joi, 22 septembrie 2016

Ștefan și piratul

  Seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. De obicei, cu cin’se numerește. Doar nu credeți cumva că Ștefan nu are altă treabă. Are, ca noi toți. Credeți că n-are și el serviciu și stă și bălărește toată ziua? Are, ca noi toți. Mă rog…
Ehei, soarta lumii întregi stă așezată pe umerii lui Ștefan. El știe asta. Vrea asta.
Dar seara, ei bine, seara, Ștefan stă de vorbă cu lumea. Sistematic. Programatic.
  Astă seară, stă pe balcon la Sulina în port, cu buza lipită de parapetul umed și pare tare căzut pe gânduri. N-are cum să stea de vorbă cu vreunul, pentru că a căzut pe gânduri. Când cazi pe gânduri nu stai de vorbă, clar? Nimeni nu pare destul de deștept să încalce regula asta. E regula lui. Da, da, e chiar la Sulina. La Sulina, plouă și când nu plouă. Azi plouă de-a binelea, de exemplu. Șiruri de intemperii stau o vreme agățate de stinghia balustradei, apoi își dau drumul în gol, acum au nimerit capul unui gură-cască repede trecător pe sub balcon. În seara Sulinei, pe faleză chiar și aerul ar fi foarte curat, primenit de tăvălugul Dunării, dacă n-ar fi înțesat de fumul gros ieșind din burta navei poliției de frontieră care face rondul. Ar mai fi și câteva cârduri de pelicani aliniate pe raftul de jos din holul hotelului, lipite pe două teancuri de vederi "Vizitați Delta Dunării”...

  Moishe Goldberg doarme cu gura întredeschisă. Peste gard, în parcela dedicată ortodocșilor, piratul grec Kontogouris i-ar trimite o piatră peste ureche, ce-o fi făcut tâmpitul de evreu azi noapte de doarme ca prostul?
  Când plouă, oamenii sunt mai tăcuți, medită Kontogouris. Ai zice că respectă natura. În realitate, ar băga nasul în pernă dacă ar avea timp. Și n-au. Hihihi, oamenii. Ceea ce el și cu Moishe nu mai erau demult, cântări fără părere de rău grecul...
- Mai citești, chiromantule? Ia scoal...
- În ce moaștele lui Caragață vrei să-ți mai citesc acu'? Ți-au legat ăia liniile în cruce, plumbuitule... Goldberg trase de mâini în sus, trăgea tare ca să se întindă.
- Neam de neamul tău nu s-a ocupat de asemenea prostii, îl întărâta Kontogouris. A mai văzut careva unul ca tine puricând în palmă? Ori în stele… Cai verzi pe pereți.
- Da' ca tine a mai văzut, măi? Cum o fi să-ți zică lumea pirat... Și tu n-ai pus călcâiul în baltă toată viața.
- Adică ce? Voiai să pășesc pe apă ca să mă respecte ca pirat? Ăla de mergea pe apă era altceva. N-ai auzit tu de el...
- Nu, măi, idiotule. Nu El. Eu zic de tine. Cum o fi să pui felinare în coarnele boului pe timp de noapte, să ieși pe plajă în nisip, felinarele se clatină și omul de pe corabie crede că altă corabie îi face lui semne. Și îl ademenești și el se tăvălește în nisip cu velier cu tot... Om ești tu? Ce pirat e ăsta de face așa?
- Unul deștept, Moishe, unul deștept… Da’ cine ți-a zis ție că n-am pus piciorul în baltă toată viața?
- Măi…
(to be continued)

marți, 20 septembrie 2016

Vis, 17 septembrie, București

   În “spațiul Carpen”, la fântână, în curte. E o variantă onirică a zonei fântânii. Este ce știu că era, însă încins în pasta aurie a luminii. Adică știu că sunt “la noi”, dar percep și mai familiar și mai atașant totul decât realitatea trăită când eram copil (și de care, printr-o minune îmi amintesc foarte bine trează). E lumea aceea a mea și totuși e mai mult decât ea. Iată, nu sunt copil acum. Fântâna e de-a dreptul îngropată în omăt curat, bogat, ghizdurile la fel. Absolut totul e alb și neatins. Bănuiesc că găleata cu care scot apă, lăsată în fântână, are calotă de gheață ca un capac peste ea. Da, mă apuc să o trag afară învârtind roata cu frânghie de metal și așa e. Opune foarte puțină rezistență și se ridică la nivelul brațelor mele cu o căciulă de gheață și zăpadă. Mamă, mamă, o strig pe bunică-mea, Sanda. Adu-mi repede canta să torn apă proaspătă. Știu că nu se mișcă așa de repede cât aș vrea, și-o să mă țină prea mult blocată de fântână, așa că o stric pe mămica (Mira). Apar amândouă și-mi pun canta s-o umplu. Beau cu poftă dintr-o cană, pe urmă îmi torn și-n pet-ul din care beam înainte, că se golise. E așa de bună. E limpede și are o unduire aurie, poartă în ea lumina aia… Ce apă bună, zic. E rece și nu mă deranjează. Acum bag de seamă că nu e defel așa de rece cât mă așteptasem.
   Alt vis, însă tot în zona asta de aur. Ileana G. vorbește cu bărbatul ei la telefon (Bg.?). Apoi ridică ochii și-l vede drept în față. Venise de unde fusese plecat la lucru, într-o deplasare, pe teren, etc. El zâmbește, vrusese să-i vadă mutrița când îi face mica farsă programată astfel. E un tip introvertit, ironic, calm. Ei doi comunică puțin, cu voce joasă și blândă, ca și cum te-ai îndepărta în loc să te apropii, ca și cum ai putea să te desparți vorbind în tonuri moi, fără vreo durere. Sunt departe, cu toate că-s unul în fața altuia. Cred că venise acasă pentru una din ultimele dăți…

miercuri, 31 august 2016

Miss Scout, 8, final

“(…) Cei care pleacă își amintesc într-una de trecut. Bat perpetue comparații, cum era, cum este… Cei care rămân, orbesc de strălucirea trecutului. Ei nu trăiesc, glorifică. Ei nu construiesc, sapă. Șantierul arheologic e specialitatea celui care rămâne acasă. De la atâta praf, orbesc, nu trăiesc. Există și reversul, cealaltă specie de “rămas acasă” - dar asta nu e decât un derivat din prima: cel care înjură. Tot de la praf, îți spun eu. Pe ăștia, praful îi îneacă, tușesc și pretind că se sufocă. Oricum ar fi unii sau ceilalți, pur și simplu le scapă soluția. Poate că trebuie să pleci un pic ca să vezi mai bine. Dar pe urmă, să te întorci. Nu ca să mori. Să te întorci ca să trăiești. Cumva, la un loc cu toți și cu toate. Să faci pace ca să te apuci din nou. Și iar să faci pace. Și iar să te apuci, dar de acolo de unde le-ai lăsat.
  Mă ierți că arunc cu pedanterii de duduie plecată la oraș așa niște vorbe siropoase peste gard. Puteam să spun simplu, te iubesc, și să închei. Da, era chiar mai bine. Doamne, Atticus, știi de când ne cunoaștem că îmi place să fac divagații enervant de lungi. Și ne cunoaștem cam de multicel. Sper că știi și cu cine semăn.
Ne vedem miercuri, când ajung acasă.
Te pup,
                                                                                                                                    Jean Louise

                                                             
                                                                      Domnule Grămescu,

  Sunt fericită că o editură din afară vrea să-mi publice cartea într-o limbă străină, și chiar este prima propunere în discuție. Și tot probabil este că veți stabili, sau ați stabilit deja, toate detaliie cu editura mamă, J.B. Lippincott Company, mie revenindu-mi meritul micuț de a vă acorda doar un formal și pe deplin onorific acord de publicare pe care iată, mi-l depun în aceste rânduri.
  Vă mulțumesc pentru acel simpatic review despre țara dumneavoastră în care cartea mea va fi un musafir atât de plăcut răsfățat. Știu într-adevăr, puține despre România. Sau RPR? Am zis bine? Dar nu puține par să fie problemele acolo. Vă pot liniști cu gândul că nicăieri n-au fost vreodată mai multe probleme ca la tine în casă. Nu știu ce proverb e ăsta, dar sună ca și cum ar fi unul. Aici la noi sunt un sac și-o căruță, adică nici mai puține, nici mai multe ca dincoace, la dumneavoastră. Mă rezum doar la acest scurt comentariu, după cum spuneați este probabil că această scrisoare va fi deschisă și de alte degete…
  Cât despre felul cum îmi lăudați cartea, da, sunt măgulită. Mă simt îmbujorată parcugînd rândurile în care spuneți că maniera mea de scriere aparține genului Southern Gothic. Adevărat? Acum aflu…Sunteți din nou, primul care se pronunță în acest fel, mărturisesc că nu știam că există un gen ca ăsta. Sau, l-ați inventat doar pentru mine? Vă reamintesc că sunt îmbujorată deja… Iar acum, fiindcă tot ați dat vestea, o grămadă de publicații se vor bate să mă înghesuie într-o definiție care sună atât de trăsnit, pe cât sună gestul cu care trântești un sertar într-o arhivă, hihihi… și praful se ridică deasupra.
  După secvența îmbujorată, urmează imediat secvența uimită. Pentru că nu prea știu cum s-o iau.
1. Am scris o carte atât de umilă și de pierdută între particulele prafului cosmic încât s-ar stinge de la sine dacă nu ar fi agățată de coada cometei numite genul Southern Gothic. Fiind mică și singură, ar trebui “încadrată” ca într-un dosar de cadre (cum spuneți că există în sistemul din țara dumneavoastră) ca să poată fi cât de cât comfortabil livrată posterității.
2. Am scris o carte atât de mare încât declanșează curente literare. Știți cum se spune, mai bine țineți geamul închis, altfel vă alegeți cu guturai măricel de la curente din astea.
Corolarul meu e ce spune Mary Stuart, “Je ne mérite pas ni cette excès d’honneur, ni cette indignité”…
  Vă rog, iertați-mi aceste obrăznicii. Dar sunt atât de tentante! E prima mea carte, după cum știți deja, totul este atât de nou pentru mine, încât prefer să fac gafe ursuze și stranii, cum sunt aceste rânduri ridicole pe care vi le scriu, decât să-mi refuz experiența de-a le face. Dar de mult n-am mai râs atâta…
  Am ținut mai întâi să epuizez “chestiunea” și să mă eliberez de ea, ca să pot trece, acum ușoară, la întrebările care mi-au plăcut cu adevărat. Cum am reușit să scriu?
  Ah… Primul aspect: cu concursul unui editor care mi-a devenit prieten pe viață. Cu care am trăit experiența unui perfect balans între a da și a primi. Care pare să știe cel puțin atâtea lucruri despre scrierea creativă câte știe un autor de carte serios care-i încredințează opera sa spre publicare. Nu, nu e vorba despre mine acum. E vorba despre cei cărora le-a fost “nașă” înainte a apărea eu cu un manuscris jerpelit.
  Al doilea aspect a apărut în timp. Am ajuns să descopăr că a scrie e una din cele mai dulci îndeletniciri cu care m-am întâlnit pe această planetă, nu înainte de una la care v-ați gândit deja înainte ca eu să apuc să o enumăr aici.
  Sunt fericită să scriu. Voi îndemna pe toți oamenii pe care-i voi întâlni în viață să scrie. Adică, pur și simplu, să se așeze undeva pe o idee, chiar să se așeze cu coatele pe ea și să se apuce de bătut în litere. Până nu te apuci, nu știi de ce ești în stare. Sau de unde sare iepurele. Scrie, doar scrie, doar lasă mâinile să înșire povestea, ori să bată la mașină, povestea se scrie din ritmul cu care bați litera, povestea e un timpan. Bate în el și nu te opri. Ritmul ăsta, ritmul pare să fie important. La fel cum e în muzică. Erori de scriere, punctuație, gramatică, astea sunt balistică, uită de ele. Pentru că dacă nu te apuci să tragi cu arcu’ în cur la Marcu, nu vor avea ăia ce anume să măsoare. Are cine să pună virgula sau punctul, o poți face chiar tu la final, la corectură. Dar nu te opri din scris, for God sake, nu sparge ritmul. Pare un dicteu de care te achiți, și pare fair enough.
  Voi ruga pe toți oamenii să scrie. Vă voi ruga să-i rugați s-o facă. De acolo de unde sunteți. E nevoie de cărți, e nevoie de mai multe trepte, de cât mai multe scări. Nu putem să mergem paralel cu orizontala prea multă vreme. Ne vom da mâna și vom fi mai înalți. Nu-i frumos?
Vă mulțumesc pentru fericita dumneavoastră scrisoare. Vă urez toate cele bune și de dorit."                  
                                                      Nelle (Harper) Lee
                                                                                                           
                                                                                                                                                                               

marți, 30 august 2016

Miss Scout 7

Ei îi trecuse toată supărarea. Buba aceea care ucide și-o vindecase. Iertase. Scrisese o carte. Două cărți - deși asta nu știa nimeni. Firește că lent, iertase, după truda unui roman întreg.
  Acum știa că unchiul Jack avea dreptate. Nu era nimeni acolo, în orășel, care să dea cu “silogismele” ei de-azvârlita. În schimb ea, cu mintea ei vie și proaspătă putea face acolo ceva. Putea să ajute.
“Ai fi uimită să știi câți oameni din Maycomb sunt de aceeași parte cu tine, dacă parte e cuvântul potrivit. Nu ești un caz special. Lumea e plină, din fericire, de oameni ca tine. Dar nouă aici ne trebuie mai mulți ca tine”, așa zisese atunci Doctorul Jack. Bine că-și amintise, bine că o scrisese și pe asta în carte.
  Oare Hank știuse în tot acest timp ce făcea ea în New York, în Marele Oraș? Oare în ce moment al poveștii s-a prins? Oare când i-a spus tatăl ei? Oare a aflat singur? Oare tatăl ei când a aflat? Când i-a spus calmă la cele câteva telefoane, vreo cinci în trei ani, pe care tot el i le dăduse - cu felul lui precaut și avocățesc - că are treabă? E clar că s-au prins amândoi, pe rând sau împreună. În fond, chiar Hank o îndemnase să scrie, o cunoștea atât de bine, mai bine decât se știa ea.
  Nu-ți idealiza niciodată bărbatul, spunea unchiul Jack. Pentru că vei fi etern dezamăgită. Doar privește-l cu dragoste. Doar iubește-l. Dumnezeu îți oferă bonus de la Sine, o imagine idealizată a Persoanei Sale, deci e singurul pe care-l poți idealiza dacă ți se face poftă de asta. Dar e singurul! În Luminăția Lui, îți poți permite așa ceva. În rest, uită-te la lucrurile Sale cu calm, iar ele îți vor da posibilitatea să fii realist. Cel puțin, vei fi un om echilibrat.
  Râse când își aminti de asta. O spusese pentru ființa fanatică ce fusese ea într-o altă viață. Undeva totuși, nu avea dreptate unchiul Jack, dar îl ierta pentru că nu avea el de unde să știe. Asta ar mai lipsi, să-și fi băgat nasul și-aici.
Hank chiar era de un soi cu ea. Iubește pe cine vrei, dar mărită-te cu unul de același soi cu tine… Iar în cazul ei dictonul, cam sudist, devenise un soi de instinct. Unde mai pui, că-l și iubea. Nu doar că-l iubea. Ar fi mîncat pâmântul care-o despărțea de el, ba, l-ar fi și clefăit cu poftă ca pe un “boule-de-neige” pregătit de Calpurnia în bucătăria de vară, numai să fie mai curând în brațele lui. Îi bucura inima.
  Indiferent ce conținea scrisoarea aceea, știa ce are de făcut. Avea să ia primul tren spre casă. Avea să-l iubescă atât cât putea cuprinde cu toată viața ei. Și-o să i-o și spună. Unii bărbați n-au nevoie decât de dragoste și grijă, o grijă dulce, ca să le crească aripi. Și să te ia și pe tine cu ei.
  Apucă între degete cele două scrisori. O desfăcu pe a lui Hank, o citi și izbucni în râs. Râsul ei. Abia pe urmă reîncepu să respire. Ei, da, asta era! Era tot ce ar fi putut spera să fie și nu-și îngăduise până azi.
…Îi scriu lui domnul tata. Așa vor ști amândoi că vin, o să-l trimită pe Hank la gară să mă aștepte. Ca întotdeauna. Ca întotdeauna!
  Cealaltă scrisoare era semnată Grămescu, un domn dintr-o țară ciudată, veselă și tristă despre care ea nu știa nici acum mare lucru. Domnul ăsta numit Grămescu căutase să-i facă un portet oarecare al acestei patrii, însă îi ieșise o chestie destul de difuză sau de fatalistă. Oare cum or fi de fapt românii ăștia? Tot așa cum se prezintă acest mic domn? Și-l imagină: plastron scrobit în jurul gâtului, un minuscul papion și un cap de copil întârziat în maturitate. Râse cu poftă.
  Se întinse. Apucă un măr de pe policioară, îl mușcă până la cotor, apoi își clănțăni pixul de câteva ori. Două răspunsuri. Atât o mai despărțea de noua ei viață. Atât valora acum distanța măsurabilă până la Maycomb. Și etală pe foaie scrisul ei larg, dulce, copilăros și atât de feminin că ar fi făcut pe orice grafolog interesat să se îndrăgostească pe loc:
(to be continued)

luni, 29 august 2016

Miss Scout 6

 Într-una din nopțile alea visase ceva. O biserică fără tavan în care oamenii se gătiseră de sărbătoare. Știa precis că e ora 11, pentru că își pusese ceasul să sune 10.30 și totuși, printre pereții bisericii fără tavan care se afla ridicată pe dealul ăsta înalt, putea admira o splendidă jumătate de lună pe cer. Se gândi că e singura perioadă din an când poate privi luna strălucind pe cerul dimineții la ora 11, alături de sănătoasa lumină a zilei, peste ea chiar. Luna lumina ca noaptea pe cerul azuriu al zilei. Și cineva din altar spunea las-o, las-o… Se trezise. Dar până când s-o mai las, ar fi întrebat dacă ar mai fi dormit. Dar era trează de-a binelea. Și acum socotea. Era într-o zi de 8 februarie, cum dăduse cu ochii cârpiți de marele calendar de lângă pat, și se gândise că 8 seamănă cu infinitul. Poate că asta visase. Un asemenea belșug încât e infinit. Belșug de timp, belșug creativ, belșug de resurse. Cum e să gândești, adică să crezi în ideea că ai timp infinit, că ai resurse nelimitate, că ai putere și bunăvoință? Fără limită, toate. Și atunci să faci ceva cu astea, să le iei de la capăt cu calm. Să fii Dumnezeu. Poți? Poate că da, poți…
Răsfoi pe repede înainte:
1959…
1960…

3 ianuarie, 1960
  Nu accepta nimic mai puțin decât ceea ce te face fericită. Not negociable.
Meriți să fii fericită - de fapt, hihi…

Uite și o notă recentă, de luna trecută:
23 iulie 1960,
  “N-am așteptat nici un fel de succes cu cartea asta. Tot ce speram eu era un rapid și milostiv deces în mâinile criticilor sublimei arte scriitoricești. Dar, în același timp, cumva îmi doream ca cineva s-o placă măcar atât încât să îmi transmită acel fel de încurajări pe care o persoană aflată la prima ei carte le-ar putea spera, nu? Încurajări publice, desigur. Am sperat la puțin - așa cum mi-am interzis la început, pentru că puținul mă descurajează - dar am primit un sac plin, cum ar veni.” Un festin. O Cenușăreasă în sala de bal, în aplauzele curții. Iar asta, într-un fel anume, e la fel de înfricoșător ca scurta și milostiva moarte pe care mi-o doream pentru ea.
  Deci, ce spuneam?… Poster cât toate zilele cu fața mea agățată de pereți, începând din tavan, formidabilul debut literar al domnișoarei X, discursuri, etc… Ziua mult-așteptată. LANSAREA. Ca la lansare. Aplauze, urale, felicitări, multe din ele curate, sincere. Critica se manifestă entuziast, de atunci încoace…
Uite, pe scurt, ceva care mi-a ieșit. Nu, nu foarte pe scurt. A durat trei ani.
  Într-un cuvânt, chestia asta de aici ar trebui să se numească Jurnalul unui hold up. Am mai ciordit ceva neantului, totul așa, în aproximativ o secundă binecuvântată și încăpătoare cât trei ani de zile. Thank You!

  Nu numai că urcase în chart-uri văzînd cu ochii, dar într- o lună fusese declarată best-seller. Iar alaltăieri se pomenise cu Tallie care aproape țipa - Tallie, n-o auzise în felul ăsta niciodată - în telefon, că era nominalizată pentru Pulitzer.
- ‘Ai, nu, zău? Ce spui, Franz?
  Tot nu-i venea să creadă. Toate astea i se întâmplau ei. EI. Nu știa că există o chestie cumplită, o chestie care-ți îngheață sângele în gât, numită frica de succes. Nu știa că suferă de tâmpenia asta. În ultimul moment, hotărâse că va publica minunăția de carte sub alt nume. Nu, nu voia un pseudonim. Voia doar un alt nume. Practic, va semna totul cu numele altcuiva. Cu numele prietenei ei. Nelle. Avea un nume așa de frumos!
  Pentru că da, Lippincott optase pentru anul ăsta doar pentru primul volum. El va fi regina balului. Partea a doua o va urma, era deja scrisă. Dar nu acum, nu acum, cu toții fuseseră de acord că e mai bine ca prima parte a poveștii să culeagă toate roadele care i se cuvin de drept, toate laudele. Probabil meritate. Iar ei îi venea greu, imposibil, să fie nevoită să treacă, prea curând, prin ce trecuse, interviuri, invitații, dineuri, persoane care vor s-o cunoască, etc, etc. Singurul lucru “imposibil” pe care-l prizase ca imposibil. Nu era, nu credea că e un om de lume. Nici măcar o doamnă de lume nu credea că e. Așa cum le știa pe fostele ei colege de școală din Maycomb, fostele domnișorici, ajunse acum doamnele pe care până mai ieri le disprețuise din tot sufletul. Din cauza lor… Nu, nu din cauza lor. Din cauza instinctelor ei de băiețoi care refuza parada meritelor soților cu care se împăunau soțiile lor la ceaiurile de la ora cinci. Sau la nesuferita Cafea de la ora 11 dimineața. De asta îl respinsese pe Hank. Se temea că va ajunge și ea o Coțofană, una dintre ele. Sau se temea mai degrabă că nu va ajunge. Că va fi Un Yankeu la Curtea Regelui Arthur, presupunând că Arthur ăsta putea fi regele idioților, în cazul lor. Ce să facă un băiețoi printre manieratele astea, ce să vorbească ea cu ele? Exista vreun subiect comun de tocat, pentru numele lui Cristos?

  Da, Hank o ceruse, voia să fie soția lui. Iar ea o rupsese la fugă. Îl lăsase așezat la o masă tâmpită, într-un restaurant tâmpit, în timp ce aștepta ca ea să-i răspundă la întrebare. Nu-i răspunsese. În schimb, nu se mai oprise până la New York. Iar ce urmase, știm.
  Doar nu era s-o aștepte pe ea, cu mofturile ei. Cu dezgustul care-o apucase pentru Maycomb, pentru Dixieland, pentru tot universul și pentru idioțeniile NAACP-ului. Și pentru oamenii unui orășel pe care nu-l mai recunoștea.
  Sau ar fi putut s-o aștepte? Pe ea? Chiar pe ea? Își imagină cum ar fi putut timpul să se oprească așa, dacă ar fi avut bunăvoința s-o facă, vreme de trei ani, cu Hank așezat la masă, cu căldura unei după-amieze prăfuite din centrul orașului, cu lumina care o orbea, cu câinele care se ascunsese peste drum, în gărduțul viu la umbră, plus mintea pe care-o câștigase vreme de 3x360 de zile, ca și cum totul ar fi durat doar vreo cinci minute, acele minute între care ea s-ar fi strecurat de exemplu la baie, ca să-și refacă rujul de pe buze.
  Să spere că a fost chiar așa? Putea fi un scriitor atât de bun încât să poată pretindă tuturor pe care-i iubea o breșă, o bulă verde temporală - pe care ea chiar o trăise de fapt, iar ei să și-o asume deodată? Putea? Ar fi vrut, da…
(to be continued)

duminică, 28 august 2016

Miss Scout, 5

7 septembrie, 1958
  Ajuns aseară la jumătatea primei părți, on schedule... 
Azi după-amiază, jogging în parc, încununarea idioată a unei zile aproximativ la fel. Când ce lucrezi nu pare să miște, mișcă-ți fundul, spune un vechi proverb chinezesc (aiurea! hihihi). Bun, mi-am trimis fundul marțial pe alee. Durut genunchiul. La ora aia ne mai fugăream pe-acolo doar eu și câinii cu pedigree. Din loc în loc, un încețoșat parfum de Chanel 5, câte o briză răsărită dinspre vreun băț de salcie și fum de la frunzele arse - deja băieți? Suntem abia la mijlocul verii! Ce spun eu, vara abia a început! 
B.B King și “When My Heart Beats Like A Hammer”, mai târziu, la pick-up.
14 septembrie, 1958
  Nu am de gând să prezint lumii un oraș agonic, voi amana finalul poveștii până la ultima pagină.
Sunt în impas, nu știu cum voi continua. 
Bun, știu cum voi continua - deși nu știu - am observat că dacă spun de mai multe or că știu, știu…
Cred că tot ce ne trebuie e pe lângă noi, ne înconjoară cu bunătate și grijă. E necesar a deschide ochii și a întinde mâna pentru cules, dacă nu cumva ne pică direct în poală. Eu nu adaug nimic nou. Totul era deja aici. A fost întotdeauna. Și bucuria, mai ales bucuria… În zona asta voi găsi răspunsul. Răspunsul meu, nu al editorului, nu al lui Tallie, al meu. Și atunci când răspunsul întârzie, eu mai pot să cred doar că ceva asemănător cu lumina moale a unei păpădii se reîntoarce de unde s-a ascuns. Întotdeauna se reîntoarce…
16 septembrie, 1958
  Dacă lucrurile au logica lor pe care eu refuz să o mai iau de azi înainte la mărunțit, barem să fac ceva util. Uite, descopăr colțuri ascunse din Central Park... Textul se poate corecta mult mai bine cu creionul sub o salcie ușor nelămurită și cu o rață de baltă alături. Mulțumesc aerului călduț și fug să mă prindă și azi miezul nopții pe acolo, text ar mai fi…
20 noiembrie, 1958
  “NAACP-ul* cu pretențiile sale incredibile și ideile lui îndoielnice despre guvernare… NAACP-ului nu-i pasă dacă un negru e proprietar sau chiriaș în casa lui, cât de bine știe să-și lucreze pământul ori dacă încearcă sau nu să învețe o meserie și să trăiască pe picioarele lui. O, nu, NAACP-ului nu-i pasă decât de votul respectivului negru. Deci, poți să acuzi Sudul că vrea să opună rezistență în fața invaziei unor oameni cărora se pare că le e așa de rușine de rasa lor încât vor să scape de ea???”
… Asta e o secvență ce indică limpede o carte de sine stătătoare. Se impune o continuare, pentru că întrega poveste va fi împărțită până la urmă în două. Primul volum și al doilea volum. Cu o perioadă de timp tampon între ele. Copilăria - primul, și tot ce s-a întâmplat acum un an în al doilea. Nu știu de ce trec asta aici abia acum, totul a fost destul de clar de la început. Din toate notele pe care le-am editat la mașină timp de un an e rost de două cărți, nu doar de una. Și încă mai am atâta de trecut pe curat că mă ia cu frison. 
Haide, haide…
(*NAACP - National Association for the Advancement of Colored People, Asociația Națională pentru Promovarea Persoanelor de Culoare)
22 decembrie, 1958
  Cred că ura nu e un sentiment. E o stare de dezaprobare a minții vis-a-vis de sentimentul numit iubire. Ura e o stare. A sta pe loc. A îngheța. Toată povestea cu NAACP-ul… Am scris-o așa cum a fost. Oare am dat dovadă de ură la rândul meu? Poate sunt prea năvalnică? Am vorbit cu Tallie. Ea spune să-mi ascult “vocea”, s-o urmez. Fii autentică, zice mereu. Scrie cum simți. Dacă simți că vrei să-i scuipi, pe O’Hanlon cel născut și crescut în Sud, pe The Post, pe Times și pe Journal și pe încercarea Curții Supreme de a face istorie*, fă-o! E o carte, da, însă cartea asta ești tu. Nu ești doar simpatică, nu ești doar o fată care a plecat la oraș, ești și Scout cea care mușcă, recalcitranta, aceea care într-o secvență destul de lungă a vieții ei, nu pare să înțeleagă pe de-a-ntregul că e fată: “Toată viața ei fusese o succesiune de îndeletniciri nesăbuite și belicoase; se bătea, juca fotbal, se cățăra, ținea pasul cu Jem…”, așa ai scris. Ai scris despre tine. Povestea cu NAACP vine ca o continuare logică a portretului pe care singură ți l-ai desenat. Și e genial. O carte genială va fi. Ai răbdare. 
(*Referire al Decizia Curții Supreme de Just. SUA din 1954 prin care au fost declarate neconstituționale școlile publice separate pntru albi și negri. Decizia a reprezentat un pas important în procesul de integrare a persoanelor de culoare)
… Își aminti perioada aceea. Nu voia să fie o carte genială. Nu voia să mai aibă răbdare. Voia să scape o dată. Să fugă acasă. Să spună, uite, uite, am scris o carte, am terminat cu asta… Voia să-l vadă pe Hank intrând pe ușa aia și să-i spună: Știi ce fericit sunt că te iubesc? Știi ce fericit sunt că pot să spun chestia asta în gura mare? Te iubesc. Asta voia.

29 decembrie, 1958
  Rescriere. Iarăși, rescriere. Ce ciudat, cuvântul are deja un re- în el. Asta presupune că ai făcut-o deja odată. Dar tu mai faci o dată. Și încă o dată. Oh, Sweet Lord…
5 ianuarie, 1959
  Am obosit. Mi-e greață. Greață și furie. Am aruncat manuscrisul. E jos în zăpadă. Să facă bine să rămână acolo unde e! Forever and ever and ever. Shit!
… Acum o jumătate de oră am sunat-o pe Tallie. Vocea ei calmă, un pic tărăgănată, trăgînd moale  de “n”-uri și  de “r”-urile din cuvinte de parcă le mângâie cu pieptenul:
- Nu mai fi debusolată.
- Cum să nu mai fiu…?
- Adică nu mai fi.
- De ce?
- Ascultă, scumpo, nu e bine să fii debusolată. Nu e un sentiment plăcut. Și nu mai spune într-una chestia asta.
- Nu mai sper nimic de la cartea asta, mi-e greață, o greață cât se poate de reală, nu una cochetă sau drăguță cum e mahmureala de după Anul Nou. E Greața De Tot. Nu mai vreau.
- Scumpo, oamenii care nu mai speră mă fac să casc. Oamenii care nu mai speră nu au nevoie de mine. De fapt, ei nu au nevoie de nimeni. În timpul ăsta eu duc mâna la gură și mă plictisesc, casc. Acum spune-mi... ce-ai făcut
- Am aruncat-o. E afară, în nămeți, sper să moară în chinuri!
Tallie începe să râdă, râsul ei stelar, frumos, răsfățat. Dacă o pisică ar râde, ar râde ca Tallie.
- Foarte bine. Las-o acolo.
Am închis. Am coborât și-am recuperat animalul. Acum stă pe calorifer, se deshidratează. Își revine. Am sunat-o înapoi pe Tallie să-i spun.
- Las-o. Las-o o vreme, mi-a zis. Las-o să se coacă. Un timp. Respiră, ia-ți o vacanță.
(to be continued)

sâmbătă, 27 august 2016

Miss Scout, 4

4 mai, 1958
Desenat aseară portetul lui Scout, de fapt chestia aia cu "ce ar vrea autorul să spună aici". Și care e mai ales "ce am vrut și ce mai vreau eu să spună autorul aici". A ieșit un șablon care, aplicat peste text îmi creează o hartă după care operez eficient tăieturile. E o operație chinuitoare, știu, mereu îmi e greu să renunț la vorbe. Dar e prea mare cearșaf de text, Doamne, prea mare…
Mîine o caut pe Tallie și îi prezint versiunea mea. Până în punctul ăsta, pare acceptabilă.
5 mai, 1958
Azi... O altă zi risipită. Tallie primește textul abia mâine. But whyyyyy???
Mi-am selectat o bucată, mi-am rescris-o la mașină fără toată poezia cu sălciile de pe debarcaderul lui Finch. Pentru mă gândesc că intră sigur toată, în forma asta.
Fiecare oră trecută, fiecare minut mă trimite în urmă cu timpul. Bat darabana cu degetele pe masă... În fiecare dimineață o gură cu mulți dinți mușcă sârguincios din umăr: nu ai timp, nu ai destul timp, mai repede, trebuie și mai repede... Și așa, până seara.
Isteria asta vreau să înceteze azi. Acum! Am exact atâta timp cât am și fac exact ce vreau să fac.
6 mai, 1958
Cum era de așteptat, la faza cu tăiatul textului am dat-o în bară. Ce vreau eu iese prea lung... Ca de obicei. Spun, după ce am ținut ședința cu Tallie la telefon. Bref, cele mai importante tăieturi le voi face până mâine, ca o persoană adultă ce sunt. Stau la noapte cât oi putea, vreau să finalizez odată etapa asta. Haha! Totuși, bonus, bucățica de text pe care am operat-o eu cu mâna dibace rămâne așa cum mi-o doream.
7 mai, 1958
Mi-e atât de rău că nu pot bea nici apă. Vreau să dorm... Într-o oră corectez erori de scriere, trec pe curat și sting lumina... Abia pe curat o să-mi dau seam câte pagini de text real au rămas... Hasta la vista,  și mâine e o zi!
9 mai, 1958
Azi a trecut prietena mea Nelle pe aici. Mi-a demonstrat că degetele lui Dill trebuie să stea răsfirate... Pare să fie important.
E nostim cum gestul obosit de a prinde ibricul de coadă deasupra aragazului, alături, în bucătărie, se desface din rutină cum se scutură o crenguță de omăt. Să încerci un personaj înseamnă să fii un pic mai treaz în bucătărie: unde se așează mâna, pe ce atașezi privirea, cum se răsfânge lumina din pervaz pe pahare...
Text de puricat...
Să purici un text scris de tine e doar gestul de a lovi cu ciocanul în propria ureche, e cum ți-ai băga lingura în fundul ochiului, este să-ți pui capul în ușă și să apeși tare clanța, e cel mai tâmpit lucru care ți se poate întâmpla în viață. În plus, azi sunt ca o gloabă într-o zi de post.
Băi, ce-mi place să mă vaiet. Faza mișto, că-mi și iese.
22 mai, 1958
Corectat alt calup de 30 de pagini… Cred că m-am prins despre cum ochiul cititorului poate vedea sala de ședință. Asta înseamnă că filmul procesului - de altfel fluid și simplu - trebuie revelat altfel decât intrând cu o “cameră de filmat” direct în tribunal (revelatorul probabil este contextul poveștii lui Scout).
29 mai, 1958
Ieri pe la asfințit m-a sunat Nelle. M-a întrebat ce mai fac. Am întrebat-o ce mai face ea. Stătea în balcon, mi-a spus.
Mi-a povestit, mama ei, 90 de ani, șase luni după accidentul cerebral, are mintea unei fetițe în clasa întâi. Uneori n-are deloc. Pierde sensul cuvintelor, șirul... Asta știam. Am vizitat-o acum câteva săptămâni. A întrebat-o: Ce faci, mamă? Vrei să bei apă? I-a răspuns: Fac bine. Mă retrag.
... Pare important.
O privesc pe Nelle cum îmi vorbește din balcon ca și cum ar fi aici, lângă mine. Felul în care un om piaptănă lumina după-amiază, aplecat peste balustradă, felul cum acul unei întâmplări de o zi coase în ochiul lui o mică broderie și umbra coborând spre dreapta a plopilor de la marginea străzii perpendiculare pe strada ta e uneori tot ce poți aduce nou pe lumea asta și dincolo de ea.
Uneori, atâta trebuie să fie de ajuns. Și te mulțumești.
Luni merg la Lippincott.
(to be continued)