duminică, 7 mai 2017

Vise, 4 mai, Craiova

   Merg cu trenul vreo două stații. Urc pe un deal. Știu că am de luat trenul înapoi spre Craiova. În aceeași zi, zi splendidă, astăzi. Soare peste tot, dealul înverzit, călduț, tufe de flori, ce bine e, etc. În vale, trece un tren în sens invers de cum venisem - adică acum trece de la dreapta spre stânga punctului în care sunt. Cobor aproape în fugă. Dacă ăsta e trenul meu? Așa repede a venit înapoi? Totuși, parcă-am zărit niște vagoane de marfă. În cazul ăsta, trag nădejde că n-o fi totuși ăla al meu. În stație, unde ajung aproape imediat, câțiva oameni, îmbrăcați în cămăși ca oltenii la târg. O funcționară CFR îmi explică ceva despre cum voi ajunge înapoi în Craiova cu trenul, probabil cel care urmează să intre în curând în gară.
   Multe camere ale unei case. În fiecare e cineva. Stau de vorbă cu A. El se duce în altă cameră unde desigur, stă de vorbă cu altcineva; pe rând apoi, cu ceilalți locuitori ai casei. Dana se pregătește de plecare, eu aș vrea pân’la baie, Dana vrea și ea tot acolo ca să se schimbe de hainele în care a făcut curat și să-și facă duș. Cam aiurea-n tramvai visul ăsta pân’aici. Deodată am senzația că mâncasem niște rodie ori un fruct semințos pentru că îmi rămăseseră pe limbă câteva bobițe de gelatină. Scot între buze unul, îl iau între degete și-l arunc pe jos. Atinge podeaua și de-acolo se ridică un fluture. Mare, cu aripile pline de culori. Apuc cu degetele alt bobuleț, îl scot dintre dinți, îl arunc pe jos, pocnește ca o petardă minusculă - cum erau odată “capsele”-  și se transformă în fluture. Zboară mare, cu aripi lungi, pline de desene pictate. Și altul, și altul, le iau pe rând de pe limbă, le lovesc de pământ, și alți fluturi, și alții. Fac cam de-un stol, zboară pe-acolo, aproape ating pământul cu burticile și foșnesc ca-n poiana minunată. Toți sunt plini de culori, fiecare aripă o bucurie…

miercuri, 19 aprilie 2017

Vis, 19 aprilie, Craiova


   Un spațiu întins fragmentat de camere, un apartament. Peste care tronează un personaj în genul lui Maggie Smith. Stau vag într-una din camere unde sunt servită cu un sistem complicat de cești de ceai. Pare că studiez ceva literatură, mai ales scrierile unei doamne de care Maggie Smith aceasta nu e străină. Cum spuneam, îmi aduce o tavă de ceai. Comentăm, povestim despre felul cum doamna, un caracter misterios, așezase patul în camera unde sunt - e cumva lângă perete, dar mare, primitor, apoi despre filozofia ei despre bărbați (what a fuck, what’s the philosophy you need?). Se face că urc scările, acolo, pe casa scării pusesem ibricul din care turnasem într-o cană burtoasă, unde ceaiul rămăsese provizoriu înainte de a fi turnat porționat într-o ceașcă finală, din porțelan, dantelată, drăguță. Pe care o să mi-o car în pat și-o să continui lectura acelui studiu scris de doamna aia, englezoaică bănuiesc. (Sistemul de camere aduce cu apartamentul în care stau în perioada asta, cel de la gară, casa copilăriei).

luni, 3 aprilie 2017

Vis 3 aprilie, 2017, București

   Drum lung cu mama (Mira), pare că vrem să facem o călătorie de la Craiova la Carpen, dar multe priveliști noi apar. Uite casa asta, trecem acum prin dreptul ei (n-am văzut-o în real în viața mea, însă în vis o privesc cu plăcere ca și când uneori aș veni pe-aici pe drum). E uriașă, inițial a avut rol de rezidență, de manoir, de vilă de protocol. E albă ca o prăjitură din zahăr, chiar imaculată. Prin fațada ei și prin laterale trece un perete de sticlă fumurie cât să nu poți vedea ce-i înăuntru, și e ca și cum ar închide în sticla asta un fel de verandă, sau pur și simplu peronul inițial, acum acoperit și transformat într-o anticameră ferită vederii. Uimitoare construcție. Ridic ochii, sus la primul etaj, pe colț văd prin ferestre câteva mese rotunde acoperite fiecare de țesături verzui cu fir strălucitor, cât să- mi dau seama că proprietarii au făcut din ea restaurant și săli de mese pentru evenimente. Îi dau ocol cu privirea, căci drumul din față unde suntem noi ocolește generos și prin laterala ei stângă și, cum e singură în tot câmpul, o pot vedea. Peretele stâng mărginește o terasă joasă ce odată demult se dorise a fi împrejmuită de un gărduț decorativ. Lucrările de finisare se opriseră cândva în imemorial și gărduțul din fier ruginise, iar acum oferă trecătorilor o imagine jalnică de casă țigănească neterminată, cu cărămizile din zidările rânjind descoperite la lumina zilei ca niște măsele fără gingii. Combinație scârnavă de lux@mizerie.
Mai departe, pe drum apare o porțiune de pietriș. Începe să ningă. Alb metalic, înghețat, în aer și pe jos. Drumul se prelungește într-un podeț de lemn, unul din podurile alea suspendate cum erau odată ca să treci Amaradia pe la Melinești. Dar ăsta, ăsta e din alea croit pentru Indiana Jones. Mama trece fără frică, apoi mă lasă pe mine în față. Stinghia de lemn pe care pășește e îngustă și, deodată, se face că se coboară la un etaj inferior, croit din scheletul ăsta de lemn maroniu putrezit. Ne pierdem echilibrul amândouă, nu cădem. Aici la subsol e anticamera unei autobaze ce ține de vechiul, fostul complex industrial din fața noastră prin care va trebui să trecem ca să avansăm în călătorie către Carpen. Aici în cămăruța asta cu pereți murdari de igrasie, câțiva oameni ne prezintă niște schițe pe care cu răbdare le vom parcurge și le vom semna. Mă deranjează un pic, pentru că mă opresc un timp din drum, chiar dacă un timp scurt. Ne vorbesc ceva…

duminică, 19 februarie 2017

Vis, 19 februarie, București

 
   Suntem două fete, ea e blondă, cam de seama mea, e tânără, luminoasă, fețișoară albă, obraji rotunzi, foarte frumoasă (poate că seamănă cu Alina H., dar asocierea o fac doar acum, la trezire, deci nu e vorba despre ea). O plac, o plac mult, parcă e eu, îmi spun, dacă ar fi bărbat pe el l-aș alege. Acum mergem cu trenul. Și deodată suntem trei, noi două și-o fată cu părul șaten cu care pornesc la braț înainte, pe una din aleile parcului formdabil de mare în care ne aflăm. Fata blondă rămâne puțin în urmă pentru că e gânditoare și își dă răgaz, meditând, dar am siguranța că se ține mereu undeva în spatele meu, fără griji continui discuția încinsă cu șatena. Vorbim mult, îi explic că ăsta e parcul meu (da, într-un fel seamănă cu parcul Romanescu - ori, pornind de la el, visul generează o geografie onirică explozivă, un loc de șapte-opt ori mai mare decât parcul real. Totuși, în vis recunosc câte ceva din parcul original). Uite, îi zic, asta e o porțiune pe care o s-o recunoști în curând (deci, folosesc literal cuvântul ăsta “recunoști”). Îi povestesc lungile mele plimbări pe-aici și tot ce mă leagă de parcul ăsta. Dar mă uit în spate și fata blondă, cea dragă, nu mai e. Unde-i? Ne întoarcem. Poate s-a așezat undeva. O căutăm într-o scorbură, o scorbură care se prelungește cu alte locuințe slab luminate de câte un bec chior deasupra, știm că ar fi putut intra, s-ar odihni. E zona asta, zona podului cu brațe de piatră care imită tulpinile de pomi, din partea dreaptă a lacului din parcul Romanescu, dar mult modificată oniric. Căutăm, căutăm, ne strecurăm. Și ea nu e. Dăm peste un bărbat, un bărbat care nu-mi place, e întunecos, e greu ca prezență, are umbră sau poate a făcut ceva rău de curând și poartă asta. Încep să bănuiesc că el are legătură cu dispariția ei. Dacă a ascuns-o, dacă o ține acolo legată? Unde e?
   Azi noapte înainte s-adorm, mă gândeam la spațiul gol din urma bradului pe care l-am desfăcut abia ieri, la spațiul ăsta gol de care mă tot lovesc.
Poate că visul e despre asta, despre spațiul gol de care mă tot lovesc.





joi, 26 ianuarie 2017

Vis de după-amiază, 25 ianuarie, București

   Mă gândesc ce mișto ar fi să existe pe youtube, și eu să-l găsesc, un videoclip-comedie-desen animat… Ca în vise, găsesc exact ce vreau - sau ceea ce-mi imaginez că vreau în timp ce caut frunzărind youtube-le, practic ce caut și ce găsesc e fix același lucru și se generează instant, și imediat îl pun pe facebook. Da, e ceva de tot râsul - pentru că e mișto -  un motan care parodiază un anumit anotimp, îl reprezintă. Reprezintă vara plus vacanța, are niște ochelari fumurii de soare, e caraghios și e dulce. Îl însoțește în cuplet o pisică șuie și foarte elastică&elegantă - ca orice pisică, și care în film simbolizează iarna. E o pisică aristocrată. Ea suie niște trepte cu grație, le coboară tot pe alea din capriciu, se alintă, își face de cap, banditul o privește, e topit. Dar de topit se topește ea, deodată; zăpada care e de fapt șuia devine subit o băltuță sticloasă. Pentru că îi venise vremea, afară e primăvară, ba nu, e direct vară, ea e acum ochiul de baltă în care se oglindește prostul ăsta ca într-o piscină, cu un cocktail lângă urechi, în timp ce chirăie o piesă rock și dă din cur.

marți, 17 ianuarie 2017

Vise, 17 ianuarie, București

Flash-uri dintr-un vis mai mare. Mă trezesc des din cauza tusei, ațipesc și visul se continuă. Legat, mozaicul ar arăta cam așa:
E o planetă rurală, cam cum e comuna Carpen, județ Dolj, vara, plină de praf și rudimentară. Ori poate doar simplă, simplă până la plăcută, pentru că nu-ți dă bătăi de cap și măsuri de prevedere. Cred că sunt detașată aici într-un fel de vacanță lucrativă: asist, într-un spațiu vast, gen palatul sporturilor sau opera din Sydney, la lucrările unei comisii care astăzi, în prima zi, sunt doar de recunoaștere, de discuții libere între noi. E pe final. Ziua, și ea pe final. Încet, soarele trece spre asfințit prin dreptul unor inele care ar fi inelele olimpice dacă ar fi chiar inele, dar nu sunt, sunt niște linii șifonate, contorsionate închise, mari, în număr mai mare de cinci, deh, or fi mai multe continente sau oamenii de aici fac pur și simplu lucrurile în felul lor. Sau soarele ăsta modifică aspectul liniar.
Totul e nostim, oamenii - naivi, lucrările se prelungesc puțin din cauza glumelor inocente pe care și le aruncă continuat de la unul la altul. Acum, gata, suntem liberi, ies cu Anca V. - colega mea de școală, liceu, facultate (ah, am uitat s-o sun de Sf. Ion!), aici totul e în regim de tabără în aer liber. Baia împreună cu toaletele sunt în spatele unor rogojini, dar ușa prezintă musai o cheie pe care Anca mi-o încredințează ca pe ochii din cap. Poate că mă repet, dar aici oamenii sunt simpli și e obligatoriu să le fie puternic menajate scrupulele. În primul rând, toți bărbații sunt șoferi sau muncitori zilieri, iar femeile nu pot fi altceva - pentru că ar fi de neconceput - decât supraveghetoare ori cel mult muncitoare în fabrică. De aceea să ne baricadăm în baie ca să nu fim văzute când ne spălăm e o obligație. O ajut pe Anca să iasă din încăperea de rogojini, o încuiem, ies pe un câmp prăfos în pantă, o coastă mărginită de iarbă uscată, după ce trec de liziera unor copaci, soarele  e încă sus dar e dulce, scapătă… Privesc cum coboară coasta, încet de tot, în ralanti un camion, merge, merge, se apleacă pe o parte la fel de încet și în ralanti, până când atinge pământul și se oprește în praf. Mă apropii. Omul coboară, înjură moderat, e asudat și murdar , socotește puțin, începe să deșurubeze motorul și o bujie tacticos, vorbind cu sine. Mă vede coborînd drumul, se miră și acum vorbim. Mă întreabă dacă sunt supravegehetoare ceva pe acolo, că nu m-a mai văzut, nu, nu sunt supraveghetoare, sunt cu tabăra aceea a comisiei, particip la lucrări, sunt detașată - dacă știe el… Cum detașată? Așa, detașată; de pe planeta vecină. Nu pare să știe el destule lucruri, dar mă aprobă neîncetat. Privim camionul. Îl admir în gând câtă răbdare are cu asemenea prostii de mașini.
   Mai e ceva. Pe la mijlocul nopții, înainte de “mozaic”… Aproape un vis de avertizare. Visam la întâmplare flash-uri amestecate. Mesajul e de e deveni conștientă că mă trezesc în vis în același spațiu și timp, același loc. Ca într-o realitate paralelă, continuată.

duminică, 15 ianuarie 2017

CORIANTHE, 20, Alte detalii tehnice...

      O lăcustă mică se prinse de nasul lui Steve. O goni. Îl gâdila. Vietatea o porni spre ceea ce nu se vede de departe... Avusese grijă să prindă nasul cu câteva linii străvezii, așa că tânărul muzician se ridică pe negândite și porni spre ceea ce nu se vede de departe.
Fata și DallE se luară după el. Așa ajunseră, pe negândite, lângă Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu.
- De ce Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu are formă de ochi?,observă Juli pe cale intuitivă.
- Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, cu forma și conținutul ei de ochi, privește astfel mai ușor luna Astarhe, soarele și Ceea ce este mai pre-sus de ele. După cum știi deja, chiar și ea reflectă exact ceea ce vede. Mai întâi, se uită cu luare aminte la aceștia, apoi pornește preparativele pentru următorea recoltă de pești din ochiul ei. Peștii înoată ce înoată în Marea Alexandrină de Ametist Ușor Trandafiriu, dar în cele din urmă alunecă prin sistemul alexandrin de priză directă, fix în inima pământeanului luat la mișto pentru viziunile sale gotic flamboaiante cu pești, în genul lui George Grigorescu. Dar mai sunt și alții...
- De ce Alexandrină?
- De la Alexander von Humboldt care s-a uitat prea mult la ea. În final, și marea s-a uitat la el.
Juli descoperi, pe malul ochiului, în depărtare, un om cu aspect ușor obosit. Stătea pe margine plimbîndu-se, dar mai ales căuta în jos printre micile valuri de pe coastă și, în general, se ducea venind.
- Ia te uită, un om aici!? Cine e?
- E Eminescu... Într-o dimineață de vară, un tânăr a scris în teza lui de bacalaureat la limba și literatura română, cu o siguranță uimitoare: "Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest, nu știm ce meserie avea". Remarcabil. Replica asta o să facă istorie, ai să vezi.
Ei, și așa s-a trezit Eminescu, pescuitor de perle pe Corianthe. Te rog să transmiți copilului când îl întâlnești, că s-a aflat ce meserie practică Eminescu în rest...
Adevărat îți spun, știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine. Istoria băiatului e ilustrarea exactă a acestei zicale, foarte populară la noi pe Trafalmadore.
- Știi cine ești abia când cineva are nevoie de tine...
- Da. Cum crezi că m-am ales eu cu cele două perechi de penițe arămii?
Nu, nu m-am născut cu ele. Stăteam într-o zi de veghe pe Corianthe, ai mei mă trimiseseră într-o misiune de recunoaștere, prospecții geologice, în fine, aveam de făcut o mulțime de chestii. Pe atunci picioarele îmi erau erau nesfârșite. De asta conaționalii mei mă puneau să le fac diverse servicii ce presupun ubicuitatea. Oh, crede-mă, era desul de obositor. Așa că m-am așezat cam cinci minute terestre pe gânduri, pe ce altceva puteam să m-așez? Deodată, mă pomenesc că-mi cresc
la capătul picioarelor care nu mi se terminau nicăieri, niște minunății de culoare arămie, un fel de scântei.
Atunci am știut prima oară că vei avea nevoie de mine. Și că într-o zi vei scrie o carte. Că îmi vei cere să te ajut. Te-ai gândit. Deci, m-ai gândit. În plus, m-am ales și cu o meserie frumoasă pe Trafalmadore... Așa merg lucrurile.
Dar, mai ales, adăugă, am aflat că dacă dorești să călătorești în infinit, nu poți să pornești de nicăieri. Îți trebuie un început. Sau niște rădăcini. E singurul "trebuie"care funcționează în Univers. Restul nu au nici o importanță. Dacă nu ar fi acest singur "trebuie" valabil în Univers, cuvântul ar merita să fie trimis în ‘recicle bin’.