duminică, 23 iulie 2017

Vis, 23 iulie, Craiova

   M. explică punctual niște pași pe care ea îi făcuse de-a lungul turnării unui filmuleț (o reclamă), e o rutină de lucru mai mult, ceea ce explică ea. Locul unde mă văd în vis împreună cu M. pentru “simularea” asta e la Carpen “către cursă”, prin drreptul locului unde odată locuia Profira. - Sau eu sunt cea care explică/simulează pas cu pas rutina aceea și spun cum că, uite, seamănă cu aceea a M. (în vis apare un mod subtil de a-mi asuma ceva/o situație prin asta, că fac chiar eu ceea ce mi se prezintă ca fiind făcut de către altcineva).
Alt vis cu A. care-mi explică (iar explică!) pe un ecran pe care se derulează ceva ca un desen animat sau ca o hartă animată a unei insule; despre cum să pătrund în această insulă, despre posibilități și improbabilități. E invaziv, intruziv, mă simt atacată și expusă, dar nu grav, nu… Adică sunt cumva asediată de corpus-ul lui emoțional care nu știe să intre decât cu bocancii. Dar pentru că nu sunt o persoană ostilă emoțional, nu mă opun, dar… Dar de data asta cred că sunt asertivă - asta o însemna bunăoară să fii asertiv: adică îi spun cu blândețe dar ferm că am o stare emotivă fragilă, că imediat ce a murit tatat am resimțit-o astfel și că sunt în continuare așa o vreme, că-i normal așa… Cu alte cuvinte, am cerut să fiu menajată. Pare că înțelege.
Privesc împreună cu mama (Mira) harta asta și sunt în stare să-i expun câteva lucruri. Înțelege și ea. E stuf acolo, e și apă, așa cred că e, cel puțin… Plus niște subtilități. Care știu că există, dar nu le pătrund. Ne vine să ne așezăm la o masă mai încolo, în spate, pentru că e un restaurant alături. O masă la fereastra unui geamlîc. Acolo vorbim, la masa aceea de la care tocmai se rdicaseră alții, tot din grupul nostru, de-ai noștri, se ridicaseră și poate că se întorc înapoi ca să continue prânzul. Acolo îi vorbesc ei de hărți. Și mai apare în discuție un vacuum-cleaner, un aspirator. O doamnă - cea care ne servește - ne explică și ea cum e cu el, cum se manevrează, sunt niște detalii tehnice, și de unde să-l cumpăr. Atmosferă luminoasă, însă foarte multă informație, detalii, fragmente de discuție care planează în jurul capului meu, lucruri pe care să le învăț ca să-mi fie familiare și care încă nu sunt, al căror sens, al căror plan general îmi scapă. Pe moment.

luni, 10 iulie 2017

Vis, 10 iulie, București

  Într-o cameră care seamănă mult cu sufrgeria de la Craiova (casa copilăriei), poate chiar este, sau e replica ei onirică. Tot felul de lucruri vechi sau mai degrabă art-deco: un radio, un bibelou de sticlă roz "încețoșată", sablată, reprezentând două trupuri îmbrățișate... O cameră frumoasă, așa aș numi-o. Are patina vremii și culoarea arh. Gabriel, arămie. Urmează să plec într-o călătorie, nu lungă, poate chiar până la Carpen unde se pregătește ceva. Haine, bluze pe care trebuie să le iau, puse vraf deoparte, miros a curat și-a levănțică. Pe măsură ce orele înaintează - încet - fiecare din casă își vede de treburile de făcut dimineața. De exemplu, cineva care seamănă cu Costi (un prieten de demult, din "vechea gașcă"), altfel decât Costi de demult, o variantă al lui îmbunătățită, ajuns bine: e redactor, chiar director al unui post radio, are prestanță, greutate, strălucire și își face de lucru în camera asta retro, de unde se pregătește să citească în direct, de la un microfon ascuns în biroul art- deco, în lumina art-deco, din fața rechizitelor așezate acolo art-deco, un comunicat de importanță crucială - în genul ăluia "peste câteva momente vom transmite un comunicat foarte important pentru țară...". Are discursul scris pe o foiță în genul celor pe care curge un cod morse, poate astfel va fi transmis și discursul... Pentru că eu, din fața biroului nu-l aud și tare aș vrea. Hai, nu te găbești, îmi zice mie. Am puțină treabă îi răspund. Știi, spune, am visat ceva mișto, să-ți povestesc... De ce nu-ți scrii tu visele, îl întrerup eu, ar rămâne undeva scrise iar tu ți-ai descărca memoria de amintiri abuzive. Ah, n-am timp, nu-mi permit să-l pierd. Fă-ți, zic, e un câștig, nu o pierdere...
... Acum chiar că mă grăbesc, pentru că trebuie să cobor să plec, poate chiar cu mașina - iar hainele pe care am să le iau cu mine nici măcar nu le-am ales, iar Maria îmi propune tot felul de variante ciudate. Uite, zice, ia-ți bluzica asta (o bluză într-adevăr frumoasă, de-un albastru electric). Maria, zic, e luna iunie aproape iulie, ce să fac cu bluză de melană pe mine, că mor de cald... Ea umblă cu câteva haine de-ale mele împăturite sub braț - ceva alb strălucitor și încă câteva chestii - în timp ce trebăluiește prin bucătărie. În timp ce mă țin după ea să mi le dea, căci nu-și dă seama că le luase și le poartă așa, cu ea.
Cobor. Afară, în fața Stomatologiei de e Calea București e grupul meu de fete de la cursul de dans contemporan, niște drăguțe, merg și ele cu mine. Cumva din una în alta, mă pregătesc să merg cu mama (Mira) la întâlnirea prețioasă cu niște persoane interlope. În sensul că acest bărbat pe care urmează să-l vedem face parte din marea clasă rafinată a unei mafii locale și dă o sindrofie. Nu înțeleg de ce-mi ia așa de mult să mă pregătesc, sunt încă în mașina care ne-a adus la locul cu pricina - un restaurant sau o cofetărie elegantă, albă - și tot mai stau să-mi aplic în oglindă o pudră albă pe față și pe păr și pe tâmple, mai mult un praf alb. Încât mama, nerăbdătoare, face gestul inelegant și lipsit de stil să mă strige de la masa unde deja fusese invitată să se așeze: Haide Iulia, ce stai atât de mult să te pregătești - de parcă aș fi un copil de 12 ani pe care te simți obligat să-l scuzi musafirilor. Cobor din mașină și iată, sunt în pragul unei construcții bizare mai degrabă, albă, cubică, cu scări pătrate înscrise în acest cub. Copiii trebuie să stea acolo, spune personajul interlop - și el îmbrăcat în alb, spoit cu alb pe la tâmple - și-mi arată un loc sus în vârful celor două trepte, în stânga intrării, ca și cum (acum, când scriu îmi dau seama) ar fi treptele unui mausoleu, o ciudățenie din aia care se află prin cimitire, ca o casă. Urc și stau pe o banchetă simplă săpată fix în piatra albă a ultimei trepte. Lângă mine mai sunt două doamne, una are mâna răsturnată peste locul unde o să mă așez, îi iau brațul și i-l pun în poală, doama îmi înțelege umorul, are chiar reacția potrivită, adică-mi face loc să stau, pare de treabă. Privesc ușor în jos la mesele acoperite cu un baldachin din pânză ușoară, albă, unde tronează personajul, unde s-a așezat și mama. Mai e o vitrină frigorifică în față, dar tot pe partea cu treptele, adică alături de locul meu. Mă apropii de ea, raftul de sus e plin cu prăjituri cu foi, cu straturi cafenii și gri de ciocolată, ness... În spatele lor și al vitrinei e amprenta lui Ș. sau nu știu cum să-i zic, premoniția, senzația că e el acolo, în adîncimea salonului, sau că urmează să apară, sau așa ceva...

P.S. Azi către seară am vizitat, absolut din întâmplare (treceam prin fața ei și-am intrat), Casa oamenilor de știință, fosta casă Assan din buricul Bucureștiului (Romană). Muoaaamă... (cine a fost pe-acolo knows what i mean).  Deci, să zicem că prima parte a visului, cu exhibiția art-deco s-ar putea explica așa. Și de aceea cred că mental scanez cam pe o rază de 12 ore în avans, de aci efectul de "premoniție"...

duminică, 9 iulie 2017

Vis, 9 iulie, București

   Într-o foarte mare sală de clasă vin, pe rând, oameni invitați să cânte la instrumente. Partituri... Pesemne sunt muzicieni, dar perspectiva mea e că mă prind cumva treptat de asta. Ca și când aș fi o fetiță dornică să învețe chestii și cunoașterea se deschide pas cu pas ca și cum s-ar ridica, încet, o cortină. Și altă serie de instrumentiști pășește înăuntru... Între ei, o tipă stilată. Remarcabilă, sau eu o remarc, pe loc. Nu-mi dau seama de ce, ea cântă în rând cu ceilalți și la fel de bine ca ei. Într-o pauză foarte scurtă vorbește cu mine pe teme varii; cred că e genul de conversație intuitivă, deci care se petrece repede, căci spațiul dintre două piese e scurt, nu e timp. Vine vorba despre Eine Kleine Nachtmusik - tocmai cântaseră Mozart, dar nu asta - și, din una în alta, spune ceva despre piese muzicale care instalează o temă de câteva note, iar notele astea, revenind ca orice temă, fac din ele bijuterii în inima altor bijuterii. Și dă ca exemplu Eine Kleine...
Vine vestea că următorul grup de instrumentiști întârzie, că cei de față vor rămâne mai mult... Eu sunt încântată, ceilați din sală, nu prea. Pe unii îi apucase căscatul. Fapt pe care-l ignor, mă concentrez pe muzică. Apoi apar niște prăjiturele din alea pe care le numim Lica, mănânc, mănâncă și fata, uite pe asta obișnuia s-o facă și mama, zic eu, e din foi Lica și-un strat de zahăr ars... Mai mâncăm câteva, sunt din ce în ce mai subțiri, până la străvezii, parcă li s-ar fi tasat straturile. Ei cântă între timp. Și vine și vestea că cei care urmau la rând - seria cealaltă - au sosit. Câteva aplauze în clasă, unii cam exagerează, ce bine că e timpul să plecați, haideți... Spre uimirea mea, fata care-mi plăcuse are o atitudine altfel, cu totul... În loc să se ridice fuguța, cum probabil aș fi făcut eu, are prezența de spirit și tăria și desigur, inteligența să rămână locului. Stă așezată pe scaun și privește în față. Îi privește pe ei, copiii din bănci. Acum deschide gura și vorbește, doar cu o jumătate ton mai sus, doar un pic, atât cât să i se audă glasul. Cu o jumătate de ton, ori mai puțin, peste ei:
 - Da, e în zestrea omului să facă alegeri, unele din ele probabil păguboase pentru că, știi ce, liberul arbitru are prioritate. Dar mai încap câteva pogorăminte în a utiliza drăgălașul ăsta de liber arbitru. De altminteri, o micuță educație se arată, și ea, necesară. Pentru că important e discernământul: dacă să alegi să te arunci cu capul în fântână, sau să stai deasupra; dacă să alegi obsesesiv-compulsiv să-ți comuți centrul de interes din 5 în 5 minute pentru că pur și simplu nu ai răbdare cu tine, sau să alegi să ai acea răbdare. Răbdarea poate fi folositoare. De fapt, arăți că alegi să stai 5 minute tu cu tine - și asta poate fi folositor - în loc să fugi permanent de propriu-ți sine. De care pare că te plictisești prea ușor. O, dar mai sunt o grămadă de idei preconcepute privind drăguțul de liber abitru: unii aleg să lucreze noaptea cu pretenția că numai noaptea au randament; în timp ce atâtea studii arată că e un drum fals, că celula nervoasă se consumă de câteva ori mai repede când alegi noaptea pentru lucru și că, în timp, depresia și nevroza își fac treaba, îți înghit creierii... Așa că ar fi mai util să investești un pic într-o minimă educație, decât să continui a crede că liberul arbitru dictează; liberul arbitru e liber dar costă. Costă atunci când mergi pe ce alege umbra ta și nu lumina din tine. Update yourself - a zis.
O admir. Echilibrată, cu gesturi limpezi. Stă pe scaun atât cât îi trebuie ca să spună ce are de spus. Și spune. Apoi  se ridică și pleacă în timp ce toți tac. Reușise să-i facă s-o asculte. Aproape într-o doară. Fără efort.

duminică, 18 iunie 2017

Vise, 18 iunie, București, II

   Ațipesc din nou. E spre dimineață. Ajung într-un loc închis împreună cu A., o încăpere pregătită pentru party. Un scenariu curios începe să curgă. Suntem aici ca să ne simțim în largul nostru, pentru că se pune de ceva ca o petrecere, una galactică și, după câte înțeleg, monitorizată. A. continuă să mă bată la cap cu chestii pe care nu le fac bine și în general e greu să-l suport. Așa că-l las pe canapea acolo, lângă perete și mă așez pe alta, lipită de peretele vecin, tocmai când în cameră apare Simo (de la dans contemporan) însoțită de două persoane care se fac comode taman lângă mine, alături. Vine și ea, apoi se înghesuie puternic într-unul din ăștia, îl recunosc, e maestrul de ceremonii. Maestrul ăsta e o chestie alcătuită din cârpe umplute cu ceva, fulgi, rumeguș, legate între ele cu ațe. E străin, venise din alt sistem de curând. Bun, deci Simo ieșise să se distreze fără bărbatu-său. Nebună mică, bănuiam eu! Când mă uit iar, ea e grămadă în peticele lui, el o cuprinde și o conține, adică se amalgamează și se amestecă toți trei ca într-un sac, sau ca-ntr-o budincă. Cred că e un fel de threesome, nu știu, așa o fi la ăștia. Circul continuă, apar și alții în cameră. 
A. meșterește ceva la o mașinuță, o chestie complicată, și ca formă - simplă, ca un ou. Oul galactic, îmi vine să râd. Intră înăuntru și rămâne captiv acolo. Blocat în ou. Îi ciocănesc în perete: ce faci? Fac un căcat, ce nu pricepi? Mi-a rămas brațul prins și trebuie să mă descurc să repar prostia asta de ieșire doar c-o mânuță.
Totul se complică în  progresie pe măsură ce fiecare compus al poveștii se transformă într-o problemă de matematică străină de sistemul terestru și care n-are niciuna toate datele ca să fie rezolvată. Singură în fața irezolvabilului. Și nu pricep, cum mama mă-sii să intervin când nimic nu merge după vreo logică. E ca și cum m-ar fi angrenat un acccident care a intersectat un tablou de Kaindinski cu unul de Miro, iar eu mă aflu între lumi, la mijlocul intersecției. Merg pe ghicite, dar ghicitorile își schimbă configurația, mă lasă mereu fără răspuns tocmai când mă apropii infinitezimal de unul.
Dumnezeule, încetați o dată! Nu știu precis dacă țip chiar asta, dar lucrurile încep cât de cât să se așeze. Maestrul de ceremonii revine la locul lui, ca apoi să devină păpușa galactică a alte doamne amatoare de interacțiune, se retrag în altă cameră, dar Simona fuge după ei, A. iese din ou și-acum e murdar de gălbenuș pe la gură. Îl mâncase, rezolvase problema, nu știu, iar eu, eu pricep din toate astea la fel de multe ca la început…

Vise, 18 iunie, 2017, București

   Sunt pe stradă și merg, urc printre niște spații verzi, frumoase, ronduri cu iarbă. Le recunosc. O iau pe-o scurtătură și tai o bucată de drum prin spatele unui pâlc de case prin mijlocul acestor ronduri, mărginite de alei de asfalt aparținând unui cartier mai depărtat de casă, linia autobuzului 1 să zicem, prin “1 mai” dintr-o Craiovă onirică - altfel structurată decât realul. Sunt sprintenă, merg perfect pe bordura îngustă. Intru sau sunt adusă insidios, înadins într-un loc - un alt plan. E ăsta un spațiu închis, e nivelul strâmt al unui bloc sau hotel. Accesul se face printr-o ușă și prin glisajul unui lift poziționat pe peretele opus ușii. Liftul pare blocat la nivelul acesta. Pe lateral, între lift și perete, un spațiu îngust luminând un exponat ca în muzeu: un bust, un mulaj mai degrabă, înfățișând capul lui Seneca - silitul să-și desfacă venele în baie și să bea cucută pentru că nu murea mai repede. Dacă aș zăbovi cu privitul, înfățișarea asta mi-ar da fiori, e deosebit de realist, ca și cum i-ar fi înfipt cineva capul tăiat în băț și l-ar fi expus acolo. Sunt împreună cu un alt tip, prins și el la strâmtoare cu mine și obligați să ne sinucidem din onoare. În ciuda a tot ce vreau, îmi aplic ventuza cu lichid letal în frunte; centrul frunții devine astfel, pe o rază de doi centimetri, o bășică plină c-o zeamă cenușie bănuiesc - n-am cum să mă văd, doar palpez cu vârful degetelor mâinii drepte. Mișcările mi se sting, se rigidizează respirația. Mă târăsc din lift, de lângă tipul care făcuse același lucru. Aștept, dar totul se petrece lent, prea lent. Ușa din față se deschide, o persoană însoțită de o alta se strecoară lângă mine. Totul e pudrat de un ecleraj ca la teatru. Mă târăsc la perete, peretele unde, mai încolo, se află bustul. Unul din intruși aruncă o sondă cu otravă -gazoasă - lângă mine, alta în lift, lângă celălalt. Ăsta care se ocupă cu instalarea morții pare un om-combină. Se asigură că gazele letale își vor face treaba și se descheie la vestă; din piept îi ies câteva sertare - la modul propriu, luminate cu beculețe în culori diferite. E flexibil, lungan, nu pare uman, are picioare telescop dar la chip seamănă cu actorul ăla, John Leguizamo . Suntem lăsați acum mult timp singuri, după cei ăștia doi ne părăsesc. Nu știu ce face celălat în lift. Eu mă rigidizez lent. Prea lent. E oribil, îmi spun. Abia asta e tortura. Să aștepți. Îmi alesesem, după ce venisem din lift, o postură cu spatele lipit de perete și cu picioarele în față, șezut. Mă uit la Seneca. Pare deja pietrificat. Nu mă sperii, nici acum nu sunt speriată. Pentru că mi spun mereu că poate nu e așa. Poate nu se termină aici. A fost prea puțin, o viață scurtă, n-am apucat să fac mai nimic. Nici nu-mi amintesc mare brânză din ea, acum că tot întorc capul peste umăr.
Trebuie să existe un antidot, da asta e, de-aia nu sunt speriată, acum îmi dau seama că totuși cred asta. Că există… Îmi trece prin cap că e înadins, că sunt obiectul unui experiment, că nu sunt lăsată să mor, ca să mă observe…
Intră câțiva, echipa tehnică. Între ei, două femei. Nimen nu pare uman. Una din ele e frumoasă. Dar altfel. Îi trasez repede o descendență de pe planeta vecină, cei care ne-au afiliat, stăpânii. Dar e în amestec cu alte rase pe care nu le cunosc. E metisată, zic. O întreb pe cealaltă, vă rog, oare se mai poate interveni? Mă gândeam la un antidot, nu…? Nu… Zice că nu. Zice: cantitatea de gaz e prea mare. În plus, sunt cele trei sonde. E ireversibil. Dar, zic… Dar… Merge prea încet. Și tot mai cred că…
Nu vă cunoaște, intervine cealaltă, cea tânără, frumoasa. Cine…? Moartea, spune. Nu vă cunoaște. Nici recunoaște. Se apropie cu sfială, acum doar vă dă târcoale, vă observă, se ține în umbră, de-aia merge așa încet… Dar la mine, eh, suspină ea. Pe mine mă cunosc așa de bine duhurile astea, am lucrat cu ele prea mult… Mă cunosc, mă agață. Când o fi, va fi repede, abia așteaptă să…
O ascult fascinată. Apoi imediat îmi dau seama că ea, ei toți sunt de fapt fascinați, și că obiectul fascinației lor sunt eu. Mă privesc transportați, au ochii lipiți de mine, nu se mai satură, mă admiră. Le zâmbesc. Mi se transmite telepatic că fascinația e către ceva ce ei nu știu, n-au cunoscut, ceva ce eu, noi o strigăm speranță, puritatea aia zisă bucurie de viață de care încă nu se pot apropia duhurile… Îmi dau seama că fața mea, aproape împietrită încă zâmbește. Respir de câteva ori, tot mai greu. Prin cărămida care îmi e acum trupul. Peretele se lățise în partea mea dreaptă și se deschisese acolo privirii un mic laborator în care șed ei, echipa de control… Stau sprijinită încă de perete ca un bibelou. Voi fi în curând ca mulajul acela. Continui să zâmbesc, m-am osificat așa, cu zâmbet. Și sper, sper înainte, prin respirația asta grea ca o grație zidită în miezul din piept, că mai e ceva, mai e totuși ceva… Nu e încă, mai e mult , nu mor, nu , se mai poate întâmpla…
Mișc o mână amorțită rău, piatră. Treptat, mișcând-o înțeleg că e vis. A fost vis. Oribil, dar vis… Mă trezesc.

duminică, 7 mai 2017

Vise, 4 mai, Craiova

   Merg cu trenul vreo două stații. Urc pe un deal. Știu că am de luat trenul înapoi spre Craiova. În aceeași zi, zi splendidă, astăzi. Soare peste tot, dealul înverzit, călduț, tufe de flori, ce bine e, etc. În vale, trece un tren în sens invers de cum venisem - adică acum trece de la dreapta spre stânga punctului în care sunt. Cobor aproape în fugă. Dacă ăsta e trenul meu? Așa repede a venit înapoi? Totuși, parcă-am zărit niște vagoane de marfă. În cazul ăsta, trag nădejde că n-o fi totuși ăla al meu. În stație, unde ajung aproape imediat, câțiva oameni, îmbrăcați în cămăși ca oltenii la târg. O funcționară CFR îmi explică ceva despre cum voi ajunge înapoi în Craiova cu trenul, probabil cel care urmează să intre în curând în gară.
   Multe camere ale unei case. În fiecare e cineva. Stau de vorbă cu A. El se duce în altă cameră unde desigur, stă de vorbă cu altcineva; pe rând apoi, cu ceilalți locuitori ai casei. Dana se pregătește de plecare, eu aș vrea pân’la baie, Dana vrea și ea tot acolo ca să se schimbe de hainele în care a făcut curat și să-și facă duș. Cam aiurea-n tramvai visul ăsta pân’aici. Deodată am senzația că mâncasem niște rodie ori un fruct semințos pentru că îmi rămăseseră pe limbă câteva bobițe de gelatină. Scot între buze unul, îl iau între degete și-l arunc pe jos. Atinge podeaua și de-acolo se ridică un fluture. Mare, cu aripile pline de culori. Apuc cu degetele alt bobuleț, îl scot dintre dinți, îl arunc pe jos, pocnește ca o petardă minusculă - cum erau odată “capsele”-  și se transformă în fluture. Zboară mare, cu aripi lungi, pline de desene pictate. Și altul, și altul, le iau pe rând de pe limbă, le lovesc de pământ, și alți fluturi, și alții. Fac cam de-un stol, zboară pe-acolo, aproape ating pământul cu burticile și foșnesc ca-n poiana minunată. Toți sunt plini de culori, fiecare aripă o bucurie…

miercuri, 19 aprilie 2017

Vis, 19 aprilie, Craiova


   Un spațiu întins fragmentat de camere, un apartament. Peste care tronează un personaj în genul lui Maggie Smith. Stau vag într-una din camere unde sunt servită cu un sistem complicat de cești de ceai. Pare că studiez ceva literatură, mai ales scrierile unei doamne de care Maggie Smith aceasta nu e străină. Cum spuneam, îmi aduce o tavă de ceai. Comentăm, povestim despre felul cum doamna, un caracter misterios, așezase patul în camera unde sunt - e cumva lângă perete, dar mare, primitor, apoi despre filozofia ei despre bărbați (what a fuck, what’s the philosophy you need?). Se face că urc scările, acolo, pe casa scării pusesem ibricul din care turnasem într-o cană burtoasă, unde ceaiul rămăsese provizoriu înainte de a fi turnat porționat într-o ceașcă finală, din porțelan, dantelată, drăguță. Pe care o să mi-o car în pat și-o să continui lectura acelui studiu scris de doamna aia, englezoaică bănuiesc. (Sistemul de camere aduce cu apartamentul în care stau în perioada asta, cel de la gară, casa copilăriei).