joi, 18 august 2016

Miss Scout

  Erau zilele acelea când iarba izbucnea dintre pavelele de piatră, iar ea se oprea din când în când să-și scoată vreun mărăcine ghemuit în inima micilor ei balerini. Purta o pereche, albaștri, din piele moale, care cochetau cu toate pietricelele, așchiile și tulpinile uscate ale potecilor pe care și le alegea către după-amiază, când se mai domolea arșița pe sub stejarii din Central Park. Va trebui să le schimbe cu sandalele care o și așteptau, puse la ușă, pregătite gata. Se trânti în iarbă. Era caldă. Dâmbul pe care nimerise o făcea să creadă că stă lungită pe spinarea unei oi, așa era de curbat, că micii bolovani și rădăcinile uscate sunt vertebrele… Ei , asta-i… Ce comparații nimerea! Îi era dor de acasă, e clar, altfel n-ar bălări cu mintea aiureli ca astea. Oare cât era de când… Ziua aceea când pur și simplu se ridicase și-l lăsase pe Hank cu gura căscată. Își dăduseră întâlnire ca să ia masa în restaurantul Hotelului Maycomb. Stăteau pe scaunele alea cromate, în jurul feței de masă care se răsucea frumos la colțuri.
- Ești egoistă.
- Nu, nu sunt.
- Ba da.
- Termină, Hank. Nu sunt o ființă egoistă. De obicei, lucrul ăsta îl spui cuiva atunci când așa ești tu. Și când așa ești tu, vezi doar asta la toți.
- Vrei să spui că văd numai paiul din ochii tăi, în timp ce… Da, mi s-a mai spus.
- Și ești primul care știe că nu sunt așa. Ah, de ce vorbim despre asta?
- Poate reușesc să te sâcâi destul ca să-mi spui ce-ai de gând.
- Nu e locul meu aici. Asta am. M-am certat cu tata. M-am împăcat cu tata. Am fost prințesa balaur, am vărsat flăcări. Sunteți amândoi în aceeași barcă. Sunt pe cale să fac același lucru și cu tine. În fine, vreau să mă pun laolaltă cu mintea mea, am nevoie de mai mult timp. Vreau să văd bine. Sau poate că e locul meu aici. Nu știu. S-au întâmplat prea multe. Între astea multe, trebuie să mă pun de acord în capul meu și cu tine. Ești parte din locul ăsta și ești o mare parte din mine. Din ceea ce eu sunt aici. De fapt, din ceea ce sunt eu peste tot. Mă definești. Dar exact această definiție a mea mi s-a întors împotrivă și stă să-mi sară în cap.
Își îndesă în gură și mai mulți creveți prăjiți.
- Vorbești tare și cu gura plină, râse de ea Hank.
- Și ce?
- Invitații hotelului au ce privi.
- Sunt convinsă că au și altă treabă decât să se holbeze la noi. Sau dacă n-au, atunci exact atîta merită.
Se înfierbântase de nervi. Încordarea ultimelor zile ajunsese la limită. Mai era și căldura sufocantă a  lui iulie care acum îi cocea în creieri. Se ridicase și plecase. Se trântise în mașină, trecuse pe acasă, își aruncase bagajul pe bancheta din spate, ura și la gară.
Ești fanatică, îi zisese unchiul Jack. Una mică, dar ești. Ei bine, dacă rămâneam locului n-aș mai fi fost doar una mică. Sau n-aș mai fi fost deloc. Și nimic. Domnișoara Nimeni, ca fetele acelea. Veșnicele Optimiste, domnișoarele nimeni. Eșantionul ăsta fanatic trebuia prezervat. Avea să-și dea seama mai târziu cum anume…
Se întorsese la New York încărcată ca o albină turbată de toată nebunia acelei veri. Venise în sud pentru două săptămâni de vacanță, în schimb rămăsese numai trei zile. În trei zile dărâmase un regat și detronase un zeu. Zeul se dusese cuminte la el acasă și își luase locul printre oameni. Zeul fusese tatăl ei. Nu-l mai adora ca pe un zeu. Doar îl iubea.
Începea să se întunece. Rămăsese să viseze așa, cu ochii deschiși, iar acum se făcuse târziu. Se mai nimerise și o lună nouă în seara aceea. Deasupra. De fapt, exact asta era, lipsea luna asta nouă, n-o să vezi luna cu adevărat nouă deasupra niciodată, stă ascunsă, asta cât timp e prematură. În schimb, exista o recoltă sănătoasă de stele. Ridică piciorul. Îl puse pe boltă și desenă cu degetul mare Ursa mare. Era un joc de când era ea mică, îi plăcea...
(to be continued...)                                                                                                        


vineri, 5 august 2016

Scottie și mașina de scris, 5- final

...
Scrise despre cât de caldă era ea în nopți ca aceasta, despre viteza cu care pulsa una din vene deasupra pleoapei stângi fâcând-o să-și mijească ochii, cum i se umezeau buzele când spunea “iubesc”, cum îi strălucea fruntea de parcă se mutase acolo luna. Despre cum apărea și dispărea. Iar el încă nu îndrăznise s-o oprească. Ce avea să fie el nu știa. Voia doar să triumfe povestea. Despre oameni puternici. Și grei. Ca zeii. Despre puterea de a căra în spate povești de ceară a unui tip care ar fi reușit la o adică să și zboare dacă asta i-ar fi trecut cumva prin cap, și despre cum ele se topeau la soare. Despre cât suntem de fragili. Scrise asta. În numai câteva minute. Adică, după ce mâinile i se arcuiseră în zbor și coborâseră cu degetele încordate și vibrând, ca o ploaie controlată peste tastele mașinii. În numai câteva minute de scris povestea, solul terestru se acoperi de muzica proaspătă care picurase peste el din cerul pe care Scottie și-l promisese pentru el. Nouă corăbii aduceau la mal sunetele înalte, nouă pe cele joase, alta trase după ea luna rotundă și sărată, iar alta, trosnind de plină ce era, vărsă toată cerneala în cer.
  Remington-ul negru păcură era un Steinway ca o inimă de abanos și se avântă în largul mării de muzică. Fremătau ca briza clapele lui, de pe fiecare clipea câte o notă limpede prinsă de degetul care-o descoperea pe sub ritmul înnebunit al unei improvizații, iar limpezimea ei chema o altă notă apoasă lângă ea, și tot astfel, plasa lucie de culoare sidefiu turcoaz era pe rând ridicată de lună și de cele câteva constelații în trecere peste parcul vilei. Apele albastre ale tuturor concertelor pentru pian de pe pământ și din cer, plus câteva note acidulate ale unei partituri de jazz atârnau acum între ramuri la fereastră. O parte din ele se scurseră pe flori. Iarba se înroură și ea. Aerul se dizolva în energia fiecărei note a pianului iar polii pământului o preluau, se învârteau în jurul ei, a fiecăreia. Lumea întreagă apăru camuflată de sunete. Lumea întreagă putu să audă și să vadă peste noapte orașe muzicale comasate deasupra cercului polar, aurora boreală din anul acela. Lumea întreagă auzi. Și văzu. Observă că era frumoasă. O lume bună.
  …Obosit, pianul mușcă din gâtul zilei și-o lăsă să sece. Mareea se retrase în cer. Lăsă în urmă stelele mici, aici jos, pe nisip. Fredonară degetele. Scott adormi.
  La câteva mile mai departe, omul cu revolver căscă în noapte. Căscând, înghiți. Se cără singur în peștera lui. Și trase bolovanul.

  Spuma desenase cafelei urechi de iepuraș. Louise o turnă în ceașca pregătită pentru Scott și se plimbă puțin prin cameră. Aici la parter trebuie să fie oleacă mai răcoare ca sus, în birou, se gândi. E o dimineață frumoasă, totuși. Deschise fereastra spre grădină. Roua era și ea acolo și depunea peste aer și lucruri un fel de intenție declarată de început de lume, după sfârșitul glorios al oricărei seri de dinaintea ei. O boare electrică plutea în jurul petalelor și al firelor de iarbă, ceva ce Louise califică a fi o chestie cu totul nouă, pentru că ea nu mai simțise așa ceva până azi. Unele flori de azalee din curte încă mai regrupau fragmente dintr-un adaggietto, dacă ți-ar fi trecut prin cap să le miroși. Rupse câteva. Așa, se pomeni urcând la etaj cu cafeaua, până în biroul lui Scottie. Avea de gând să i le aducă acolo, chiar la nasul lui, într-o vază mică, de lângă peretele din spate. Schiță câțiva pași de dans, înaintă așa,  pedalînd pe trepte în ritm, cu brațele pline de daruri.
  Nimeni în birou, gândi. Afirmația i se păru lipsită de sens, așa că o reluă. Nimeni în birou, spuse cu voce tare. În fața ferestrei deschise, perdeaua se ridica din când în când ca să coboare încet înapoi. În afară de asta, nici un semn de viață. Totuși, prezența magnetică a unei pete negre de intensitatea păcurii îi atrase privirea. Zbârnăia pe colțul acela de masă pe ultimele acorduri din “Take The A Train”.  Furtuna magnetică de azi noapte naște aliterații, ar fi putut gândi altcineva care nu era Louise, pentru că Louise nu era educată să emită gânduri pe vibrația asta, nu avea școală și nu știa pe dinafară decât bucătăria vilei coloniale a lui Scottie. Fusese o furtună de sunete, până și ea înțelegea asta, nebunia aceea care-o ținuse trează toată noaptea ca s-o asculte. Mașina de scris tot se mai încăpățâna să ciugulească de pe taste niște note răzlețe. Așa, ca din inerția ritmului. Apoi se înecă, se propti pe una din litere și-o capsă de vreo cincizeci de ori în gol. Litera A. Punct în care Louise nu mai înțelese chiar nimic.
- Domnu’ Scott…! Domnu’ Scott…!
  Lumina bătea și ea tot în gol, Scott nu era nicăieri, putea să și jure că nu era, putea să jure și că totuși nu plecase nicăieri - doar se foise pe palier în fața ușii lui toată noaptea și știa că e acolo, îl auzea de afară, auzea muzica aceea de neînțeles cum ieșea dincoace toate de parcă o transpirau pereții. Apoi ea coborâse doar câteva minute în grădină, atât. Unde putea să dispară așa? Doar nu se topise?
  Telefonul sună deodată. Tresări. Se apropie de policioară ca să salte receptorul.
- Unde e Scott? Dă-mi-l la telefon, porunci Bert.
- Nu știu unde e. Nu-i aici. Nu știu… Louise plângea. Dispariția lui era fără înțeles pentru ea, așa cum fără înțeles păreau să fie toate poveștile lumii.
- În fine, nu mă interesează prea mult în clipa asta, răcni Bert iritat de mâțâiala femeii. Vreau manuscrisul! Știi să împachetezi și să trimiți un manuscris aici, la New York? Sau mai bine, știi cum arată un manuscris?
  Se apropie de birou. Pe masă, lângă Remington-ul negru păcură erau rânduite unele peste altele coli albe pentru scris. Fuseseră atinse cândva, le observă, aveau colțul ușor ridicat, semn că cineva le prinsese între degete și le trăsese, sau le scosese din ceva ce antrenase peste ele o presiune trecătoare. Păreau electrizate, se lipeau una de alta de pacă s-ar proteja, așa cum fac frunzele mimozelor, de impudoarea cu care cineva le-ar fi putut desface. Sau răsfoi. Dar ele știau că nu existau motive pe lume ca cineva să le răsfoiască, pentru că erau albe și pure, fără urmă de de cerneală, de scris, de stratul urban pe care o civilizație avansată îl ridica zilnic, ceas de ceas, peste ele. Erau rasa primitivă și pură, de sclave albe supuse samavolnic expansiunii coloniale a negrilor - o civilizație prolifică și necruțătoare ridicată din cereneală. Acum erau din nou libere. Și nimeni nu știa să spună care putere de pe lumea asta le dezrobise. Nici Louise.
- Mă tem că nu aveți un manuscris, răspunse ea. Nu există un manuscris. Ce există e doar un braț de foi albe care zace acum pe biroul dumnealui. Lângă mașina aia neagră.
- Care mașină?
- Mașina cu care scria. Cealaltă e aici pe alee, a rămas tot unde-a parcat-o.
   Trânti telefonul în nasul confuz al lui Bert. Era amărâtă. Apoi - singura impolitețe pe care o făcuse în toată viața ei dedicată serviciului în casa cea mare - trânti și ușa unei camere în care nu se mai afla nimeni. Vântul ridică perdeaua prin fereastra deschisă. Doborî de pe birou un șir necuprins de coli. Un șir de coli de scris albe, netede, ușoare ca prima zăpadă depusă anul ăsta peste Union Square.

miercuri, 3 august 2016

Scottie și mașina de scris 4


  Îi plăcea de ea. Se lăsase ușor peste viața lui ca o zi de duminică sau ca prima zăpadă de anul ăsta peste Union Square. Fără vârtejuri, fără crivăț, fără furtuni preliminare, fără punctul durereros de presiune în tâmple, nimic s-o anunțe. Apoi așteptase să plece dar nu plecase. Adică pleca și revenea. Iar el abia aștepta să se întoarcă, el încă nu îndrăznise să-i spună c-o iubește. Pentru că o iubea. Simțea felul ăla de dragoste salvatoare când n-ai de fapt de ce să fii salvat dar așa îți place să crezi. Cu o lacrimi furtive în colțul ochilor și întotdeauna cu cineva să ți le șteargă. Altcineva. (Măcar în poveștile scrise de el putea aranja să fie mereu altcineva. În felul ăsta nu părea că doare așa de tare. Fenomenul literar se numește “atomizare” dar își închipuia că e secretul sau invenția lui. Mai credea și că așa va forța realitatea concretă să se întâmple cum voia el). Felul ăla de dragoste pe care-l simte un bărbat matur pentru o femeie tânără.
  Se însera. Soarele scăpăta cinematografic în spatele aleii cu sicomori, iar Scottie încă stătea la birou. Verile în sud încălzeau (ba chiar găsea că-l înțeapă un pic) fără să aibă totuși aerul că vor arde totul în jur, așa încât să te aducă în stare să vrei să-ți dai foc la valiză - de asta venea aici, era sigur că nimic  nu-i va sugera să-și dea foc la valiză, ca în alte părți; odată ce dispărea soarele ca să se stingă ziua, știa că-l va găsi dimineața iar acolo, în spatele grădinii, pocnind într-una capsulele florilor de bumbac pe plantația dinspre nord a casei, ca de pe un celofan cu bubbless, sau ca dintr-o cratiță de pop-corn. Și tot așa mereu. Așa era și ea. Înțepa și nu ardea.
- Hei, Scottie…
  Apariția telefonică a acelei seri avea un aer paternalist. Protector.
Cum merge?
- E o poveste stranie, deci, merge straniu, Bertie…
- E cu gagici pițigăiate, ghici Bert.
- De unde știi?
- Pentru binele tău ar fi bine să fie, dacă vrei să ți-o public anul ăsta, râse Bert. Și să se lase lejer de la prima pagină.  Să mi-o ia în gură în mod criptic, așa cum descrii doar tu.
- Să te fut.
  Scott îl privea cu compasiune. Ce-ar fi să-i spună, hei, Bert, te privesc cu compasiune. Și să aștepte. Să nu explice nimic, doar să pună în frază punct, atât. Oare ar trebui să considere că Bert avea să priceapă ceva, sau…? Fuck, s-ar trezi cu urechile clămpănind de pumnii lui Bert prin telefon. Plini de multă compasiune.
- Vezi, termin-o până săptămâna viitoare.
- Da, o să-ți țin urechile în palme și-o să ți-o pun fericit în timp ce-ți transfer manuscrisul.        
- Mi-a zis Hem că scrie un căcat de poveste, una cu porcării mici, așa ca pentru tine.
- Hem poate să pună un elefant să cânte la trompetă în mijlocul unei lupte cu tauri și să facă o femeie să-și moaie ochii în batistă de pe margine, dar n-o să poată să scrie vreodată ceva ca pentru mine. Scriu urât pentru că ești tu urât, ești o pocitane, Bert, iar eu prefer pocitaniile.                
  Uneori oamenii te silesc să spui adevăruri căcăcioase și fermecătoare numai ca să se simtă ei puțin mai bine. Ciudat cum de pildă, nu te pot sili să spui “te iubesc” când iubești. Tot așa era și cu scrisul. O să-l lase-n pace, o să scrie ce voia el, își promise asta. Închise.
  Se gândi la sine ca la o persoană pe care eventual ar putea s-o admire, ca la cineva pe care-l întâlnise odată demult și pe care-l plăcuse. Un tip puternic, un erou. Un barosan. Un magnat al cinematografiei, asta avea să fie. Da, îl va chema Stahr. Și scrise despre asta.
(to be continued...)

vineri, 29 iulie 2016

Vis, 29 iulie, Craiova

  Mă culc spre dimineață după multă treabă pe care țineam s-o termin și nu mă mai așteptam să visez nimic la ora aia… În fine.
  La un țărm de mare un băiețel dă ture cu bicicleta. În vestibul (există unul, există chiar o ușă care dă spre acest spațiu cu plajă) pesoane feminine lucrătoare într-un serviciu de evidența populației (rezidual - am fost zilele trecute pe la ele în vizită, la serviciu, fostele mele colege) și-au luat obiceiul să depună fiecare câte un măr uriaș (ciudat ce mai seamănă cu dovlecii verzi, poate chiar sunt dovleci de culoarea asta, cu porțiuni lemnoase maronii în coajă). Fac lucrul ăsta ca să aibă în pauză ce ronțăi sau sub formă de bilet/cotizație ca să poată intra pe pistă cu bicicleta. Nu e nicio pistă de fapt, doar un traseu executat de fiecare cu bicicleta printre stânci, așa cum face acum și băiatul din imagine. Reușise niște ocoluri foarte îndrăznețe care se remunerează gras. El sau eu (nu mi-e clar, căci mă implic și eu fizic în visul ăsta) suntem chibițați de o voce din off sau vocea povestitorului, care e a Anielei (altă prietenă, dentistă, pe care am vizitat-o săptămâna asta la ea la serviciu) și care spune, mă încurajează: “Ce, credeai că n-o să reușești?” Cred că vorbește de looping-urile alea printre stânci.
Ies de acolo și altă dată, la altă sesiune cu bicicleta, îmi amintesc că îmi cumpărasem un măr verde să-l mănânc. Ei și, aducându-mi aminte și de protocolul cu merele din vestibul, o întreb pe colega mea care se nimerise pe acolo dacă să-l pun și pe al meu lângă alea. Da, ar fi drăguț, zice ea, dar să contezi totuși pe faptul că noi punem oricum toate câte un măr acolo, te-am putea scuti pe tine, nu ai obligații… Mă mai gândesc și la ce mere dovlecoase sunt acolo, al meu arată disproporționat, mult mai mic.
La începutul visului, pe platoul ăsta dintre stânci aterizase un avion de transport baban. Avea acum deschisă marea lui trapă și în burta barosană pot vedea de unde stau, adică din ușă, o piscină plină cu o apă verde-turcoaz tulburată de ăia care se bălăcesc acolo: un delfin, alt delfin, o balenă mai mică, un pui de crocodil, unul de rechin, își aruncă unii altora replici tembele și nu sunt deloc cuminți, mă prind că sunt scăpați din desene animate. Sunt scandalagii. Unul din ei face un salt negljent și văd cum piscina se apleacă într-o parte, pe urmă din ce în ce mai mult. Se răstoarnă și se rostogolește cu o singură rotire câțiva metri mai încoace, chiar în fața întrării în avion, pe plajă. Unul din ei zice na, vezi ce făcuși, nu te mai astâmperi. Ăla îi răspunde, nu știu ce-i răspunde, se încinge o ceartă de film cu italieni/comedie cu mafioți de Hollywood. În cală rămăsese multă apă vărsată, așa de multă că unii preferă să se întoarcă să înoate acolo. În timpu-ăsta ceva ca un bolovan foarte mare se apropie din spatele stâncilor prin/pe sub nisipul plajei și se proptește un minut de buza piscinei. Apoi se scutrură de nisip și își face vânt în apă ca să stropească pe toată lumea. El e alt defin scandalagiu pe care ăștia îl cunoșteau doar din auzite, azi îl întâlnesc și ei prima oară.

miercuri, 13 iulie 2016

Scottie și mașina de scris, 3


   Duminincă pe la prânz sună Bert. Scott bătea tare în taste și căuta să finalizeze povestirea cu cafeneaua.
- Hei, Scottie, îți amintești prânzul pe care l-am luat cu gașca atunci la Le Grand Vatel la Paris? Tu și cu mine, Hem, Lorraine, Wolfie…
   Îi părea bine că irlandezul era în toane bune. Îi părea bine și de ce auzea, de coincidența gândurilor. De fapt, ce i-o fi venit să-l caute duminica. Bănuia că o să afle în cele din urmă, băgă de seamă că Bertie avea chef de taină. Vorbiră cam jumătate de oră. Între timp Louise, care suise scările încurajată de vocea lui Scott povestind cine știe ce cuiva la telefon, băgă capul pe ușă și-l pofti la masă. Scott îi făcu semn să-l aștepte că vine și încheie cu Bert cel în toane bune. Care azi nu-l mai întrebase când îi trimite manuscrisul.
   Veni lângă birou. Privi pe fereastră în spate gazonul grădinii, apoi pomii hașurați de raze ca mătasea, apoi la ziua care se culcase pieziș peste toate astea. Se așeză la mașină și scrise. Despre nenumăratele mese greblate cu whiskey-ul acela măreț și recunoscător ca o catedrală în Montmartre, Tullamore Dew, despre Hem, despre prieteni și despre prietenie, despre multe nopți cărora le veneau în ajutor și mai multe pe urmă, despre diminețile prelungi și încercănate, despre aroma pe care o răspândea dincolo de marginile cupei lichidul scurs dintr-o sticlă de Veuve Cliquot, despre Veuve Cliquot, despre alte văduve. Despre bolurile în care înfloreau mogâldețe de icre de manciuria și ciorchini de caviar, despre pudra coaptă, rozalie, pe care o șoptea pe cerul gurii felia aburindă de pâine prăjită. Despre a fi beat și neputința de a fi altfel când ești tânăr iar Parisul te vrea. În timp ce patria te expatriază. Despre anii nebuni și despre cei pierduți.
   Se temea de schimbare. O voia în cazul altora, ba chiar o pretindea moral, dar se temea el însuși de ea. Ce i-ar putea aduce lui schimbarea? Și până la urmă, de ce? Privea uneori cerul în nopțile cu lună nouă și nota că toate stelele sunt la locul lor în tărie și asta-l liniștea. Toate bune, își zicea. Și voia să rămână în felul ăsta toate, numai pentru el. Era mulțumit. Și mai dădea pe gât o sticlă cu vin și încă una, sperând că lucrurile se vor solidifica așa, într-un prezent continuu în care el era tânăr, în ei toți toți erau cu el. Se simțea confortabil și amorțit. Ca într-un uter în care lichidul amiotic era vin și frenezie. Însă doar acolo să fie așa, acolo la el. Și scrise despre asta. Că va fi într-o zi oarecare ridicat din locul acesta și purtat în altul pe brațele gloriei de însuși demonul verde al amiezii, fără ca el să facă nimic. Iar femeia visurilor lui va veni și-l va culege simplu de acolo. Iar el nu va ridica un deget, n-o va ajuta cu nimic, nici pe ea nici pe alții. Mai scrise despre cum urca tiptil de-a lungul pereților camerei parfumul croassantelor scoase atunci din cuptor în patiseria din colț, dar dimineața răcoroasă era prea devreme, întotdeauna prea devreme, un timp în care lucrurile rămâneau fără să se mai întoarcă. Prea fragede. Și despre cât suntem de fragili.
Melanolice, degetele băteau, degetele fredonau și rupeau bucăți de cocă. Remington-ul negru păcură era un toaster strălucitor, era un tartor al toasterelor, scrâșnind și murmurând în timp ce cocea cuvinte, șiruri de cuvinte crocante, pudrate, învelite cu unt sau cu miezul de pandișpan. Deodată, cuvintele se rumeniră. Se ridicară din tăvile ca neaua, acolo unde le le rânduise mașina de gătit, o luară în cercuri deșirate în sus și năvăliră pe fereastră afară. Stătură agățate o vreme de ramurile teiului, bătură din palmele lor de făină, dansară cu piciorușele lor step și charleston. Refuzau să se frângă. Dar aroma, aroma luase în primire grădina, aroma lor de miez de soare copt bătu peste obraji strugurii din vie care se sparseră, fermentară pe loc și se scurseră în sticle, apoi pulsând, aroma nouă a vinului luă cu asalt palatul gurii unui tip care ridicase revolverul, care voia mai mult. Îi injectă în orbite ceasul de ceață al amiezii, iar el mai înghiți o viață. De încă una mai avea nevoie.
   Afară, apa se scurgea caldă în jgheab din robinetul grădinii, la fel și lumina. Louise dădu iar fuga la etajul de deasupra, aburul mâncărurilor udate cu vin din cel care secase imperii o ridică singură ca un lift. Îl găsi pe Scott în aceeași postură ca deunăzi, vârful arătătorului se blocase în spasmul acelei crize pe tasta s și o bătea în neștire preț de paisprezece rânduri. Îi luă blând capul în brațe, apoi mâinile, îi frecă palmele, bietul de el, precis a amorțit.
- Louise, șopti ușurel, e gata masa?
Dacă nu i-ar fi tremurat degetele în așa hal, ar fi zis că-i sfârâiau. Îl ustura și tâmpla, pesemne locul unde se sprijinise cu capul de birou.
(to be continued)

duminică, 10 iulie 2016

Vise, 10 iulie, București

  “When you're in love with Amy/Amy is in love with you”, transcriu eu în vis în timp ce le cânt, niște versuri dintr-un șlagăr al lui Dean Martin (sigur, versurile sunt altfel, dar eu așa le “aud”). Îmi venise în cap cântecul atunci când îmi luasem caietul ca să-mi transcriu visul cu Amy pe care-l visasem ceva mai devreme, repede, până nu-l uit. Dar tocmai când voiam să scriu visul cu Amy, ridic ochii și, pe ecranul televizorului din fața patului - sunt deodată în dormitorul copilăriei - începuse un film alb-negru pe care, în timp ce privesc, îl asociez cu “Vacanță la Roma”. Pe când mă zgâiam în caiet, văzusem cu coada ochiului niște litere foarte cinematografic scrise pe ceva ce părea un generic, albe pe fond negru, anunțau regia unui anume William Whyler White. Apoi îmi băgasem nasul în caiet ca să scriu visul, ca, după trei minute, să mă uit iar. Hai să verific dacă e "Vacanță la Roma", și aștept câteva cadre. Da, ăsta pare să fie. Aceste cadre sunt: o tipă - care în film joacă rolul guvernantei (aici e foarte tânără, o recunosc pe actriță pe care se pare că o văzusem de curând, mult mai vârstnică), iese bezmetică din casă  -un căsoi- căci o pierduse pe ea, pe Audrey, și pleacă în urmărire (ce urmărește nu știu, de vreme ce ea zice c-o pierduse). După doică fuge un individ tânăr, negricios, cu față de indian și cu înclinații melodioase, ca oricare indian dintr-un musicall, un fel de băiat în casă, bun și generos. Acum ei doi sunt pe capota unui autobuz, ba nu, pe o trăsură, pe coviltirul ei. În timp ce trăsura aleargă, ei cântă. El sare pe trotuar, ea îl urmează. Continuă la braț și încheie cântarea în ușa muzeului. În muzeu se face că dispăruse Audrey. Parcă o văd, seara (acum e către dimineață) cum se furișează ea pe o ferestruică aici, în penumbra pereților joși ai încăperii, penumbră obținută dintr-un bec instalat artistic (adică un reflector) afară, în platoul de filmare, el aruncă raze limitate și obține un efect de mister eficient pe trupul lui Audrey… Deci, doica îl roagă pe cel pe care-l găsește în spatele ușii, pe custodele muzeului s-o ajute. Îi spune că a găsit în odaia prințesei o cheie și că e sigură că e de la una din ușile de acces în muzeu, numai că Audrey, în grabă, pare c-o uitase. Custodele scoate un vârf de cuțit (oare de ce nu ia cheia de la doica?), îl meșterește în broască, ușa se deschide cu un clic, iar acuma spune că s-a folosit așa de mult cheia aia până s-a uzat broasca (aha!). Nu știu de ce spune el așa, pentru că acel clic mi-a plăcut la nebunie, sunetul e unul proaspăt, fresh, de yală tânără.
Înauntru, o podea ca un platou cu denivelări intenționate pe modelul deal-vale, deal-vale, peste care fusese aplicat un strat de mozaic verzui. Totul vrea să închipuie că muzeul e un muzeu de egiptologie. La un moment dat, în spate, funcționare drăguțe cu fuste scurte, cloș, funcționare ale muzeului, pătrund în încăpere pe ușa principală, ca o boare a dimineții de afară cu soare etern, soare de cinema (Ah, deci e deja dimineață, fetele vin la serviciu! Ce repede a trecut timpul. Sunt sigură că totul începuse undeva în toiul nopții când doica pornise în urmărire).
În dreapta unghiului subiectiv al obiectivului (pot să zic în dreapta mea, că e tot aia, eu sunt cea care privește la film) e o statuie în bronz a unui tip îmbrăcat în civil, haine de stradă, orășenești din bronz. Mă întorc după ce făcusem câțiva pași în față - sau aparatul de filmat se întoarce și ia în cadru complet statuia. Unghiul subiectiv se fixează pe plan-detaliu și observ că cineva scrisese deasupra șoldului statuii: “Răutatea ei l-a făcut să nu se piardă. Cu cealaltă, cea drăguță, devenise lunar” .
Haha… Sunt convinsă că Audrey mâzgălise. În loc să-i deseneze mustăți, mă gândesc. Dau să urc scările din laterala statuii și mă trezesc.
După ce mă trezesc, transcriu și visul cu Amy. Nimic interesant, decât doar că mi-am amintit în somn de colegele mele de la “buletine” și de o fată de acolo pe care o cheamă Amy, Amelica. Plus niște felii de pizza, pe una din ele bucătăreasa turnase un topping de frișcă și mult zahăr, n-am înțeles-o pe asta…


sâmbătă, 9 iulie 2016

Scottie și mașina de scris, 2


- Ești praf, zisese el. Praf de stele, adăugase cu genele sfioase, convingător, cald.
- Da, și în plus, am un corp atât de drăguț, râsese ea.
- Tu îți dai seama ce fericit sunt, o luă el în brațe. Cu tine aici și cu toată viața asta.
- Sper că mai e loc să fiu și eu fericită în toată fericirea asta, nu-i așa? se alintă ea.
- O să te doară…
   
Observă că se comporta el însuși ca o domnișoară, mulțumindu-se cu ce se nimerea sau cu ce-i pica. Că se adâncise cinic într-un gol alunecos, grăsos care devenise inima lui. Ce rămăsese deasupra era ridicat și măturat de curenții de aer. Ridica și el din umeri și zicea simplu că așa e viața, soarta, etc. Dar fix ca o domnișoară de la școala centrală de fete care începuse să citească vreun autor fancy ca să-și dea ochii peste cap că iată, aflase taina lumii albastre în care trăia. Observă că eroinele din cărțile scrise de el erau mult mai puternice. Mai brave. Acționiste. Și scrise despre asta.
   Observă că atunci când lucrurile ajung la inimă devin deodată foarte ascuțite, niște chestii lucioase de tăiat, împuns, străpuns, de parcă inima era un strugure copt care trebuia musai smuls de acolo și îndepărtat, stors și macerat. Dar el știa despre inima lui că era doar un porc care se îngrășase peste măsură și poate de aceea o voia înjunghiată. Și atunci, cine avea dreptate, el sau ea? Dar el știa din experiență că toată lumea are dreptate. Și scrise despre asta. Scrise despre cât de greu era să-ți găsești un țel și despre cât de greu să-l părăsești, apoi să-ți găsești altul. Despre ape și despre munți. Despre bolovani. Și despre cât suntem de fragili.
   Se dezlănțuise. Apăsa tastele în transă. Remington-ul negru-păcură șuiera ca un sfânt care boteza cu foc, predicând peste o congregație de sonde.
   Louise auzea și vedea doar dezastrul de afară. În numai câteva minute, dimineața de miere ajunsese o vipie în care fulgerele trăsneau, tunetele ardeau, pomii își rupeau singuri crengile și plecau în pribegie și în valea plângerii, frunzele erau pulbere de rugină, cerul cădea pe om iar omul devenea maimuță, armate de ierburi se mestecau cu pământul rupt dintr-o bucată de cer care odată îl ocrotise.
La câteva mile, pe Mississipppi, o barjă se răsturnase și ardea, nu se știe cum, sub ploaia subită care se prăvălea neîncetat. Un om își pierduse viața. Un altul o câștigase pe a lui. Acum o voia și pe asta pe care-o găsise de la ăla care o pierduse. Le voia pe amândouă. Altul renunțase la tot și scosese revolverul. Voia o mână de vieți. Îi mai trebuiau două.
   Louise se repezi la etaj. Intră buzna în biroul nemaipomenit de întunecat dintr-o dată, nu mai bătu la nicio ușă. Avea o bănuială. Îl găsi pe Scott dormind, cu brațele păvălite peste mașina de scris. Pumnul îi alunecase peste tasta z și nu înțelegea prin ce minune bătea în continuu litera de mai mult de zece rânduri. Îi îndepărtă cu blândețe mâna; pe loc atunci, pâlnia de foc a cerului încetă să mai aspire.
- Ce-i, Louise, se dezmetici Scott. Își trosni mâinile cu degete așa de lungi și de puternice.
- Ați adormit, zâmbi ea.
- Ei, am adormit… Am adormit??? Dar uite, am scris douăzeci de pagini. Nu mă feliciți?
(to be continued)