duminică, 30 octombrie 2016

Vis, 29 octombrie, dimineață, București

  Un perete foarte alb. Din el, cu el, cu tencuiala ori cu cărămida lui perfect albă mi se hrănesc personajele care se ițesc unul câte unul, colorate, în contur, pline apoi , din inima acestui perete, panoplie, galerie, ce-o fi...

luni, 24 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 6

- Așa, să-ți spun mai departe… Ți-e somn, te plictisesc? Caști?
- Nu știu, Kontogouris, voiam să dorm și eu noaptea asta. Nu dorm prea mult în ultima vreme. Nopțile pe pământ nu sunt pentru oameni, ca să-ți dau un citat de la mine. Iar tu mă cam sperii… Mai durează?
- Unde te grăbești, boierule? Una dintre regulile scrierii creative e să-i dai cititorului un personaj cu care să se identifice. Poate mă lași să mă etalez. Poate e vrunul care vrea să fie eu…
- Alta dintre regulile scrierii creative zice că fiecare personaj trebuie să vrea ceva. Personajul meu voia să stau singur noaptea asta. Ceea ce nu e chiar în interesul personajului tău, de fapt îi dăunează.
- Ușurel… N-ai mâine serviciu sau de-astea, nu?
- Locuiesc în Tulcea. Care prost vine în Sulina cu treabă?
- Cu ce te ocupi, Ștefan?
- Am mai răspuns la întrebarea asta. O formulase o fată drăguță, nu un pirat grec urât și fantomă. E o carte pe care-am scris-o de curând, citește acolo, vezi și tu, pula mea, identifică-te cu vreunul, nu știu…
- Aha, partea aia în care înghesui istorii în propria ta persoană. Da știu, am văzut. Ceea ce, de fapt, personajului meu nu-i dăunează deloc. Chiar deloc. Altceva zic. Cu ce te ocupi peste zi? Director de bancă, nu?
- Nu văd legătura. Auzi, mă Homer, frunzărești ceva conturi? Dai vreo spargere? Mă, tu vrei bani. Sau mă vrei pe mine? Faci vreun cal troian, ceva?
- ‘Aide, bancherule. Nu că m-ar interesa căcaturile voastre corporatiste. Le am pe ale mele. Da' barem n-oi fi și tu Troia, să nu deschizi poarta nici măcar pentru o poveste bună.
Ascultă…
Am apărut înapoi la Sulina cu o pereche de cuțite primite cadou de la Lamartine, un salariu de funcționar CED❊ și cu 19 ani în buzunar. Am venit împreună cu Hartley pe care ăștia de la Paris l-au numit inginer șef de lucrări la brațul Dunării.
Și cu o poftă nebună să schimb lumea.

❊ Comisia Europeană a Dunării, organism internațional constituit în 1865 în urma Tratatului de Pace de la Paris. La Galați, și-a început activitatea la 4 noiembrie

(to be continued)

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Vis, 22 octombrie, București

  Cu mama (Mira) într-un trip, pare că am merge în urma unui lung șir de oameni. Mama umblă încet, așa că eu merg ce merg și mă întorc după ea, mai odihnim, o mai aștept, iar plecăm, și tot așa. Intru într-un spațiu dichisit, ceva creat cu artă, cum îi urmez eu astfel pe cei din față. Deasupra noastră, un cordon de păsări migratoare, dar mă uit mai bine și nu, nu e asta, ci, într-o organizare necunoscută și misterioasă, plutește de fapt plafonul unei galerii formidabile, poate Capela Sixtină, ca un stol de păsări care migrează spre sud. Parcă nu se mai termină, a acoperit tot cerul de deasupra cu fresca imensă care curge separată pe registre pictate al căror număr continuă și continuă. E o lucrare barocă în care alergă caii furtunoși ai lui Leonardo din Bătălia de la Anghiari (ăia recuperați de Rubens), separați de grinzi învelite în stuc cu ornamente aurii și cu încrustații, flori, arabescuri. Sunt topită, e emoție pur și simplu. Vreau, da vreau, să-i arăt mamei, mă întorc la ea cu ochii pe sus, dar ea e tot la capătul cozii și pentru asta trebuie să trec printr-un șir de alte galerii, în timp ce organizarea misterioasă a plafonului migrator fuge pe deasupra mea mai repede decât înaintez eu printre pereți pe aici pe jos. Ajung la ea gâfâind, hei, zic, vino încoace că de acolo nu vezi nimic, o iau de mână, uite, privește deasupra, repede… Ultimele cadre cu ultimii cai zboară acuma peste noi. Mama e uimită, e fericită chiar și așa, mulțumită cu ultimele imagini, ca într-un film în care mai prinzi patru secunde și cade genericul, îl citești și pe ăsta și știi ce tare trebuie să fi fost, ce film, dom’le!
   Altul, sunt într-o casă mare în vizită la Piticugras, eu cu mama (Mira), în trecere pe acolo să-l felictăm de ziua lui. Spațiul de primire se desfășoară în sufrageria de la Carpen și în jurul ei. Piticu, dulce și moale cum e el, nu știi dacă râde sau dacă e trist sub masca lui de vată glumeață, nu știi dacă a băut o baniță de vodcă sau un pahar. În fine, e plăcut, mama râde, ne îndreptăm încet spre coridorul de ieșire, hotărâsem să rămânem doar puțin și ne apropiem de ușă. Holul e cel din apartamentul nostru de la Gară, acolo îl iau pe Piticu de după gât și-i spun, uită-te diseară pe cer, e ploaie de stele, de meteoriți, nu Perseidele, cum le spune mă, Priamidele, nimeresc eu cuvântul (de fapt a chiar a fost asta aseară, real, Orionidele, crecă nu le-a văzut nimeni că a fost nor). Înainte să plecăm, o las pe mama cu Piticu să-și ia la revedere în fața ușii cam o o juma de oră, cum faci când pleci de la oameni din vizită, stai mai mult la ușă decât la masă. Între timp eu mă duc să bântui puțin pe sus, la etaj, să văd și eu cum e casa asta nouă. Piticu o cumpărase de curând, este fostul Muzeu de artă, palatul Jean Mihail, l-a cumpărat așa cum e, n-a mai stat să-l redecoreze, păi era și păcat. Săli cu tablouri, plafoane pictate, coridoare strălucitoare, aur pe tocării, tapiserii, fotolii de mătase, o bogăție scânteietoare și cu gust, un fel de Petrodvoreț mai mic. Intru în șirul de toalete puse la fiecare etaj pe aceeași direcție, cum fuseseră ele amenajate de arhitect special pentru de muzeu. Mă întâlnesc cu mama într-una din săli ca să ieșim în stradă. Strada - cu fațade deștept reamenajate, cum vezi în Centrul Vechi, numai că nu suntem în nici un centru, ci o periferie mai șmecheră. În dreapta trec pe lângă un tablou. Mă uit atentă dar rapid, o privire revuistică așa, cum înregistrezi ceva din fugă, nu am timp să-l bag pe tot în venă chiar acum, căci ne grăbim nu știu unde. Știi ce e cu tabloul ăsta, o întreb. Hehe, ce poveste. Ai văzut că stăteau o mulțime de oameni în fața lui, acolo în curticică unde era expus, da? Ei, oamenii ăia sunt strânși acolo demult. Am de gând să merg și eu într-o zi. Tipul pe care l-ai văzut în ramă stând la catedră e chiar Bacovia. Bacovia, ai văzut, pictează un tablou, un tabolu în tablou adică. Șmecheria e că la fiecare expoziție, tabloul pictat de Bacovia e altul, e convenția hotărâtă de custode. Iar esența picturii e o șaradă jucată de actorii pe care i-ai văzut strânși în curte, o improvizație, o poveste care trebuie să aibă de fiecare dată început, cuprins și final, ca la școală, dar resorturi și coerența și logica unei opere de artă. Trebuie de asemenea să fie scurt, concis, cât să încapă într-un tablou. Într-un tablou în tablou. Biletele se pun în vânzare cu multe zile în avans, în casa din spatele curții, Vlad Dr. se ocupă. A dezvoltat un întreg marketing în jurul tabloului ăstauia, tot el îi cheamă pe actorii de la teatru sau pe studenți, iar ăștia lucrează o săptămână întreagă doar pentru o improvizație. Genial, nu?


joi, 13 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 5

- N-ai o țigară?
- Nu fumez. Doar iau ca și tine de pe la alții, de pomană...
Ce mă, nici mort nu te lași?
- Măi boierule, pe aici, totul e un fel de fum. Pe aici, țigara e poezie în fum. De asta trageți din ea ca disperații. Vă umpleți piepturile cu baloturi de fum și sperați să ajungeți într-un suflet la noi, în partea asta…
Când m-am apucat de fumat eram în Burgas. E și aci o poveste. Beam mastică la o masă. O femeie cu părul roșu s-a aplecat peste mine și m-a tras după ea. Sus în cameră, m-a apucat în brațe, m-a învelit cu lenea ei surâzătoare cum e fumul de havană, mi l-a suflat în gură când mă săruta… Și-a desfăcut buzele, a scos un șarpe de limbă și mi l-a mestecat în gât. Acum miroseam amândoi a fum. Femeile, fie sunt roșcate, fie sunt urâte, dar asta roșcată fuma ca un vapor. Cred că m-a pregătit de moarte, cine știe, că n-am mai respirat mult timp după ce s-a descolăcit de pe mine.
Problema e că nu-mi mai aduc aminte de carnea ei; o fi fost moale și albă ca aluatul de pâine, o fi fost ca tăciunele, cine mai știe. Problema e că nu-mi aduc aminte dacă m-am culcat c-o femeie sau dacă am făcut poștă un pumn de tutun aprins. Poate doar am fumat. Cam așa e pe lumea astălaltă. Îți amintești numai fumul.
Fumul îndoit cu emoțiile simple. Cu alea, clipele când inima îți bate altfel, când se grăbește, când nu-și mai respectă pasul ei moderat de inimă. Fie uită să-l mai bată, fie-l bate cu putere. Când se încurcă, când se oprește, când sare peste ritm. Când sare peste reguli și peste ceasuri. Doar pe alea le ții minte aici. Secundele când te îndrăgostești. Și alea când îți pasă.
Că veni vorba… Într-o zi, când ăi vrea, să-mi dai de pomană o țigară. Da’ să-i faci cruce, ca să fie primit. Să spui așa, “asta e pentru Gheorghios, care a murit și-a mai iubit…”
(to be continued)

marți, 11 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 4

... Amiralul ăsta Parker m-a dat la Robert’s College, un colegiu cu ifose din Istambul unde toată lumea a crezut că sunt fiul unei surori a lui, măritată în Pera cu un grec bogat, vice-consul britanic la Stambul. În vacanțe chiar mergeam cu ei la Terapia. Ambasada englezilor își avea acolo reședința de vară; în timpul caniculei, în saloanele ei largi, cu perne moi, se putea cât de cât respira; în aer, răcoritoare, briza Bosforului, la o azvârlitură de băț - bărci și tot felul de corăbioare plutind pe apele încinse. Seara, baluri cu doamne îmbujorate pline de aurării cu nestemate atârnate de gâturile lor cărnoase, cu ofițeri de la bastimentele staționare ale Marilor Puteri, cu foșgăială colorată a întregii lumi diplomatice în activitate leneșă, de vară. Frumoase vacanțe. Îl ajutam câteodată pe vicele cu niște lucrări simple de cancelarie și mai ales la traduceri; mă pricepeam la traduceri: poceam o englezească levantină destul de bunișoară, grecește știam de acasă, iar mai târziu mi-a folosit și că brodeam ceva românește de prin părțile Sulinei. Așa a trecut și Războiul Crimeii, și așa l-am cunoscut într-o după-amiază pe inginerul Hartley când a trecut trei zile prin ambasadă. Venea direct de la Sevastopol, orașul căzuse. Cu Charles Hartley m-am reîntâlnit la puțină vreme, la Congresul de pace de la Paris, vice-consului mă adusese cu el să-l ajut. Acolo l-am cunoscut pe Lamartine, dacă îți vine să crezi. Pentru că mie nu mi-a venit la început. Era încă activ în ministerul de externe pe atunci. A fost, până a murit. Eram mort după poeziile lui, citisem o mulțime, acelea care circulau pe atunci în fascicule împreună cu ziarele, ajunse din Franța pe mesele noastre din Pera. Am ajuns să-i povestesc de tata și de aventurile cu pirați de la gurile Dunării. După Byron, cred că a fost al doilea care a scris pe subiect. Dar ăsta chiar că s-a uitat în gura mea când povesteam, dat în paștele mă-si-ii gagiul. Păcat că nu ne-am mai întâlnit și pe lumea asta. Adică, astălaltă. Și, la o adică, la ce mi-ar mai folosi mie acuma?
În sfârșit, aceste mari puteri pășteau demult momentul când să-și curețe drumurile de comerț prin Orient și pe Marea Neagră. Acum că scăpaseră de ruși la Dunăre, puteau liniștiți. Își puteau lejer desface piețe în tot sudul Europei în dauna dominației rusești. Îi încurca numai Dunărea, cam înnămolită pe gurile ei de vărsare. Așa că au aruncat cu titlu provizoriu o comisie la Galați și o echipă de ingineri în frunte cu Hartley. E prima demonstrație europeană despre cât de durabil poate fi provizoratul. O veșnicie. Al doilea exemplu sunt eu. Dar asta mai încolo…
(to be continued)

joi, 6 octombrie 2016

Două vise, 5 octombrie, Craiova

Mama (Mira) pleacă până-n oraș și mă lasă în dormitor - camera mea - în pat, e către seară, e ziua mea și eu frec menta prin casă. Tata se fâțîie prin baie și nici nu-i trece prin cap să-mi spună La mulți ani. Apar o droaie de reporteri cu camere de filmat, multe flash-uri, multă gălăgie, se vor bate pe știri mondene cu mine acum că m-au prins acasă, sub motiv că e ziua mea. Mă enervează un pic că lui taică-meu nu-i vine odată să-mi zică La mulți ani, ce chestie, poate nici nu-și aduce aminte, poate e sub condiția unei boli de nervi, sau n-are chef. Mă duc până în bucătărie (care e poziționată în vis unde în realitate e sufrageria) unde ajung în timp ce citesc povestea unui tip care a pus pe roate o afacere împreună cu prietenii lui și a făcut bani frumoși din ea. Se povestește - e vocea povestitorului, chiar o aud în timp ce-mi tai dintr-o chiflă lunguiață graham o jumătate și o ung cu unt - că a început prin a pune în punga aceea de pâine din care scosesem eu chifla câte un cântar, asta după ce clientul se prezintă la casă cu toate bonurile cum că a cumpărat timp de un an de la firma lor chifle din astea. Și în alte pungi, alte premii, constituind fiecare câte un ingredient al afacerii respective. Strângînd toate pungile astea cu bonusuri, câțiva clienți vor asambla la rândul lor temelia unei noi afaceri de același gen, după ce se vor întâlni unii cu alții și după ce vor fi umplut deja buzunarele firmei mamă timp de un an. Succesul noii afaceri devine garantat. Eu sunt încântată de acest reportaj. Ca și cum aș fi fost unul din inițiatorii acestei mărețe lovituri. Sau țepe.
Mama vine de unde plecase, nici nu știu dacă-mi spune La mulți ani, eu îi dau raportul cam ce făcusem cât lipsise (ce chestie!!!), pe urmă mă pune să mă îmbrac să mergem până la spital, unde e programată cu niște analize de diabet. Același spital. (În toate visele mele apare acest șablon de spital, cu scara lui din dos pe care adesea o folosesc studenții la practică, cu mățăria de coridoare de prin spatele clădirii imense și cu scări pe la cucurigu suspendate, îl știu pe dinafară, doar că nu corespunde nici unei realități. În absolut toate visele îl asimilez unui singur gând, și asta fără să-mi bat capul, ah zic, e Spitalul 1 din Craiova. Să fie coincidență faptul că, real, m-am născut în spitalul ăsta?). În fine, suntem pe casa scării din dos, cu liftul lui din stânga care nu vine niciodată când îl chemi, sunt cam enervată pe mama și o chem după mine să urcăm primele trepte. Pe porțiunea asta de spațiu între etaje sunt două trepte mai abrupte acolo unde scara face un cot, iar acum, pentru că mama nu s-a grăbit, trebuie să le fac loc să coboare unor asistente sau studente ce-or fi, grăbite, ah, uite cum aștept și după astea, întorc capul s-o caut din ochi pe mama rămasă în spate, ea tocmai apasă butonul liftului. Haide, îi zic, lasă-l. Chiar atunci, ușa lui se deschide și iată, prindem liftul. Țopăi înăuntru. Liftiera îmi zâmbește, stai zice, s-o așteptăm pe doamna. Mă mai uit o dată la mama, stă în fața ușii trăgând dintr-o țigară; în loc s-o arunce repede, pufăie fără treabă în timp ce consimte ca noi toți s-o așteptăm pe ea. Găsesc asta din cale-afară, îmi dau ochii peste cap de nervi, liftiera caută să mă împace, eu îi spun că sunt alții care, ca mine altădată, apasă descurajați butonul unui lift care nu mai vine; mă uit pleoștită la toate tastele alea pe perete, care luminează. Ea nu se supără (e o tipă simpatică, moaca unei actrițe americane pe care am văzut-o des în roluri secundare - cameo parts- flegmatică), ba, după ce ușile liftului se închid în sfârșit pentru că mama a binevoit să-și termine țigara și-a intrat, spune că e foarte bine că am așteptat-o pe doamna, pentru că aici nimeni nu se grăbește cu adevărat. Sunt mofluză.
Alt vis, după ce adorm din nou către dimineață, cu mine, cu mama, cu Ileana G. și cu mama ei, ne plimbăm pe la marginile uni oraș, Craiova cred, dar așa cum arată el mereu în vise - un târg de case frumoase ca pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Case frumoase sunt și aici la periferie. Povestim, vorbim o mulțime, la un moment dat ne oprim în fața unei cutii cu chestii de cusut, nasturi, ațe, papiote, chicușuri. Ileana îmi ia taiorul din pânză subțire pe care îl purtam (port un deux pieces de fapt, drăguț) și-o văd cum meșterește la el. Mi-l dă înapoi foarte repede, îi cususe un guleraș de dantelă cu niște nasturi strălucitori din cristal cu care se închide în față, pe gât. Ce ideee drăguță zic. Și chiar că vine bine așa (o dată, când eram foarte mică, tanti Cati, profesoara mea de desen, mi-a făcut un guleraș pe care eu îl adoram, îi ziceam guler de contesă). Ne continuăm plimbarea, apoi ajungem acasă (la ea?). E un spațiu aici, “acasă”,  asemănător unghiului din care privesc camera de la hotel Ibis atunci când îmi amintesc despre ea.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 3

Ștefan se foia și nu știa ce să zică.
- Nu știu ce să zic. Mă ajuți puțin cu dialogul ăsta?
- Atunci, hai să-ți povestesc, făcu Kontogouris… Și e mai bine s-o iau de la început.
   Am crescut în baltă. Primele mele amintiri sunt cu niște valuri de papură care se zbicesc în fața mea într-o rafală de vânt, eu stau sub o răchită bătrână, și tata, care mă ia în fugă de acolo - nu mai știu, începea furtuna… Nu mi-am cunoscut mama, tata mi-a spus că a murit foarte curând după ce m-am născut eu, de tuse. Mai țin minte o cameră frumoasă cu ferestre mari și-o femeie care-mi zâmbea. N-am uitat niciodată zâmbetul ăsta, pentru că aveam să-l caut mai apoi înadins, de-ar fi fost să cotrobăi toată viața ca să-l găsesc și să fie numai al meu. Ei, și l-am găsit, dar asta e mult mai încolo. Tata mi-a spus o dată că m-a crescut o femeie din oraș. Nu știu ce oraș, poate că era Tulcea. Nu mi-a zis și de ce m-a luat de la ea.  M-a dus cu el în vârtejul nisipurillor plajei iar noaptea, târziu, după ce tata și ai lui își făceau partea, veneam într-o tavernă soioasă, unde adormeam pe o bancă în spatele tejghelei. M-a luat împreună cu toți din bandă, primele jafuri în care m-a băgat și pe mine cred că le-am trăit de pe la 8-9 ani. Am aflat mult mai târziu că era exact vârsta când copiii din familiile înstărite începeau școala. Asta a fost școala mea. O bandă de greci și de maltezi care, așa cum am înțeles mai târziu, era de fapt stăpână la Gurile Dunării au fost profesorii mei. Între ei, tata. Cu felinare aprinse la coarnele boilor, atrăgeam noaptea vasele, înămolindu-le pe bancurile de nisip. Le jefuiam sub cuvânt că voiam să le salvăm. De altfel, știi toate astea dacă te-ai întâlnit cu profesorul de istorie al Sulinei. Le spune mereu fiecărui grup de vizitatori în cimitir.
Într-o dimineață, o canonieră engleză apăru în vederea coastei, îmi amintesc bine ziua aia, am avut un fior când tata ne-a spus asta cu ocheanul la ochi. Poate că a fost prima mea presimțire, cine știe, poate atunci am început să simt cum simte un lup de mare pericolul. Un tip tânăr, ofițer, am aflat că era fiul amiralului Parker, a coborât după câteva ore împreună c-o patrulă de marinari acolo, pe chei, către care o luasem și eu la fugă și mă ascundeam prin mulțimea de gură cască, ieșiți ca la comandă de prin măruntaiele așezării omenești de lângă Dunăre. Pentru siguranța navigației, cică și împotriva grecilor tatălui meu se făcuse anume această escadră a Levantului ca să facă poliția mărilor din Orient. Numai că foarte curând, ofițerul fu lovit de un glonț de pușcă. Vezi, eu le spuneam alor mei toate locurile unde se găsea omul ăsta. L-au nimerit ușor.
Pe tata l-a dat în gât unul, Iani Kostaki, care mai târziu a crăpat de holeră la Constantinopol, odată cu el și pofta mea de a-i tăia beregata… Englezii se răzbunară, prefăcând satul în cenușă într-un bombardament ca la carte, iar  pe tata l-au spânzurat în vârful catargului, aproape fără să-l mai judece. Așa se făcea atunci cu toți pirații prinși. Nimeni nu mi-a dat voie să plâng.
Amiralul Parker m-a luat cu el către Constantinopol. Încet-încet s-a atașat de mine, poate că îi era dor de copilul lui, cine știe.
(to be continued)