea în brațe.
- Grozavă zi, mulțumi ea în șoaptă, uitîndu-se în sus, printre crengi, cu frunzele foșnind deasupra și cu stelele făcînd asta puțin mai încolo. Luna era la locul său, caldă ca o ceașcă de mămăliguță cu smântână și i se făcu o foame, și era atât de fericită între pomii ei, cu Philippe al ei, cu pădurea Santiago și cu lanurile – tot ale ei - de floarea soarelui, cu satul care nu știu ce migoroșea el acolo după perdeaua de stejari, se pregătea de culcare desigur, dincoace de pîcla nopții, încât își spuse că viața pare să fie un lung șir de solstiții de vară care se revarsă ca frișca peste niște vacanțe mari cât feliile de tort pe farfurioarele lor, și că o să mănânce cât mai multe asemenea farfurioare și asta, fără să se îngrașe vreodată. Apoi o să le înfășoare pe o mână, brățările astea vesele și zornăitoare, mereu o să le poarte după ea. Așa cum ți se înfășoară într-o noapte de vară de degetele picioarelor o rădăcină de pom sau poate bareta unei sandale, și nu ți se mai dezlipește de acolo niciodată în veci. Pentru că o să țină bine minte asta.
  Capul lui DallE apăru într-un ochi de lună, iar ochiul clipi și o bucată de astru se adânci în el, apoi pleoapa se închise peste orbita unei bufnițe aflate deodată acolo sus, pe ramura cea mai de sus a trunchiului de care se sprijini alene, mijindu-și privirea. (Asta cu mijitul pare piesa de rezistență, Așa că Juli contează pe ea).
  Ce-și putea dori mai mult? Deja își dorea totul. Își luă frumos bicicleta de la marginea pădurii – stătea așa, zevzeaca, rezemată de un stejar - și plecă spre casă. Se mai gândi pe drum că dacă va avea vreodată încă o păpușă, va fi puțin probabil să o cheme Eulalia... Ce avea cu numele ăsta?
 
  Am mai putea spune că a două zi s-a trezit din somn cu bucata de rază între dinți, că a clefăit puțin din ea și că nu și-a mai amintit nimic pe urmă, adică un final din ăla, cum vezi în cărți cu efecte pe rotund, iar cititorul va închide cartea și va spune, ah, tipa a visat, deci toată cartea asta alandala a fost un vis de-al ei, ce chestie, eu puteam să zic mai multe la faza asta, mai are de lucrat la fantezie, etc. Banal, nu? Și atunci, un întreg cor ad-hoc pe Corianthe ar începe să râdă sănătos și stratificat pe voci a capella uitându-se la noi, și chiar ar fi de râsul lumii! Ar fi păcat, nu-i așa, să le dăm ocazia. Nu s-ar mai isprăvi niciodată, făcînd ecouri de la o galaxie la alta în spirale rococo, să ne știe tot târgul. Deci, nu.
  Prin urmare, vă rog onorabil, cu pălăria cu pene în mână așa, cum face un cavaler când și-a terminat menestrelul sub fereastra frumoasei, să își închipuie fiecare ce dorește vis-a-vis de tot ce s-a petrecut pe aici. În final, nu avem final.
Continuarea e la voi.
Așa a fost întotdeauna...


sâmbătă, 26 iulie 2014

27, WISH ME LUCK!

  Atunci se porni tornada. Nu era o tornadă obișnuită, căci praful nu venea nici de pe pomi, nici de pe solul Corianthei, nici din cer. Sigur că n-ar fi fost cu putință. Cerul planetei nu producea vreodată nori cumulus, iar despre sistemul baric nu se pomenise vreodată să fie atât de stricăcios. Singurele furtuni care se întâmplă pe Corianthe se nasc din piept și din oarecare neatenție.
  Se agățară cu mâinile și cu picioarele de trunchi și rămaseră așa lipiți mult, mult timp, strângându-se umăr în umăr, ferindu-se unul pe altul, înlănțuindu-se. De respirat nu putea fi vorba. Copacul se pleca în toate zările, plângea și trosnea aproape zdrobit, aproape smulgându-se din țărână, îți venea să plângi de mila lui, dar ce te faci, că printre rafale parcă ți se face frică și mai că-ți vine s-o rupi la fugă. Măcar de-ai avea unde. Tunetele clocoteau printre ramuri.
  DallE începu să zbiere. Nechezatul lui asta era! O bucată mare din coama lui frumoasă luase foc...
  Juli înlemni. Cât timp își ținu respirația, își închipui că se concentrează un pic și aduse un căuș de apă deasupra, de începu să plouă. Doar un piculeț, cât să-i stingă ăstuia podoaba albastră. Îi părea rău și nu înțelegea nimic. Ce se putuse întâmpla, de ce-i venea să plângă? Se ținea cu nădejde cu mânuțele de trunchi și-l strângea bine în brațe, n-ar fi vrut să pățească nici el ceva rău. Abia descoperise un pom care îi părea că vrea să-i ție de cald și asta tocmai acum, când vântul bătea atât de tare.
  Steve era șocat! Tocmai terminase de făcut ultimele retușuri și băgase frumosul lui briceag turcoaz la loc în buzunar, când se pornise nebunia asta. O simțea în pieptul lui și îl durea de parcă voia să-i smulgă coastele. Se lipi bine de ei și de lemnul aproape viu pe care îl mângăiase ca un măiastru până mai acum. Îi cuprinse în brațe. Se chirceau toți trei cu disperare, mai plângînd, mai bolborosind. Îi veni atunci, absolut din senin, să regleze timp de o secundă, sonorul pe piano...
  Șuieratul făcu o dungă și se târî spre orizont... Capetele le reveniră la locurile lor, respirația se reluă, trunchiul se îndreptă, aerul se umplu de frunze pacificate. Creația lemnoasă își veni în fire.
 - Asta ce-a mai fost? se dezmetici Juli.
 - Uh... stai să-mi mai vină sufletul la loc. Uaaah... se dezmorțea și DallE. Se cam șifonase pielea pe el. Își scutură pleata pe spate. Bine că nu fusese silit de-acuma să-și poarte părul scurt. În privința asta, lui îi plăcea ca lucrurile să rămână așa cum sunt, studiase atent de-a lungul vremii efectul trecerii persoanei sale și vremea părea de acord cu el.
 - În primul rând, nu e vina nimănui, spuse în timp ce se ștergea de sudoare. Ați antrenat niște curenți de aer de pe Terra. Lumea e cam tensionată în zona aceea, inimile năvalnice... Oamenii se zoresc, intră în panică, pe scurt, sentimentul fatalității naște cicloni pe Corianthe. Dar asta e absolut omenesc. În oricare zi din viața lor, oamenii se pot apropia de momentul în care dezastrele și miracolele sunt cam totuna, căci îi prind pe nepregătite. Da, cu astea două cuvinte s-au priceput ei să numească momentul schimbării. Acel moment în care își pierd capul. Schimbarea nu pare ocazia potrivită, ei își făcuseră deja alte planuri. Și totul se învârte atunci cu mult curaj în jurul reluarării echilibrului ușor deteriorat.
 - Ce-i aceea echilibru? se opri Juli. Erau multe cuvinte care depășeau dicționarul ei mic de copil.
 - Echilibrul e acea chestie paradoxală și aproape magică ce se naște numai în dezechilibru; în relație cu omul, echilibru înseamnă suma tuturor secundelor din viața lui care se strâng toate ca pilitura de fier pe vîrful unui ac aruncat în ochiul furtunii. Echilibrul văzut astfel e o chestiune de esență, chiar dacă pare una de moment. Mulți nu știu că el nu e suma disperărilor preschimbate în înțelepciune peste noapte; de fapt, echilibrul e un exercițiu de încredere. Încrederea se exersează, să știi, ca oricare mușchi.
 - Păi și, în ce să ai încredere?
 - În tine. În sine. Și apoi, însumate, toate deformările din viața unui om sunt elastice. Nu plastice. O pisică îți poate spune aproape totul despre asta, fă bine și întreab-o.
 - Dar nu ne putem scuti prietenii de asemenea"fatalități"?
 - Ai vrut un om, nu un extraterestru.
 - O să-l întâlnesc?
 - Da.
 - Știi tu?
 - Știi și tu. Pentru că la un moment dat, pe aici pe undeva ai folosit cuvântul "cred".
Și apoi, te cunosc, nu vei lăsa pe nimeni să te facă să crezi că ceea ce ești tu, întreagă, n-ar merita osteneala. Sfatul meu e să nu dai niciodată cuiva mai puțin decât poți. Dacă cineva se mulțumește cu mai puțin de atâta, înseamnă că nu de ajutorul tău are nevoie. Iar tu vei uita cine ești.
 - O să-l recunosc?
 - Da.
 - Cum?
 - O să-l recunoști.
  Juli se sprijinea alene de copac. Tot timpul îl ținuse în brațe, conversația ei cu DallE era pe după trunchi. Se uită în sus. În lumina Astarhei, flori mici înfloreau în coroana pomului și coroana părea o fântână țâșnitoare de scântei, așa niște flori, de parcă erau ace mici de fosfor sau licurici în aerul de zahăr. Și o pace în sus, în înflorirea lor, în razele de ametist, între ei toți, și în țârâitul din piept al lui Steve... Era un pom bun, sigur era.
 - Atunci, DallE, oamenii se schimbă?
 - Spre binele lor, da. Imediat ce scapă de frică.
 - Ce e aia frică?
 - Nu ți-a fost niciodată?
 Fata văzu o zi în care o lălăiau printr-un magazin mare și ea se pierduse de părinții ei. Își aminti de mărăcinele din piept, de zgârieturi, de lacrimile ce ieșeau din zgârieturi, acele dungi care-i făceau ochii tot o apă...
 - De ce se tem oamenii?
 - De întuneric. De asta se tem ei. Frica lor e încăpățînarea de a rămâne captivi în negură, o întârziere. Când sunt mici, unii copii nu pot dormi fără vreo lumină aprinsă. Ar putea să-și aprindă una mică direct în inimă; și chiar fac asta, treptat. Când ajung oameni mari, uită. Și-atunci devin cinici; de frica întunericului, el s-a blocat undeva pe traseul venelor și le întârzie circulația. Mai târziu, chiar țipă. O să descoperi că oamenii care vorbesc în șoaptă sunt mai curajoși. Se tem cei care vorbesc tare; sau produc diferite sunete dezordonate care seamănă cu gălăgia. Și cu gâlceava. Lor le e frică. Și e bine să înțelegi asta, altfel te vor speria și pe tine. Căci dacă vei începe să țipi o dată cu ei, situația e pierdută pe moment. Așa stau lucrurile...
  Juli observă că pe Corianthe, lucrurile nu stăteau. Defel. Deși păreau fragile în nestinsa vreodată lumină, ele aveau o măreție mereu mișcătoare, mereu fertilă, se transformau din pace în pace mai mare.
 - Da, pe Terra nu aveți atâta lumină, o ghici DallE. Dar aveți în voi lumina pe care o aduceți din steaua Corianthe când vă nașteți. Lumina Pleiadelor. Ea se numește blândețe. V-o dăruiți mereu unul altuia, căci ea alunecă pe  coridorul alb dintre inimile voastre, atunci când vă iubiți, până când se desfășoară la nesfârșit pe acea ață sidefie din vată de zahăr care se suie până aici. Recunosc, vata de zahăr este o invenție genială. Și-au amintit pământenii ceva... Așa că, e de ajuns să-ți imaginezi o rază de lumină care te cuprinde și ea va face singură toată treaba.
Și da, lucrurile se schimbă cu blândețe. Și oamenii împreună cu ele. În plus, vă mai ajută și Steve... Nu-i așa Steve?
  I se pierduse și lui Steve privirea în sus, în ploaia de stele mici și albe. Cântau o dată cu lumina lui din piept. Lin și dulce și fără zorzoane, cum mai auzi câteodată muzica pe Terra că pare să zbârnâie fals. Acum era absorbit de arcadele cascadei celei înalte...
 - O să cânți mult și bine, Steve. Și fii pe pace, tot ce se revarsă din tine va fi auzit limpede numai de oamenii care au nevoie de asta. O să mai fie unii care n-au altă treabă decât să-și gâtuie propria creativitate făcînd-o ferfeniță pe a ta. Se numesc critici muzicali, sau alți oameni fără ocupație, speriații... Apoi, pe lângă Mozart pedalează întotdeauna câte un Salieri. Sau mai mulți. (Ăsta e deja un truism, dar e mai bine să-l ții minte). Tu doar identifică personajele corect, bro... Salieri, iată un tip care a ratat sistematic Corianthe; uneori, negativitatea omenească e prea mare. Sau confortul. Dacă n-o fi totuna.
...Și atunci, tot ce mai poți face e să-l ierți pe Salieri fără condiții.
Ah, și mai e ceva, se întoarse DallE... Vezi tu, Juli, magicul ăsta are nevoie de puțin antrenament. Și de ceva responsabilitate. Nu e chiar așa cum crede lumea, nu e de-a gata.
  Zâmbea, parcă scuzîndu-se. Dar dacă îl invitai o dată să-și zică părerea, nu-și mai cerea voie. Spunea până la capăt. Hm...
  Juli își aruncă din nou privirea pe cer și el scânteia de zăpezile ce vor cădea pe Pământ în iarna aceea și mereu, în fiecare iarnă, din tot ce va mai cerne Corianthe peste vremuri și în vecii vecilor. I se făcu dor de mama, de tata, de casă. Pornind de acolo de jos, o aștepta o viață în care ea avea de făcut unele lucruri, mai mici sau mai mari. Altfel ar fi bătut pasul pe loc și, în cel mai rău caz s-ar fi putut întâlni cu Boygen, șarpele care se lungea la vorbă...
 - O să te mai văd vreodată, DallE?

vineri, 25 iulie 2014

26, Creație


   Steve ascultă surprins. Așa un farmec are muzica asta... Se înveseli de tot. Nu era vorba că ar fi fost el vreun morocănos din fire, nu, însă lucrurile uimitoare pe care le aspira prin toți porii de la o vreme, de când ei o apucaseră în sus, prin lumi cum era asta, îl cam lăsaseră fără  glas. Se rezemă de pom cu mâinile în buzunare.
   Zâmbea. Descoperi într-o mică fantă din căptușeala pantalonilor, alunecat de cine știe de când, briceagul. Își aminti cumva vag că îl pusese acolo, de fapt îl ia mereu când pleacă de-acasă. Dacă are chef să se amuze, îl desface și apucă vreo bucată de lemn. Pur și simplu i se pare drăguț să țină așa, lemnul între degete și le lasă pe ele să-l netezească în legea lor. Nu prea-și bate capul, degetele lucrează singurele. Și ideile i se organizează atunci într-un tact diferit, în alt sistem de măsură, necunoscut, cum face praful de fier în jurul unui magnet.
...Tot așa era și cu muzica aceea. Curgea prin el fără efort, fără să știe bine de unde vine ori ce vrea de la el, doar că vine și trece pe-acolo, și lasă în urmă aer de miere, maluri limpezi din faguri de sunete și albii de catifea. Pe care se așează palate...
  Își făcu de lucru cu cuțitașul.
- Steve, știi să crestezi? făcu Juli încântată.
- Mă joc, ei, știu...
- Desenează-mi ceva pe pom, te rooog, se milogi ea încântată.
- Ce vrei să desenăm?
  Stătu un pic pe gânduri. Își aminti că îi place să strângă în brațe copaci. Uneori. Sunt atât de puternici.
- Desenează-mi un prieten, bătu ea din palme. Mereu își dorise unul. Mai demult, voise un frate mai mare, dar cum pentru asta ar fi fost nevoie să îl fi găsit la sosire, gata copt în casa părinților ei și așteptînd-o pe ea, renunțase treptat la idee. Admisese în cele din urmă că în eroarea asta de fabricație nu se putea interveni deocamdată. Așa că ideea cu prietenul i se părea de la o vreme mai deșteaptă.
  Steve se apucă de lucru, râzînd. Juli privea. Lumina era perfectă și felul cum ea strângea din gene s-o filtreze îi dădea un aer șmecher și tare inspirat. Vrăbii ușoare se ridicau din valurile mării la capătul fiecărei unde lovite de mal. Apoi, se cristalizau într-o clipită din stropii înspumați și o luau în sus, așa vesele și ciripitoare, cum se coaguleză dintr-o bucată de nor cine știe ce e arătare făcută pe comandă de privirea cerului.
  Steve dădu drumul sonorului. Se opri și se gândi un pic.
 - Ah, făcu DallE râzînd, mai bine folosește-ți brațele, Steve! În loc să-ți bați capul. Muzica ta, singură, schimbă sevențele geologice pe Terra. Zic s-o mai îmblânzești cumva…
   Juli adună un pumn de vrăbii și le aruncă în sus, ele picară înapoi sub forma unei perdeluțe dulci de ploaie de vară, iar ea căzu în note muzicale de culoare turcoaz peste pom, peste desen, peste capetele lor... Steve era concentrat, deja îi vuia capul, tăieturile fine apăreau vii, haioase, la lumină...
 - Nu te grăbi așa, Steve. În ritmul ăsta, pe la 30 de ani o să aibă început de chelie, observă Juli, în timp ce fiecare mai venea cu câte o idee s-o agațe în pomul înviat.
  DallE se mulțumea să mângâie scena cu ochiul al treilea și mai aducea din când în când apă de la malul ochiului Mării Alexandrine De Ametist Ușor Trandafiriu, cu lopețica unei penițe. Săpa la rădăcină și uda. Și râdeau, râdea și el, râdea și Steve, și Juli, jucîndu-se pe o planetă fericită, făcută din planșe de desen vii și tandre, cu aer de zahăr vanilat...
- Desenează-i și inima, Steve. Una drăguță, așa ca în cărțile de colorat...
- Ba tu să i-o desenezi. Ești mai la curent cu coloratul. Și vezi să nu depășești conturul.
- O să-l iubesc din toată inima, descântă Juli ca să nu mai depășescă și de data asta conturul, pentru că mereu i se întâmpla... Silabisea în timp ce cresta linii, din când în când își trecea limba peste buze, concentrată: din toa-tă i-ni-ma, atunci inima crește. Și eu vreau ca ea să crească, observă ea.
- Ei, cine să-și dorească o inimă mică? Nimeni, nu-i așa?

miercuri, 23 iulie 2014

24, Familiarități corianthine

 Juli se foia. Își aminti o întrebare mai veche. Începu:

 - Păi și... ce te faci cu copiii imperfecți? Copii care...
 - Nu există așa ceva!... În suma existențelor fiecăruia - materializată aici, în inefabil - oricine e perfect. E de-ajuns doar să îți imaginezi propria perfecțiune și gata, ești pe drum către ea... Of, explică el... Fiecare copil vine pe pământ ca să învețe câte o lecție, știi, da? În general, lecția gravitează în jurul credinței în inefabil. Fără învățarea ei, nu se pot întoarce pe Corianthe. Sau mai Sus de Corianthe.
 - Spui lucruri atât de băunitoare și de incredibile încât... îmi rămâne doar să te cred, râse Juli.
 - Asta pentru că la capătul oricărui drum de necredință se deschide unul de credință, filosofă el.
(Dalle! Nu fi așa scrobit... Dacă o să continui astfel, ne vedem nevoiți să reluăm scena cu porumbeii. Pe urmă o ștergem. Eiii....!!)
Mergeau așa, toți trei către zarea vaporoasă a Corianthei, râzînd, flecărind... Dacă te uiți mai bine, ți-e drag să privești plimbîndu-se și flecărind niște prieteni așa drăguți. Bănuim și noi, că asta e o scenă potrivită în toate dimensiunile, cunoscute sau nu. Păsări albe făceau cercuri pe cer, lumina strălucea ca într-o dimineață englezească plină de soare deasupra unui parc aparținînd universității Cambridge, când cărămizile ei bătrâne tocmai se deșteaptă din somn - imaginea englezească rămâne și se repetă în paginile acestea, pesemne că lui Juli îi e foarte dragă, nici ea nu prea știe de ce. DallE își legăna coada alene, sporovăiau despre visele lor...
Se opriră la cascada care forfotea, albă, în față. În față, e puțin spus. Juli privi în sus. Cascada se continua mult până după ce ea încetase să mai distingă ceva. Nu era o cascadă fără fund. Era o cascadă fără început. Se întinse pe iarbă. Fețișoara ei era un covoraș plin de uimiri de toate culorile.
"...Doamne mic, ridică-mă,
Şi fă-mă fericit.
Ca pe boii cu coarne nevinovate,
Ca pe câinii cu ochii de îngeri,
Ca pe nenuferi,
Ca pietrele prietenele",  îi veni atunci în minte.
... O citise scrisă de Eugen Ionescu în Elegii pentru ființe mici. Nu-i plăcea Ionescu, nu-l prea înțelegea ea, dar asta... asta îi plăcuse. Așa că nu pricepea nici de ce îi apăreau acum broboane mici de lacrimi în câte un ochi. Era sigură că și DallE le avea în câte unul, pe rând. Și Steve. Era de parcă își dădeau mărgelele apoase unul de la altul ca să le înșire pe ață, de parcă aveau lentile noi, de parcă ușor își desfăceau aripi... Cascada se vărsa în spume acidulate și surâzătoare în ochiul Mării Alexandrine de Ametist Ușor Trandafiriu.
 - Vine de sus, foarte de sus pesemne, căci nimeni nu i-a văzut vreodată capătul. Apele ochiului se regenerază astfel continuu. Poate de asta, cei care privesc înăuntrul lui capătă percepția aceeea retiniană.
Nici nu mai știm care din ei o spusese. Parcă asta ar fi important acum! Lângă mare creșteau fără nici o logică din cele cunoscute, pomi cu piersici, pomi cu mere, cu prune, cu corcodușe... Era o livadă adevărată, de nu i se vedea nici ei capătul, una așa cum avea cooperativa atunci când era ea foarte mică și se ducea acolo cu prietenii ei pe furiș, și râdeau, râdeau ca zăpăciții, ce dulci erau fructele, ce bucurie găseau acolo, prin pomi. Se cățără fuga într-un piersic, și începu să se bată cu piersici cu ceilalți. Amețiții, de ei, rămăseseră jos, sub crengi. Se încinse joaca. Poamele se spărgeau în capul Lui Steve, pe coapsa lui DallE, globuri scâteietoare de stropi dulci zburau în toate direcțiile, unele nimereau, altele cădeau în jur, pe nisip. O risipă de bucurie gălăgioasă... Casa de la Carpen, lumina difuză prin ferestrele mici cu perdeluțe de borangic, cămăruța din spate, cea cu scara spre pod - unde mama așează covata în care mestecase aluatul când, în zile de sărbătoare, cocea la cuptorul din curte, cu gutuii din fața ușii, cu mărul pitic de  lângă ei, dragostea care ieșea din pereți spre ea... toate, toate erau în joacă acolo, în clipa aceea, în nisipul de lângă mare, îi aer, în scânteierea lui; și felul cum mirosea gardul de scânduri când se încingea la soare, și daliile, uriașele ei dalii cu pălării însiropate de soare.
Nu-i trece nimănui prin cap să întrebe de ce era așa. Și își promise atunci, acolo, în clipa aceea încăpătoare cât o vacanță de vară să-și aducă aminte de ele în vecii vecilor. Amușină din nou.
 - DallE, dar aici aerul e dulce! zise ea, dîndu-i cu mere-n cap.
 - Ah, în sfârșit, ți s-au desfundat nările! Bine că s-a întâmplat în cele din urmă. Da, ăsta e aerul Corianthei, mă mir de ce nu m-ai întrebat încă... E datorat unui amestec simplu de substanțe care formează cămașa ce îmbracă planeta. Sau atmosfera ei, dacă putem spune așa, făcînd o paralelă cu Pământul. Aerul acesta e specificul locului. Când unui plământean i se face dor de Corinanthe, se apucă și coace prăjituri. Pră-ji-turi, înțelgi ce spun? Adică acelea care nu au nici o legătură cu fake-urile pe care le cumperi de la magazin învelite în plastic.
Se mai alese cu un măr între ochi. Puțin mai sus de al treilea.




sâmbătă, 19 iulie 2014

19, O minune

         Înaltă și puțin cam țeapănă, ca un ceas solar, stătea în crucea amiezii o doamnă.
  Razele soarelui corianthin au însă proprietăți ciudate. Juli observă că amiaza e asemenea oricărei dimineți cu soare de pe Terra, când toate lucrurile sunt moi, ușoare și libere de complicații, iar cuvântul cel mai normal al momentului e cuvântul fraged, oricare tip de ceas - fie el orologiu sau Rolex - e somat atunci să producă secunde fragede, pentru că pomii, crengile, vrăbiile, gălbenușurile care sfârâie în tigaie și franzela de pe masă, cu frăgezimea lor, își dau osteneala să-l convingă că nu are ceva mai bun de făcut decât să îi dea înainte cum îi cântă ele. Pentru că orice ceas de pe lume devine un ceas de treabă când cineva îi amintește că e bine să lase totul deoparte și să încerce să fie fraged, măcar în prima parte a zilei.
  În jurul ei, peisajul se reorienta tematic din perspectiva unui parc englezesc. Cu toată drăgălășenia pe care o poate avea o dimineață de vară într-un asemenea parc, atunci când, bineînțeles, în dimineața englezească de vară nu plouă. La gât, făptura purta un colier, un fel de plasă de păianjen pe care atârnau în șiraguri, mari cristale de rouă. În reflexie, lumina din ele scânteia atât de tare, încât asigura necesarul de frăgezime pentru întregul spațiu în care se opriseră. Doamna ținea în mâini o sfoară sidefie, iar la capătul ei, un cal. Se uită mai bine.
   Nu, nu, ah, nu era un cal. La capătul firului se afla o lăcustă gigant, un picomer de smarald. Dar el avea dimensiunea unui cal terestru, ba chiar unul nemaipomenit de simpatic și de grațios.
- Cine e?
- E... Eh... Pe ea a visat-o un prinț. Chiar atunci, în ziua când unchiul lui l-a invitat cu multă curtoazie să-și găsească o mireasă și să se așeze la casa lui, dacă vrea să moștenescă tronul de la el. A cerut-o de soție, ea a zis da. Apoi, a împărățit o vreme peste o țară frumoasă. O țară frumoasă care azi, ca și atunci, nu se poate hotărî să se iubească pe sine. De aceea granițele ei au fost mereu tulburi și schimbătoare, iar oamenii nu se puteau decide să o pornească spre înainte, se tot lăsau învăluiți de un fel de abur trist, trist ca ceața nerecunoștinței. Lucrurile au mers ceva mai bine după o vreme. I-a făcut să o iubescă. Ca și planeta pe care te afli acum, regina aceasta nu avea nevoie de ajutor. Ea își dorea ca alții să aibă nevoie de ajutorul ei. Pe care nu și l-a cruțat niciodată. Era o ființă neobosită, uimitoare. Iar inima Corianthei o iubește atât de mult, încât păstrează și acum o hologramă cu chipul ei în grădina asta englezească, generată cu multă migală. Ceea ce vezi acum e, de fapt, holograma ei...
   Avea numele Reginei îngerilor. Maria . Tu vii din țara pe care a iubit-o ea. Poate, într-o zi o să îi afli povestea, încheie DallE.





joi, 17 iulie 2014

16, GOING FOR THE ONE


Sunetele, insinuate în armonii electrice, prinseră a izvorî dintr-un loc nevăzut, adică văzut doar de ochiul cel magic din frunte al lui DallE, pâraiele lor le scăldau urechile, apoi le stimulau creșterea părului în pleată.
 - Un Rickenbaker, recunoscu DallE... Deși, multă lume crede că e Fender.
 - Ce e un Rickenbacker? reuși Juli să-și descleieze limba, dar fără să împleticească literele incomode.
 - Un Rickenbacker e exact ce auzi acum.
 - Exact acum aud acordurile din Going for The One de pe albumul Yes, l-am ascultat alaltăieri la Mark. Dar tu de unde știi, îl întrebă ea?
 - Se aude bine de pe Trafalmadore, răspunse el. Coborau printre copaci în binecunoscutul stil, în cercuri rotitoare, urmînd buclele melodiei. Uite-l și pe Howe... Hi, Steve!
   Geppeto ciuli urechile. Se apropie, nesigur pe numai cele două picioare ale sale, de cavalcada coborînd din vârful stejarilor. Multe i se mai întâmplaseră azi, dar să o vadă pe Juli călare pe un cal ca un abur albastru (tot ca un câine vedea, chiar și acum!), și aburul să-l salute cu Hi, Steve, și să-i facă cu ochiul din frunte, ei, asta nu i se mai întâmplase.
 - Salut, bâigui el cu grație. Nu sunt Steve. Cel puțin, eu nu am cunoștință despre... Și terminați odată cu romgleza asta, nu-i așa că e supărătoare? De azi dimineață aud voci vorbind prost românește și muzică de chitară electrică în urechi. Știu doar că mai devreme am mâncat niște viniluri... Dacă știe cineva ceva despre asta, ar face bine să mă lămurească mai repede, aham, a-ham... Sunt complet debusolat, se plânse el.
- Salut, Geppeto, începu Juli. Deci, ăăă... ai ceva de Steve Howe în tine.
 DallE și cu ea începură să râdă ca bezmeticii. Când se mai liniștiră, ea conchise:
 - Întotdeauna am crezut că ai o aplecare înspre treaba asta cu muzica. Sigur, dacă renunți la ticul nervos cu "aham". Sper că nu ai astm.
Geppeto-Steve se uita urât. Își luă inima în dinți și-l abordă pe DallE:
 - Pp-arcă te știu de uuu-ndeva. Ai picioarele în pp-prelungirea mustăților unuia de llll-am văzut azi într-un album de pp-ictură...
 - Zău? E OK, mi se mai întâmplă să mă citez. Și tu, acum te bâlbâi ca să pui ceva în loc de "aham"?
 - Mă bbb-âlbăi ca să pun ceva între mine și bipedul... adică  pp-personajul pe care se cere să-l intrepretez în scena asta...
 - Oricum, făcu DallE, țâșnește muzică din tine mai ceva ca lumina arteziană din capul Sf.Gheorghe; încă puțin și schimbi formele de relief pe aici.
Câțiva arbuști acustici deja începuseră să răsară timid la marginea pădurii. Curând, rândurile lor crescură. Un val sonor de culoare turcoaz discret pieptănă atunci vârfurile foșnitoare și, fără să se spargă, se depănă în volute de armonii peste capetele lor, până când antrenă un stol de stele care trecea în zbor pe acolo. Vreo trei din ele, mai mărunte, se coagulară în câteva bucle de orizont și așa se formară mările, oceanele și depresiunile carstice...
 - Destul!, opri DallE erupția unui vulcan ce tocmai dădea să izbucnească din lacul de pe fundul peșterii unde o singură stea se zbătea ca ochiul din fruntea ciclopului care... etc, etc. Desigur, dezvoltăm aici cu titlu exemplificativ, exclamă el. Nu exhaustiv! De altfel, frumoase coperți de album ar putea ieși din chestia asta.

duminică, 13 iulie 2014

14, O lumină albastră...

 
   Calul andaluz privise de la distanță toată scena. Desigur, el era o ființă magnetică a aerului, reușea asta așa de simplu, chiar de la el de-acasă, din văzduh…
  Ceea ce locuitorii de pe Terra numesc "perspectivă, și chiar mai mult decât atât" avea el.
  “Perspectivă” însemna de fapt că el se putea pulveriza în mii de particule din spectrul luminii care plutesc apoi lin deasupra faptelor cotidiene. Iar "mai mult decât atât" indică nici mai mult nici mai puțin, prezența în mijlocul frunții sale a un ochi albastru, culoarea lui națională. Asta, bineînțeles, pe lângă ceilalți doi ochi tradiționali. Persoana sa se prelungea către plus infinit prin cele patru picioare telescopice de înaltă ținută filiformă, încheiate discret, în loc de copite (așa cum ar putea crede vreun muritor) cu niște minunate penițe arămii.
  Se auzi strigat. (Devenea pe loc magnetic dacă era strigat). Din văzduhul care părea să îi aparțină numai lui, Juli i se arătă într-o situație fără scăpare...
  Se avântă în cercuri, dintr-o altitudine de maximă decență, până deasupra capului copilului. Curenți turbionari o ridicară pe o colană de aer în spirală și o depuseră pe crupă. Familiar, ca atunci când Juli își încalecă bicicleta.
- Îți promit că nu ai să scapi, urla de jos Boygen, din perspectiva lui fără sens. Am să te bântui. La cea mai mică ezitare voi fi cu tine, pe drumul tău. La cea mai apropiată derută, la cea mai mică frică! Remember me!
  Își mai aruncă o singură dată pâlnia spre piciorul ei. Ehei, de multișor călcâiul fetii
depășise linia copacilor...
- Două lucruri, își spuse ea în timp ce calul o înălța în spirale mari, ar fi de reținut. Unul, că în anumite momente e bine să te cari acasă înainte să ai ultimul cuvânt. Și doi, unele conversații sunt cât de cât decente doar dacă-s purtate în gând. Ce nostim gândesc, râse ea. După modelul 0-1, 0-1. Și dansa ușurel în sus, printre fractali✶ …
- Parcă te-am mai văzut undeva, căluț andaluz, comentă ea mai departe în gând.
- Da, dar tu ești prea micuță ca să știi asta, i se răspunse tot în gând. But you can call me DallE!
- Ah, zâmbi ea, DallE Salvatorul...
  DallE îi făcu cu ochiul. Desigur că acela din frunte.
- Dar de ce vorbim în șoaptă? Mai devreme strigai cât te ținea gura.
- Îmi strigam bicicleta, comentă atunci Juli cu voce tare. Prinsese curaj.
- Păi, am venit.
- Din câte știu, pe bicicleta mea o cheamă Pegas...
- Fii serioasă, Juli. Dacă ar fi chemat-o atât de obișnuit în lumea democratică al bicicletelor, nu veneam eu în pădurea ta. Nu sunt atât de banal pe cât își închipuie un producător obosit vehicule pe două roți. Pe scurt, sfatul meu e să renunți la ronțăit croissante seara la culcare.
- No way! De ce?
- Pentru că producția de casă a bunică-tii e mult mai bună. Chiar și eu aș mânca din cornulețele ei cu rahat. Sau prăjitura cu magiun, mmhmmm. Ce vreau să spun e că ar fi timpul să îți updatezi perspectiva. Adică, depășește, te rog, punctul de vedere al unui funcționar de pe Terra care își botează bicicletele Pegas și lansează croissante Scoobydoo pe care le mănânci - te privesc de mult de acolo, de la mine - doar ca să câștigi puncte de energy, power și IQ.
  DallE ar fi nechezat la scena asta dacă și-ar fi permis absolut toate prostiie clasice. Se mulțumi să dea din cap, albastru, frumos...
- Totuși, căzu Juli pe gânduri... Vipia de sub noi mi-a amintit că astăzi e solstițiul de vară. Dar eu l-am văzut azi pe Sfântul Gheorghe, nu pe Sfântul Ion ăla de la solstițiu.
- Nu fi copil. Sfinții ăștia mai și vorbesc între ei. Tu credeai că sunt așa, singurateci și bătuți în cap cum crede lumea? De fapt sunt foarte protectori dacă se simt iubiți.
- Protectori e un fel de-a spune. Dacă era atât de protector, nu mă întâlneam cu
balauri prin pădure...
- Aaah, și cu ce ocazie prin pădure, iartă-mă?
- Ca să culeg fragi și mure... Ce prostie, DallE, nu îți e clar? Ca să mă plimb.
- Eh... Nici un copil nu pleacă degeaba de acasă, Juli. Nu mă duci cu din astea. Ce cauți, era întrebarea.
- Întrebarea mea e de ce ai penițe la tălpi, plusă copilul.
- Pentru că recent am fost ridicat la demnitatea de scrib pe Trafalmadore✶✶ , am nevoie de penițe, normal… Ce cauți?
- Toți trafalmadorienii au trei ochi?
  DallE părea genul pregătit să se încingă la povești. Juli îl cam bănuise, de-aia și insista.
- Doar de curând. Pe al treilea l-am adoptat atunci când am început studiile noastre pentru a putea prescrie lentile de corecție pentru sufletele muritorilor. Ele au aspect de lentile de contact. Acum studiile s-au încheiat, am transmis deja un aviz de începere a lucrărilor către un tip, Kurt Vonnegut✶✶✶ , el ne va face lobby.
  Previziunile noastre sunt certe, lentilele se vor vota și prescrie printr-o lege promulgată la a XXXIX-a Convenție de la Geneva. Ce cauți, de fapt?
  Juli își scutură părul. În fața acestei drăguțenii sofisticate care era DallE, voia să fie
să fie cât de inspirată putea. Începu:
- Vreau să știu cine sunt. Vreau să pun mâna cu precizie pe mine și să spun: sunt albastră. Sau sunt verde. Sau pătrat. Sau cerc.
- Să nu fii niciodată cerc, râse DallE. Eu te văd spirală.
- De ce?
- O să vezi tu mai târziu. Când o să înveți la școală logaritmii. Și-apoi, tu ai zis-o pe aia cu dansul printre fractali…
- Dar am zis-o în gând!
- Totuna…
- ... În orice caz, vreau să știu, se ambală ea. Și asta precis. Și să știu exact de unde să mă iau, atunci când mă caut. Altfel, o să semăn pentru totdeauna cu gagica aia de lângă care m-ai săltat acum, aia care nu se poate hotărî dacă e drăguță ori ciufută, sau coloană ori turbincă, o ciudată... Vreau să știu cine sunt! Și vreau un prieten care să mi-o arate.
   Juli băgă de seamă că începe să se exprime în argou. Se emancipa?

✶   „Pentru cine nu a aflat încă, fractalii, care există în spații geomatrice abstracte, în natură dar și în corpul uman, sunt formele arhetipale ale unui univers aflat într-o continuă expansiune” – Ana Ilea

✶✶ Alte și alte alte povești despre Trafalmadore mai puteți găsi, de curiozitate, în “Abatorul 5”, sau în “Sirenele de pe Titan”, admirabilele cărți scrise de Kurt Vonnegut.

✶✶✶Exact. V-am spus, să nu ziceți că nu v-am spus. E unul din cei mai dragi scriitori americani, de-a lungul vastei lui aventuri întinse pe cincizeci de ani trăiți efectiv în lumea poveștilor a scris paisprezece romane, trei colecții de povestiri, cinci piese de teatru și cinci lucrări de non-ficțiune, ehei...
 

vineri, 11 iulie 2014

13, Despre o neconcludentă artă a dialogului


- Boygen, își făcu șmechera creatură introducerea. Sunetele ieșeau din el grație unei combine de verbalizare pe care făptura o avea dezvoltată în urechea stângă. Cu stânga vorbea și cu dreapta se auzea pe sine. Pe ceilalți participanți la conversație îi absorbea cu totul (ca și cum le-ar fi șters siluetele de pe o coală de hârtie) printr-un orificiu-pâlnie practicat în coadă. Astfel încât, conversația se afla întotdeauna la el. Tot cu coada îl plesnea pe interlocutorul pe care nu voia să îl asculte. Căci așa ne explicăm de ce soru-sa era plină de vânătăi pe pielea ei albă-neagră.

  Juli nu voia să deschidă gura. Pare că fata era însoțită mereu de un sistem nevăzut de avertizare și că el îi sugera cum e mai cuminte să se comporte. De fapt, Juli credea în îngeri buni. Dar asta, în secret. Uneori, după ce se asigura că nu e nimeni în zonă, vorbea de una singură, spunîndu-le lor. De fapt niciodată, dar niciodată Juli nu se simțea prea singură, era mereu câte unul din ei de serviciu.
  Cât era lighioana de față, hotărî să tacă prudent.
 - Nu vrei să știi cine sunt? se insinuă băiatul cel urâțel. În ochii ei, toți erau doar niște băieței necrescuți corespunzător...
 - O să îmi spui și singur, comentă ea în gând.
 - Ei, bine, ce mai tura-vura, Eu sunt Ocolul cel Mare.
  Juli intuise corect, monologul se prelungea și fără ajutorul ei expres. Dar acum nu înțelegea de ce ăsta se consolida pe sine prin majuscule, ia uite ce obrăznicie! Oare cum îndrăznește el să se numească pe sine Eu...?
 - Știu cine ești, iubitule, cunosc nefericita ta poveste scandinavă, i-o întoarse ea în gând. Prefer Legendele Olimpului, barem acolo, aroganța e pe format clasic și se lățește la soare.
 - Spune, frumușico, ce te aduce pe la noi?
 - Așa te mai alinți, îi râse Juli în nasul gândului. Vezi că fix ție o să-ți spun... Auzi, frumușico, phiii.
 - Juli, nu Mă sili să-Mi ies din personaj. Cu Ocolul cel Mare se vorbește, se duc tratative... oamenii negociază,  mai ales amână, cuvântul mâine e o țară mitică în care locuiesc 90% din realizările și din motivația oamenilor (după cum am văzut scris odată pe o etichetă motivațională) oricum, oamenii preferă să-și cheltuiască împreună cu Mine timpul nelimitat de care dispun. Uneori Mă întreb dacă nu cumva au cinci-șase vieți... Deci, nu ai încotro, așa stau lucrurile când îți ies Eu în cale. Ele stau. Așa sunt scrise.
 - O creatură filosoafă, îl compătimi fata.
 - Am putea prelungi momentul la nesfârșit, îmi place la nebunie să mă ascult când vorbesc...
 - Ascultă, de mult voiam să te întreb, tu nu ai o treabă a ta? Așa, să umbli de care-o fi prin pădure, poate oricine.
Juli o spusese! Articulat! Cu voce tare!
  La auzul erorii fatale, un aspirator eolian cu zbaturi își scoase capul din pâlnia cozii scandalos de mare. Rusalia își umflă obrajii. Rafalele ei se învolburau în văzduh, copacii toți se aplecau. Juli se împotrivi din toate puterile forței grozave a plămânilor ei, dar venea, venea mânată spre pâlnie...
 - Bicicleta!! Bicicleta mea! Unde mi-am lăsat bicicleta? îi veni gândul cu țipăt mare, în timp ce șuvițele, umflate de vijelie, o plesneau peste buze.


marți, 8 iulie 2014

II - 10, În care se face vorbire despre anumite obiceiuri din casa de alături

   ... Nu înțelegea ce se putuse întâmpla, nu înțelegea ce adusese lui Mark o supărare așa de mare. A țipat la el, de fapt, a urlat și, și... Gepetto începu să plângă.
"A ridicat palma la mine!" Da, Gepetto nu putea să uite, de asta plângea. Mark se înfuriase.
Cum, să fi făcut el ceva? Ei, na... el urmase toate semnele, și marcajele... După o noapte întreagă de despărțire, se apucase să-l caute prin casă, e normal, nu-i normal asta pentru un câine cu stăpân? Există câini și fără, știa el. Datoria unuia cu stăpân e să și-l caute în casă dimineața. Mai ales, când găsim ușa deschisă. Atunci, intrăm. Pentru că în casă totul e mai gustos. Și întotdeauna miroase a Mark. De aceea, Mark e întotdeauna ușor de găsit. Unde, unde?... Ușa de la camera lui, uite că e dată la perete.... mmm, ce nostim, uite ce de chestii care miros a Mark lăsate pe jos înadins pentru el, ca să-l găsească pe Mark, să-l găsească... (Gepetto avea mania repetiției, extinse goluri de memorie, era fixist și se emoționa mereu apăsînd pe al doilea cuvânt atunci când venea vorba de Mark).
 "... dar ce sunt dreptunghiurile astea cu marginile tari, cu pielița subțire și care într-o secundă se pot îmbiba cu toată saliva din gură, încât... încât e nevoie de un aflux și mai mare, mai mare... Și lucioase și delicioase la lins și conțin urmele de la vârful degetelor lui Mark pe ele", își închipuia acum că linge chiar degetele lui Mark. Nici nu știu când linse tot, tot ce era atins de degetele lui Mark și fusese lăsat înadins pentru Gepetto, el, câinele cu stăpân, hmm...
   Remarcase o mulțime de desene pe dreptunghiuri. Cel mai drăguț de lins găsise că era unul cu un cal, ăsta îi plăcuse cel mai mult, un cal albastru cu picioare subțirele ca niște ațe și luuuungi, fără sfârșit, care se pierdeau undeva pe un sol indecis; iar al doilea, care urma după ce-l termină de lins pe ăsta (aiurea, de fapt îl înghițise tot, acuma nu mai voia să recunoască), un tip deșirat ca un vis de amiază, cu ochi exoftalmici - adică bulbucați în afară - și cu mustăți la fel de lungi și de nesfârșite de parcă se împodobise singur cu picioarele calului, păstrînd desigur proporțiile. Gepetto avea simțul proporțiilor. El știa cum vine proporțional pe limbă, diferența de textură dintre dreptunghiurile fine, lucioase, de grosimea unui fir de păianjen și cercurile negre, tari și casante și care aveau inele fine scrijelite de jur împrejur, dar nu erau farfurii pentru că nu era nimic de mâncare pe ele. Una din ele se învârtea într-o mașinărie așeazată pe jos, tot pentru el. Poate că era în legătură cu sunetele haioase care ieșeau din mașina învârtitoare, poate nu. Pe lângă ea, o mulțime de asemenea farfurii, așezate pe poze colorate. Cu niște niște indivizi cu plete mari, foarte fistichiu îmbrăcați. Unii purtau numai pantaloni... Gepetto parcurse așa, mai mulți metri de dreptunghiuri și de cercuri, foarte crocante dacă le încerci puțin, cerul gurii e mai răsfățat decât dacă ai roade oricare os aruncat seara prin curte. Hotărî să nici nu se mai întoarcă la oase, Mark îi oferea acum ceva cu adevărat interesant; în plus, întotdeauna se cuvine să îți asculți stăpânul, el știe ce e mai bun pentru cățelul lui.
... Mark ședea acum în cadrul ușii. Ceva nu era în regulă cu el pentru că transpira abundent și se învinețise la față. Iar gura i se dilata într-un muget din ce în ce mai rotund...
Dar de ce?? Când Mark facu doi pași dincoace de ușă, se decise că ar fi poate mai cumsecade, pentru moment, să părăsească zona... pâș, pâș. S-ar întoarce oricum, peste vreo oră...
Mâna lui Mark se ridică și, și.... abia se ferise!
Acum stătea în curte sub vișin și se căina. Nu știa ce să-i facă lui Mark. Cu ce să-l ajute el? Se și speriase. Mai bine s-ar duce  pe la Juli. Parcă o zărise mai devreme printre ulucile gardului, se trezise, deci...

duminică, 6 iulie 2014

9, O CAMERĂ, MAMA ȘI ALTCEVA DESPRE VECINĂTĂȚI

  Se decise. Urcă îndărăt scara trandafirilor, mânată de cea mai fină din intuițiile ei. Numită "ce-am avut și ce-am pierdut, ce-ar fi să mai dăm o tură pe sus?", ea ocupa locul întâi la categoria "privat&domestic investigations". Apăsă clanța ca un cerșetor buzunarul stâng (nu știm cum exact, dar o comparație mai drăguță nu am găsit; nici nu înțelegem de ce ar fi fost atâta nevoie de una, dar am băgat de seamă că o carte e făcută din multe chestii de felul ăsta) clang!, arcul mânerului se destinse, ușa sufrageriei se deschise și "area 51" se depresuriză și năvăli în sala cu coloane de var...
 - Phoai, au uitat să închidă ușa! Acum, tocmai acum, tocmai azi!!!... Zi repede ce-alegi: sufrageria sau pădurea?
Oftă, știa că ocazie mai bună ca azi pentru pădure n-ar mai fi găsit toată vacanța.
Biroul masiv al bunicului scoase capul pe ușă, de sub icoana mare cu Sfântul Gheorghe și craniul radios al sfântului lumină întreg peretele lui. Mereu a crezut că sufrageria e de fapt un portal pe care urma cândva să-l folosescă...
 - Și totuși, e o zi atât de frumoasă afară!!... Pădurea!
(N-avea să regrete alegerea. Ceva ani mai târziu, sufrageria va deveni camera ei de vacanță, iar lucrurile se vor mai netezi în această direcție. Va descoperi atunci umbrele lăsate către seară de crengile pomilor pe hârtia scorțoasă, cu care se acoperea ferestra dinspre apus, precum și grămezile de reviste Magazin istoric, cufundate în cutiile de lângă perete, așa că multe fapte viteze ori contestabile vor fi îngropate odată cu ele sub zidul său cu tencuiala crăpată.)
Apucă repede cutia cu biscuiți, cele două cornuri cu ciocolată și punga cu bomboane cu lapte, le tufli pe toate pe atașul bicicletei, pe Philippe și-l înfășură pe după ceafă (stătea, verificase) și ieși pe poartă, poarta de sub tei.
Mai târziu se gândi că ar fi putut alege mai bine stochina - care se lungea dincolo de spatele casei (Notă de subsol: stochina = centru spiritual-inițiatic al comunei care ocrotește, prin complicitate, animale șmechere, ca în expresia "iar a venit vulpea azi noapte de pe stochină și mi-a mâncat un pui") ca traseu, decât  drumul mare ce o conducea către o periculoasă vecinătate cu târgul, risca să de nas în nas cu bunică-sa.
Nu prea știm de ce am ales aici cuvântul sec, nesentimental, pur și simplu lipsit de har, bunica. De fapt, nu se numea așa. Juli o striga mama. Și asta pe bună dreptate, pentru că mama cea vâstnică fusese pesemne prima ei amintire; de vreme ce pe cea tânără, aceea care se afla atunci imediat lângă ea în momentul flash-ului, o încasase drept "asta tânără cine o mai fi?", o nedreptate pentru care mama cea tinerică nu se supărase niciodată. Fiind copil unic, Juli își permitea să stabilească criterii năucitoare și nimeni, absolut nimeni, nu părea să se simtă prost, ori exonerat de răspunderea de o răsfăța fără măsură...
Trecu ca vântul pe lângă mica școală din răspântie și apucă pe drumul întotdeauna înecat în praf (atunci când nu era de-a dreptul scufundat în nămol, dacă ploaile țineau mai mult de o zi și ceva) ce suia coasta către stația de cursă. Așa-i ziceau pe atunci autobuzului care o aducea în vacanță - acea alcătuire de fiare gemînd în mersul ei într-un cataleptic nor de carbon și gaze, o arătare care îi întorcea stomacul pe dos, iar fata, îmbrăcată la patru ace trebuia să s-o aștepte cuminte dimineața, cu noaptea în cap, înainte de marele drum... Conduse cu greu la deal. Bicicleta micuță icnea. Sau poate icnea Juli, dînd din picioarele ei micuțe. Pe la poștă se opri, căci pedalele nu o mai ascultau. Descălecă. Philippe, după ea, hoțul, nu o scăpa din ochi! "Arătătarea de pisic", îl alinta mama, haha...
Parcurseră așa, șontâc-șontâc toată banda de case molcome, învelite în verdeață, și ea îi conduse pe lângă cimitirul de la marginea satului. Către latura dinspre drum, lângă liliacul de pe gărduț, zări locul unde Huckleberry Finn îi sfătuise odată să îngroape noaptea o pisică moartă, cea mai bună metodă ca să scapi de negi. Juli n-avea negi. Dar trebuie să recunoaștem că e o idee la care nu vei putea renunța în ruptul capului vreodată, pentru că merită cu adevărat să te scoli din pat în puterea nopții și să te duci în cimitir. Poate scapi de negii altcuiva, nu poți să știi. Totul e bine când ești prevăzător.
Coada lui Philippe se făcu mătură la auzul fin al unui asemenea gând. Juli avea idei care îl scoteau adesea din pepeni, și închipuie-ți, dragă copile, că văzuse multe la viața lui... Sări pârleazul. Fata trase după ea bicicleta. Crucile răjghinate de vreme semănau cu niște halebarde pe care câțiva cavaleri neciopliți, stînd de gardă, i le aruncau în cale ca s-o oprescă. Era o suprafață strâmtă, deh, căci micul cimitir îi primea treptat, la vremea potrivită, pe locuitorii satului de mai multe sute de ani, și locul se împuținase. Straturi îngroșate de plante smulse și de iarbă uscată îi agățau sandalele cu încolăcirile lor aspre, șoptitoare. Iar deasupra, soarele începea să se asmută asupra pământului, picături de apă se i ițeau într-una pe frunte, pe sub breton - altă idee trăsnită pe care oamenii mari o practică asupra capului lipsit de apărare al unui copil... Înaintă cu greu până spre celălalt capăt al împrejmuirii, cel dinspre șosea. Dar ajunse în cele din urmă acolo și mulțumi scurtăturii. Căci ea o aducea mai repede, mai aproape de formidabila ei aventură.
   Încălecă și mașinăria își reluă ciclurile ei rotitoare. Lăsară la dreapta (din locul de unde ieșiseră) stochina, care urma cimitirului în sensul de mers al călătoriei, cu făgașul tăind-o pe lung, cu iarba ei, tunsă de vântul de miazăzi, apoi lanurile de grâu, de floarea soarelui și macii care fluturau steagurile în zdrențe, le cam trecuse vremea. Juli nu îi regreta, nu o entuziasmau, deși petele acelea de sânge viu erau atracția tuturor fluturilor din sud. Se apropiau de pădure. Mai era doar puțin...
Mama îi povestea cum, demult, se ducea către orașul în care o așteptau copii ei, interni la liceu, încărcată de bagaje direct pe acolo, prin pădure. Pe vremea aceea nu exista drumul făcut astăzi pentru mașini, nici măcar mașini. Doar căruțe. Dar ei nu mai aveau căruțe, niște tipi cu diverse interese năuce arestaseră toate căruțele și toți boii și le vârâseră, împreună cu case și hambare, în șanțurile pe care timpul le sapă printre viețile oamenilor - atunci când oamenii nu sunt atenți - ca să-i obosească un pic și pe urmă să-i trimită la culcare. Unii nu se mai trezeau. Alții rătăceau pe ici și pe colo, alții vedeau de viața altora și tot așa, timpul trece... Ei, și ea, mama mergea prin pădure, fie vară, fie iarnă și i se lumina de ziuă abia când ajungea pe malul celălalt, la lizieră. Într-o iarnă o simțiseră lupii, ea alergase... Cu toate astea, tot pe acolo o lua ori de câte ori făcea drumul la oraș. Dar Juli știa bine că din ziua aceea, a terorii, plana interdicția asupra copilului răsfățat a nu străbate vreodată acest spațiu de vis rece, ba chiar, amenințarea cu închiderea în beciul casei timp de o oră era zălog că legea era lege și trebuia respectată. Știa că riscă acea enervantă, sâcâitoare pedeapsă, faptul că era pedepsită în acest fel o irita, în loc să o sperie. Beciul casei era un fel de obiect vechi de famile, n-ar fi avut cum să îi dea fiori, dar faptul că voința îi era astfel înfrântă o făcea să zbiere de necaz acolo, în întuneric. De câte ori nu era cuminte în biserică duminica, îi era rezervată și plăcerea de a sta închisă în beci, căci mama era neînduplecată când era vorba de educație.
    Pe plăcuța înfiptă în par citi numele pădurii. Seaca. Nu-i place, e un nume urât, lipsit de importanță. Se gândea mereu că pădurea ei n-are cum să se numească atât de uscăcios. Dar cum?
 - Santiago del Campo, suflă Philippe...
    Lui Juli îi veni o idee. Luă două fire de iarbă și, cu o apăsare, tăie numele de vopsea. Apoi scrise dedesubt: Santiago del Campo. Se felicită, de data asta pentru numele cel nou, și abia atunci intrară toți trei, pisic, bicicletă și ea, în lumina subțiată dintre stejari.
Un fulger ca un cuțit spintecă cerul pe din două...

duminică, 29 iunie 2014

2, JULI

  Avea ochii pironiți în fereastră, așa că îi deschise larg. Juli știa că dacă privește lumina zilei va uita ce visase. Prinse firul subțire de lumină ce cobora de acolo ca pe o bucată fragedă de sticlă și se gândi că ar fi nostim să îl spargă între dinți. Timp de două minute lipi bine acel țurțure singuratic de buze și de cerul gurii și supse până nu mai rămase nimic din el. Râse. La soare. La soare, toate jucăriile astea ale ei erau posibile, cu cea mai probabilă dintre improbabilități. Teiul mare își desface în fiecare zi de vară crengile până spre camera de sus a casei, mare, mare e el, precum un popor de libelule aruncat în cer...
  Geppeto lătră din curtea de alături. Prostul, se gândi. Și-a greșit cariera de câine. Nu știu să spună de ce, pentru că se gândi repede la croissantul pe care și-l păstrase pentru azi. Abia se îndurase să nu-l ronțăie în ajun. Va găsi în punga lui surpriza cu medalionul de carton scooby-doo, cu punctele bonus de mystery, energy, power și IQ. Era aproape sigură că e același ca și aseară.
Stătea cu fața în sus, lovind ușor degetele unul de altul și socotea... Singurele lucruri bune pe care le putea găsi la magazinul fostă cooperativă din centru erau croissantele și eugeniile. Proviziile de acasă de brezel și ciocolată i se cam terminaseră, de când ai ei o debarcaseră în vacanță la țară.
  Azi mergem în pădure cu bicicleta... pur și simplu, nu spunem la nimeni. Gândul răzleț o luă de după umeri și o ridică până aproape de tavan. De acolo, sări încântată în pat, din pat, pe podele... Gata, trezirea! Țopăi o vreme prin cameră apoi, își trase ușor visătoare rochița lăsată pe șezlong de cu seară. Râse, căci îi plăcea s-o miroasă înainte s-o îmbrace. Mirosea a soare și a ea din ajun, pentru că la țară nu ești obligat să te speli la duș înainte să te bagi în pat. PENTRU CĂ LA ȚARĂ NU EXISTĂ DUȘ!!!! Asta e fantastic de minunat. Scapi de-o grijă și, în loc de asta, îți rămâne timp să mai dai o tură prin pod. Sau să cotrobăi un raft, două, prin dulapurile care nu-ți aparțin.



sâmbătă, 28 iunie 2014

1, GEPPETTO


   Când se trezi de dimineață, Geppetto nu prea știu pe ce lume e. Viața de câine pe care o primise de data asta îl cam băga în ceață. Toată noaptea se ferise de muște, se făcuse cald, era vară și înțelegea că ele, efemeride, n-aveau să-l sâcâie prea mult timp. În fond, lumea era a lui. O lume cu forme noi și limpezi (habar n-aveau ei, ăștia înalțați pe două picioare, cât de limpezi!!), unele tari mirositoare, că nu se putea dezlipi de ele. Cum era și osul ăsta bunăoară,  pe care începu din nou să-l umple de bale. Bucata aceea țeapănă, ruptă din copacul de lângă casă cu care Mark îl îmbiase când se lăsase întunericul, de exemplu, nu-i mai spunea nimic. Ce-l tot amețea stăpânu-său cu ea? Se umezise în timpul nopții și amestecul ei de fibre moarte îl lăsa rece...
"Aș vrea să fac 25 de flotări chiar acum", își zise, și nu înțelegea de ce membrele astea scurte nu-l prea ajută. Se lăsă pe vine, limba lunguță i se strecură afară dintre dinți.
"Mi-e totuși somn". Își aminti de muște. "Sunteți desigur cam proaste; o să vă bat cu coada..."
   Parcă văzuse ceva în timp ce dormea: în spatele ochilor lui se zbătea încă, o imagine pe care nu  o putea înțelege nici cu nasul, nici cu limba, în caz că limbuța aceea scoasă i-ar fi putut cumva atinge ochișorii. Era o plăsmuire care semăna cu un om mic, dar nu din carne, și colorat, dar nu din piele. Era o imagine lemnoasă, asta dacă mintea lui ar fi putut gândi cuvântul "lemn". Sau cuvântul "vis".
   "Să nu insistăm", își spuse. Se vede treaba că noțiunea "a insista" îi era clară...

joi, 26 iunie 2014

Prefață. Pe care, ca să ne respectăm logica, o vom numi "În loc de prefață"



   Când mi s-a întâmplat asta, mi-am promis să povestesc.
Mergeam într-o seară spre casă. Era prin mai, teii deja ardeau. Pe stradă, în mijlocul drumului, o pisică. Ca să fie clar, în primul moment n-am știut că e o pisică, ori animal, ori creatură electrică. Pentru că n-am văzut și nici auzit în viața mea una ca asta. Era ceva care zbiera ca într-un episod isteric, zbiera, ei, cum poate zbiera doar o pisică, încremenești! Deci, pisică era... Se tăvălea, își prindea coada cu dinții, pisica asta alerga în jurul ei înseși. Am căutat să înțeleg, mi-a trebuit timp. Mă amuțise, acum mă asurzea...
Mi-am amintit că trecuse o mașină cu zece secunde înainte și de niște câini care lătrau. Am înțeles că ei o speriaseră, că ea intrase sub roți în fuga ei, că mașina o lovise, probabil în cap sau în coloană. Nebuna asta mică se contorsiona cu blana electrizată, se dezaxase, m-am dus lângă ea, nici gând să mă lase s-o ating în vreun fel. Am mânat-o așa ușurel din drum, până sub o mașină oprită pe margine. Când m-am aplecat din nou să mă uit la ea, era acolo, egală, netedă, își lingea lăbuțele cu grație...
De parcă făcuse switch cu altă pisică, de parcă vedeam un număr aiurit de magie! De parcă ar fi trecut succesiv, cu o repeziciune de supersonic prin toate camerele distruse ale vieții ei de pisică și s-ar fi oprit în ultima, sigura rămasă întreagă după catastrofă.

Cred că am văzut o pisică-lecție. Una despre vehemența cu care refuzi ceea ce nu-ți convine. Despre cum să exorcizezi. Cum să faci doar ceea ce vrei. Și, în loc să mori, cum să alegi să trăiești. Simplu, adică din toată ființa, dintr-o singură mișcare. Și despre cele mai stranii și mai impresionante animale din lume.

miercuri, 25 iunie 2014



   aș îndruma pe cât mai mulți să vadă Călăuza lui Tarkovsky. nu din cine știe ce impuls de dilatare a ego-ului științifico-fantastic personal (nu, pentru că asta e banal și boring, e plină lumea de oameni "dăștepți"). Nu.
...doar din motivul pentru care deschizi uneori un volum de poezii: ca să-ți simți inima catifelată. Stalker e o carte de poezii de Ioan Es. Pop.
și chiar mai mult... e cea mai posibilă dintre lumile posibile

luni, 23 iunie 2014



   ciudat e un spot din grămada de vise de azi noapte.
...un centru de comandă, apoi eu ascunzîndu-mă în dosul unor cutii de metal într-un depozit sau veceu, un loc cu pereți întunecați, igrasioși, cojiți, cu pete de rugină scurse. știu că sunt la marginea "universului acceptabil" - așa numindu-se partea lumii locuită de noi într-o dictatură armată ce interzice părăsitrea acestui teritoriu demarcat strict. vreau să fug, știu că pot reuși, dar mai știu că aș fi prima și singura, nimeni n-o mai făcuse, dincolo se întinde tot necunoscutul - necunoscutul "neacceptabil".
întâlnesc un om în uniformă, e la fel ca toți ceilalți oameni în uniformă, aceleași trăsături ștanțate, ca un robot. știu că mă poate raporta, din fericire se grăbește și nu mă bagă în seamă. mă ascund lângă peretele umed al veceului, privesc in direcția unei porți rotative, un fel de check in...

ciudat e de fapt că acum patru ore am văzut Stalker pentru prima oară. e de parcă aș fi intrat în aceeași poveste dintr-un alt punct din spațiu, înainte cu o jumătate de zi de a fi văzut filmul...

duminică, 22 iunie 2014


   încep să cred că pe sub fiecare curge câte un râu... uneori, apa asta freatică se umflă și se ridică deasupra. o plângem și o iubim, ne e călăuză și cale

vineri, 20 iunie 2014



  azi noapte, în hohote... plângeam de parcă o furtună se rupsese în mine și trebuia să iasă afară neapărat, de parcă toate fântânile se umflaseră înăuntru acolo, mari și grele, îmi tremura inima și tot toracele și tot aș mai fi plâns, așa cum e în vis, nimic nu e satisfăcător, nimic nu e dus pân'la capăt, tot ar mai fi loc. și m-am trezit, și nu-mi mai amintesc nimic, de ce, de unde, încotro...
doar că plângeam ca o dunăre

miercuri, 18 iunie 2014


"Iubirea este o stare în care bucuria (ori fericirea...) altei persoane este esențială pentru a ta"
... unu' Robert Heinlein zice. mă, cred că da... continuă să faci pe unu' /una să se simtă mizerabil, vezi dacă te simți bine, împlinit...

de fapt, îi iubim doar pe aceia pe care îi dorim fericiți. restul e ego. ego-ul mănâncă timp...

luni, 16 iunie 2014


 
   "Este greu să iubești oamenii reali; pentru că un om real n-o să-ți satisfacă așteptarile.
Nu asta e menirea lui.
El nu se află aici pentru a împlini așteptările altcuiva, el trebuie să-și trăiască propria viață, menire. Și, ori de câte ori face o mișcare cu care nu ești de acord, sau ori de cîte ori nu e în armonie cu sentimentele tale, ți-e greu să-l iubești.
Este foarte ușor să te gândești la iubire.
Este foarte greu să iubești.
Este foarte ușor să iubești lumea întreagă. Adevarata dificultate este să iubești un singur om.
Este foarte ușor să-l iubești pe Dumnezeu sau să iubești omenirea.
Adevărata problemă apare când dai de un om în carne și oase. El nu o să fie sclavul tău și nici tu n-ai să fii sclavul lui. De aici apare adevărata problemă. Dacă ar urma să-i fii sclav sau el ar urma să-ți fie sclav, n-ar exista nici o problemă. Problema apare din cauză că nimeni nu se află aici pentru a face pe sclavul, și nici nu poate fi unul.
Așa că problema este reală și nu are nici o legătură cu tine, personal. Problema are legătură cu întregul fenomen al iubirii.
Nu face din ea o problemă personală, altfel te vei afla în dificultate."

- Cristina H.B.Docan, nu o cunosc dar e fată înțeleaptă. așa că, găsiți-vă oamenii potriviți, dragilor...

sâmbătă, 14 iunie 2014


Atenție!
A nu se amesteca lumea spiritualității - indiferent cât de naive ori de naiv înțelese - cu lumea rațiunii și a judecăților. E ca și cum ai aprecia un ecler crezînd că ai mâncat stufat. Și o să zici, vai ce stufat prost e ăsta, are gust de ecler.
   Un om, indiferent cât de neșcolit, are în proprietate o parcelă de spiritual. Datorită lipsei de educație e poate mai departe de ea, însă e a lui, dreptul lui. Tu, care îi spui 'ești prost' nu-l ajuți în vreun fel să se apropie de partea lui de drept, ci te "ajuți" pe tine însuți să te îndeprtezi de ea, de a ta. Mare primejdie...
Să învățăm ca oameni să nu mai "judecăm" atât de mult, căci așa specia asta supraevaluează rațiunea. Vor rezulta dezechilibre urâte.
... Să cauți lumea spiritului tău! N-ai ce căuta la altu-n curte dacă nu-ți place curtea lui. Și dacă îți place, caută s-o stăpânești altfel decât cu pumnii.
   Acum cred că știu de ce spunea El că blândețea e cheia, că Împărăția cerurilor (spiritul) e a celor blânzi cu inima...
Cam asta...

joi, 12 iunie 2014


  flash din ce-am visat azi dimineață:
...ajung undeva, într-un loc familiar care seamănă cu Carpenul, dar e numai replica lui onirică, mult edulcorată. Aici, o arhitectură închipuind o terasă pe rotund, înconjurată de pereți iluzorii de sticlă, splendidă, însă foarte familiară - regăsesc acest loc care aparținuse unor vecini neprietenoși - dar spațiul se situează undeva în zona fostei case a străbunicilor mei chiaburi. totul în această incintă e impresionant de luminos. Îmi amintesc că un lămâi bloca în copilărie acestă frumoasă terasă, fiind așezat fix în fața balustradei dispuse pe oval, urmate de spațiul liber din exteriorul ei. mă trimite cu gândul la aer și la alb...
Schimb perspectiva și locuiesc într-o clinică ce cuprinde tot acest spațiu aerisit, nu știu ce fac acolo căci nu am atribuții precise, mângâi un copil și vorbesc cu el nas în nas, îmi spune că abia așteaptă să iasă afară și să mănânce zăpadă înghețată, îmi dau seama că nu e o idee prea bună pentru el și caut să-l țin de vorbă. în același timp, citesc dintr-o carte proaspăt tipărită chiar despre acest băiat... apoi, mai stau de vorbă parcă și cu o fetiță blondă.
... apoi, după schimbarea turei de noapte, mă plimb prin curtea clinicii unde privesc turnul militar al gărzii din latura de vest a gardului, rămas acolo din timpuri mai vechi. Puțin mai încolo de acest turn s-ar afla catedrala și un mic pâlc de blocuri, arhitectura zonei e de asemnea aerisită, cu o piațetă placată cu dale în fața catedralei și bănci, verdeață - e prima oară când vizitez în vis ce descriu acum, e un spațiu oniric nou. Turnul gărzii însă îmi e familiar, e o fortificație din lemn construită de asemnea pe rotund, pe șase picioare ce susțin o platformă acoperită de șindrilă - aici fuseseră în vizită personalități sumbre ca Stalin sau Putin... E un loc învăluit în oarecare secret și protocol. Totuși, prin ferestrele orbite intenționat de diverse obiecte, deslușesc pe cineva înăuntru, poate o pază permanentă. Dar tipul văzut de mine, un bărbat frumos cu barbă castanie se apropie de margine și intră într-un cort de pânză galbenă și portocalie, ridicat acolo pe muchea de lemn... un turist agreeat de fidelii locului, îmi spun...
tipul intră în cort și cuprinde o femeie cu sânii goi, dar observ că ea are o bizară imobilitate și înțeleg că e mai degrabă o păpușă gonflabilă, un model mai deosebit, luxos... și că tipul e de fapt designerul acestui model, e un fel de artist în branșa lui, un om mai ciudat...

Notă:
spațiul clinicii, în diferite compoziții arhitecturale se repetă foarte des în visele mele. din diverse contexte, am dedus că clinica simbolizează mereu același lucru; misiunea mea personală în această viață. ceea ce ar fi de bine...

marți, 10 iunie 2014


   Pereții de lumină transparenți formați din credința și iubirea fiecăruia alcătuiesc un portal prin care se poate trece dincolo...
Amândoi am învățat în același timp iubirea necondiționată: tu pentru că o cereai, eu pentru că m-ai constrâns să o manifest. Un schimb profitabil - cerere și ofertă. O fi vreo mate-fizică a iubirii asta...

Prin urmare, te iubesc involuntar... so, could be heaven

vineri, 6 iunie 2014



  mișto, să alergi în parc după ploaie. plămânii absorb într-una vrejuri electrice în amestec cu un fel de must din coajă de copaci și frunze și, în fond, o furtună nu e altceva decât un soare mut (cam așa cum îl pronunță francezii pe e. sau pe t. sau pe ET).
...mă duc să îmi sting nasul de dragon în cadă.
și m-a mai mușcat și un țânțar.

joi, 5 iunie 2014

sms...


 - ...Cum să fac să te văd?
 - Simplu. Cheamă-mă. Sau vino.
Pe urmă stăm cuminte pe bancă și ne uităm unul la altul. Lung. Pe urmă ne vedem. Abia pe urmă...
 - Când?
 - Mai întâi, o să-ți spun că mâine. Tu o să spui, bine. Eu o să zic că după masă. Tu o să zici că mai bine dimineață. Eu o să spun că nu. O să cedezi. Eu o să constat că nu pot mâine după masă. După masă am repetiție. O să ne certăm. O să spun că te bat. Cu ce vrei tu. O să apreciezi. Ne împăcăm. O să rămână pe weekend. Mort-copt. Happy

miercuri, 4 iunie 2014

marți, 3 iunie 2014



   abia când iubești pe cineva ca pe ochii din cap, începi să îi înțelegi pe oamenii ceilalți. și îi cuprinzi. și îi ierți.
e, practic, cum îți aduci singur lumina la ochi...

joi, 29 mai 2014


  mă doare atâta să văd când... cine-mi doresc cel mai tare să fie blând și fericit pe lumea asta, și pe toate lumile... nu zâmbește când mă vede.
mă omoară asta. și mă omoară lipsa asta rea de bucurie pe pământ. nu am putere.
Doamne, milă...

vineri, 23 mai 2014


 Plimbat prin Belu aseară, la apus...
În Belu te poți uita la pietrele unor tipi cunoscuți care au murit. Adică, un fel de Muzeu al Culturii în aer liber, așa cum se scria cultura odată pe pietre, pe nisip... Fapt: toată planeta pe care trăim e cultură scrisă pe nisip; fiindcă numai noi oamenii avem vanitatea memoriei. În timp ce în Univers totul e muzică sau vibrația luminii.
Îngerii sunt muzicali.

...Târziu, când foșnesc stelele deasupra, înțelegi...

marți, 29 aprilie 2014

Artiști


 am senzația că doresc să fiu mai clară... te apuci să scrii, să cânți sau să te miști de pe loc (și fără pretenția de a face artă!!!) să zicem, să te exprimi, din nevoia de a avea acces la fluxul acela inefabil... îl intuiești, știi că el zboară undeva la nivelul urechii tale și puțin mai sus de ea. dar nu știi ce e, nu știi cu ce se mănâncă, însă știi și simți că dacă ai pluti cu valul ăsta, te-ai putea mântui...
sigur că dacă îl prinzi și-i prinzi creasta, și îți iese eseul de surf, și te poți privi de sus, te vei vindeca și deveni ființă sănătoasă. dar ca să te apuci dierct de scris doar din motive medicale stricte, fără generozitatea minimă a plutirii, atunci e indicat să mergi la atletism. începi cu gimnastica și pe urmă, mai vedem. există o gramdă de metode să te faci bine, există yoga, dacă ai bunăvoință te apuci... nu mai suntem în secolele trecute când accesul la astea era restrâns la câțiva inițiați, curentele astea au devenit acum la îndemână, publice...
asta în loc să îmi dai mie și tuturor care binevoim să te citim, să înghițim toxinele emanate în timp ce tu te purificai prin scris...

hai, curaj...

luni, 28 aprilie 2014

Scriitori


  mă enervează de mor când văd scris pe pagina câteunuia- care  și-a tras și el o carte (pentru că e cool asta cu cărțile, dă bine la gagici): m-am apucat de scris din motive de sănătate, ca să mă purific... ei, amigo, nu prea ți-a reușit. da' nu te duci tu în parc să alergi pe iarbă, sau îți faci o oală mare de fasole (ea știe ce are de făcut după aceea) și te purifici de tot, în pizda mă-tii.
în plus, ne scutești nervii...

...așa zicea și Enăchiță Văcărescu, l-am auzit eu odată, și Beckett.

...din motive medicale te apuci de jogging, nu de scris.
sau, ca să fii cinstit și riguros cronologic, spui:
din motive de sănătate, m-am apucat de băut.
pe urmă, de alergat.
abia după ce m-am încoțopenit o țîră la cap, m-am apucat de scris...

nu suport scrisul din boală. mă face să-mi închid casa și să plec eu la alergat. o lună.


joi, 24 aprilie 2014

Patience...



  erau pușculițele alea chinezești în formă de televizor, demult în copilărie... nu știu ce-mi veni.
fascinant găseam felul în care păreau să se joace copii aceia trei, stând pe ciuci într-un parc uriaș, necuprins. stăteam lipită de acest ecran și clătinam televizorul, speram ca restul lucrurilor pe care nu le zăream în imagine să sară peste ceva vreme din cutia aceea, pur și simplu, copilăria ca stare de tânjire, de adulmecare... a sta fascinat de ceea nu se vede.

joi, 10 aprilie 2014

Happy...



  mi-a dat mama telefon... ei, cum dau mamele să-și pupe copiii.
mi-a povestit cum a sunat-o azi dimineață o vecină să mă felicite cu La mulți ani!, cum i-a povestit aceea, din tinerețe :). cică stătea demult la fereastră, cum ședea așa, îl vede pe tata cu un ghemotoc în brațe, nu știu ce migoroșea acolo, se tot sucea... Marusea, strigă ea la femeia în casă, ce face domnu' Popescu acolo? Marusea se uită, ah, domnu' procuror e cu Iulia la soare. uite cum o întoarce după soare, hahaha... da, mă răsucea de zor după soare, mi-l dădea să-l beau.
...azi plouă. semn că în Pleiade, într-o stea mică e mult soare pleiadesc

miercuri, 2 aprilie 2014

Clar de inimă


  E o mirare mare, unică în fiecare zi, cât de uimitor de simplu funcționez de fapt, uimitor de simplu!
Și cât de uimitor de simplu doar cineva are cheia mea, o singură persoană. De parcă o partiție universală, sau o ecuație cosmică precisă - de o precizie copilărească, așa ca și universul - s-a decis să mă desfășoare ca hartă: jumătate la mine, jumătate la el. Acest copilărește de simplu joc care sunt eu și care pentru oricine altcineva n-are nici o noimă, are sens doar pentru încă unul în afară de mine. de care îmi e atât de dor...

...uimitor, simplu-perfect ca diamantul.



marți, 25 martie 2014

Vis...


  Vis lung. Remarcabilă abundența și varietatea detaliilor spațiu-timp.
Nu știu unde începe de fapt, mă "trezesc" brusc în mijlocul evenimentelor. Sunt absorbită de o persoană sau sunt chiar ea, Roxxana, devenită pe neașteptate soția satrapului celei mai întinse regiuni istorice din zonă, un mare tiran. El ajunsese peste noapte moștenitorul tronului și are o pasiune obedientă pentru mama sa, o doamnă în vârstă, albastră-cenușie, înaltă, dreaptă și care uită în mod magnific faptele și întâmplările, amestecîndu-le între ele. Soțul ei fusese un om blând ce condusese fără despotism, îi plăcuseră artele și muzica și glorifica ce simțea a fi cu adevărat frumos. Dorise soție pentru copilul lui încă mic o domniță de casă mare pe nume Horia, însă murise înainte ca acest anajament să se parafeze.
   În întunericul unui coridor, Roxxana se grăbește spre dormitorul soțului ei, om care are pentru ea sentimente puternice și greu definite, o urăște căci se simte apăsat de inteligența ei de care se folosește zilnic, însă nu-și poate refuza s-o iubescă în fond, pentru grația cu care femeia i se dăruiește.  Căci, neavând vreo altă soluție în afară de moartea pentru trădare, ea alege să îl îndrăgească; e un om brutal, îl slujește din frică... Puteam să o am în locul tău pe Horia, însă m-am pricopsit cu tine, îi spune el și îi arată o stampă purpurie comandată de tatăl lui pe care scrie cu litere cusute în aur "Glorie frumoasei Horia", cu o emblemă heraldică a casei ei în mijloc.
  O văd pe Roxxana dormind, lungă și dreaptă alături de soțul ei într-un uriaș pat în umbra camerei,  cu un capișon alb de dantelă pe cap, încă înfricoșată dar dreaptă, înainte ca evenimentele războiului și campania militară să asprească și mai mult ciudata lor viață în comun. Alături, în odaie, pare să vegheze copilul lor - poate chiar eu din nou - privind totul cu ochii mamei mele într-o ciudată empatie...
  Scenă în care înalta văduvă albastră, soacra Roxxanei, vine din curtea palatului, în drum spre odaia ei se întinde pe jos ca să se odihnească două minute. Mă minunez de lejeritatea cu care ea își permite orice, chiar și această oroare de a trece căruțele ce intră în curte, direct pe lângă părul ei răsfirat pe jos. Dar ea se ridică și se îndreaptă spre palat. 20 de minute mai târziu, va muri în patul ei în urma unui atac cerebral. Când scriu despre episodul vieții ei în Analele Curții îmi amintesc sentimentele amorțite, aproape reci pe care ea le avea pentru Roxxana. O găsea o victimă, în definitiv poate asta și fusese, o femeie sub vremuri. Și rememorez totul, totul în timp ce scriu, retrăiesc în imagini: Roxxana, mama mea...